Tara nesfarsitelor povesti_fragment

&ROHFŖLH FRRUGRQDWć GH

9LUJLQLD &RVWHVFKL

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 1

10/8/2018 6:49:57 PM

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 2

10/8/2018 6:49:57 PM

Kate Saunders

Ţara nesfârşitelor poveşti

Traducere din engleză de Luminița Gavrilă

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 3

10/8/2018 6:49:57 PM

Editori: Magdalena Mărculescu Vasile Dem. Zamfirescu Silviu Dragomir Fondator: Ion Mărculescu, 1994 Redactor: Tudor Călin Zarojanu Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Gabriela Anghel Corectură: Elena Bițu Oana Apostolescu Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României SAUNDERS, KATE Ţara nesfârşitelor poveşti / Kate Saunders; trad. din engleză de Luminiţa Gavrilă. - Bucureşti: Pandora Publishing, 2018 ISBN 978-606-978-181-4 I. Gavrilă, Luminiţa (trad.)

821.111 Titlul original: The Land of Neverendings Autor: Kate Saunders Copyright © Kate Saunders, 2017 Published by arrangement with Simona Kessler & Associates Agency Copyright © Pandora Publishing, 2018 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 W: www.pandoram.ro Pandora M face parte din grupul editorial TREI ISBN: 978-606-978-181-4

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 4

10/8/2018 6:49:57 PM

Pentru un băiat, un urs Ĺ&#x;i un pinguin.

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 5

10/8/2018 6:49:57 PM

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 6

10/8/2018 6:49:57 PM

1

Cartea lui Albăstrel

Când Holly a murit, Albăstrel a amuţit brusc şi toate luminile s‑au stins în Smockeroon.

Camera lui Holly era o peşteră goală, prin dreptul căreia lui Emily îi era frică să treacă noaptea.

Nişte oameni au venit să demonteze liftul special pentru scaunul ei, dispozitivul imens de ridicare de deasupra căzii şi toate celelalte lucruri de care Holly nu mai avea nevoie.

Emily crescuse spunând: „Sora mea este invalidă“, iar acum trebuia să se obişnuiască să spună: „Sora mea a murit“.

Se întâmplase cu aproape trei luni în urmă, la începutul vacanţei de vară. Holly a făcut încă o criză de‑a ei în toiul nopţii şi de data asta inima i s‑a oprit. Fuseseră exact cuvintele folosite de tatăl lor când îi spusese lui Emily: inima i s‑a oprit. Când n‑o vedea nimeni, Emily îşi ducea mâna la piept să simtă acel bum‑bum‑bum al inimii, ca să se asigure că bate. Cum ştia inima ei să continue să bată?

Ţara nesfârşitelor poveşti

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 7

7

10/8/2018 6:49:57 PM

Se speria la gândul că era un lucru atât de fragil. Oamenii nici nu‑şi dădeau seama că oricând puteau să cadă din picioare şi să moară. A auzit pe cineva spunând că părinţii ei aveau inima „frântă“ şi îşi făcea griji că, din cauza asta, era foarte posibil să li se oprească.

Consilierul psiholog de la spital voia ca Emily să vorbească despre sentimentele ei. Îi tot punea întrebări despre dimineaţa aceea, dimineaţa fatidică, atunci când Emily s‑a trezit şi a găsit camera lui Holly goală, iar pe părinţii ei, stând la masa din bucătărie, albi la faţă ca doi zombi. Toţi te băteau la cap să „vorbeşti“, de parcă asta rezolva totul. „Dar eu nu ştiu cum să le spun că mi‑e dor de Albăstrel“, scria ea în cartea ei secretă. „Nu pot nici măcar să‑i spun numele, fiindcă îi face să plângă.“ Albăstrel fusese jucăria preferată a lui Holly — un ursuleţ de pluş albastru-aprins, nelipsit de lângă Holly în toţi cei cincisprezece ani ai ei de viaţă. Avea un loc special pe scaunul ei cu rotile şi pe cadrul metalic al patului. Cu mult timp în urmă, pe când era foarte mică, Emily începuse să‑şi împrumute vocea lui Albăstrel. Şi tot atunci începuse să spună poveşti despre el şi peripeţiile lui alături de Holly când nu‑i vedea nimeni, într‑o ţară fermecată numită Smockeroon. Emily nu ştia de unde îi venise acest cuvânt sau cum îi răsărise în minte, dar pe Holly o făcea să zâmbească până i se lumina toată faţa — deşi nu putea să vorbească şi era aproape oarbă, înţelegea mult mai mult decât credeau oamenii. Mama şi tatăl lor au început să imite vocea lui Albăstrel şi să reproducă replicile lui naive până 8

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 8

Kate Saunders

10/8/2018 6:49:57 PM

când acesta a ajuns să trăiască alături de ei ca un membru invizibil al familiei.

Nimic din toate astea nu‑i părea adevărat lui Emily, până când mama ei i l‑a dat pe Albăstrel domnului de la pompe funebre ca să‑l pună în coşciugul lui Holly.

Emily nu‑şi găsea cuvintele să explice de ce lucrul acesta a întristat‑o atât de cumplit. Sigur că Albăstrel trebuia să stea cu stăpâna lui — asta era regula cu jucăriile. Nu voia ca părinţii ei să creadă că ţinea mai mult la un ursuleţ de pluş decât ţinea la sora ei. Se presupunea că, dacă erai în primul an de gimnaziu, erai oricum prea mare pentru jucăriile de pluş. Numai că Albăstrel fusese mult mai mult decât o simplă jucărie. Emily trebuia să‑şi aducă aminte cât mai multe lucruri despre el, pentru că fiecare amintire cu Albăstrel conţinea o fărâmă din Holly.

Iată de ce Emily începuse să scrie cartea secretă — ca să‑l salveze pe Albăstrel. Inventase un cod teribil de complicat pe care nimeni (nici măcar prietena ei cea mai bună, Maze, care era curioasa curioşilor) nu putea să‑l descifreze.

Unul dintre cadourile de ziua ei de‑acum câteva luni fusese o agendă mică şi groasă, cu coperţi roz-aprins. Emily o lua cu ea peste tot. De câte ori îşi amintea ceva despre Albăstrel sau Smockeroon, îşi nota cu grijă în cartea ei, cu un scris mărunt, ca nişte dâre lăsate de o furnică. În prima zi când mama ei s‑a dus la noul ei serviciu, Emily a scris: „Ceainicul de caramel“.

Rememora o poveste din Smockeroon de care îşi amintise brusc în timpul recreaţiei — când Albăstrel o invitase

Ţara nesfârşitelor poveşti

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 9

9

10/8/2018 6:49:57 PM

pe Holly la ceai şi ceainicul lui cel nou se topise pentru că era făcut din caramel.

Lui Holly îi plăceau cuvintele care începeau cu „c“; zâmbise şi scosese acel sunet ca un pufăit, ceea ce însemna că râdea.

Oh, Holly şi Albăstrel, ce dor îmi e de voi. *** — Nu‑i cinstit, spuse Maze. N‑ar trebui să stau la cabinetul medical după şcoală. E atât de PLICTISITOR — nu mă lași să folosesc telefonul şi n‑am cu cine să vorbesc.

Maze (prescurtare de la „Maisie“) Miller fusese dintotdeauna cea mai bună prietenă a lui Emily. Grădinile lor erau lipite spate în spate, aşa că întotdeauna puteau să fugă de la una la alta acasă fără să traverseze vreo stradă.

Era o fată înaltă, sigură pe ea, cu o voce puternică, cu gura mare, cu părul negru, lung de putea să se aşeze pe el, şi avea de gând să devină faimoasă pentru ceva când va fi mare. Emily era mai scundă şi mai tăcută, cu părul blond şi fragil, cu faţa palidă şi labele picioarelor stânjenitor de mari, de care se tot se împiedica.

— Încetează cu smiorcăiala, spuse mama lui Maze. Îţi spun pentru ultima oară, nu te las singură acasă.

Mama lui Maze, Jo, era medic la dispensarul local, unul foarte aglomerat, şi azi era rândul ei să le ia acasă pe Maze şi Emily de la noua lor şcoală.

— Poţi oricând să‑ţi faci temele.

10

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 10

Kate Saunders

10/8/2018 6:49:57 PM

— Nu, nu pot — am şi eu nevoie de puţin timp să mă relaxez mai întâi. Să nu dai vina pe mine dacă iau nota patru la toate testele. Trebuia să mă laşi să mă duc pe la Summer.

Summer Watson era cea mai încântătoare persoană din noua lor clasă, iar Maze era leşinată după ea. Îşi dorea să fie cea mai bună prietenă a lui Summer şi se ţinea după fundul ei ca un căţeluş care o adora.

— Şi Emily? Conform planificării, tot trebuie s‑o iau pe ea — şi pe urmă ar trebui să traversez iar tot oraşul ca să te iau pe tine şi nu sunt şoferul tău personal.

— Of. Maze se uită peste umăr la Emily, care stătea pe bancheta din spate.

Chestia era că Maze se comporta ciudat de când murise Holly — era distantă şi practic n‑asculta ce spuneai.

Când erau doar ele două, nu voia să vorbească, ba chiar părea puţin surprinsă când Emily i se adresa, de parcă abia atunci observa că era şi ea prezentă. Chestia asta o întrista, mai ales la şcoală, unde ele două erau singurele fete de la şcoala lor primară şi nu cunoşteau pe nimeni altcineva. Uneori Emily se simţea atât de singură de parcă era invizibilă.

— Hai s‑auzim ce mai zice Emily, spuse Jo zâmbindu‑i în oglinda retrovizoare. Azi e prima zi când stai la Ruth, aşa‑i? Ei, sunt sigură că o să te simţi bine.

— Oh, da, spuse Emily. Bine.

Era o minciună, dar nimeni nu voia să audă adevărul, şi anume că ei nu‑i plăceau deloc schimbările. Dar ele tot

Ţara nesfârşitelor poveşti

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 11

11

10/8/2018 6:49:57 PM

veneau, una după alta, de parcă moartea lui Holly scosese un dop şi toată lumea se scurgea într‑un canal.

Mai întâi a fost stresul de la începutul clasei a cincea, când Emily a trebuit să cunoască persoane străine care nu ştiau de Holly şi o întrebau dacă avea fraţi sau surori. Şi, ca şi când asta nu ar fi fost de‑ajuns, mama ei îşi luase o slujbă cu jumătate de normă la o asociaţie locală de caritate. Joia şi vinerea lucra până la ora şase. Şi, cum tatăl ei nu venea niciodată acasă mai devreme de ora şapte, aranjase ca Emily să stea la anticariatul de alături, al cărui proprietar era prietena ei, Ruth.

— Maică‑ta are nevoie de slujba asta, îi spusese tatăl ei pe un ton ferm. Trebuie să iasă din casă, unde toate îi amintesc de...

Nu putuse să rostească numele lui Holly şi înghiţise în sec.

— Şi oricum, ţie îți place Ruth. De ea poţi fi sigură că nu spune ceva deplasat despre... Înghiţise iar.

— Oamenii spun lucruri deplasate pentru că ei nu ştiu cum e şi nu suportă să‑şi imagineze. Dar ea ştie — ea şi‑a pierdut fiul.

Băiatul lui Ruth murise în adolescenţă.

Tinerii nu trebuiau să moară. Când îţi murea o persoană tânără din familie, parcă deveneai membru al unui club ciudat, din care nimeni nu voia să facă parte.

Emily nu‑şi putea explica de ce ura atât de mult noul aranjament. N‑avea nicio legătură cu Ruth. Ea voia să se 12

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 12

Kate Saunders

10/8/2018 6:49:57 PM

ducă acasă, să alerge pe alee şi să le găsească pe mama ei şi pe Holly în bucătărie, aşteptând cele mai noi ştiri din Smockeroon, dar fără Holly acasă nu mai era cum fusese.

Jo opri maşina în faţa anticariatului Barkstone Bygones. Emily coborî, încercând să nu privească spre casa ei de‑alături, unde nu era nimeni.

— Ne‑auzim mai târziu, spuse Maze. N‑o să mă lase să scriu SMS‑uri până nu‑mi fac temele.

Barkstone fusese cândva un sat, iar acum era periferia orăşelului Bottleton, care era renumit pentru două lucruri — un scriitor şi o fabrică de patiserie. Scriitorul era John Staples, autorul unei serii de romane SF bine cunoscute; până la moartea sa, în anii ’60, locuise în casa din cărămidă roşie de lângă cea a lui Maze şi o parte din lunga lui grădină se transformase într‑o pajişte sălbatică. Fabrica de patiserie se numea Norton, un loc imens lângă şoseaua de centură, unde tatăl lui Emily lucra la serviciul contabilitate. Emily locuia împreună cu părinţii în zona veche a satului Barkstone, într‑o căsuţă din cărămidă cenuşie, lângă un mic şir de prăvălii.

Prăvăliile erau la parterul unei clădiri îngrozitor de vechi, cu structură din lemn şi un acoperiş de paie ce stătea să cadă.

Pentru un moment, Emily rămase pe trotuar, clipind furioasă ca să‑şi stăpânească lacrimile ce‑i dăduseră brusc.

Era o zi de toamnă cenuşie, cu ploaie şi rafale de vânt, şi, dacă Holly ar fi fost aici, Albăstrel ar fi spus ceva despre cizmele de cauciuc instant pe care le inventase (îţi presărai un săculeţ de pulbere magică pe picioare şi aceasta se transforma într‑o pereche de cizme de cauciuc, în culori

Ţara nesfârşitelor poveşti

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 13

13

10/8/2018 6:49:57 PM

splendide). Aproape că uitase. Când o să aibă un moment de răgaz, o să scrie în carte chestia asta.

Pulbere de cizme.

Nu‑ţi trebuiau decât două‑trei cuvinte ca să aşterni o amintire pe hârtie.

Acum că se înveselise, Emily îşi ridică rucsacul pe umăr şi intră în prăvălie. Era un loc foarte primitor. Lumina provenea de la două veioze cu abajurul mucegăit. Erau acolo o sobă pe lemne şi un fotoliu scofâlcit, îmbrăcat într‑o stofă decolorată, imprimată cu trandafiri. Ruth vindea mici piese de mobilier, bibelouri din porţelan, carafe de argint patinat şi fotografii victoriene cu aspect granulat. Pe raftul din spatele casei de marcat, înghesuit între două ceasornice mari, stătea cel mai vechi ursuleţ de jucărie, cândva proprietatea mamei lui Ruth. Mai avea puţin şi se dezmembra, dar tot se găsiseră muşterii care să vrea să‑l cumpere, aşa că Ruth îi atârnase de gât o bucată de carton pe care scria că nu e de vânzare.

Pe perete, deasupra capului său, era o mică fotografie cu un băiat tare frumuşel care râdea, în vârstă de vreo zece‑unsprezece ani — fiul răposat al lui Ruth, Daniel.

— Bună, Emily, spuse Ruth. S‑a făcut deja ora? Nicio grijă, n‑am uitat că vii, aşa că în bucătărie e cald şi bine.

Stătea la casa de marcat, umblând prin câteva cutii cu felicitări pe care le vindea în paralel.

— Mama ta a spus că nu e nevoie să‑ţi dau de mâncare, dar nu puteam să ratez o ocazie aşa de mare să cumpăr biscuiţi cu ciocolată!

14

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 14

Kate Saunders

10/8/2018 6:49:57 PM

Ruth era scundă şi corpolentă, cu o claie zbârlită de păr cărunt şi nişte ochelari mari, rotunzi, cu rame groase.

Acasă aveau un vas de porţelan pentru fursecuri, în forma unei bufniţe zâmbitoare, şi lui Emily îi amintea întotdeauna de Ruth. Astăzi semăna mai mult ca niciodată cu o bufniţă, îmbrăcată într‑un cardigan cafeniu imens şi lălâu; era de‑a dreptul uluitor s‑o vezi cu câtă abilitate se învârtea printre mormanele de lucruri din prăvălie, ce stăteau să se prăbuşească la cea mai mică atingere.

— Ce ciudat mi se pare să văd din nou sacoul ăsta — şi eu mergeam pe vremuri la Hatty Catty.

Noua şcoală a lui Emily se numea Şcoala de fete Harriet Cattermole; în Bottleton, toată lumea îi zicea „Hatty Catty“.

Uniforma era alcătuită dintr‑un sacou mov-închis, cămaşă albă, fustă gri şi cravată verde‑mov care lui Emily încă i se părea excesiv de sobră şi ciudată.

— N‑o să te întreb dacă‑ţi place acolo, îi spuse Ruth peste umăr, îndreptându‑se cu mersul ei legănat spre bucătăria din fundul prăvăliei. Mie nu mi‑a plăcut deloc în primul trimestru — uram locul ăla, îl detestam. Eram scundă şi grasă şi‑mi spuneau „Batoza“.

— Uau, săraca de tine! chicoti Emily, dar numai pentru că era groaznic. Şi ce‑ai făcut?

— Oh, n‑a ţinut mult; până la urmă, mi‑a plăcut acolo, dacă‑ţi vine să crezi.

— Eu nu pot să zic că‑mi displace, spuse Emily, dar nici că‑mi place. Probabil c‑o să mă obişnuiesc.

Ţara nesfârşitelor poveşti

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 15

15

10/8/2018 6:49:58 PM

Înainte mersese la mica şcoala primară din apropiere.

Hatty Catty era la kilometri depărtare şi era imensă; acolo erau o mulţime de fete înalte, la pauză suna clopoţelul, iar profesorii severi se aşteptau să ştii unele lucruri ca prin minune, fără să ţi se spună. Nu credea c‑o să ajungă să‑i placă vreodată acolo.

— Ei, mai aşteaptă puţin, spuse Ruth. Nu se ştie niciodată.

Bucătăria era mică şi înghesuită, dominată de o imensă sobă Rayburn veche, care dogorea, făcând minunat de cald.

Emily se strecurase deseori aici împreună cu mama ei — şi cu Holly, cu scaunul cu rotile şi aparatul de respirat — şi constată că se simţea surprinzător de relaxată, ca acasă.

Poate că nu va fi chiar atât de rău şi venea de numai două ori pe săptămână, după‑amiaza.

Masa, la care nu încăpeau mai mult de două persoane, era ocupată de un motan foarte gras, a cărui burtă dungată atârna peste o cutie de fursecuri cu ciocolată.

— Bună, Podge, spuse Emily.

Cu un gest hotărât, Ruth îl împinse pe Podge de pe masă.

— Poţi să‑ţi faci temele aici... şi serveşte‑te cu fursecuri.

Eu nu pot să mănânc fiindcă iar sunt la cură de slăbire.

— Mulţumesc.

— În fine, eu am să stau la prăvălie până la cinci — strigă dacă ai nevoie de ceva.

Ruth se întoarse cu mersul ei de raţă la scaunul de la casa de marcat şi cutiile cu vederi.

Rămasă singură cu motanul cel leneş în bucătăria călduroasă, Emily îşi făcu o cană de ceai şi deschise cutia de 16

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 16

Kate Saunders

10/8/2018 6:49:58 PM

fursecuri. Îşi făcu tema (o fişă la geografie, nu tocmai complicată). După aceea, scoase cartea lui Albăstrel ca să scrie „Pulbere de cizme“. Căldura din bucătărie o făcea să caşte.

La un moment dat, până să‑şi dea seama că adormise, începu să viseze.

Se făcea că‑i spunea o poveste lui Holly, dar şi ea era în poveste. O voce moale, pufoasă şi înăbuşită cânta ceva — era vocea lui Albăstrel. Melodia fusese preferata tatălui lor, cu care inventa cântecele amuzante, „Aria toreadorului“ dintr‑o operă celebră numită Carmen.

Albăstrel cânta: Ajutor, mi‑am pierdut frumoasa mustaţă albastră!

O AVEAM, Acum n‑o mai AM! Apoi i se alăturau o mulţime de alte voci înăbuşite — corul lui Albăstrel. Plătise toate celelalte jucării de pluş ale lui Holly cu un penny pe an ca să fie grupul lui vocal şi să‑l urmeze peste tot.

Vai, UNDE e frumoasa lui mustaţă albastră?

Unde, vai, UNDE‑a DISPĂRUT? Emily deschise ochii şi constată că stătea cu capul pe masă. O trezise bubuitul unui tunet; afară ploua cu găleata.

Când inventase ea un cântec despre mustaţa lui Albăstrel?

Ţara nesfârşitelor poveşti

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 17

17

10/8/2018 6:49:58 PM

2

Ușa greșită

— Ruth, pot să te întreb ceva?

— Hmm? Sigur că da.

Era ora cinci. Ruth închisese prăvălia şi venise să stea cu Emily în bucătărie.

— Tu îl visai pe fiul tău după ce‑a murit?

Ruth nu se simţi încurcată şi nu se întristă la această întrebare. Părea că se gândeşte.

— Eu voiam să‑l visez. Dar nu l‑am visat — cel puţin câţiva ani. Alţii îmi spuneau că l‑au visat şi eu îi invidiam pentru asta. Tu o visezi pe Holly?

— Nu, spuse Emily. În fiecare seară când mă culc, îmi doresc s‑o visez, dar dimineaţa nu‑mi amintesc niciodată nimic.

— Poate pentru că s‑a întâmplat atât de curând.

Uitând că ţinea regim, Ruth se servi cu trei fursecuri cu ciocolată.

18

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 18

Kate Saunders

10/8/2018 6:49:58 PM

— Mintea ta este încă în stare de şoc. Eu am început să‑l visez pe Danny abia după ce am încetat să‑l mai caut.

— Şi erau... vise frumoase?

— Foarte frumoase, spuse Ruth cu gura plină. Era din nou un băieţel fericit, care se juca în pădurea fermecată, cu vechii lui prieteni.

— Ce pădure fermecată?

— Ah, păi ştii, ţara poveştilor şi a imaginaţiei, unde se duc jucăriile când nu le vezi — simpatică, amuzantă şi bună ca Winnie‑Pooh.

O lacrimă mare se rostogoli pe obrazul lui Ruth şi pică pe masă.

— Danny o numea Ţara nesfârşitelor poveşti.

— Scuze...

Emily era consternată. Nu voise s‑o facă pe Ruth să plângă, iar lacrimile adulţilor erau îngrozitoare.

— Nu, nu trebuie să‑ţi ceri scuze.

Ruth rupse un şerveţel de bucătărie şi îşi suflă nasul, scoţând un sunet ca de trompetă care îl făcu pe Podge să tresară în somn.

— Uite, hai să facem un târg. N‑o să trecem niciodată peste asta dacă ne cocoloşim una pe alta. Tu mă laşi pe mine să plâng după Danny, iar eu n‑am să mă supăr dacă tu plângi după Holly.

— Eu plâng de fiecare dată când vorbesc despre ea, se pomeni Emily spunând. Oamenii cred că plâng din cauză că nu vreau să vorbesc despre ea, aşa că schimbă subiectul.

Dar eu vreau.

Ţara nesfârşitelor poveşti

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 19

19

10/8/2018 6:49:58 PM

— Fireşte că vrei. Şi cât timp eşti aici, poţi să vorbeşti despre Holly cât vrei tu, fără să‑şi faci griji despre ce simt eu. Eu nu sunt mama ta sau tatăl tău.

Ruth luă ultimele fursecuri, golind cutia.

— S‑a făcut?

— S‑a făcut, spuse Emily.

Era o idee bună. Când vorbea cu Ruth nu era la fel ca atunci când vorbea cu consilierul psiholog, care n‑o cunoscuse pe sora ei şi se gândea la ea doar ca la o persoană cu dizabilităţi. Iar pe Emily o interesa ce spusese Ruth despre pădurea fermecată, care părea a fi ceva foarte asemănător cu Smockeroon. Oare toată lumea inventa poveşti despre viaţa secretă a jucăriilor lor?

— Mi‑e dor de zâmbetul ei minunat, spuse Ruth pe un ton vesel. Mi‑e dor de cum îl ridicam pe Podge ca ea să poată să‑l mângâie.

— Holly îl iubea pe Podge, spuse Emily. Îi plăcea când noi stăteam afară în zilele calde şi el sărea la noi în grădină — tata zicea că‑i atât de gras că face groapă în stratul de flori.

Simţi cum i se umflă pieptul şi nu ştia dacă va izbucni în râs sau în lacrimi.

Ruth îşi suflă iar nasul.

— Şi, Doamne, mai ţii minte când Podge a tras pârţul ăla oribil? Am crezut c‑o să murim gazaţi!

Chiar atunci, motanul cel gras sughiţă în somn, iar Ruth şi Emily izbucniră în râs. Nu se mai puteau opri; râseră în hohote, până când Podge se trezi şi o luă greoi din loc cu un aer ofensat care le făcu să râdă şi mai tare.

20

tara nesfarsitelor povesti_8 octombrie2018_BT.indd 20

Kate Saunders

10/8/2018 6:49:58 PM