Londra. Biografia unui oraș de Peter Ackroyd

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Design copertă: Andrei Gamarț

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp: Daniel Eberhat

Corectură: Sabina Lungu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ACKROYD, PETER

Londra : biografia unui oraș / Peter Ackroyd ; trad. din lb. engleză

şi note de Radu Şorop. - Bucureşti : Editura Trei, 2023

ISBN 978-606-40-1475-7

I. Şorop, Radu (trad. ; note)

913

008

Titlul original: London. The Concise Biography

Autor: Peter Ackroyd

Copyright © Peter Ackroyd, 2000

Copyright abridged edition © Peter Ackroyd, 2012

Copyright © Editura Trei, 2023 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

Pentru Iain Johnson

și Frederick Nicholas Robertson

Tabel cronologic

54 Prima expediție a lui Cezar în Britania

d.Hr.

41 Invazia romană a Britaniei

43 Botezarea așezării Londinium

60 Incendierea Londrei de către Boudicca

61–122 Reconstruirea Londrei

120 Incendiul Londrei din timpul lui Hadrian

c. 190 Construirea marelui zid

407 Retragerea romană din Londra

457 Britanii fug din Londra din calea saxonilor

490 Dominația saxonă asupra Londrei

587 Misiunea călugărului Augustin în Londra

604 Fondarea unei episcopii și a St Paul’s în Londra

672 O referință la „portul Londrei“. Dezvoltarea orășelului Lundenwic

851 Londra e luată cu asalt de vikingi

886 Alfred recucerește și reconstruiește Londra

892 Londonezii resping flota de invazie daneză

959 Un mare incendiu în Londra: St Paul’s arde

994 Londra e asediată de forțele daneze

1013 Al doilea asediu asupra Londrei, încununat de succes sub conducerea lui Sweyn

1016 Al treilea asediu asupra Londrei condus de Cnut, forțat să se retragă

1035 Harold I ales rege de londonezi

1050 Reconstrucția clădirii Westminster Abbey

1065 Sfințirea bisericii Westminster Abbey

1066 Ocuparea Londrei de către William Cuceritorul

1078 Este construit White Tower

1123 Rahere înființează St Bartholomew’s

1176 Construirea unui pod de piatră

1191 Înființarea unei comune londoneze

1193–1212 Primul primar al Londrei, Henry Fitz-Ailwin

1220 Reconstruirea Westminster Abbey

1290 Expulzarea evreilor; două Cruci ale lui Eleanor sunt ridicate în Chepe și Charing Cross

1326 Revoluția din Londra: detronarea lui Eduard al II-lea

1348 Moartea Neagră ucide o treime din populația Londrei

1371 Fondarea Charterhouse

1373 Chaucer trăiește deasupra Aldgate

1381 Revolta lui Wat Tyler

1397 Richard Whittington e ales pentru prima dată primar

1406 Londra e lovită de molimă

1414 Revolta lollarzilor

1442 The Strand este pavată

1450 Revolta lui Jack Cade

1476 Caxton înființează o tiparniță

1484 „Sudoarea engleză“ lovește Londra

1485 Henric al VII-lea intră triumfător în Londra după Bătălia de la Bosworth

1509 Henric al VIII-lea urcă pe tron

1535 Execuția lui Thomas More pe Tower Hill

1535–1539 Mănăstirile și bisericile din Londra sunt jefuite în masă

1544 Wyngaerde execută o mare panoramă a Londrei

1576 Construirea Teatrului din Shoreditch

1598 Stow publică Survey of London

1608–1613 Amenajarea lui New River

1619–1622 Inigo Jones construiește Banqueting House

1642–1643 Sunt construite ziduri din pământ și fortificații împotriva armatei regelui

1649 Execuția lui Carol I

1652 Apar cafenelele

1663 Construirea unui teatru pe Drury Lane

1665 Marea Molimă

1666 Marele Incendiu

1694 Este fondată Bank of England

1733 Acoperirea râului Fleet

1750 Este construit Westminster Bridge

1756 Este amenajat New Road

1769 Este construit Blackfriars Bridge

1769-1770 Agitațiunea lui Wilkite în Londra

1774 Este emis London Building Act

1780 Răscoalele lui Gordon

1799 Este înființată West India Dock Company

1800 Fondarea Royal College of Surgeons

1801 Populația Londrei atinge un milion

1809 Este implementată iluminarea cu gaz aerian pe Pall Mall

1816 Radicalii se adună în Spa Fields: revolte în Spitalfields

1824 Este fondată National Gallery

1825 Nash reconstruiește Buckingham Palace

1829 Fondarea London Metropolitan Police Force

1834 Casele Parlamentului sunt distruse într-un incendiu

1836 Este înființată University of London

1851 Se deschide Marea Expoziție în Hyde Park

1858 „Marea duhoare“ duce la implementarea sistemelor sanitare ale lui Bazalgette

1863 Se deschide primul sistem feroviar subteran din lume

1878 Dezvoltarea iluminării electrice

1882 Apariția tramvaiului electric

1887 Demonstrațiile din „Duminica Sângeroasă“ în Trafalgar Square

1888 Jack Spintecătorul sună alarma în Whitechapel

1889 Înființarea organismului London County Council

1892 Încep lucrările la Blackwall Tunnel pe sub Tamisa

1897 Apariția omnibusului cu motor

1901 Populația Londrei atinge 6,6 milioane

Londra. Biografia unui oraș

1905 Epidemia de tifos. Aldwych și Kingsway sunt deschise traficului

1906 Sufragetele demonstrează în Parliament Square

1909 Deschiderea magazinului general Selfridge’s

1911 Asediul de pe Sidney Street

1913 Inaugurarea Chelsea Flower Show

1915 Cad primele bombe asupra Londrei

1926 Greva generală

1932 Broadcasting House este construită în Portland Place pentru BBC

1935 Inaugurarea Centurii Verzi

1936 Confruntarea de pe Cable Street

1940 Primele zile ale atacurilor-fulger asupra Londrei

1951 Festivalul Angliei, organizat pe malul de sud

1952 Marele smog

1955 Deschiderea Heathrow Airport

1965 Abolirea London County Council; crearea Greater London Council

1967 Activitățile din East India Dock sunt sistate; construirea

Centre Point

1981 Revoltele din Brixton; înființarea London Docklands Development Corporation

1985 Revoltele din Broadwater Farm

1986 Șoseaua de centură M25 este gata; abolirea organismului

Greater London Council; „Big Bangul“ de pe Bursă

1987 Canary Wharf e construit

2000 Alegeri municipale

Desen făcut de George Scharf, reprezentând „Originala prăvălie cu stridii“ de pe Tyler Street; magazinul ca atare nu mai există, însă toate clădirile care s-au ridicat în locul lui i-au urmat contururile arhitectonice.

Orașul ca trup –

introducere la ediția din anul 2000

Imaginea

Londrei ca un trup omenesc este frapantă și unică; i-am putea găsi originile în emblemele picturale ale Cetății lui Dumnezeu, trupul mistic al cărui cap e reprezentat de Iisus Hristos, iar membrele, de cetățeni. Londra a mai fost concepută și sub forma unui tânăr cu brațele larg deschise într-un gest de eliberare; această înfățișare e preluată după un bronz de origine romană, dar ea întruchipează energia și frenezia unui oraș ce își lărgește neîncetat granițele, în mari valuri de progres și de încredere. Aici ar putea fi „inima Londrei, cu căldură bătând“. Străzile lăturalnice ale orașului se aseamănă unor vene subțiri, iar parcurile sunt precum plămânii. În cețurile și ploaia toamnei urbane, pietrele și pavelele strălucitoare ale străzilor mai vechi arată ca și cum ar sângera. Când William Harvey, chirurg la St Bartholomew’s Hospital, mergea pe străzi, a observat că apa țâșnea din furtunurile mașinăriilor de stins incendii precum sângele dintr-o arteră secționată. Imagini metaforice ale trupului cockney au circulat timp de multe sute de ani: gob a fost prima oară documentat în 1550, paws în 1590, mug în 1708, iar kisser1 la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Spitalul de secol XVII unde lucra Harvey se învecina cu abatorul din Smithfield, iar această alăturare ar putea sugera încă o imagine a orașului. E corpolent și vorace, planturos de pe urma apetitului său pentru oameni și pentru mâncare, pentru bunuri și pentru băutură; consumă și excretă, scăldându-se în apele unei perpetue stări de lăcomie și dorință.

1 „Scuipat“, „labe“, „fățău“ și „pupătoare“.

Pentru Daniel Defoe, Londra era un imens trup care „pune în circulație tot, exportă tot, iar la sfârșit plătește pentru tot“. Acesta e motivul pentru care a fost în mod obișnuit prezentată sub forma unui monstru, un uriaș prea-împlinit și atins de hidropizie, care omoară mai mult decât zămislește. Capul îi este prea mare, disproporționat față de restul corpului; chipul și mâinile i-au crescut la rândul lor monstruoase, asimetrice și fără nicio formă. Este o „splină“ sau o mare „gâlmă“. Un trup zdruncinat de fierbințeli și gâtuit de cenușă, orașul se mișcă dinspre molimă către pârjol.

Fie că ne gândim, prin urmare, la Londra ca la un tânăr ce tocmai s-a trezit revigorat din somn, fie că îi deplângem condiția de uriaș deformat, trebuie să o privim ca pe o figură cu contururi omenești, cu propriile legi ale vieții și creșterii.

Iată, așadar, biografia ei.

Unele persoane vor obiecta că o atare biografie nu poate face parte dintr-o istorie autentică. Recunosc culpa și invoc în apărarea mea argumentul că mi-am strunit stilul analizei pe potriva naturii subiectului. Londra e un labirint, jumătate piatră și jumătate vintre. Nu poate fi imaginată în plenitudinea ei, ci experimentată doar ca un hățiș de alei și ganguri, curți interioare și artere principale, în care până și cetățeanul cu cea mai temeinică experiență

în domeniu s-ar putea rătăci; curios este și că acest labirint se află într-o continuă schimbare și expansiune.

Biografia Londrei sfidează și cronologia. Teoreticienii contemporani au sugerat că liniaritatea timpului este ea însăși un produs al imaginației umane, însă Londra le-a anticipat deja concluziile. Există în oraș multe forme diferite ale timpului și ar fi o nechibzuință din partea mea să îi alterez personalitatea de dragul confecționării unei narațiuni convenționale. Acesta e motivul pentru care volumul de față se mișcă donquijotesc prin timp, clădind el însuși un labirint. Dacă istoria sărăciei din Londra stă alături de istoria nebuniei din Londra, atunci aceste legături ar putea furniza mai multe informații relevante decât orice anchetă istoriografică dogmatică.

Capitolele istoriei se aseamănă cu porțile strâmte ale lui John Bunyan, în tot acest timp de-o parte și de alta a lor întinzându-se mocirla deznădejdii și văile umilinței. Așa că mă voi îndepărta uneori de la poteca îngustă în căutarea acelor înălțimi și profunzimi ale experienței urbane ce nu cunosc nicio istorie și sunt rareori susceptibile de o analiză rațională. Eu înțeleg câte puțin și am încredere că asta se va dovedi de ajuns. Nu sunt un Virgiliu pregătit să-l călăuzesc pe aspirantul Dante în perimetrul precis al unui regat circular. Sunt

doar un londonez împiedicat care își dorește să-i conducă pe alții în direcțiile pe care le-am urmat în decursul unei vieți de om. Cititorii volumului de față trebuie să cutreiere și să se minuneze. S-ar putea ca de-a lungul acestei călătorii să piardă calea; ar putea avea parte de momente de incertitudine și, din când în când, fantezii sau teorii stranii i-ar putea lăsa cu gura căscată. Pe anumite străzi, oameni excentrici sau vulnerabili se vor opri în dreptul lor, cerându-le atenție. Vor exista anomalii și contradicții – Londra e atât de vastă și de neînfrânată încât conține de toate –, la fel cum vor exista șovăieli și ambiguități. Dar vor fi și momente de revelație, când orașul va fi văzut adăpostind secrete ale umanității. Atunci, este înțelept să te pleci în fața grandorii. Așadar, plecăm la drum cu nerăbdare, cu piatra de hotar indicând înaintea noastră Către Londra.

Peter Ackroyd, Londra

Din preistorie până la 1066

Vestigii ale epocilor trecute au fost descoperite în subteranul a numeroase zone din Londra; ele sunt fundațiile pe care se ridică orașul.

Capitolul 1

Marea!

Dacăar fi să atingi baza soclului pe care e așezată statuia ecvestră a regelui Carol I, la Charing Cross, degetele ți s-ar putea odihni pe protuberanțele fosilelor de crini-de-mare, stele-de-mare sau arici-de-mare. Există o fotografie din 1839 a acestei statui; imagine a cabrioletelor de închiriat și a băiețașilor cu țilindru pe cap, scena pare deja din vremuri imemoriale, dar cât de inimaginabil de mult timp a trecut de când acele minuscule făpturi marine viețuiau pe aici... La început a fost marea. Era la un moment dat o melodie de music-hall intitulată Why Can’t We Have the Sea in London?, dar întrebarea e superfluă: cu 50 de milioane de ani în urmă, locul unde se află azi Capitala era acoperit de mari întinderi de ape. Apele nu s-au retras cu totul, nici măcar acum, iar dovezile existenței lor se află încă în pietrele măcinate de vreme ale Londrei. Piatra de Portland folosită la ridicarea Customs House1 și a St Pancras Old Church are o stratificare diagonală care oglindește curenții oceanului; există cochilii străvechi de stridii încastrate în structura Mansion House și a British Museum. Alge de mare pot fi încă văzute în marmura cenușie a Waterloo Station, iar forța uraganelor poate fi detectată în piatra poroasă a pasajelor subterane pentru pietoni. De asemenea, în structura Waterloo Bridge, poate fi observat fundul mării din Jurasicul superior. Mareele și furtunile sunt în continuare peste tot în jurul nostru, așadar, iar după cum scria Shelley despre Londra, „mare-ntinsă […] gemând după alte noi [epave] mereu“.

1 Clădirea vămii de pe malul Tamisei, unde pe vremuri erau colectate taxele vamale.

Londra a fost dintotdeauna un imens ocean în care supraviețuirea este nesigură. Domul catedralei St Paul a fost văzut vibrând deasupra unei „vagi și agitate mări“ de ceață, în timp ce șuvoaie întunecate de oameni se scurg pe London Bridge sau Waterloo Bridge, revărsându-se apoi pe străzile înguste ale Londrei. Lucrătorii sociali de la mijlocul secolului al XIX-lea vorbeau despre salvarea oamenilor din districtele Whitechapel sau Shoreditch, „care se înea că“, iar Arthur Morrison, romancier din aceeași perioadă, evocă o „ mare clocotitoare de epave umane“ urlând din rărunchi să fie salvate.

Dacă privești de la depărtare, observi o mare de acoperișuri și nu ai mai mult habar de șuvoaiele întunecate de oameni decât ai avea de locuitorii vreunui ocean necunoscut. Dar orașul e întotdeauna un loc agitat și fără odihnă, cu propriile lui torente și talazuri, propria spumă și propria împroșcătură. Sunetul străzilor este precum murmurul unei scoici, iar în negura vremurilor cetățenii trăiau cu impresia că se află pe fundul oceanului. Chiar și în mijlocul tuturor luminilor, ar putea fi pur și simplu ceea ce George Orwell descria drept „fundul oceanului, printre pești dintr-aceia ca licuricii, care înoată pe lângă el“1. Aceasta este o viziune constantă a lumii londoneze, în particular în romanele secolului XX, în care sentimentele de neajutorare și deznădejde preschimbă orașul într-un loc al tăcerii și adâncimilor misterioase.

Totuși, la fel ca marea și ca lațul de spânzurătoare, Londra nu refuză pe nimeni.

În 1877, într-o mostră impunătoare de inginerie caracteristic victoriană, o mare sondă de foraj a fost coborâtă 1146 de picioare2 în pământ, la capătul sudic al Tottenham Court Road. Sonda a „călătorit“ sute de milioane de ani, întâlnind peisajele primitive care se aflau pe locul unde se ridică astăzi orașul, iar datorită acestor dovezi putem enumera erele dedesubtul pașilor noștri, de la devonian până la jurasic și cretacic. Deasupra acestor straturi sedimentare se află 650 de picioare de calcar, ale căror aflorimente pot fi văzute în regiunea The Downs sau pe dealurile Chilterns mărginind Bazinul Londrei, acea declivitate de mică adâncime, asemănătoare unei farfurioare, în care se întinde orașul. Deasupra calcarului alb-gălbui se află un strat gros de argilă londoneză, acoperită la rândul ei

1 George Orwell, Aspidistra să trăiască!, traducere de Mihnea I. Gafița, Polirom, Iași: 2009, p. 239.

2 În această carte, am optat pentru păstrarea unităților de măsură englezești: 1 picior = 0,3048 m; 1 yard = 0,91 m, 1 inch = 2,54 cm.

de depozite de pietriș și loess periglaciar. Este, așadar, o istorie stratificată a orașului și nu într-un singur sens; argila, calcarul și loessul au fost utilizate timp de aproape 2 000 de ani pentru a edifica locuințele și clădirile publice ale Londrei. Este aproape ca și cum orașul s-ar fi ridicat singur din starea lui primordială, dând naștere unei așezări umane din materialele fără viață ale trecutului.

Argila aceasta e arsă și presată pentru a deveni „London Stock“, o cărămidă anume, roșie sau gălbui-cafenie, care a furnizat materialul de construcție al căminelor londoneze. Ea reprezintă în mod autentic genius loci1 , iar Christopher Wren a sugerat chiar că „pământul din jurul Londrei, administrat cum trebuie, va oferi o cărămidă la fel de bună pe cât erau cărămizile romane […] și care va dura, în aerul nostru, mai mult decât orice piatră pune insula noastră la dispoziție“. William Blake a numit cărămizile din Londra „simțăminte cu migală fasonate“, cu alte cuvinte, preschimbarea argilei și a calcarului în țesătura străzilor era un proces de civilizare care împletea orașul cu trecutul lui primitiv. Casele de secol XVII sunt făcute din praful purtat de vânturi peste regiunea Londrei în timpul unei ere glaciare de acum 25 000 de ani.

Argila londoneză poate oferi, de asemenea, și dovezi mai tangibile: hipopotami și elefanți zăceau dedesubtul Trafalgar Square, lei la Charing Cross și bivoli lângă St Martin-in-the-Fields. Un urs brun a fost descoperit în nordul districtului Woolwich, rechini în Brentford și macrou în vechile exploatări de argilă din Holloway. Printre animalele sălbatice ale Londrei se numără reni, castori gigant, hiene și rinoceri care pe vremuri rumegau iarba din apropierea mlaștinilor și lagunelor Tamisei.

Preistoria Londrei îmbie la neîncetate speculații și există o anumită doză de plăcere pe care ți-o provoacă gândul la colonizarea unor areale în care, multe mii de ani mai târziu, vor fi proiectate străzi și înălțate case. Nu există nicio îndoială că regiunea a fost populată neîntrerupt timp de cel puțin 15 000 de ani. Despre o mare colecție de unelte din silex, excavată în Southwark, se presupune că ar marca vestigiile unei manufacturi din mezolitic; o tabără de vânători din aceeași perioadă a fost descoperită pe câmpurile din Hampstead Heath; un vas de lut din perioada neolitică a fost scos la lumină în Clapham. În aceste situri străvechi au fost găsite gropi și găuri pentru stâlpi, laolaltă cu rămășițe umane și dovezi care atestă organizarea de ospețe. Acești indivizi din zorii umanității beau o licoare similară

1 Spirit protector al unui spațiu în mitologia romană, expresia însemnând „spiritul (sufletul) locului“.

miedului sau berii. La fel ca descendenții lor londonezi, cantități imense de deșeuri rămâneau peste tot în urma lor. Tot similar acestora, se adunau cu scopul de a-și venera divinitățile. Timp de multe mii de ani, aceste popoare antice au tratat marele râu ca pe o entitate divină ce trebuia îmbunată și au încredințat trupurile iluștrilor lor decedați adâncimilor acestuia.

În perioada neoliticului târziu, din solul în general mlăștinos al malului nordic al Tamisei au apărut două coline gemene acoperite de pietriș și loess, înconjurate de rogoz și răchită. Erau înalte de 40 până la 50 de picioare și despărțite de o vale prin care curgea o gârlă. Le cunoaștem drept Cornhill și Ludgate Hill, cu acum îngropatul râu Walbrook trecând printre ele. Astfel a apărut Londra.

Se presupune că numele ar fi de origine celtică, o ipoteză stânjenitoare pentru cei de părere că nu a existat nicio așezare umană aici înainte ca romanii să-și ridice orașul. Oricum, semnificația ca atare este subiect de dispută. Ar putea veni de la Llyn-don, orașul sau bastionul (don) din apropierea lacului sau gârlei (Llyn); însă proveniența ar tinde atunci mai degrabă către galeza medievală decât către celta străveche. S-ar putea trage din Laindon, „colina prelungă“ sau din gaelicul1 lunnd, „mlaștină“. Una dintre speculațiile mai interesante, dată fiind reputația de violență pe care aveau s-o dobândească londonezii mai târziu, este aceea că numele se trage din adjectivul celtic londos, care înseamnă „aprig“.

Există și o etimologie mai speculativă ce conferă onoarea onomastică regelui Lud, care se spune că ar fi domnit în secolul invaziei romane. El a trasat străzile orașului și i-a refăcut zidurile. La moartea sa, a fost îngropat lângă poarta de intrare botezată după el, iar orașul a devenit cunoscut drept Kaerlud sau Kaerlundein, „orașul lui Lud“. Scepticii ar putea fi tentați să expedieze asemenea povești, dar legendele milenare ar putea ascunde adevăruri profunde și aparte.

Originea numelui rămâne totuși un mister. (Este curios, poate, că numele minereului cel mai des asociat cu orașul – cărbunele – nu are nici el o sorginte clară.) Cu tăria silabelor lui, care te trimite de îndată cu gândul la forță fizică sau tunet, a continuat să reverbereze de-a lungul istoriei – Caer Ludd, Lundunes, Lindonion, Lundene, Lundone, Lundenberk, Longidinium și o sumă de alte variante. S-a sugerat până și că numele este mai vechi decât înșiși celții și că își are obârșia în negura neoliticului.

1 Gaelica este o limbă indo-europeană, ramură a celtei insulare, vorbită și acum în Scoția și Irlanda.

În secolul I î.Hr., descrierea făcută de Iulius Cezar regiunii dimprejurul Londrei sugerează prezența unei civilizații tribale bine organizate, bogate și complexe. Populația acesteia era „din cale-afară de numeroasă“, iar „pământul este împânzit cu gospodării“. Natura și rolul colinelor gemene de-a lungul acestei perioade nu pot fi determinate cu certitudine; poate că erau locuri sacre sau poate că poziția lor bine definită le permitea să fie folosite drept fortificații de la înălțimea cărora putea fi protejat negoțul desfășurat de-a lungul râului. Avem toate motivele să presupunem că această zonă a Tamisei reprezenta un pol de comerț și producție, o piață de desfacere atât pentru obiectele din fier, cât și pentru cele prelucrate cu măiestrie din bronz, negustorii din Galia, Roma și Spania aducând oale, vin și mirodenii din Samos, la schimb cu grâne, metale și sclavi.

Într-o istorie a acestei perioade, scrisă și terminată de Geoffrey din Monmouth în 1136, principalul oraș al insulei Britaniei apare ca fiind, fără îndoială, Londra. Dar, conform cercetătorilor moderni, opera lui Geoffrey din Monmouth se bazează pe texte pierdute, înflorituri apocrife și ipoteze avansate în necunoștință de cauză. Acolo unde el vorbește de regi, de exemplu, cercetătorii moderni preferă nomenclatura de triburi; Geoffrey datează evenimentele apelând la paralele biblice, în timp ce ei operează cu borne cum ar fi „epoca târzie a fierului“; dacă el deslușește tiparele de conflict și schimbare socială în termeni de frământări umane individuale, relatările mai recente legate de preistorie se bizuie pe principii mai abstracte de comerț și tehnologie. Abordările ar putea fi contradictorii, dar nu sunt în mod necesar incompatibile. Istoricii Britaniei timpurii sunt de părere, de exemplu, că un popor cunoscut drept trinovanți s-a așezat pe teritoriul de la nord de regiunea Londrei. În mod straniu, Geoffrey declară că primul nume al orașului a fost Trinovantum. De asemenea, amintește de existența unor temple în interiorul zidurilor Londrei; chiar și dacă ar fi existat aievea, aceste palisade și împrejmuiri din lemn vor fi fost înghițite de atunci de lespezile orașului roman, ca și de cărămizile și cimentul generațiilor următoare.

Dar nimic nu e pe de-a întregul pierdut. În decursul primelor patru decenii ale secolului XX, a existat un efort concertat al specialiștilor în preistorie de a da la iveală câte ceva din trecutul așa-zis ascuns al Londrei. În volume

precum The Lost Language of London, Legendary London, Prehistoric London

și The Earlier Inhabitants of London, semnele și urmele unei Londre celtice sau druidice au fost cu acribie examinate și postulate drept relevante. Faptul că numele unor străzi de astăzi ne-ar putea face să le bănuim originea celtică –

Colin Deep Lane, Pancras Lane, Maiden Lane, Ingal Road numărându-se

printre ele – este, de exemplu, la fel de instructiv precum oricare dintre „descoperirile“ materiale consemnate pe locul străvechiului oraș.

Și totuși, în contextul acestei perioade, nu există temă mai echivocă sau mai dificilă decât druidismul. Faptul că acesta reprezenta o practică obișnuită în așezările celtice nu poate fi pus la îndoială; Iulius Cezar, aflându-se în poziția de a discuta într-o oarecare cunoștință de cauză despre subiect, relata că religia druidică a fost descoperită (inventa) în Britania și că adepții celtici veneau pe insulă pentru a se iniția în misterele acesteia. Era vorba despre o cultură religioasă extrem de avansată, chiar dacă, într-o anumită măsură, insulară.

S-a sugerat că regiunea Londrei ar fi fost controlată de pe trei măguri sacre, numele acestora fiind Penton Hill, Tothill și White Mound, aceasta din urmă cunoscută și ca Tower Hill. O astfel de teorie ar putea fi respinsă fără greutate ca o bazaconie, dar există paralele și coincidențe bizare care o fac mai interesantă decât fabulațiile obișnuite ale psihogeografilor de dată mai recentă.

Se știe că, în cultele preistorice, un loc sacru era marcat de un izvor, un crâng și o fântână sau un puț ritual.

Există o referire la un „labirint de lăstăriș“ în grădinile de agrement ale White Conduit House, situate pe coama de la Pentonville, iar avatarul unui labirint era colina sau crângul sacre. Nu departe, se află celebra fântână de la Sadlers Wells — astăzi, Sadler’s Well Theatre. Mai aproape de zilele noastre, apa acestei fântâni curgea pe dedesubtul fosei orchestrei; ea a fost considerată binecuvântată începând din vremuri medievale și era îngrijită de preoții de la Clerkenwell. Coama de la Pentonville a fost pe vremuri și locul unde se afla un bazin colector; până de curând a servit drept sediu principal pentru London Water Board (Regia de apă a Londrei).

Un alt labirint putea fi găsit în zona odată cunoscută ca Tothill Field, în Westminster; acesta apare într-o gravură, executată de Hollar la mijlocul secolului al XVII-lea. Tot aici se află și un izvor sacru, care își are obârșia în „sfânta fântână“ din Dean’s Yard1, Westminster. Un iarmaroc, asemănător grădinilor de agrement situate în White Conduit Fields, era organizat aici încă de la o dată timpurie; prima consemnare existentă este din 1257.

Locurile sunt, prin urmare, comparabile. Există și alte coincidențe sugestive. Pe hărțile vechi, „St Hermit’s Hill“ este un loc de semnificativ interes în vecinătatea Tothill Fields. Există, până în zilele noastre, o stradă cu numele

1 Zonă în principal verde și pietonală, care cuprinde spațiile pe care nu se află nicio construcție și care aparțineau în mod tradițional abației Westminster, din districtul cu același nume.

de Hermes Street în capătul bulevardului Pentonville. Este poate de asemenea interesant și faptul că într-o casă din această zonă a locuit un medic care promova un leac cunoscut drept „Balsamul vieții“; mai târziu, casa a fost transformată în observator astronomic.

Pe Tower Hill a existat un izvor cu apă carbogazoasă limpede, căreia îi mersese vestea că are proprietăți tămăduitoare. Acolo se află azi o fântână medievală și au fost găsite urme ale unei înhumări din epoca târzie a fierului. Nu este niciun labirint, însă locul are propria zestre de legende celtice; conform Triadelor galeze, capul ocrotitor al lui Bran cel Blagoslovit a fost coborât în pământ pe White Hill pentru a ține la adăpost regatul de dușmani. Iar despre legendarul fondator al Londrei, Brutus, se spune că ar fi fost îngropat pe Tower Hill, într-un loc sacru folosit ca observator până în secolul al XVII-lea.

Suntem în mod rezonabil siguri de etimologia denumirilor de Penton Hill și Tothill. Pen e semnificantul celtic pentru cap sau colină, în timp ce ton este o variantă a tor/tot/twt/too, care înseamnă izvor sau ridicătură de pământ. (Wycliffe folosește cuvântul tot sau tote, de exemplu, în legătură cu muntele Sion.) Aceia cu o mai mare aplecare poetică au sugerat că tot vine de la zeul egiptean Thoth, care se reîncarnează bineînțeles în Hermes, inventatorul lirei în mitologia greacă.

Iată deci ipoteza: măgurile londoneze, unite de atât de multe caracteristici similare, sunt de fapt locurile sfinte ale ritualului druidic. Labirintul este echivalentul sacru al crângului de stejari, în timp ce fântânile și izvoarele reprezintă adorarea zeului apei. London Water Board era, ca atare, situat unde trebuie. Grădinile de agrement și iarmaroacele sunt versiuni mai recente ale acelor festivaluri sau reuniuni preistorice ținute pe aceleași meleaguri. Astfel că entuziaștii trecutului au desemnat Tothill, Penton și Tower Hill drept locurile sfinte ale Londrei.

Firește, se presupune în general că Pentonville este astfel denumit după Henry Penton, speculant imobiliar din secolul al XVIII-lea care a contribuit la dezvoltarea zonei. Poate un singur loc să-și asume identități diferite, existând în timpuri diferite și în viziuni diferite ale realității? Este posibil ca ambele explicații ale numelui de Pentonville să fie simultan adevărate? Ar putea districtul Billingsgate să fie denumit după regele celt Belinus sau Belin, după cum era de părere John Stow, marele colecționar de antichități care a trăit în secolul al XVI-lea, sau după un cutare domn Beling, care a deținut pe vremuri acele pământuri? Poate că Ludgate purta efectiv numele lui Lud, o zeitate celtică a apelor? Cu siguranță putem medita asupra acestor posibilități.

La fel de important este să căutăm dovezi de continuitate. E probabil ca în rândul britanilor să fi existat forme străvechi de adorație religioasă cu mult înainte ca druizii să-și fi făcut apariția ca mari preoți ai culturii lor, iar forme ritualice celtice par la rândul lor să fi supraviețuit ocupației romane și invaziilor ulterioare ale triburilor saxone.

În această perioadă celtică, care pândește precum o himeră la adăpostul umbrelor lumii cunoscute, își găsesc originea marile legende ale Londrei. Izvoarele istorice menționează doar niște triburi războinice, guvernate de o cultură foarte bine organizată, destul de sofisticată. Cu alte cuvinte, nu erau în mod necesar sălbatice, iar istoricul și geograful grec Strabon descrie un britan – un ambasador – ca fiind bine îmbrăcat, inteligent și afabil. Vorbea greaca atât de fluent, încât „ai fi crezut că fusese crescut în lyceum“. Acesta este contextul adecvat pentru acele descrieri în care Londrei îi este acordat statutul de oraș principal. Brutus, fondatorul – după cum spune legenda, a fost îngropat între zidurile Londrei. Locrinus își ținea iubita, pe Estrildis, într-o încăpere secretă de sub pământ. Bladud, care practica vrăjitoria, și-a fabricat o pereche de aripi cu care să zboare prin văzduhul Londrei; însă s-a prăbușit, lovindu-se de acoperișul Templului lui Apollo, situat chiar în inima orașului, poate chiar pe Ludgate Hill. Un alt rege, Dunvallo, care a formulat străvechile legi ale sanctuarului, a fost îngropat lângă un templu londonez.

Tot din această perioadă ne-au parvenit poveștile despre Lear și despre Cymbeline. Chiar mai puternică este legenda uriașului Gremagot care, printr-o ciudată alchimie, a fost preschimbat în gemenii Gog și Magog, ce au devenit spiritele tutelare ale Londrei. Nu de puține ori s-a insinuat că fiecare făptură din această nemiloasă pereche, ale cărei statui s-au aflat timp de multe secole sub arcadele din Guildhall1, păzește câte una din colinele gemene ale Londrei.

John Milton a adunat asemenea povestiri în The History of Britain, de la publicarea căreia au trecut puțin mai mult de 300 de ani. „După astă peripeție, Brutus într-un loc ales construiește Troia nova, ce cu timpul deveni-va Trinovantum, acum Londra, și Legile a început a le înfăptui; Eli fiind pe atunci Mare Preot în Iudeea. Și după ce condus-a el întregul ostrov 24 de ani, murit-a și fost-a îngropat în astă nouă Troie.“ Brutus era stră-strănepotul lui Enea, care, la câțiva ani după căderea Troiei, a condus exodul troienilor din Grecia. În decursul idilicelor sale peregrinări, i-a fost trimis un vis în care zeița Diana îi aducea la cunoștință o profeție: o insulă la mare depărtare

1 Clădire care a servit ca sediu al primăriei Londrei timp de mai multe secole și care este astăzi centrul administrativ și ceremonial al City. Guildhall s-ar traduce ca „sala breslei“.

către apus, dincolo de tărâmul Galiei, „e pe potriva neamului tău“; „trebuie să pleci cu barca într-acolo, Brutus, și să întemeiezi un oraș care va deveni o nouă Troie“. „Iară Regi naște-ți-se-vor, a căror silnicie de temut uimi-va lumea și îngenunchea-va popoare neînfricate.“ Londra e menită să conducă un imperiu mondial, dar, la fel ca vechea cetate a Troiei, ar putea fi lovită și de vreo pârjolire de temut. Este interesant că picturile în care e înfățișat Marele Incendiu al Londrei din 1666 fac aluzie în particular la căderea Troiei. Indubitabil, acesta e mitul principal al originilor Londrei: el poate fi găsit în versurile poemului Tallisen din secolul al VI-lea, în care britanii sunt elogiați ca urmașii în viață ai Troiei, la fel ca și în operele poetice ulterioare ale lui Edmund Spenser și în cele ale lui Alexander Pope1. Pope, născut pe aleea Plough Court, lângă Lombard Street, evoca desigur imaginea unei civilizații urbane vizionare; totuși, una extrem de potrivită pentru un oraș garantat lui Brutus în vis.

Povestea lui Brutus a fost respinsă ca pură fantezie și ca o legendă excentrică, dar, după cum scria Milton în bine chibzuita introducere la propria sa istorie, „nu odat’ întâmplatu-s-a ca relatări socotite născoceli aflatu-s-au a conține mulți pași și relicve de lucruri întemeiate“. Unii cercetători cred că putem stabili cronologic că peregrinările aparent legendarului Brutus ar fi avut loc undeva în jurul anului 1100 î.Hr. În termeni istoriografici contemporani, asta înseamnă perioada târzie a epocii bronzului, când noi grupuri sau triburi de coloniști au ocupat regiunea din jurul Londrei. Aceștia au construit mari împrejmuiri defensive și duceau o viață eroică, împărțindu-și timpul între sălile de banchete, oferirea de inele și încăierările crâncene, lucru care și-a găsit expresia în legendele de mai târziu. Mărgele de sticlă segmentate, precum acelea din Troia, au fost descoperite în Anglia. În apele Tamisei a fost găsit un vas cu două mânere; proveniența acestuia este Asia Minor, fiind datat ca aproximativ din anul 900 î.Hr. Există deci unele indicii despre comerțul dintre Europa occidentală și estul bazinului mediteraneean, iar noi n-avem niciun motiv să nu credem că negustori frigieni sau mai târziu fenicieni au ajuns pe țărmurile Albionului și au debarcat în piața din Londra.

La începutul fiecărei civilizații există fabule și legende; numai la sfârșit ele se dovedesc a fi autentice.

O mărturie despre Brutus și flota sa troiană ar putea încă exista. Dacă mergi pe Cannon Street către est, de cealaltă parte a stației de tren, vei da

1 Alexander Pope (1688-1744), unul dintre cei mai importanți poeți englezi ai secolului al XVIII-lea, reprezentant de seamă al iluminismului și neoclasicismului englez (N.r.).

peste un grilaj de fier încastrat în clădirea unde își are sediul Bank of China. La adăpost, în spatele acestuia, se află o nișă în care a fost așezată o lespede înaltă de cam două picioare, păstrând în partea superioară urmele vagi ale unui șanț. Aceasta este Piatra Londrei. Vreme de multe secole, cei mai mulți oameni au crezut despre ea că este piatra lui Brutus, adusă de el drept idol. „Cât timp piatra lui Brutus e în siguranță“, suna un proverb al orașului, „Londrei îi va merge bine“. Evident, piatra are o vechime venerabilă, prima referire la ea fiind descoperită de John Stow într-o „evanghelie cu slovă frumoasă“ care aparținuse cândva lui Ethelstone, unul dintre regii saxonilor occidentali de la începutul secolului al X-lea, în care anumite pământuri și arende sunt „descrise ca aflându-se în apropiere de Piatra Londrei“. Conform Victorian County History1, piatra marca la început chiar centrul vechiului oraș, dar a fost luată în 1742 din mijlocul Cannon Street și încorporată structurii St Swithin’s Church de peste drum. Acolo a rămas până la Al Doilea Război Mondial și, deși o bombă germană a distrus în totalitate biserica în 1941, Piatra Londrei a scăpat neatinsă. Este făcută din oolit, un material perisabil, de aceea nu se poate presupune că a supraviețuit din vremuri preistorice. Totuși i-a fost hărăzită o existență fermecată.

Acum, înnegrită și nebăgată în seamă, stă așezată pe marginea unei artere aglomerate. Pe deasupra și în jurul ei s-au perindat care de lemn, trăsuri, lectici, cupeuri, șarete, cabriolete de închiriat, omnibuze, biciclete, tramvaie și mașini. Era odată spiritul ocrotitor al Londrei și poate că este în continuare.

1 Amplu proiect istoric care a debutat în 1899 și al cărui scop este crearea unei arhive enciclopedice despre fiecare dintre comitatele istorice ale Angliei.