La revedere acolo sus preview 552p

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Cet ouvrage a bénéficié du soutien des Programmes d'aide à la publication de l'Institut français.

Această carte a apărut cu sprijinul Programelor de publicare ale Institutului Francez.

Pierre Lemaitre

La revedere acolo sus Traducere din franceză de Tristana Ir

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Domnica Drumea Coperta colecției: Faber Studio Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Mansell Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Eugenia Ursu Corectură: Georgiana Paraschiv Mihai Nacu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LEMAITRE, PIERRE La revedere acolo sus / Pierre Lemaitre ; trad.: Tristana Ir. - Bucureşti : Editura Trei, 2014 ISBN 978-973-707-947-3 I. Ir, Tristana (trad.)

821.133.1-31=135

Titlul original: AU REVOIR, LÀ-HAUT Autor: Pierre Lemaitre Copyright © Éditions Albin Michel, 2013 Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-973-707-947-3

Lui Pascaline Pentru fiul meu Victor, cu dragostea mea

„Îţi dau întâlnire în ceruri, unde sper că Dumnezeu ne va reuni. La revedere acolo sus, draga mea soţie…“ Ultimele cuvinte scrise de Jean Blanchard, 4 decembrie 1914

Noiembrie 1918

1

Cei care credeau că războiul avea să se termine în curând erau cu toţii morţi de multă vreme. Tocmai din pricina războiului. Astfel că, în octombrie, Albert primi cu destulă neîncredere zvonurile care anunţau un armis‑ tiţiu. Nu le dădu mai multă crezare decât propagandei de la început care susţinea, de pildă, că gloanţele nemţote‑ ilor erau aşa de moi, că se striveau ca nişte pere mălăieţe de uniforme, stârnind hohotele de râs ale regimentelor franceze. În patru ani, Albert văzuse o groază din ăştia, tipi morţi de râs după ce încasaseră un glonţ german. Îşi dădea prea bine seama că refuzul lui de a crede în iminenţa unui armistiţiu ţinea mai ales de magie: cu cât aştepţi mai mult pacea, cu atât mai puţin iei de bune veştile care o anunţă, aşa, ca să alungi răul. Numai că, zi după zi, informaţiile acestea sosiră în valuri din ce în ce mai dese şi că, de peste tot, oamenii se‑apucară să repete că războiul avea să se sfârşească cu‑adevărat. Unde mai pui că se găseau unii care să susţină, de nu‑ţi venea să crezi, necesitatea lăsării la vatră a sodaţilor mai bătrâni ce se târau pe front de ani de zile. Când armistiţiul deveni în sfârşit o perspectivă rezonabilă, speranţa de a scăpa cu 11

Pierre Lemaitre

viaţă începu să‑i muncească pe cei mai pesimişti. Drept care, în ceea ce privea ofensiva, nimeni nu prea mai avea chef de aşa ceva. Se spunea că Divizia 163 Infanterie avea să încerce să forţeze trecerea de cealaltă parte a râului Meuse. Unii mai vorbeau şi‑acum să se ia la harţă cu duş‑ manul, dar, în mare, aşa cum se vedeau lucrurile de jos, de lângă Albert şi camarazii lui, de la victoria aliaţilor în Flandra, de la eliberarea oraşului Lille, de la înfrângerea austriecilor şi de la capitularea turcilor, soldăţimea era mult mai puţin frenetică decât ofiţerii. Izbânda ofensivei italiene, englezii la Tournai, americanii la Châtillon… se vedea că erau pe calea cea bună. Grosul unităţii se‑apucă să tragă de timp şi o linie de despărţire foarte clară apăru între cei care, asemenea lui Albert, ar fi aşteptat cu plă‑ cere sfârşitul războiului, aşezaţi acolo liniştiţi cu raniţă cu tot, stând la fumat şi scris răvaşe, şi cei care ardeau să profite de ultimele zile ca să se mai ia niţel la omor cu nemţoteii.

Această linie de demarcaţie corespundea exact celei care îi despărţea pe ofiţeri de toţi ceilalţi oameni. Nimic nou sub soare, îşi spunea Albert. Şefii voiau să câştige cât mai mult teren cu putinţă, doar ca să se prezinte în pozi‑ ţie de forţă la masa negocierilor. Mai că nu erau în stare să susţină că treizeci de metri cuceriţi pot cu‑adevărat să schimbe sfârşitul războiului şi că muritul astăzi e chiar mai cu folos decât muritul în ajun.

Din categoria aceasta făcea parte locotenentul d’Aulnay‑Pradelle. Vorbind despre el, toată lumea uita prenumele, particula, „Aulnay“‑ul, liniuţa şi spunea pur şi simplu „Pradelle“, ştiind că asta îl scotea din minţi.

Nimeni nu risca nimic, căci îşi făcuse o datorie de onoare din a nu o arăta vreodată. Reflex de clasă. Lui Albert nu‑i 12 fiction connection

La revedere acolo sus

plăcea de el. Poate pentru că era frumos. Un tip înalt, subţirel, elegant, cu un păr bogat şi ondulat, de un casta‑ niu întunecat, nas drept, buze delicate, cu un contur ad‑ mirabil. Şi ochii de culoare albastru-închis. Pentru Albert, o adevărată faţă de cur. Iar pe lângă toate acestea, părea mereu furios. Un individ fără pic de răbdare, care nu ştia s‑o ia uşurel: accelera sau frâna; nu exista cale de mijloc.

Mergea cu un umăr împins înainte, de parcă ar fi vrut să dea mobilele la o parte, se apropia de tine în grabă şi se aşeza brusc, aşa îi era ritmul obişnuit. Amestecul acesta era chiar ciudat: cu alura lui aristocratică, părea teribil de civilizat şi, totodată, profund brutal. Cam ca războiul.

Poate de aceea îi şi mergea atât de bine. Plus un spate lat, din pricina vâslitului, fără îndoială, şi‑a tenisului.

Lui Albert nu‑i plăceau nici perii lui. Peri negri, peste tot, până şi pe falange, cu smocuri care i se iţeau din guler chiar sub mărul lui Adam. Pe vreme de pace, fără îndoială că se rădea de mai multe ori pe zi, ca să nu pară ciudat.

Cu siguranţă că se mai găseau unele muieri pe care toţi perii aceştia le dădeau pe spate, izul acesta de mascul, săl‑ batic, viril, oarecum spaniol. Numai la gândul că Cécile… În sfârşit, chiar dacă n‑ar fi pomenit‑o pe Cécile, Albert nu‑l putea suferi pe locotenentul Pradelle. Şi, mai ales, nu avea încredere în el. Pentru că îi plăcea să atace. Îi plăcea pe bune să ia cu asalt, să năvălească, să cucerească.

De ceva vreme, tocmai, era încă şi mai puţin sprinten decât de obicei. Se vedea că perspectiva unui armistiţiu îl deprima teribil, îi tăia din elanul patriotic. Gândul că războiul avea să se sfârşească îl omora pe locotenentul Pradelle.

Dădea dovadă de nişte îngrijorătoare nerăbdări.

Lipsa de însufleţire a trupei îl necăjea rău de tot. Când 13

Pierre Lemaitre

bătea tranşeele şi se adresa oamenilor, degeaba punea în vorbele lui tot entuziasmul de care era în stare, degeaba evoca strivirea duşmanului căruia o ultimă rafală avea să‑i dea lovitura de graţie, nu mai obţinea decât nişte mormăieli destul de neclare, tipii îşi clătinau grijulii scă‑ fârliile moţăind de‑a‑n picioarelea. Nu era numai teama de‑a muri, era gândul de a muri acum. Să mori ultimul, îşi spunea Albert, era ca atunci când mureai primul, cea mai mare tâmpenie.

Or, era tocmai ceea ce avea să se întâmple.

Dacă până atunci, în aşteptarea armistiţiului, zilele erau destul de liniştite, totul o luase brusc razna. Un or‑ din picase de sus, cerând ca oamenii să se ducă să supra‑ vegheze mai îndeaproape ce făceau nemţoteii. Cu toate acestea, nu era nevoie să fii general ca să‑ţi dai seama că făceau acelaşi lucru ca francezii, aşteptau sfârşitul. De‑ geaba, trebuiau să se ducă să vadă. Din acel moment, nimeni n‑a mai izbutit să reconstituie în mod exact în‑ lănţuirea evenimentelor.

Ca să îndeplinească misiunea aceasta de recunoaş‑ tere, locotenentul Pradelle îi alese pe Louis Thérieux şi pe Gaston Grisonnier, greu de spus de ce, un tânăr şi un bătrân, poate îmbinarea vigorii şi a experienţei.

Oricum, nişte calităţi fără niciun rost, pentru că ei nu supravieţuiră nici măcar o jumătate de ceas după ce fură desemnaţi. În mod normal, n‑ar fi avut de ce să meargă prea departe. Trebuiau să se ducă pe o linie spre nord‑est, iar apoi, după vreo două sute de metri, să taie cu foarfeca pe ici, pe colo, să se târască după aceea până la al doilea şir de sârmă ghimpată, să arunce un ochi şi să se întoarcă spunând că totul era în ordine, dat fiind faptul că nu era nicio îndoială că nu era nimic de văzut. De altfel, cei doi 14 fiction connection

La revedere acolo sus

soldaţi nu‑şi făceau griji că se duceau aşa de aproape de duşman. Datorită statu-quoului din ultimele zile, chiar dacă îi zăreau, nemţoteii aveau să‑i lase să privească şi să bată cale‑ntoarsă, aşa, ca într‑un soi de distracţie. Numai că în momentul când înaintau, îndoiţi cât de mult pu‑ teau de şale, cei doi observatori fură luaţi la ochi ca nişte iepuri. Se auzi şuierul gloanţelor, trei, şi apoi o tăcere adâncă; pentru duşman, problema era rezolvată. Imediat, toţi încercară să‑i vadă, dar, cum plecaseră înspre nord, nimeni nu zărea locul unde căzuseră. În jurul lui Albert, toată lumea îşi ţinu răsuflarea.

Apoi se auziră strigăte. Nişte nemernici. Nemţoteii sunt mereu la fel, ce neam ticălos! Nişte barbari etc. Başca un tânăr şi un bătrân! Chestia aceasta nu schimba nimic, dar în mintea tuturor, nemţoteii nu se mulţumiseră să omoare doi soldaţi francezi, odată cu ei doborâseră două embleme. Pe scurt, o adevărată furie. În minutele care urmară, cu o promptitudine de care abia îi ştiau în stare, din spate, artileriştii aruncară câteva rafale de 75 peste liniile germane, de‑ţi venea să te întrebi cum de aflaseră. Şi apoi, lucrurile o luară razna.

Nemţii replicară. Francezii nu avură nevoie de mult timp ca să adune pe toată lumea. Aveau să le‑o plătească ei tâmpiţilor. Era pe 2 noiembrie 1918. Nimeni n‑o ştia încă, dar nu mai erau nici zece zile până la sfârşitul războiului. Şi, mai mult, să ataci de ziua morţilor. Degeaba în‑ cearcă oamenii să nu se lege prea mult de simboluri… Şi iată‑ne din nou cu toate cele‑n cârcă, se gândi Al‑ bert, gata să ne urcăm pe eşafoduri (aşa li se spunea scări‑ lor folosite pentru ieşitul din tranşee, halal perspectivă) şi 15

Pierre Lemaitre

să ne aruncăm cu capul înainte spre liniile duşmane. Bă‑ ieţii toţi, în şir indian, încordaţi ca nişte arcuri, se chinu‑ iau să‑şi înghită saliva. Albert era al treilea, după Berry şi tânărul Péricourt care se întoarse ca pentru a se convinge că toată lumea era acolo. Privirile li se întâlniră, Péricourt îi zâmbi, un zâmbet de copil care se pregăteşte să facă o glumă bună. La rândul lui, Albert încercă să‑i zâmbească, dar nu reuşi. Péricourt se întoarse la poziţia lui. Aştep‑ tau ordinul de atac, febrilitatea era aproape palpabilă.

Scandalizaţi de purtarea nemţoteilor, soldaţii francezi se concentrau acum pe furia lor. Deasupra tuturor, obuzele brăzdau cerul în ambele sensuri şi zdruncinau pământul până în tranşee.

Albert se uită peste umărul lui Berry. Cocoţat pe un mic avanpost, locotenentul Pradelle scruta cu binoclul liniile duşmane. Albert intră din nou în şir. Dacă n‑ar fi fost atât de mult zgomot, ar fi putut să se gândească la ceea ce îl sâcâia, dar şuierele ascuţite veneau unele după altele, întrerupte de explozii care te făceau să tremuri din cap până în picioare. Mai concentrează‑te dacă poţi, în asemenea condiţii.

Deocamdată, băieţii sunt în aşteptarea ordinului de atac. Prin urmare, e un prilej bun ca să‑l observăm pe Albert.

Albert Maillard. Era un băiat subţirel, cu un tempe‑ rament uşor limfatic, discret. Vorbea puţin, se înţelegea bine cu cifrele. Înainte de război, era casier la o filială de la Banque de l’Union din Paris. Nu‑i prea plăcea ce făcea, dar rămăsese acolo din pricina maică‑sii. Doamna Maillard nu avea decât un băiat şi se dădea în vânt după şefi. Aşa că, bineînţeles, cu Albert ajuns şef de bancă, ba bine că nu, se entuziasmă pe dată, convinsă că avea, 16 fiction connection

La revedere acolo sus

„cu deşteptăciunea lui“, să ajungă repede în vârf. Pofta aceasta exacerbată pentru autoritate îi venea de la taică‑său, ajutor de subşef de birou la ministerul Poştelor, care vedea în ierarhia administraţiei sale o metaforă a universului. Doamnei Maillard îi plăceau toţi şefii, fără excepţie. Nu se uita nici câţi bani făceau, nici de unde veneau. Avea poze cu Clémenceau, Maurras, Poincaré, Jourès, Joffre, Briand… De când îl pierduse pe bărbatu‑său care comanda o escuadă de supraveghetori în uniformă la muzeul Luvru, oamenii importanţi îi provocau nişte senzaţii nemaipomenite. Albert n‑avea niciun chef de bancă, dar o lăsase să trăncănească, aşa se descurca el cel mai bine cu maică‑sa. Începuse totuşi să‑şi facă planuri.

Voia să plece, îl bătea gândul să se ducă în Tonkin, nimic precis, e‑adevărat. În orice caz, să nu mai fie contabil, să facă altceva. Dar Albert nu era un tip zglobiu, totul îi ce‑ rea timp. Şi, foarte repede, apăruse Cécile, dragoste mare dintr‑un foc, ochii lui Cécile, gura lui Cécile, zâmbetul lui Cécile şi apoi, fatalmente, mai târziu, ţâţele lui Cécile, curul lui Cécile, cum naiba să te mai gândeşti la altceva.

Nouă, astăzi, Albert Maillard nu ne pare foarte înalt, un metru şi şaptezeci şi trei, dar pentru vremea lui era bine. Fetele se uitaseră cândva la el. Cécile mai ales. În sfârşit… Albert se uitase mult la Cécile şi, la un moment dat, tot fiind privită aşa, aproape tot timpul, bineînţeles că băgase de seamă că el exista şi, la rându‑i, îl privise şi ea. Albert avea un chip înduioşător. În bătălia de pe Somme, un glonţ îl ciupise la tâmpla dreaptă. Îi fusese foarte frică, dar se alesese doar cu o cicatrice ca o pa‑ ranteză care îi trăgea uşor ochiul într‑o parte şi care îi dădea un aer interesant. În următoarea permisie, Cécile, visătoare şi sedusă, îl mângâiase cu vârful arătătorului, 17

Pierre Lemaitre

lucru care nu‑i picase bine. Copil fiind, Albert avea o feţi‑ şoară palidă, aproape rotundă, cu nişte pleoape grele ce‑i dădeau un aer de Pierrot trist. Doamna Maillard îşi lua şi ultima bucăţică de la gură ca să‑i dea lui carne roşie, con‑ vinsă fiind că era palid pentru că nu avea destul sânge.

Degeaba îi explicase Albert de mii de ori că una n‑avea legătură cu alta, maică‑sa nu era genul care să‑şi schimbe cu una, cu două părerea, găsea mereu exemple, motive, îi era groază să nu aibă dreptate, chiar şi în scrisori se în‑ torcea la lucruri care se întâmplaseră cu ani în urmă, era cu adevărat greu de îndurat. Mai că‑ţi venea să te întrebi dacă nu cumva din pricina aceasta se înrolase Albert încă de la începutul războiului. Când aflase, doamna Maillard ţipase din toţi rărunchii, dar era o femeie atât de demon‑ strativă, încât n‑aveai cum să descâlceşti la ea ce ţinea de spaimă şi ce ţinea de teatru. Urlase, îşi smulsese părul şi‑şi revenise repede. Fiindcă avea o concepţie destul de clasică despre război, se convinsese rapid că Albert, „cu deşteptăciunea lui“, avea fără întârziere să strălucească, să urce în grad, îl vedea pornind la atac, în prima linie. În mintea ei, Albert împlinea o acţiune eroică, devenea pe dată ofiţer, căpitan, comandant, ba chiar general, sunt lucruri care se întâmplă în vreme de război. Albert o lă‑ sase să trăncănească şi‑şi făcuse bagajul.

Cu Cécile a fost altă poveste, cu totul alta. Războ‑ iul n‑o speria. În primul rând, era o „datorie patriotică“ (Albert a fost surprins, n‑o auzise niciodată pronunţând asemenea cuvinte), iar în al doilea, nu exista niciun mo‑ tiv să‑i fie frică, era aproape o formalitate. Toată lumea o spunea.

Cât despre Albert, el se cam îndoia de ce zicea lumea, dar Cécile era până la urmă cam ca doamna Maillard, cu 18 fiction connection

La revedere acolo sus

greu îşi schimba părerile. Dacă te luai după ea, războiul avea să fie un foc de paie. Albert mai că o credea; orice ar fi spus Cécile, cu mâinile acelea, cu gura aceea, cu toate acelea, lui Albert ea‑i putea spune orice. N‑ai cum să în‑ ţelegi dacă n‑o cunoşti, se gândea Albert. Pentru noi, Cécile e o fată drăguţă, atât şi nimic mai mult. Pentru el, era cu totul altceva. Fiecare por al pielii sale, a lui Cécile, era constituit dintr‑o moleculă specială, răsuflarea ei avea un parfum special. Avea ochii albaştri, lucru care, mda, vouă nu vă spune nimic, dar pentru Albert ochii aceia erau un hău, o prăpastie. De pildă, gândiţi‑vă la gura ei şi puneţi‑vă o clipă în locul lui, al lui Albert al nostru. De la gura aceasta primise nişte săruturi atât de fierbinţi şi du‑ ioase, care îi stârneau pântecele de stătea să răbufnească, îi simţise saliva curgând în el, o băuse cu atâta patimă, fusese în stare de asemenea minuni, încât Cécile nu era doar Cécile. Era… Aşa că putea să susţină că or să termine cu războiul dintr‑un foc, de câte ori nu visase Albert că Cécile îl dă gata dintr‑un foc…

Bineînţeles că astăzi nu prea mai gândea la fel. Ştia că războiul nu‑i altceva decât o enormă loterie cu gloanţe adevărate în care dacă supravieţuieşti vreme de patru ani e o adevărată minune. Şi să termine îngropat de viu la câteva ancabluri de sfârşitul războiului, pe bune că ar fi culmea.

Cu toate acestea, tocmai aşa o să se întâmple. Îngropat de viu, micuţul Albert. „Ghinionul, bată‑l vina“, cum ar spune maică‑sa.

Locotenentul Pradelle s‑a întors spre trupa lui, pri‑ virea i s‑a împlântat în ochii primilor oameni care, la dreapta şi la stânga lui, se uită ţintă la el de parcă ar fi Mesia. A dat din cap şi a tras aer în piept.

19

Pierre Lemaitre

Câteva minute mai târziu, uşor îndoit de spate, Al‑ bert aleargă într‑un decor de sfârşit de lume, înconjurat de obuze şi gloanţe şuierătoare, strângându‑şi arma din răsputeri, călcând apăsat, cu capul între umeri. Pământul e jilav sub bocanci, pentru că a plouat mult în ultimele zile. În juru‑i, sunt unii care urlă ca nişte smintiţi, ca să uite de ei, ca să‑şi dea curaj. Alţii, dimpotrivă, înaintează ca şi el, concentraţi, cu frica‑n maţe, cu gâtlejul uscat.

Toţi se năpustesc spre duşman, înarmaţi cu‑o furie fără întoarcere, cu o dorinţă de răzbunare. De fapt, poate că e un efect pervers al vestirii armistiţiului. Au îndurat atâtea şi atâtea, încât, văzând că războiul se sfârşeşte aşa, cu atâţia prieteni morţi şi atâţia duşmani vii, mai că au chef de un masacru, ca să se termine odată totul. Ar omorî pe oricine.

Chiar şi Albert, terorizat de gândul morţii, l‑ar stâlci în bătaie pe primul venit. Or, a dat peste ceva piedici; pe când alerga, a fost nevoit să se abată spre dreapta.

La început, a urmat linia fixată de locotenent, dar, date fiind gloanţele şuierătoare şi obuzele, bineînţeles că ori‑ cine ar lua‑o în zigzag. Cu atât mai mult cu cât Péricourt, care îna­inta chiar în faţa lui, numai ce‑a fost secerat de un glonţ şi i s‑a prăbuşit la picioare, Albert abia a avut vreme să sară peste el. Îşi pierde echilibrul, mai aleargă câţiva metri din inerţie şi cade peste corpul bătrânului Grisonnier, a cărui moarte, neaşteptată, a dat semnalul de plecare pentru această ultimă hecatombă. În ciuda gloanţelor care şuieră peste tot în jurul lui, văzându‑l cum zace acolo, Albert se opreşte dintr‑odată. Îi recunoaşte mantaua, pentru că purta mereu ches‑ tia aceea la butonieră, roşie, „legiunea mea de‑oroare“, cum spunea el. Nu era deştept din cale‑afară, Grisonnier 20 fiction connection

La revedere acolo sus

ăsta. Nici delicat, dar un tip de treabă, toată lumea îl avea la inimă. El e, nu mai încape îndoială. Capul lui mare parcă i s‑a incrustat în noroi, iar restul corpului pare să‑i fi căzut anapoda. Alături, îl recunoaşte pe cel mai tânăr, Louis Thérieux. Şi el este parţial acoperit de noroi, ghe‑ muit, oarecum în poziţia unui făt. E înduioşător să mori la vârsta aceasta, într‑o asemenea atitudine…

Albert nu ştie ce‑l apucă, o intuiţie, înhaţă umărul bătrânului şi‑l împinge. Mortul se răstoarnă greu şi se întinde pe burtă. Albert are nevoie de câteva secunde ca să priceapă. Apoi adevărul îi sare în ochi: când cineva înaintează spre duşman, nu moare cu două gloanţe în spinare.

Trece peste cadavru şi face câţiva paşi, tot aplecat, nimeni nu ştie de ce, gloanţele te ating la fel de bine în picioare sau încovoiat, dar e un reflex să te expui cât mai puţin cu putinţă, ca şi cum tot timpul te‑ai război cu teama că‑ţi cade cerul în cap. Iată‑l lângă trupul micuţu‑ lui Louis. Şi‑a strâns pumnii lângă gură, aşa, nemaipome‑ nit ce tânăr pare, ce mai, douăzeci şi doi de ani. Albert nu‑i vede faţa, murdară toată de noroi. Nu‑i vede decât spatele. Un glonţ. Cu celelalte două ale bătrânului, sunt trei. Nu lipseşte niciunul.

Când se ridică, Albert e încă năucit de această desco‑ perire. De ceea ce înseamnă ea. Cu câteva zile înainte de armistiţiu, băieţii nemaidând năvală să‑i ia la gâdilat pe nemţotei, singura modalitate de a‑i împinge la atac era să‑i scoată cineva din minţi: unde era dară Pradelle când cei doi fuseseră împuşcaţi în spate?

Dumnezeule mare…

Uluit de constatare, Albert se întoarce şi‑l descoperă atunci, la câţiva metri, pe locotenentul Pradelle care se 21