Page 1


Această carte s-a tradus cu sprijinul Dutch Foundation for Literature. This book was published with the support of the Dutch Foundation for Literature.

Traducere din neerlandeză de Alexandra Livia Stoicescu


EdITorI: Silviu dragomir Vasile dem. Zamfirescu

dIrECTor EdITorIAL:

Magdalena Mărculescu

CoPErTă: Faber Studio (radu Manelici)

dIrECTor ProduCţIE:

Cristian Claudiu Coban

dTP: Gabriela Chircea

CorECTurã: Cătălina Ioancea roxana Samoilescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BOS, JAN WILLEM „Suspect“: dosarul meu de la Securitate / Jan Willem Bos; trad.: Alexandra Livia Stoicescu. Bucureşti: Editura Trei, 2013

Titlul original: ‘Verdacht’ Mijn Securitatedossier Copyright © 2009 Jan Willem Bos Prezenta ediţie s-a publicat prin acord cu Agenţia literară Livia Stoia

ISBN 978-973-707-707-3 Copyright © Editura Trei, 2013 I. Stoicescu, Alexandra Livia (trad.) 351.746.1(498)"1965/1989"

C.P. 27-0490, Bucureşti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro


CuPrINS

Introducere Partea I — Poliţia politică 1. „Vigilenţa şi ura neîmpăcată“ 2. o societate înfricoşată 3. Fantoma Securităţii

9

19 43 69

Partea a II-a — Dosar de Urmărire Informativă 4. 1978–1979 — „Willy“ şi „Bob“ 6. 1989 — „Aurel“

93 153

Partea a III-a — Sursa 7. doru

185

Anexe A. „domnule Preşedinte“ B. „În ciuda situaţiei, vesel şi netemător“ C. „Nici duşman, nici disident“ d. „Totul“ E. Bancuri

199 206 211 219 224

Note

229


„Pentru partid este clar de mult că Securitatea este un instrument al partidului şi al statului, chemat să înfăptuiască dispoziţiile şi ordinele partidului şi guvernului în lupta împotriva duşmanilor oamenilor muncii, ai constructorilor socialismului. Acesta a fost rolul Securităţii de la crearea sa, acesta este acum şi va fi şi în viitor.“ NICoLAE CEAuşESCu


Introducere

Trebuie să fi fost în iarna anilor 1978–1979, când prietenul meu doru m-a vizitat în căminul Grozăveşti din Bucureşti, unde locuiam atunci. M-a întrebat dacă aveam microfoane în cameră. I-am răspuns cu toată sinceritatea că n-aveam nici cea mai vagă idee. Nu-mi trecuse niciodată prin minte să scotocesc după aparatură de interceptare a convorbirilor. Mi se părea chiar complet improbabil că aş putea găsi aşa ceva. La urma urmei, ce ar fi putut fi demn de ascultat? Bineînţeles că vorbeam nestingherit cu colegul meu de cameră şi cu oaspeţii noştri despre multele aspecte surprinzătoare şi absurde ale vieţii din românia lui Nicolae Ceauşescu, dar nu puneam pe picioare mari comploturi. Nu-mi puteam închipui că poliţia română sau serviciul de informaţii ar putea fi interesate în vreun fel de mine. Pe doru îl ştiam încă de la prima mea vizită în românia, din vacanţa de Paşte a anului 1974. Împărţisem atunci masa cu el şi cu un vecin de-al lui în localul bucureştean ce purta numele binecuvântat „Caru’ cu Bere“. după ce mi s-a adus o halbă de bere, mi-am rulat o ţigară. deoarece în românia acelor ani nu se găsea o astfel de ţigară, acţiunea mea a atras după sine o remarcă previzibilă din partea comesenilor mei, cărora le-am făcut cinste cu un astfel de exemplar rulat şi cu care am început astfel o conversaţie — conversaţie purtată într-o „SUSPECT“. DOSARUL MEU DE LA SECURITATE

9


amestecătură de engleză cu română. doru era atunci în ultimul an de liceu; eu eram în anul întâi la limba şi literatura română la universitatea din Amsterdam. Nein scrisori. În vara lui 1974, mi-am petrecut cam două luni şi jumătate în românia. o lună am participat la un curs de vară de limbă şi cultură română în Braşov şi apoi am făcut cu doru o lungă călătorie prin ţară. Am hoinărit cu cortul din Bucureşti până în judeţul Maramureş, în nordul îndepărtat, şi în Carpaţi, în centrul ţării. după această excursie, ne-am odihnit în Năvodari, pe litoralul Mării Negre. Când m-am întors în Amsterdam, mă descurcam binişor în româneşte. În Bucureşti, stătusem în gazdă la doru. Împreună cu familia lui primitoare, locuia într-un apartament de două camere dintr-un bloc de la periferie construit la scurt timp după război. Convieţuirea se desfăşura într-un spaţiu îngust, deoarece familia era formată din cinci persoane. doru şi frate lui, cu un an mai tânăr, dormeau în sufragerie. Părinţii şi sora lui, care era încă sugar, în dormitor. Cu toate acestea, găseau întotdeauna loc şi pentru mine. şi în anii ce-au urmat, mi-am petrecut vacanţele împreună cu doru şi ne-am scris în mod regulat. Când am venit să studiez în Bucureşti în anul 1978–1979, mă duceam aproape în fiecare duminică la el să-mi spăl rufele şi să aştept telefonul mamei. Am petrecut revelionul acelui an la el acasă. La scurt timp după aceea, a venit să mă întrebe dacă nu aveam cumva microfoane în cameră. Fiindcă nu-i putem garanta răspunsul, iar el, în mod evident, avea să-mi povestească ceva ce îmi era destinat doar mie, am ieşit la o plimbare de-a lungul dâmboviţei, râul care curge prin Bucureşti. Atunci mi-a mărturisit că

10


fusese abordat de către Securitate, serviciul de siguranţă naţională al româniei, şi fusese întrebat dacă mă cunoaşte. În mod înţelept, nu negase acest lucru. În timpul discuţiei cu ofiţerul de Securitate i se explicase că are misiunea de a raporta la intervale relativ regulate despre activităţile mele. doru nu a acceptat pe loc sarcina, dar nici nu a refuzat-o. Era în cumpănă şi voia să-mi afle părerea. ştiam amândoi că Securitatea nu va accepta cu una, cu două un refuz şi că lipsa lui de obedienţă ar fi interpretată ca un fapt duşmănos, cu toate urmările cunoscute ale acelor vremuri. de aceea, cu consimţământul amândurora, am stabilit că el va deveni „informatorul“ Securităţii şi că va raporta despre lucrurile de care mă ocupam în românia. Putea relata oarecum nestingherit, deoarece nu eram implicat în activităţi ilegale şi nu săvârşeam fapte care erau sau ar fi putut fi interpretate ca fiind îndreptate împotriva regimului. uneori îi ofeream lui doru „informaţii“ cu care să-şi umple rapoartele, în timp ce alteori îl rugam să nu menţioneze, pe cât posibil, anumite evenimente sau persoane. Astfel, eu am devenit „obiectivul“ Securităţii, iar doru „sursa“. În mod paradoxal — într-o vreme în care relaţiile cu străinii erau considerate indezirabile —, Securitatea nu doar că a tolerat prietenia noastră, ci chiar a încurajat-o. Atâta timp cât doru continua să dea raportul, nu exista nicio obiecţie împotriva păstrării unei relaţii apropiate. M-am bucurat de atenţia serviciului de siguranţă al româniei, cu anumite întreruperi, până în ultimele zile ale regimului comunist. Iar în toată această perioadă, doru le-a fost un informator devotat, deşi nu mereu demn de încredere. „SUSPECT“. DOSARUL MEU DE LA SECURITATE

11


Eram conştient că rapoartele lui doru se aflau undeva în Arhivele Securităţii, împreună cu alte informaţii despre mine, pe care serviciul le-a adunat în decursul anilor. dar fireşte că nu aveam nicio idee despre tipul de informaţii şi amploarea lor. datorită unei schimbări de lege din anul 2006, am căpătat dreptul, în calitate de cetăţean străin, de a-mi examina dosarul de Securitate. Am folosit această oportunitate cu mare plăcere. Când le-am povestit cunoştinţelor şi prietenilor români despre intenţia de a-mi cere dosarul, aceştia au avut reacţii contradictorii. unii au spus că ei înşişi nu au de gând să-şi ceară dosarul, deoarece le era silă de secretele pe care fără îndoială că le vor găsi acolo. Alţii îmi explicau că nu o făceau de frică, de frică să nu găsească declaraţii deranjante din partea oamenilor care fuseseră în vizită la ei sau din partea celor pe care îi consideraseră prieteni. Mai erau şi câţiva, printre care şi doru, care spuneau că de ani de zile au de gând să-şi ceară dosarul, dar că nu apucaseră. Era, oare, vorba de o lipsă de operativitate sau poate totuşi ezitau de teama confruntării cu anumite fapte neplăcute? unora, care ar fi trebuit să aibă un dosar voluminos, precum poeta Ana Blandiana, li s-a spus că dosarul nu poate fi găsit, probabil că fusese distrus de către vreun angajat motivat al Securităţii, în zilele haotice din timpul revoluţiei şi după aceasta, sau probabil fusese rătăcit intenţionat mai târziu. Eu eram, desigur, mult prea neînsemnat şi nevinovat pentru a primi o astfel de atenţie specială. deci dosarul meu trebuia să mai existe încă. Voiam să-l consult, nu doar dintr-o curiozitate sinceră, dar şi fiindcă dosarul e o bucată din istoria mea personală. o mare parte a vieţii

12


mele — atât profesională, cât şi privată — este legată de românia, în toate aspectele, bune şi rele. Anii în care m-am format, perioada mea de tânăr adult, au fost „ani româneşti“. Iar românia de atunci era o dictatură, de pe urma căreia eu personal nu am suferit niciodată, dar care totuşi m-a influenţat puternic. Aveam toată încrederea că doru nu relatase lucruri şocante, căci îmi arătase prietenia lui şi-mi demonstrase sinceritatea, povestindu-mi imediat că Securitatea încerca să-l racoleze drept informator. Mi-am cerut dosarul în martie 2007 printr-o scrisoare oficială şi recomandată, adresată Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.). În vara acelui an, am fost anunţat, în scris, că au fost „identificate“ două dosare cu numele meu, însumând 279 de pagini. Până la urmă, m-am programat în ziua de vineri, 12 octombrie 2007, să iau cunoştinţă de conţinutul dosarului meu. Sala de lectură a C.N.S.A.S. aducea cu o clasă de şcoală. Erau bănci duble şi în faţă se afla o masă la care era amplasat supraveghetorul. Când am fost condus înăuntru, am văzut că în sală erau deja câţiva oameni, majoritatea de vârstă mijlocie, citind, înconjuraţi de aparate de copiat. domnea o linişte încordată, întreruptă din când în când de zornăitul, piuitul şi melodiile ritmate ale telefoanelor mobile. după doar câteva minute, mi-au fost puse pe bancă trei mape cenuşii, provenind aparent de la Ministerul Afacerilor Interne al republicii Socialiste românia. Primul dosar îl privea pe „Boss Willem Jan“, al doilea pe „Boss Jan-Wilhelm“. M-am considerat norocos că au reuşit să le depisteze în arhivă. după cinci ore de analizat „SUSPECT“. DOSARUL MEU DE LA SECURITATE

13


scrisuri de mână uneori foarte greu de descifrat, am renunţat şi am depus o cerere în scris de a mi se îngădui să primesc fotocopii ale hârtiilor şi copii scanate ale fotografiilor. după o lună le-am putut ridica. În mod normal, durează mai mult, dar după unele insistenţe, s-au arătat dispuşi să ţină cont de următoarea mea venire la Bucureşti în cursul lunii noiembrie. Această carte conţine relatarea mea despre Securitate şi despre dosarul pe care această organizaţie l-a ţinut despre mine în perioada 1978–1989. În românia de astăzi, membră NATo şi stat membru uE, perioada regimului comunist este în pericol de a se cufunda din ce în ce mai mult în nebuloasa istoriei. românilor le place să descrie acea aproape jumătate de secol de totalitarism drept un „accident istoric“. Însă aceste decenii de opresiune, abuzuri şi sărăcie nu pot fi ignorate pur şi simplu. Nici românia actuală nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea anilor experimentului socialist, care a fost impus asupra a două generaţii. Milioane de oameni au suferit de pe urma comunismului, sute de mii au fost urmăriţi, zeci de mii ucişi. Această carte este dedicată victimelor dictaturii comuniste din românia. Bucureşti — Agrapidia (Grecia) — Leiderdorp (Olanda), 2007–2008

14


„SUSPECT“. DOSARUL MEU DE LA SECURITATE

15


I

Poliţia politică


1. „Vigilenţa şi ura neîmpăcată“

La data de 5 martie 1945, conducerea româniei a fost preluată de comunişti. reprezentanţii politici ai uniunii Sovietice veniţi în românia în amurgul celui de-al doilea război Mondial împreună cu Armata roşie au impus instalarea unui regim favorabil sovieticilor, folosind o ameninţare cât se poate de clară: dacă în românia nu va veni o conducere aservită Moscovei, supravieţuirea ei ca stat independent nu poate fi garantată. regimul impus astfel de către uniunea Sovietică va fi răsturnat abia în 1989 printr-o revoltă a poporului. regimul comunist, care a condus ţara timp de jumătate de secol, a cunoscut, de-a lungul anilor, diferite schimbări, atât pozitive, cât şi negative. A existat o perioadă stalinistă înfiorătoare, o perioadă scurtă de dezgheţ politic, după care a urmat epoca lui Ceauşescu. În baza tuturor informaţiilor existente despre comunismul românesc, poate fi afirmat, fără riscul de a exagera că, în general, regimul a fost unul criminal, care s-a folosit de teroare pentru a-şi menţine poziţia de putere. Cel care exercita în primul rând această teroare era serviciul de securitate naţională. Acesta a cunoscut, de-a lungul deceniilor, diferite denumiri oficiale, dar atât în românia, cât şi în afara ei, era notoriu sub numele de Securitate. Istoria postbelică a româniei este în strânsă legătură cu cea a Securităţii. Acest serviciu a fost câinele „SUSPECT“. DOSARUL MEU DE LA SECURITATE

19


de pază al regimului comunist, începând cu ultimele luni ale celui de-al doilea război Mondial până la lupta de supravieţuire a regimului din timpul revoluţiei din 1989. Serviciul Secret a jucat un rol important în faza iniţială a alegerilor din 19 noiembrie 1946. Intimidarea populaţiei prin intermediul unor grupuri de muncitori bătăuşi, conduse de reprezentanţi ai serviciului de informaţii, era la ordinea zilei. Ce mai rămăsese fusese rezolvat de fraudă la scară mare, astfel încât alegerile au fost „câştigate“ de către partidul comunist, în colaborare cu partidele afiliate. Comuniştii au primit 348 de locuri (împreună cu aliaţii lor, chiar 379) în parlamentul care număra 414 locuri, opoziţia „burgheză“ fiind astfel efectiv eliminată. În vara anului 1947, partidele istorice antebelice, Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Naţional ţărănesc (PNţ) au fost interzise, iar liderii lor arestaţi. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost obligat să semneze actul abdicării de pe tron. În aceeaşi zi, s-a proclamat republica populară. Instalarea conducerii favorabile sovieticilor, în martie 1945, a avut drept consecinţă faptul că serviciile de informaţii existente — şi anume Serviciul Special de Informaţii (SSI) şi direcţiunea Poliţiei de Siguranţă (numit, pe scurt, Siguranţă) — au ajuns sub controlul direct al comuniştilor şi mai ales al comisarilor sovietici, care tăiau şi spânzurau în acea vreme în românia. Conducerea SSI le-a fost încredinţată lui Emil Bodnăraş şi Serghei Nikonov (devenit mai târziu Serghei Nicolau), doi ofiţeri de la KNVd (predecesorul KGB-ului), în timp ce Siguranţa a ajuns sub controlul ucraineanului Pantelei Bodnarenko — de asemenea, ofiţer NKVd — care, ulterior, şi-a schimbat numele în Gheorghe Pintilie, fiindcă suna mai româneşte.

20


La data de 30 august 1948 au fost reformate serviciile de securitate şi a fost înfiinţată o organizaţie cu scopul declarat de a „apăra cuceririle democratice şi de a garanta siguranţa republicii Populare române împotriva duşmanilor din interiorul şi din afara ţării“. În plus, aceste servicii erau singurele „abilitate a instrumenta infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului“.1 Această organizaţie, condusă de Pintilie, se numea acum direcţia Generală a Securităţii Poporului sau Securitatea.* Cât de mare era controlul sovietic asupra acestei organizaţii reiese din faptul că mandatele de arestare — care urmau să fie emise în număr deosebit de mare — erau întocmite deseori în rusă. Alături de Securitate, funcţiona „miliţia“, înfiinţată în ianuarie 1949, care înlocuia poliţia „burgheză“. În februarie 1949 li s-a încredinţat un statut legal şi „Trupelor de Securitate“, înfiinţate de fapt deja din 1948. Trupele de Securitate, care substituiau fosta jandarmerie, au avut în primii ani ai regimului comunist drept principală sarcină combaterea grupurilor din munţi, ce duceau o luptă de partizani împotriva regimului, o mişcare de rezistenţă, învinsă complet abia la începutul anilor ’60. În anii ’70 şi ’80, Trupele de Securitate au avut rolul de a supraveghea obiectele de interes pentru economia naţională: fabrici, ferme agricole de stat, infrastructura, tuneluri şi poduri. Acestea erau folosite în acelaşi timp pentru combaterea acţiunilor „teroriste“, precum deturnarea avioanelor şi a autobuzelor de către românii care încercau în acest mod să fugă din ţară. Sunt cunoscute câteva cazuri bine documentate de asemenea *

În limbajul popular, se făcea referire la Securitate şi prin prescurtarea Secu. Membrii Securităţii erau numiţi „securişti“ sau, peiorativ, „băieţii cu ochi albaştri“.

„SUSPECT“. DOSARUL MEU DE LA SECURITATE

21

„Suspect“: dosarul meu de la Securitate  

The first pages from the book. Copyright © Editura TREI 2011. www.edituratrei.ro

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you