Issuu on Google+

ColecĂžie coordonatĂŁ de Simona Reghintovschi


Alfred Adler

Practica ยบi teoria psihologiei individuale Pentru medici, psihologi ยบi profesori

Traducere din germanฤƒ de Adela Motoc


Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MÃRCULESCU Coperta: FABER STUDIO (MAGDA RADU) Redactor: RALUCA HURDUC Director producþie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: EUGENIA URSU Corecturã: RODICA PETCU EUGENIA URSU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României ADLER, ALFRED Practica ºi teoria psihologiei individuale : Pentru medici, psihologi ºi profesori / Alfred Adler ; trad.: Adela Motoc. - Bucureºti : Editura Trei, 2011 ISBN 978-973-707-561-1 I. Motoc, Adela (trad.) 159.9 Titlul original: Praxis und Theorie der Individualpsychologie. Vorträge zur Einführung in die Psychotherapie für Ärzte, Psychologen und Lehrer Autor: Alfred Adler

Copyright © Editura Trei, 2011 pentru prezenta ediþie C.P. 27-0490, Bucureºti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978-973-707-561-1


Cuprins 7 11 29 38 48 71 80 102 129 140 180 190 202

Prefaţă Capitolul I. Psihologia individuală, premisele și rezultatele ei Capitolul II. Hermafroditism psihic și protest viril — o problemă centrală a nevrozelor Capitolul III. Noi principii în practica psihologiei individuale Capitolul IV. Tratarea nevrozelor cu ajutorul psihologiei individuale Capitolul V. Cu privire la teoria halucinaţiei Capitolul VI. Psihologia copilului și cercetarea nevrozelor Capitolul VII. Tratamentul psihic al nevralgiei de trigemen Capitolul VIII. Problema „distanţei“ Capitolul IX. Cu privire la atitudinea masculină la femeile nevrotice Capitolul X. Contribuţie la teoria rezistenţei în tratament Capitolul XI. Fobia de sifilis Capitolul XII. Insomnia de natură nevrotică


212 225 240 253

258 261 276 286 298 318

338 351 370 383 395 410

Alfred Adler

Capitolul XIII. Rezultatele psihologiei individuale referitoare la tulburările de somn Capitolul XIV. Despre homosexualitate Capitolul XV. Nevroza obsesională Capitolul XVI. Cu privire la funcţia reprezentării obsesionale ca mijloc de creștere a sentimentului personalităţii Capitolul XVII. Greva foamei nevrotică Capitolul XVIII. Visul și interpretarea viselor Capitolul XIX. Cu privire la rolul inconștientului în nevroză Capitolul XX. Minţirea vieţii și responsabilitatea în nevroză și psihoză Capitolul XXI. Melancolie și paranoia Capitolul XXII. Observaţii din punctul de vedere al psihologiei individuale la cartea lui Alfred Berger, Hofrat Eysenhardt Capitolul XXIII. Dostoievski Capitolul XXIV. Noile puncte de vedere în problema nevrozei de război Capitolul XXV. Mielodisplazie sau inferioritate organică? Capitolul XXVI. Cu privire la educaţie din punctul de vedere al psihologiei individuale Capitolul XXVII. Psihologia individuală a prostituţiei Capitolul XXVIII. Copii neglijaţi


Prefaþã Cercetarea din punctul de vedere al psihologiei individuale vizează o aprofundare a cunoașterii umane, care poate fi dobândită numai din înţelegerea poziţiei individului faţă de misiunea sa determinată social. Răspunsul privitor la gradul contopirii unui om cu cerinţele vieţii, ale semenilor săi, ale universului ni-l dă doar linia de mișcare pe care poate fi reprezentată și receptată activitatea socială a unei personalităţi. Linia de dezvoltare ne lămurește și în privinţa caracterului, elanului, voinţei sale fizice și spirituale. Ea poate fi urmărită până la originile ei din vremea găsirii Eului și ne arată acolo, în poziţia cea mai veche a fiinţei omenești, primele rezistenţe ale lumii exterioare, forma și forţa voinţei și a încercărilor de a le depăși. În aceste prime zile ale copilăriei, copilul își creează nesigur și nepriceput propriul tipar, ţel și model, precum și planul de viaţă, pe care îl urmează conștient și inconștient. Drept model îi vor servi toate modalităţile de succes și exemplele altor învingători. Cadrul îi va fi furnizat de cultura din jur. Întreaga structură sufletească se înalţă pe această cea mai profundă linie de mișcare a individului, despre care fiinţa omenească știe câte ceva și a cărei importanţă fundamentală o confundă mereu. Toată voinţa, întregul cerc al gândului, interesului,

Practica ºi teoria psihologiei individuale  Prefaþã


8

procesului de asociere, speranţele, așteptările și temerile se desfășoară pe făgașul acestei dinamici. Din ea și în apărarea ei provin concepţia despre lume, pulsiunile sau inhibiţiile, și fiecare trăire va fi sucită și răsucită până când își va fi arătat eficienţa în favoarea nucleului propriu-zis al personalităţii, a acelei copilărești linii de mișcare. Dar psihologia noastră individuală a furnizat și dovada că linia de mișcare a strădaniei omenești pornește mai întâi dintr-un amestec de sentiment comunitar și năzuinţa spre superioritate personală. Ambii factori de bază se dovedesc a fi constructe sociale, unul, un construct ereditar, care consolidează comunitatea umană, altul, un construct dobândit, o seducţie generală, evidentă, care caută fără întrerupere să exploateze comunitatea spre propriul prestigiu. N-a fost deloc dificil să clarific pentru psihologi, pedagogi și neurologi politica de prestigiu a individului. Pentru mine și pentru discipolii mei nu este o surpriză deosebită faptul că știinţele de prestigiu caută să se sustragă influenţei psihologiei individuale, că nu ne combat dezvăluirile prin trucuri și pe căi ocolite, ci le preiau. În faţa faptului că ele merg șchiopătând în urma dezvăluirilor pe care le-am făcut privind beţia puterii, că niciodată nu le domină, propria înfumurare și fanfaronadă pălesc. Mai greu ar trebui să ne fie să explicăm contribuţia generală a sentimentului comunitar. Căci aici ne lovim de conștiinţa individului. El suportă mai ușor dovada faptului că năzuiește, la fel ca toţi ceilalţi, la strălucire și superioritate, decât adevărul nemuritor, că și pe el îl strânge legătura apartenenţei comune a oamenilor, iar el se ascunde cu șiretenie de sine și de alţii. Corporalitatea sa îl îndeamnă spre reunire, limba, morala, estetica și raţiunea vizează și presupun valabilitatea generală, iubirea,

Alfred Adler


munca, dragostea de aproape sunt cerinţele reale ale convieţuirii umane. Împotriva acestor realităţi indestructibile, aspiraţia spre puterea personală tună și fulgeră sau caută să le mascheze cu viclenie. Dar în această luptă neîntreruptă se vădește recunoașterea sentimentului comunitar. Cunoștinţele oamenilor privitoare la temeiurile acţiunilor lor, înţelegerea generală a manifestărilor sufletești la sănătoși și la nevrotici, care pot întotdeauna să însemne altceva decât ceea ce exprimă la suprafaţă, sunt insuficiente atâta timp cât configurarea formală și dinamica liniei lor directoare rămân ascunse. Ceea ce conducătorii omenirii înţeleseseră ca acţiune a lui Dumnezeu, a sorţii, a ideii, a bazei economice, psihologia individuală ne arată ca organizare avidă de putere a unei legi formale: logica imanentă a convieţuirii umane.

9

Volumul de faţă cuprinde lucrări pregătitoare, extensii și cercetări ale teoriei și practicii psihologiei individuale și are misiunea de a arăta, printr-o serie de lucrări mai vechi și mai noi, calea spre știinţa noastră. În acest sens el este și un însoţitor al lucrării apărute mai înainte Über den nervösen Charakter (Despre caracterul nevrotic) (ed. a 2-a, 1919, J.F. Bergmann, München). Prigglitz, august 1920

Practica ºi teoria psihologiei individuale  Prefaþã


I

Psihologia individualã, premisele ºi rezultatele ei O privire de ansamblu asupra concepţiilor și teoriilor majorităţii psihologilor ne arată o stranie limitare atunci când este vorba de domeniul ei de cercetare și de mijloacele cunoașterii. S-ar părea că sunt excluse experienţa și cunoașterea umană cu intenţii mai profunde, iar concepţiei și intuiţiei artistice, creatoare li s-ar contesta orice valabilitate. În timp ce psihologii experimentali adună sau produc fenomene pentru a deduce modurile de reacţie, așadar, practică, de fapt, fiziologia vieţii afective, alţii înscriu toate formele de expresie și manifestare în sisteme tradiţionale vechi sau doar puţin modificate. Astfel, vor regăsi, desigur, în mișcările individuale acele dependenţe și conexiuni pe care le plasaseră din capul locului în schema lor afectivă. Sau se încearcă să se construiască din fenomene individuale mici, pe cât posibil măsurabile, de tip fiziologic, stări sufletești și gândirea, punându-le laolaltă. Faptul că, în felul acesta, gândirea subiectivă și empatia cercetătorului par deconectate, dar în realitate controlează perfect conexiunea, este considerat de acești cercetători drept avantajul concepţiei lor psihologice.

Practica ºi teoria psihologiei individuale  Psihologia individualã, premisele ºi rezultatele ei


12

Metodica acestor orientări amintește, și prin semnificaţia ei ca școală pregătitoare a spiritului uman, de mai vechile știinţe ale naturii, acum depășite, cu sistemele lor rigide, înlocuite astăzi, în general, de concepţii, care, din punct de vedere biologic, dar și filosofic și psihologic, caută să conceapă viaţa în conexiune cu variantele ei. Tot astfel și acea direcţie din psihologie, pe care eu am numit-o „psihologia individuală comparată“. Ea încearcă să obţină imaginea personalităţii unitare ca variantă, din manifestările de viaţă și formele de exprimare individuale, presupunând unitatea individualităţii. Acum, diferitele caracteristici vor fi comparate între ele, aduse la o linie comună și îmbinate individualizant într-un portret de ansamblu.1 Poate fi surprinzător că acest mod de observare a vieţii afective umane nu pare câtuși de puţin neobișnuit sau deosebit de temerar. În consideraţiile asupra psihologiei copilului, acesta se remarcă în mod clar, în pofida altor orientări. Dar, mai ales, fiinţa și opera artistului, a pictorului, sculptorului, a muzicianului, în special a poetului, trebuie să prezinte în așa fel toate micile trăsături ale creaţiilor sale, încât observatorul să poată sesiza în ele liniile fundamentale ale personalităţii, să poată fi în stare să construiască ceea ce artistul ascunsese dinainte în ele, vizând finalul. Viaţa în societate, viaţa fără idei știinţifice preconcepute este atât de mult sub anatema întrebării „Încotro?“ în ceea ce privește un fenomen, încât trebuie să declare: în ciuda oricărei concepţii știinţifice opuse, nimeni nu și-a format vreodată o judecată asupra unei întâmplări fără să fi alergat în căutarea unei linii care pare să unească toate manifestările psihice ale unei persoane până la scopul simbolic. 1

William Stern a ajuns pe alte cãi la rezultate asemãnãtoare cu ale mele.

Alfred Adler


Dacă mă grăbesc să ajung acasă, îi voi oferi observatorului meu atitudinea, mina, mișcarea și gesturile, la care te aștepţi de obicei de la cineva care se întoarce acasă. Și aceasta în pofida oricăror reflexe și oricăror alte cauzalităţi. Da, reflexele mele ar fi putut fi și altele, cauzele ar fi putut varia — ceea ce poate fi înţeles din punct de vedere psihologic și, mai ales, ceea ce ne interesează practic și psihologic aproape exclusiv, este linia pe care o urmează cineva. Mai departe. Dacă eu cunosc scopul unei persoane, știu cu aproximaţie ce se va întâmpla. Și atunci pot și să ordonez fiecare din mișcările succesive, să văd în context și să corectez sau să adaptez continuu cunoștinţele mele psihologice aproximative la context. Atâta vreme cât nu știu decât cauzele, prin urmare, numai reflexele și timpii de reacţie, capacitatea de observaţie și altele asemănătoare, nu știu nimic despre ce se petrece în sufletul acestui om. La toate acestea se mai adaugă faptul că nici cel cercetat habar n-are ce să facă, atâta timp cât nu are un ţel către care să se îndrepte. Cât timp nu știm care este linia vieţii lui determinată de un scop, întregul sistem al reflexelor sale cunoscute, împreună cu toate condiţiile cauzale, nu ar fi capabil să confere certitudine următoarei consecinţe a mișcărilor sale: ele s-ar pune de acord cu orice consecinţă psihică posibilă. Această deficienţă poate fi înţeleasă cel mai clar în încercările de asociaţii. Eu nu m-aș aștepta niciodată din partea unui bărbat care a suferit o grea dezamăgire să asocieze „copac“ și „frânghie“. Dar dacă îi cunosc scopul, suicidul, m-aș aștepta cu siguranţă la o asemenea succesiune a gândurilor sale și anume atât de sigur, încât i-aș lua din cale cuţitul, otrava și armele de foc. La o examinare mai atentă, găsim următoarele legităţi pe care le parcurge desfășurarea oricărui eveniment psihic: noi nu

13

Practica ºi teoria psihologiei individuale  Psihologia individualã, premisele ºi rezultatele ei


14

suntem capabili să gândim, să simţim, să vrem, să acţionăm, fără ca în faţa noastră să plutească un scop. Căci nicio cauzalitate nu este suficientă pentru a face faţă haosului viitorului și a înlătura lipsa de planificare, ale cărei victime am fi. Toate acţiunile ar rămâne în stadiul unei dibuiri fără alegere, economia vieţii psihice ar rămâne neatinsă, iar fără unitate, fără fizionomie și fără notă personală ne asemănăm unor fiinţe vii de rangul unei amoebe. Nu există nicio îndoială că, admiţând existenţa unui scop în viaţa psihică, se face faţă mai bine realităţii. De asemenea, nu există dubii privitor la existenţa fenomenelor izolate, rupte din context. Dovada poate fi făcută fără dificultate. Este suficient să urmărim, pornind de la această premisă, încercările de a merge ale unui copil mic sau ale unei lăuze. Firește, s-ar putea ca celui care vrea să abordeze lucrurile fără nicio premisă să-i rămână ascuns sensul mai profund. Înainte ca primul pas să fi fost făcut, scopul mișcării este deja fixat. În același fel se poate dovedi, cu privire la toate mișcările psihice, că direcţia lor este dată de un scop dinainte stabilit. Dar toate aceste scopuri temporare, vizibile în detaliu, ajung, după o scurtă stabilitate a dezvoltării psihice a copilului, sub dominaţia scopului final propus, a finalului gândit sau simţit ca fiind fix. Cu alte cuvinte: viaţa psihică a omului este determinată, ca un personaj creat de un bun poet dramatic, de cel de-al V-lea act al său. Această înţelegere dedusă — ireproșabil din punctul de vedere al psihologiei individuale — din fiecare personalitate ne conduce spre o frază importantă: orice manifestare psihică, dacă trebuie să ne ofere înţelegerea unei persoane, poate fi sesizată și înţeleasă ca pregătire pentru un scop.

Alfred Adler


Cât de mult stimulează această concepţie înţelegerea noastră psihologică reiese mai ales de îndată ce ne devine clară pluralitatea de sensuri a proceselor psihice extrase din context. Să ne imaginăm un om cu o „memorie slabă“. Să presupunem că el este conștient de această situaţie, iar examinarea ar evidenţia o capacitate redusă de a înregistra silabe fără sens. Potrivit uzanţelor de până acum din psihologie, care ar putea fi calificate azi drept abuz, ar trebui să dăm următoarea sentinţă: omul suferă de o lipsă înnăscută sau maladivă a capacităţii de observare. În treacăt fie zis, în acest tip de investigaţie, de obicei se ajunge la concluzia care a fost exprimată deja cu alte cuvinte în premisă, cum ar fi în cazul de faţă: dacă cineva are o memorie slabă, sau dacă cineva nu înregistrează decât câteva cuvinte înseamnă că are o capacitate de observare scăzută. Demersul psihologiei individuale este complet diferit. De îndată ce pot fi excluse în mod cert cauzele organice, ar trebui pusă ��ntrebarea: ce urmărește scăderea memoriei? Putem deduce acest scop dintr-o cunoaștere intimă a individului întreg, așa încât înţelegerea părţii rezultă abia din înţelegerea întregului. Am putea găsi ceva ce corespunde unui mare număr de cazuri: această persoană este pe punctul de a aduce în faţa sa și a altora dovada că, din motive fundamentale, care nu trebuie numite sau conștientizate, dar care pot fi deosebit de eficient substituite prin slăbirea memoriei, ar trebui să se abţină de la vreo acţiune sau decizie (schimbarea profesiei, studiu, examen, căsătorie). Atunci această slăbire a memoriei ar fi dezvăluită ca fiind una tendenţioasă, semnificaţia ei am înţelege-o ca pe o armă în lupta împotriva unei înfrângeri și, la fiecare examinare a unei asemenea capacităţi de observare, ne-am aștepta tocmai la acel defect, care ţine de planul secret de viaţă al acestui om. Mai

15

Practica ºi teoria psihologiei individuale  Psihologia individualã, premisele ºi rezultatele ei


16

rămâne doar întrebarea cum produce omul asemenea lipsuri sau suferinţe. Unii le „aranjează“ pur și simplu, subliniind intenţionat slăbiciunile fiziologice generale și punându-le la socoteală ca suferinţe personale. Alţii reușesc, fie prin transpunerea într-o stare anormală, fie prin preocuparea pentru așteptări periculoase, pesimiste, să-și zdruncine într-atât credinţa în propria lor putere, încât abia dacă mai dispun de jumătate din forţa, atenţia și voinţa lor. Ca să mai dăm un exemplu: facem aceeași observaţie în cazul afectelor. Găsim la o doamnă atacuri de angoasă, care se repetă din timp în timp. Negăsindu-se nimic mai valoros, presupunerea unei degenerări ereditare, a unei afecţiuni vasomotorii, a nervului vag etc. poate fi satisfăcătoare. Sau am putea crede că ne-am apropiat mai mult de înţelegere, dacă în antecedente am depistat o experienţă înfricoșătoare, o traumă și am dat vina pe ea. Dar dacă privim această individualitate și ne orientăm după direcţiile ei, descoperim un exces de dorinţă de dominaţie, căreia i se asociază angoasa, de îndată ce dependenţa celuilalt se apropie de sfârșit, de îndată ce lipsește rezonanţa solicitată, cam așa cum se vădește atunci când, de pildă, soţul unei asemenea paciente ar dori să părăsească domiciliul fără consimţământ. Știinţa noastră reclamă un procedeu strict individualizat și, de aceea, nu este înclinată spre generalizări. Dar in usum delphini aș vrea să prezint aici următorul principiu: dacă am identificat scopul unei mișcări psihice sau al unui plan de viaţă, atunci trebuie să mă aștept ca toate mișcările parţiale să fie în acord cu scopul și planul de viaţă. Această formulare trebuie reţinută, în mare măsură, cu câteva limitări. Ea își păstrează valoarea chiar și atunci când este inversată: mișcările parţiale înţelese corect trebuie să dea, în

Alfred Adler


conexiunea lor, imaginea unui plan de viaţă unitar și a scopului său final. De aceea, afirmăm că, indiferent de predispoziţie, mediu și experienţe, toate forţele psihice se află sub influenţa unei idei directoare, și toate mișcările de exprimare, sentimentele, gândirea, voinţa, acţiunea, visele și fenomenele psihopatologice sunt străbătute de un plan de viaţă unitar. Aceste propoziţii eretice pot fi întemeiate și totodată atenuate printr-un indiciu scurt: mai important decât predispoziţia, experienţa obiectivă și mediul este evaluarea lor subiectivă și mai departe: această evaluare se află într-un anumit raport, desigur deseori straniu, cu faptele. Dar din evaluare, care cauzează mai ales o dispoziţie afectivă durabilă, în sensul unui sentiment de inferioritate, se dezvoltă, corespunzător tehnicii inconștiente a aparatului nostru conceptual, un scop fictiv ca o compensare gândită, definitivă și un plan de viaţă ca o încercare a acesteia. Până acum am vorbit mult despre „înţelegerea“ omului. Aproape tot atât cât unii teoreticieni ai „psihologiei comprehensive“ sau ai psihologiei personalităţii, care se opresc mereu tocmai când ar urma să ne arate ce au înţeles de fapt, cum ar fi Jaspers. Pericolul de a dezbate pe scurt și această latură a cercetărilor noastre, rezultatele psihologiei individuale, este destul de mare. Va trebui captată mișcarea vie în cuvinte, în imagini, va trebui să se treacă în mod obligatoriu peste diferenţe, pentru a obţine formule unitare, și, în descriere, va trebui făcută greșeala care nouă ne-a fost strict interzisă în practică: apropierea de viaţa psihică individuală cu un șablon arid, așa cum încearcă școala lui Freud. Cu premisa aceasta, în cele ce urmează voi prezenta cele mai importante rezultate ale cercetării noastre asupra vieţii psihice. Merită a fi relevat faptul că dinamica vieţii psihice pusă aici în

17

Practica ºi teoria psihologiei individuale  Psihologia individualã, premisele ºi rezultatele ei


18

discuţie se regăsește într-o măsură egală la oameni sănătoși, ca și la cei bolnavi. Ceea ce îl deosebește pe nevrotic de omul sănătos rezidă în „tendinţa de asigurare“ mai pronunţată a bolnavului, cu ajutorul căreia el își investește planul de viaţă. Dar în ceea ce privește „stabilirea scopului“ și planul de viaţă adaptat acestuia, nu găsim diferenţe fundamentale. Ca urmare, pot vorbi de un scop general al oamenilor. Din observarea cea mai minuţioasă rezultă că putem înţelege cel mai bine mișcările psihice de toate genurile, atunci când recunoaștem drept cea mai generală premisă a lor faptul că ele sunt orientate spre un scop de superioritate. Multe dintre acestea au fost aduse la cunoștinţă de mari gânditori, pe unele le știe fiecare pentru sine, cele mai multe se ascund într-un întuneric misterios și se evidenţiază doar în delir sau în extaz. Indiferent dacă cineva vrea să fie un artist, primul în domeniul său sau un tiran domestic, dacă discută direct cu Dumnezeul său sau îi discreditează pe alţii, dacă își consideră suferinţa drept cea mai mare, în faţa căreia toţi trebuie să se plece, dacă vânează idealuri intangibile sau vechi divinităţi, sau sparge vechi graniţe și norme — pe fiecare porţiune din drumul său el este îndrumat și condus de năzuinţa sa spre superioritate, gândul său de a fi asemenea lui Dumnezeu, credinţa în deosebita sa putere magică. La fel, în iubire, vrea să-și simtă puterea asupra partenerului, în alegerea voluntară a profesiei, scopul care-i plutește dinaintea ochilor străbate așteptările și temerile exagerate și, chiar și în suicid, simte răzbunător victoria asupra tuturor obstacolelor. Pentru a se înstăpâni asupra unui lucru sau a unei persoane, poate păși pe cărări drepte, poate merge la lucru mândru, dominator, provocator, înspăimântător, curajos; sau preferă, sub imperiul experienţelor pe căi ocolite și întortocheate, să-și conducă spre victorie propria

Alfred Adler


cauză prin ascultare, supunere, blândeţe și modestie. Nici trăsăturile de caracter nu au o existenţă de sine stătătoare, iar ele se adaptează mereu la planul de viaţă individual, reprezentând cea mai importantă pregătire de luptă a acestuia. Dar acest scop de superioritate totală care, în unele cazuri, arată deseori destul de straniu, nu este de pe lumea aceasta. Privit în sine, trebuie să-l înscriem printre „ficţiuni“ sau „imaginaţii“. Despre acestea Vaihinger (Die Philosophie des Als-Ob — Filosofia lui ca-și-când, Berlin, Reuter und Reichardt, ed. a 2-a, 1913) spune pe bună dreptate că însemnătatea lor constă în faptul că au totuși, chiar și în mod absurd, cea mai mare importanţă pentru acţiune. În cazul nostru, acest lucru se potrivește atât de mult, încât putem spune: această ficţiune a unui scop de superioritate, care sfidează complet realitatea, a devenit premisa principală a vieţii noastre de până acum. Ea ne învaţă să facem deosebiri, ne conferă o ţinută și o siguranţă, ne configurează și dirijează acţiunile și ne obligă spiritul să prevadă și să se desăvârșească. Alături este latura umbrită: ea aduce în viaţa noastră o tendinţă ostilă, războinică, ne răpește naturaleţea simţirii și încearcă întotdeauna să ne îndepărteze de realitate, explicându-ne mutilarea ei. Cine înţelege în mod real acest scop al asemănării cu divinitatea îl ia cuvânt cu cuvânt, va fi curând nevoit să evite viaţa reală ca un compromis, pentru a căuta o viaţă lângă viaţă, în cel mai bun caz în artă, dar cel mai adesea în pietism, în nevroză sau în crimă.2 Aici nu pot intra în detalii. Desigur, o sugerare deschisă a acestui scop mai mare decât viaţa se găsește la toţi oamenii. Uneori iese în evidenţă din comportament, din când în când, se 2

19

Vezi ºi „Problema distanþei“ în acest volum.

Practica ºi teoria psihologiei individuale  Psihologia individualã, premisele ºi rezultatele ei


20

trădează doar în pretenţii și așteptări. Câteodată, urma sa se găsește în amintiri, fantasme sau vise obscure. Dacă se caută cu seriozitate, abia dacă mai trebuie puse întrebări. Dar o atitudine fizică sau spirituală exprimă clar provenienţa sa din aspiraţia spre putere și poartă în sine idealul unui anumit tip de desăvârșire și perfecţiune. În acele cazuri, care se apropie de nevroză, va frapa întotdeauna existenţa unei comparări accentuate cu mediul, dar și cu cei morţi și cu eroii din trecut. Corectitudinea acestei constatări este ușor de demonstrat. Dacă, așa cum observăm la nevrotici într-o măsură mai mare, fiecare poartă în sine un ideal de superioritate, trebuie să poată fi găsite și manifestări care vizează o oprimare, o minimalizare, o devalorizare a altora. Asemenea trăsături de caracter cum sunt nerăbdarea, dogmatismul, invidia, bucuria răutăcioasă, propria supraestimare, lăudăroșenia, suspiciunea, avariţia — pe scurt, toate atitudinile care corespund premisei unei lupte — trebuie să iasă la iveală, într-un grad cu mult mai înalt decât ar fi nevoie pentru autoconservare. Pe lângă toate acestea, simultan sau alternativ, se vor vedea apărând, în funcţie de zel și de încrederea în sine cu care este căutat scopul final, trăsături precum ambiţia, emulaţia, curajul, atitudinea de salvare și dăruire și controlul. O investigare psihologică reclamă atât de multă obiectivitate, încât o judecată morală nu tulbură privirea de ansamblu. Mai trebuie adăugat și faptul că nivelul diferit al trăsăturilor de caracter declanșează în primul rând, sentimentul nostru de satisfacţie sau desconsiderarea noastră. În sfârșit, trăsăturile combative sunt deseori, în special la nevrotici, atât de ascunse, încât, pe bună dreptate, purtătorul acestor însușiri este consternat și indignat atunci când i se atrage atenţia asupra lor. De pildă, între doi copii, cel mai mare

Alfred Adler


Practica şi teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi şi profesori