Titlul original: CINEMA SPECULATION Autor: Quentin Tarantino Copyright © 2022 by Visiona Romantica, Inc. © Publica, 2024, pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Tarantino, Quentin Speculaţie cinematografică / de Quentin Tarantino ; trad. din lb. engleză de Paul Slayer Grigoriu. - București : Publica, 2024 ISBN 978-606-722-593-8 I. Slayer Grigoriu, Paul (trad.) 791
VICTORIA BOOKS este un imprint al editurii PUBLICA
EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu CORECTOR: Paula Rotaru DTP: Dragoș Tudor
La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, lanţul cinematografic Tiffany deţinea anumite bunuri imobiliare culturale care îl deosebeau de celelalte cinematografe mari de la Hollywood. În primul rând, nu se afla pe Hollywood Boulevard. În afară de Pacific Cinerama Dome, care stătea mândră și singură pe Sunset colţ cu Vine, celelalte săli mari se aflau toate pe ultimul refugiu al Vechiului Hollywood din faţa turiștilor – Hollywood Boulevard. În timpul zilei încă mai vedeai turiști care se plimbau pe bulevard, se duceau la Muzeul Figurilor de Ceară Hollywood, priveau în jos, la picioarele lor, și citeau numele de pe Aleea Celebrităţilor („Uite, Marge, Eddie Cantor”). Lumea era atrasă pe Hollywood Boulevard de cinematografele celebre în toată lumea (Grauman’s Chinese Theatre, Egyptian, Paramount, Pantages, Vogue). Însă odată ce soarele apunea și turiștii se întorceau la hotelurile lor Holiday Inn,
QUENTIN TARANTINO
Micul Q se uită la filme mari
5
Speculație cinematografică
oamenii nopţii puneau stăpânire pe Hollywood Boulevard și îl transformau în Holly-vai. Dar Tiffany nu era pur și simplu pe Sunset Boulevard, era pe Sunset Boulevard la vest de La Brea, ceea ce făcea ca localizarea oficială să fie pe Sunset Strip. Și ce contează? Contează chiar mult. Pe vremea aceea, se simţea o nostalgie imensă pentru tot ce era legat de Vechiul Hollywood. Peste tot unde te uitai vedeai fotografii, tablouri și imagini murale cu Stan și Bran, W.C. Fields, Charlie Chaplin, Frankensteinul lui Karloff, King Kong, Harlow și Bogart (era vremea celebrelor afișe psihedelice ale Elainei Havelock). Mai ales în Hollywoodul propriu-zis. Dar odată ce treceai de La Brea mergând pe Sunset, bulevardul se transforma în the Strip și Vechiul Hollywood definit de filme se topea, iar Hollywood ca loc al cluburilor de noapte hippie și al culturii tinerilor îi lua locul. Sunset Strip era celebru pentru cluburile de rock de aici (Whisky a Go Go, London Fog, Pandoraʼs Box).* Și chiar acolo, între cluburile de rock și peste drum de Ben Frank’s Coffee Shop, se afla cinematograful Tiffany. La Tiffany nu se dădeau filme ca Oliver!, Aeroportul, Rămas-bun, domnule Chips, Chitty Chitty Bang Bang, The Love Bug, nici măcar Thunderball. Tiffany găzduia Woodstock, Gimme Shelter, Yellow Submarine, Alice’s Restaurant, Trash și Frankenstein ale lui Andy Warhol și Pound al lui Robert Downey. * Chipul rânjit al lui Dean Martin, desenat în culori fluorescente în faţa clubului său de noapte, Dino’s, era singura rămășiţă a Vechiului Hollywood care se mai găsea pe Strip.
6
QUENTIN TARANTINO
Acestea erau filmele care rulau la Tiffany. Și chiar dacă Tiffany nu a fost primul cinematograf din Los Angeles unde a rulat The Rocky Horror Picture Show și nici măcar primul care a avut sesiuni regulate la miezul nopţii, din punctul de vedere al legendei care avea să devină acest film, a fost prima instituţie cinematografică unde a explodat o bună parte a fenomenului Rocky Horror – costume, spectacole în direct în paralel cu filmul, bisuri, seri tematice etc. De-a lungul anilor 1970, Tiffany a continuat să fie gazda filmelor tari din zona contraculturii. Unele de succes (200 Motels al lui Frank Zappa), altele nu (Son of Dracula al lui Freddie Francis, cu Harry Nilsson și Ringo Starr). Filmele din zona contraculturii din 1968-1971, indiferent dacă erau sau nu bune, erau interesante. Și se cereau văzute în grup mare, de preferinţă drogat. După puţin timp, Tiffany și-a pierdut mult din importanţă, pentru că filmele apărute după 1972 erau mai degrabă rămășiţe ale unei pieţe de nișă. Dar dacă a existat un an Tiffany, acela a fost 1970. Chiar atunci, în vârstă de șapte ani, am mers pentru prima dată la un film la Tiffany, când mama mea (Connie) și tatăl meu vitreg (Curt) m-au dus la o dublă proiecţie: Joe al lui John G. Avildsen și Where’s Poppa al lui Carl Reiner. Ia stai așa, ai văzut o dublă proiecţie cu Joe și Where’s Poppa? La șapte ani? Ba bine că nu. Și deși a fost o proiecţie memorabilă, motiv pentru care scriu acum despre ea, pentru mine, pe atunci, nu a fost nici pe departe un șoc cultural. Dacă ne luăm după cronologia scriitorului Mark Harris, începutul revoluţiei Noului Hollywood a fost în 1967. Deci primii ani în
7
Speculație cinematografică
8
care m-am dus să văd filme la cinema (sunt născut în ’63) au coincis cu începutul revoluţiei (’67), cu războiul revoluţionar cinematografic (’68-’69) și cu anul în care războiul cinematografic a fost câștigat (’70). Acesta fiind anul în care noul Hollywood a devenit pur și simplu Hollywood. Joe al lui Avildsen a făcut ceva vâlvă când a ieșit în 1970 (a fost o influenţă incontestabilă pentru Șoferul de taxi). Din păcate, în ultimii cincizeci de ani, acest film de-a dreptul exploziv a cam dispărut. Filmul spune povestea unui tată tulburat din partea superioară a clasei de mijloc (jucat de Dennis Patrick) care își pierde fiica (primul lungmetraj al lui Susan Sarandon), înghiţită de cultura hippie a drogurilor din acea vreme. Când merge în vizită la cloaca dezgustătoare pe care fiica lui o împarte cu iubitul ei drogat ticălos, Patrick ajunge în cele din urmă să-i spargă capul (ea nu este acolo în acel moment). Așezat într-o cârciumă și încercând să proceseze violenţa și crima pe care a comis-o, se întâlnește cu un muncitor în construcţii rasist și cu gura mare pe nume Joe (un rol de zile mari făcut de Peter Boyle). Joe stă la bar, își bea berea după muncă și ţine un discurs găunos plin de înjurături de tipul „Dacă nu-ţi place în America, marș de-aici” despre hipioţi, negri și în general despre societatea de prin 1970. Nimeni din cârciuma muncitorească nu-l bagă în seamă (barmanul chiar îi spune, în mod evident nu pentru prima dată, „Joe, mai scutește-ne”). La sfârșitul diatribei, Joe își exprimă opinia că cineva ar trebui să-i omoare pe toţi (pe hipioţi). Păi, Patrick tocmai a făcut-o, și într-un moment de descărcare, face o mărturisire de cârciumă pe care doar Joe o aude. Ce urmează este relaţia ciudată și contradictorie, și totuși simbiotică, între cei doi bărbaţi diferiţi din două
QUENTIN TARANTINO
clase sociale diferite. Nu sunt tocmai prieteni (Joe îl șantajează practic pe tatăl înfricoșat), dar într-un mod ciudat de comedie neagră ajung companioni. Bărbatul distins din pătura superioară a clasei de mijloc a pus în aplicare discursurile fasciste ale acestui muncitor nespălat și cu gura mare din clasa cea mai de jos. Forţându-l pe Patrick prin șantaj să încheie un fel de alianţă, Joe împărtășește cu criminalul atât secretul lui întunecat, cât și, într-o anumită măsură, sentimentul de vinovăţie pentru crimă. Această dinamică dezlănţuie dorinţele și inhibiţiile muncitorului lăudăros și îngroapă vinovăţia omului educat, pe care o înlocuiește cu un sentiment al rostului și al dreptăţii. Până când cei doi bărbaţi, înarmaţi cu puști automate, îi execută pe hipioţii dintr-o comunitate. Iar într-un stop-cadru tragic și ironic, tatăl ajunge să-și execute propria fiică. Cam dură treaba? Ba bine că nu. Dar ce nu poate nici măcar să sugereze acest rezumat este cât de al naibii de amuzant e filmul. Pe cât de dur și de urât și de violent, filmul Joe este, în esenţă, o comedie neagră ca tăciunele despre clasele sociale din America, la limita satirei, și în același timp de o răutate sălbatică. Muncitorii, pătura superioară a clasei mijlocii și cultura tinerilor sunt reprezentate de cele mai rele surogate ale lor (toate personajele masculine din film sunt niște cretini demni de dispreţ). Astăzi s-ar putea să fie un lucru controversat chiar și să spui despre Joe că este o comedie neagră. Dar cu siguranţă nu era așa când a fost lansat. Pe vremea când l-am văzut, Joe era de departe cel mai urât film la care fusesem (poziţie pe care și-a păstrat-o timp de patru ani, până am văzut The Last House on the Left). Sincer să fiu, cel mai mult m-a șocat mizeria din apartamentul în care locuiau la început cei doi drogaţi. Chiar mi s-a
9
Speculație cinematografică
10
făcut un pic greaţă (chiar și de la pastișa apartamentului drogaţilor din Mad Magazine mi s-a făcut un pic greaţă). Iar publicul de la cinematograful Tiffany din 1970 a privit prima parte a filmului în tăcere. Dar din momentul în care Dennis Patrick intră în cârciumă și Joe jucat de Peter Boyle își face intrarea în film, publicul a început să râdă. Și într-o clipită toţi adulţii din public au trecut de la o liniște dezgustată la amuzament pur. Îmi amintesc că râdeau practic la orice căcat spunea Joe. Era un râs superior: râdeau de Joe. Dar râdeau cu Peter Boyle, care își face intrarea în film ca o forţă a naturii. Iar talentatul scenarist Norman Wexler îi dă o grămadă de replici scandaloase. Prestaţia de comediant a lui Boyle atenuează urâţenia monocoloră a filmului. Nu te face să-l placi pe Joe, dar te face să te distreze cumva. Avildsen, îmbinând prestaţia comică de forţă a lui Peter Boyle cu acest prolog mizerabil întunecat, produce un cocteil cu pișat, tulburător de gustos. E foarte amuzant când Joe spune tot felul de porcării. Ca și la Freebie and the Bean, cu câţiva ani mai târziu, poate că cei din public se simţeau vinovaţi că râd, dar, pot să vă spun, chiar au râs. Chiar și eu, la cei șapte ani ai mei, am râs. Nu pentru că înţelegeam ce spune Joe sau pentru că aș fi apreciat dialogurile lui Norman Wexler. Am râs din trei motive. Unu, sala plină de adulţi râdea. Doi, chiar și eu reușeam să mă branșez la sentimentul comic al prestaţiei lui Boyle. Și trei, pentru că Joe înjura mereu și puţine lucruri sunt mai amuzante pentru un copil mic decât un tip amuzant care vorbește ca la ușa cortului. Îmi amintesc că, chiar când se părea că râsul legat de scena din cârciumă se liniștea, Joe se ridică de pe scaunul de la bar și se duce
QUENTIN TARANTINO
la tonomat să arunce în el câteva monede. Și cum vede toată muzica soul (bănuiesc) de la tonomat, strigă: „Dumnezeule, până și afurisita de muzică s-a dus pe pulă din cauza lor!” Publicul de la cinematograful Tiffany a izbucnit în râs chiar mai tare decât până atunci. Dar după acea scenă și la ceva timp după ce Dennis Patrick și soţia lui se duc acasă la Joe la cină, am adormit. Deci am pierdut toată scena în care Joe și noul lui acolit se duc într-o razie ucigașă peste hipioţi. Lucru de care mama a fost mulţumită. Pe drum spre casă în seara aceea, îmi amintesc că mama i-a spus lui Curt: „Mă bucur că a adormit Quint înainte de sfârșit. N-aș fi vrut să vadă acel final.” De pe scaunul din spate am întrebat: — Ce s-a întâmplat? Curt m-a pus la curent cu ce ratasem. — Păi Joe și tatăl au ajuns până la urmă să împuște niște hipioţi. Și în tot haosul, tatăl și-a împușcat fiica. — Hipioata de la început? am întrebat. — Da. — De ce a împușcat-o? am întrebat. — Păi, n-a vrut s-o împuște, mi-a spus el. Apoi am întrebat: — A fost trist? Iar mama a spus: — Da, Quentin, a fost foarte trist. Mă rog, oi fi dormit eu în timpul celei de-a doua jumătăţi din Joe, dar când s-a terminat filmul și s-au aprins luminile, m-am trezit. Și imediat a început al doilea film din dubla proiecţie de la Tiffany, comedia mai directă Where’s Poppa? Și din prima, de când George Segal se îmbracă în gorilă și Ruth Gordon îl lovește în ouă, filmul acesta m-a prins. La vârsta aceea, nivelul suprem al comediei
11
Speculație cinematografică
12
era un tip îmbrăcat în gorilă, și singura chestie mai amuzantă era un tip care își lua una în ouă. Deci un tip îmbrăcat în gorilă care își ia una în ouă era apogeul absolut al comediei. Era clar, filmul ăsta avea să fie demenţial. Oricât de târziu ar fi fost, aveam să văd acest film până la sfârșit. Nu am mai văzut Where’s Poppa? până la capăt de la acea reprezentaţie. Dar o mulţime de momente vizuale mi-au rămas întipărite în minte, fie că le-am înţeles, fie că nu. Ron Leibman, în rolul fratelui lui George Segal, fugărit prin Central Park de bufonii negri. Ron gol în lift cu femeia care plângea. Și, evident, momentul șocant pentru mine, dar, după reacţia publicului, și pentru tot restul lumii, cel în care Ruth Gordon îl mușcă pe George Segal de cur. Îmi amintesc că am întrebat-o pe mama când bufonii îl fugăreau pe Ron prin parc: — De ce îl fugăresc negrii? — Pentru că îl tâlhăreau, a spus ea. — De ce îl tâlhăreau? am întrebat. Iar ea a spus: — Pentru că este o comedie și pur și simplu își bat joc de tot felul de lucruri. Și în acel moment mi-a fost explicat conceptul de satiră. Tinerii mei părinţi se duceau la multe filme în vremea aceea și de obicei mă luau cu ei. Sunt sigur că ar fi putut să găsească ceva cu care să mă ţină deoparte (de obicei bunica mea, Dorothy, se băga), dar mă lăsau să mă ţin după ei. Însă unul dintre motivele pentru care aveam voie să mă ţin după ei era că știam să-mi ţin gura.
QUENTIN TARANTINO
În timpul zilei, aveam voie să fiu un copil normal (enervant). Să pun întrebări tâmpite, să fiu copilăros, să fiu egoist, înţelegeţi, ca mai toţi copiii. Dar dacă mă scoteau într-o seară, la un restaurant drăguţ sau la un bar (lucru pe care îl făceau uneori, Curt cânta într-un piano bar) sau la un club de noapte (făceau și asta din când în când) sau la film sau chiar și la o întâlnire cu alt cuplu, știam că era momentul adulţilor. Dacă voiam să am voie să stau prin preajmă în momentul adulţilor, păi era cazul să-mi ţin curul mic la locul lui. Adică, în principiu, să nu pun întrebări tâmpite, să nu am impresia că seara se învârtea în jurul meu (nu e cazul). Adulţii au ieșit să stea de vorbă și să râdă și să glumească. Treaba mea era să tac și să-i las în pace, fără să-i întrerup mereu cu ale mele. Știam că pe nimeni nu interesa (dacă nu cumva era drăguţă) nicio observaţie pe care aș fi putut să o fac despre filmul văzut sau despre seara în sine. Nu zic că s-ar fi purtat dur cu mine dacă încălcam aceste reguli. Dar eram încurajat să fiu matur și să mă port frumos. Pentru că dacă îi băteam la cap cu copilăriile mele, rămâneam acasă cu o bonă, în timp ce ei ieșeau și se distrau. Nu voiam să rămân acasă! Voiam să ies cu ei! Voiam să particip la momentul adulţilor! Din anumite puncte de vedere eram varianta copilărească a lui Grizzly Man, puteam să-i urmăresc pe adulţi noaptea în mediul lor natural. Era interesul meu să-mi ţin gura închisă și ochii și urechile deschise. Asta făceau adulţii când nu erau copii prin preajmă. Așa socializau adulţii. Despre asta vorbeau când erau între ei. Astea sunt chestiile pe care le făceau cu plăcere. Astea sunt chestiile care li se păreau amuzante. Nu știu dacă asta era intenţia mamei, dar mă învăţau cum socializează adulţii între ei.
13
Speculație cinematografică
14
Când mă duceau la film, treaba mea era să stau și să mă uit la film, indiferent dacă îmi plăcea sau nu. Da, unele dintre acele filme de adulţi erau al dracului de extraordinare! MASH, Trilogia Dolarilor, Acolo unde se avântă vulturii, Nașul, Dirty Harry, Filiera, The Owl and the Pussycat și Bullitt. Iar unele, pentru un copil de optnouă ani, erau plictisitoare rău. Cunoaștere carnală? The Fox? Isadora? Sunday Bloody Sunday? Klute? Goodbye, Columbus? Model Shop? Diary of a Mad Housewife? Dar știam, cât se uitau la film, că nu interesa pe nimeni dacă eu mă simţeam bine. Sunt sigur că pe la început, la un moment dat, trebuie să fi spus ceva de genul, Hei, mamă, mă plictisesc. Și sunt sigur că ea mi-a răspuns, Uite ce e, Quentin, dacă ai de gând să ne baţi la cap când te scoatem seara, data viitoare te lăsăm acasă [cu o bonă]. Dacă preferi să stai acasă și să te uiţi la televizor în timp ce tatăl tău și cu mine ieșim să ne distrăm – în regulă – așa facem data viitoare. Tu hotărăști. Ei bine, am hotărât. Voiam să ies cu ei. Și prima regulă, nu-i bate la cap. A doua regulă, în timpul filmului, nu pune întrebări tâmpite. Eventual una-două, la începutul filmului, dar după aceea rămâneam pe cont propriu. Orice altă întrebare trebuia să aștepte până se termina filmul. Și, în cea mai mare parte a timpului, reușeam să respect această regulă. Însă au existat câteva excepţii. Mama le povestea prietenilor ei cum mă duseseră să văd Cunoaștere carnală. Art Garfunkel încearcă să o convingă pe Candice Bergen să facă sex. Și dialogul lor era ceva de
QUENTIN TARANTINO
genul, Haide, o facem? Nu vreau s-o fac. N-ai promis că o facem? Nu vreau să o fac. Toată lumea o face. Și se pare că am întrebat tare, cu vocea mea de copil de nouă ani, ca un chiţăit: — Ce vor să facă, mamă? Ceea ce, din ce spune mama, i-a făcut pe toţi adulţii din sală să izbucnească în râs. De asemenea, legendarul stop-cadru de la sfârșitul lui Butch Cassidy și Sundance Kid mi s-a părut prea abscons. — Ce s-a întâmplat? îmi amintesc că am întrebat. — Au murit, m-a informat mama mea. — Au murit? am schelălăit eu. — Da, Quentin, au murit, m-a asigurat mama mea. — De unde știi? am întrebat sceptic. — Pentru că atunci când s-a oprit cadrul, asta sugerează, mi-a răspuns răbdătoare. Iarăși am întrebat: — De unde știi? — Pur și simplu știu, a fost răspunsul ei nesatisfăcător. — De ce n-au arătat? am întrebat, aproape indignat. Atunci, pierzându-și în mod evident răbdarea, a izbucnit: — Pentru că nu au vrut! Atunci am mormăit pentru mine: — Ar fi trebuit să arate. Și în ciuda faptului că acea imagine a devenit legendară, sunt în continuare de acord cu mine, Ar fi trebuit să arate. Dar, în general, îmi dădeam bine seama că în timp ce mama și tata se uitau la film, nu era momentul să-i bombardez cu întrebări. Știam că mă uit la filme
15
Speculație cinematografică
16
pentru oameni mari și că unele lucruri nu aveam să le înţeleg. Dar nu era important să înţeleg eu relaţia lesbiană dintre Sandy Dennis și Anne Heywood din The Fox. Faptul că părinţii mei se simţeau bine, iar eu stăteam cu ei când ieșeau seara, asta era important. Știam de asemenea că momentul să pun întrebări era în drum spre casă, după ce se termina filmul. Când un copil citește o carte pentru adulţi, n-o să înţeleagă anumite cuvinte. Dar în funcţie de context și de alineatele din jurul acelei fraze, uneori își dă seama. Același lucru se întâmplă când un copil se uită la un film pentru adulţi. Acum, sigur, unele lucruri care te depășesc, părinţii tăi vor să te depășească. Dar la unele lucruri, chiar dacă nu știam exact ce înseamnă, mă prindeam de idee. Mai ales la glumele care făceau să râdă sala plină de adulţi. Era bestial să fii singurul copil într-o sală ticsită de adulţi care se uitau la un film pentru adulţi și să auzi sala râzând (de obicei) la ceva despre care știam că este probabil jucăuș. Și uneori chiar când nu mă prindeam, totuși mă prindeam. Chiar dacă nu știam cu adevărat ce este un protex, după cum râdea publicul, tot am înţeles cumva ideea, în scena dintre Hermie și farmacist din Summer of '42. La fel cu cele mai multe glume sexuale din The Owl and the Pussycat. Am râs la acel film cu publicul de adulţi de la început până la sfârșit (la replica cu „bombe lansate” s-a dărâmat afurisita de sală). Dar când vine vorba despre filmele despre care pomeneam, mai era ceva cu reacţia adulţilor, un lucru despre care nu mi-aș fi putut da seama pe atunci, dar pe care îl înţeleg acum. Dacă le arăţi unor copii un film cu un tip care înjură într-un fel amuzant sau o glumă
QUENTIN TARANTINO
despre caca sau o glumă despre pârţuri, de obicei chicotesc. Și, când se fac un pic mai mari, dacă le arăţi un film cu o glumă sexuală, chicotesc. Dar râsul lor este unul ștrengăresc. Știu că nu se cuvine și știu că poate nu ar trebui să audă sau să vadă așa ceva. Și râsul scoate la iveală faptul că se simt un pic golani că participă la așa ceva. Ei bine, în 1970 și 1971, așa reacţiona un public de adulţi la umorul cu tentă sexuală din filme ca Where’s Poppa?, The Owl and the Pussycat, MASH, Summer of '42, Pretty Maids All in a Row și Bob and Carol and Ted and Alice. Sau la scena cu brownie cu iarbă din I Love You, Alice B. Toklas! Sau când fotbaliștii fumau un cui pe bancă în MASH. Sau la scene care aveau o tentă comică, însă nu ar fi fost posibile cu un an sau doi mai devreme. Ca la scena introductivă din Joe sau la tura de baruri pe care o dă Popeye Doyle în Filiera franceză, râsul venit dinspre adulţi avea o tentă golănească similară. Ceea ce, privind în urmă, e de înţeles. Pentru că acești adulţi nu erau obișnuiţi să vadă un asemenea material. Erau primii doi ani ai Noului Hollywood. Oamenii aceștia crescuseră cu filme din anii 1950 și 1960. Erau obișnuiţi cu aluzii, insinuări, înţelesuri duble și jocuri de cuvinte (până în 1968, numele personajului jucat de Honor Blackman în Goldfinger, Pussy Galore, a fost cea mai explicită glumă cu tentă sexuală făcută vreodată într-un mare film comercial). Deci, într-un fel ciudat, adulţii și cu mine eram cam la același nivel. Dar nu auzeam doar chicoteli golănești dinspre publicul de adulţi. Se râdea mereu de personajele homosexuale. Și da, uneori aceste personaje erau prezentate ca fiind carne de tun pentru efecte comice (Diamonds Are Forever și Vanishing Point).
17
Speculație cinematografică
18
Dar nu întotdeauna. Uneori acest lucru scotea la iveală o latură cu adevărat urâtă a publicului. În 1971, același an în care văzusem Diamonds Are Forever și Vanishing Point, mă aflam într-o sală de cinema și mă uitam la Inspectorul Harry cu părinţii mei. Pe ecran, Scorpio (Andy Robinson), replica din film a adevăratului Asasin Zodiac, se afla pe un acoperiș din San Francisco cu o pușcă de calibru mare în mână, pe care o ţinea îndreptată spre parcul orașului. În vizorul puștii lui Scorpio era un bărbat negru homosexual îmbrăcat într-un poncho violet lucios. Partea memorabilă a tabloului este că vedem scena prin luneta lui Scorpio. Poncho Violet are o întâlnire cu un tip gen cowboy hippie cu mustaţă neagră, care seamănă al naibii de mult cu personajul lui Dennis Hopper din Easy Rider. În film, îţi dai seama destul de bine ce se întâmplă. Nu par să fie împreună; cei doi bărbaţi, e limpede, au ieșit la o întâlnire romantică. Cowboyul tocmai i-a adus lui Poncho Violet un cornet de îngheţată de vanilie. Și, fără să existe niciun contact fizic între ei, fără niciun sunet în film, ne dăm seama că întâlnirea merge destul de bine. Ne dăm seama că Poncho Violet se simte bine și că acel cowboy tip Dennis Hopper este fermecat de el. Această scenă mută s-ar putea să fie una dintre descrierile cele mai lipsite de orice judecată de valoare ale unei întâlniri romantice între doi bărbaţi homosexuali apărute până atunci într-un film de Hollywood. Și totuși, în același timp, o privim prin luneta puștii lui Scorpio, cu Poncho Violet drept în bătaia puștii. Dar, fiind copil mic, de unde să știu eu că tipul în poncho violet era homosexual? Pentru că cel puţin cinci spectatori au spus cu voce tare, râzând:
În drum spre casă, chiar dacă nu aveam întrebări, părinţii mei vorbeau despre filmul pe care tocmai îl văzuserăm. Sunt unele dintre cele mai plăcute amintiri. Uneori le plăcea filmul, alteori nu, dar de obicei eram un pic surprins de cât de mult reflectau asupra lui. Și era interesant să fac recenzia filmului pe care tocmai îl văzusem din perspectiva analizei lor. Ambilor părinţi le-a plăcut Patton, dar toată discuţia lor în drum spre casă s-a învârtit în jurul admiraţiei lor pentru prestaţia lui George C. Scott. Niciunuia dintre ei nu i-a plăcut Pretty Maids All in a Row al lui Roger Vadim, nu sunt prea sigur de ce. Cele mai multe chestii cu tentă sexuală la care mă duceau mă plictiseau de moarte. Dar Pretty Maids All in a Row avea o vioiciune autentică în el, care mi-a atras și mi-a reţinut atenţia. Ca și meșteșugul mișto al lui Rock Hudson, pe care nici un copil de opt ani nu putea să îl treacă cu vederea. Bineînţeles, tatăl meu vitreg a lansat insulte homofobe la adresa lui Rock Hudson pe tot drumul spre casă, dar îmi amintesc că mama îi ţinea
QUENTIN TARANTINO
— E poponar! Printre ei și tatăl meu vitreg Curt. Și râdeau de gesturile lui, deși nu-l vedeau decât prin luneta puștii unui asasin malefic, cu muzica sumbră de tipul ucigașul-apus-ochii-pe-o-victimă a lui Lalo Schifrin pe coloana sonoră. Dar am mai simţit ceva în acea sală de cinema plină de oameni mari. Spre deosebire de celelalte victime din film, nu mi s-a părut că publicului i-ar păsa cu adevărat prea mult de Poncho Violet. Ba chiar aș spune că erau spectatori care își doreau ca Scorpio să-l împuște.*
* În pastișa din Mad Magazine, „Filthy Harry”, când Harry îl vede pe Scorpio pe acoperiș cu pușca aţintită asupra homosexualului, îl arestează pe homosexual.
19
Speculație cinematografică
20
partea domnului Hudson („Ei bine, dacă e homosexual, asta demonstrează doar ce mare actor este”). Îmi amintesc că Aeroportul a avut mare succes la familia mea în 1970. Mai ales datorită faptului surprinzător că bomba lui Van Heflin detonează. Momentul în care bomba a explodat la bordul avionului a fost unul dintre cele mai șocante din orice film făcut până atunci la Hollywood. Cum spunea Curt în drum spre casă, „Am crezut că Dean Martin o să-l convingă să nu o facă”, observaţie care sugera care ar fi fost deznodământul unui film cu Dean Martin din 1964 sau 1965, în comparaţie cu unul – chiar și relativ de modă veche – din 1970. Iar scena care urma – gaura din avion prin care oamenii erau trași afară – a fost cea mai intensă scenăetalon cinematografică pe care îmi fusese dat să o văd. Dar în acel an, 1970, am văzut o grămadă de chestii intense. Ritul de iniţiere de tipul gheare-de-vultur-în-piept din A Man Called Horse m-a rupt în două. Ca și eviscerarea cu sângele ţâșnind, în reluare, cu ţeapa de lemn a lui Barnabas Collins din House of Dark Shadows. Îmi amintesc cum, la ambele momente, mă holbam la ecran cu gura căscată larg, parcă nevenindu-mi să cred că un film poate să facă așa ceva. În serile acelea, sunt sigur că eu am fost cel mai vorbăreţ din mașină în drum spre casă (eram de părere că acele filme erau incredibile). La Pavilionul Dorothy Chandler, pe 15 aprilie 1971 (nu mult după ce împlinisem opt ani), s-a organizat ceremonia de decernare a Premiilor Oscar pentru filmele anului 1970. Cele cinci nominalizări la cel mai bun film erau Patton, MASH, Cinci piese ușoare, Aeroportul și Love Story. Până în seara Oscarurilor, le văzusem pe toate cinci (la cinema, evident). Și filmul
QUENTIN TARANTINO
cu care ţineam, MASH, îl văzusem de trei ori. Am văzut practic toate marile filme din acel an. Singurele două pe care le ratasem erau Fiica lui Ryan și Nicolae și Alexandra, de care nu îmi părea rău că le ratasem. În plus, văzusem de atâtea ori trailerele de la amândouă încât simţeam că chiar le văzusem (bine, nu am văzut Un pumn de dinamită pentru că lui Curt i se părea că titlul – Duck, You Sucker! – este stupid. La fel, nici Two Mules for Sister Sara). Celelalte filme care îmi plăceau mult din acel an erau A Man Called Horse și, probabil, Kelly’s Heroes. Ca să înţelegeţi cum îmi modelau aceste filme gusturile, în 1968 filmul meu preferat era The Love Bug. În 1969, filmul meu preferat era Butch Cassidy și Sundance Kid. Dar în 1970, filmul meu preferat era MASH, o comedie militară și sexuală cu temă anarhistă. Asta nu însemna că nu-mi mai plăceau filmele Disney. Cele două mari filme Disney din anul acela au fost Pisicile aristocrate și The Boatniks, și le-am văzut pe amândouă și mi-au plăcut. Dar nimic nu m-a făcut să râd mai tare decât Buze-Fierbinţi (Sally Kellerman) surprinsă la duș. Sau când Radar (Gary Burghoff) a pus microfonul sub pat în timp ce Buze-Fierbinţi și Frank Burns se futeau, iar apoi Trapper John (Elliott Gould) a difuzat înregistrarea în toată tabăra. (Cu toate acestea, toată partea mediană cu Painless, dentistul militar, care trece printr-o stare de panică homosexuală, nu m-a interesat niciodată. Normal, e cea mai proastă parte din film.) Și iarăși, chiar dacă mi-a plăcut mult MASH, unul dintre motivele mele de încântare era că îl vedeam într-un cinematograf plin de adulţi care râdeau isteric, toţi încinși de propria lor nerușinare. Ca să nu mai spun ce-mi plăcea să mă întorc la școală și să le
21
Speculație cinematografică
22
povestesc acele scene celorlalţi copii care nici nu visau să vadă filme ca MASH sau Filiera franceză sau Nașul sau Hoarda sălbatică sau Eliberarea (de obicei mai era un alt copil care avea voie să vadă unele dintre chestiile grele pe care le vedeam eu). Pentru că aveam voie să văd lucruri care altor copii le erau interzise, colegii mei de clasă mă socoteau sofisticat. Și pentru că vedeam cele mai provocatoare filme ale celei mai importante epoci cinematografice din istoria Hollywood, aveau dreptate, chiar eram. La un moment dat, când mi-am dat seama că vedeam filme pe care alţi părinţi nu-i lăsau pe copiii lor să le vadă, am întrebat-o pe mama care e treaba. A spus: — Quentin, mai grav ar fi să te uiţi la știri. Un film n-o să-ţi facă niciun rău. Futu-i, da' mare dreptate ai, Connie! După ce am fost expus la toate acele imagini, m-a tulburat vreuna dintre ele? Bineînţeles, unele m-au tulburat! Dar asta nu însemna că nu îmi plăcea filmul. Când au scos-o pe fata goală moartă din groapă în Inspectorul Harry, am fost foarte tulburat. Dar înţelegeam. Lipsa de omenie a lui Scorpio era dincolo de orice imaginaţie. Cu atât mai bine că Harry i-a zburat creierii cu cel mai puternic pistol din lume. Da, a fost tulburător să văd cum o femeie care agoniza isteric era târâtă pe străzi și biciuită de săteni după ce fusese condamnată pentru că era vrăjitoare în filmul Cry of the Banshee cu Vincent Price, pe care l-am văzut într-o dublă proiecţie, împreună cu excelentul film de groază spaniol La residencia. Ce seară extraordinară! O simplă listă a imaginilor dure și violente cărora le-am fost martor între 1970 și 1972 i-ar îngrozi pe cei
QUENTIN TARANTINO
mai mulţi cititori. James Caan ciuruit cu mitraliera la punctul de plată sau Moe Greene împușcat în ochi în Nașul. Tipul tăiat în două de elicea avionului în Catch22. Stacy Keach ţinându-se în mers de laterala mașinii în The New Centurions. Sau Don Stroud care se împușcă în faţă cu un pistol automat în Bloody Mama. Dar o simplă enumerare a momentelor grotești – scoase din contextul filmelor în care apar – nu este foarte corectă pentru filmele în cauză. Iar punctul de vedere al mamei mele – mi-a explicat mai târziu – a fost mereu o chestiune de context. În acele filme, puteam suporta scenele, pentru că înţelegeam povestea. Cu toate acestea, una dintre primele secvenţe pe care le-am văzut și care m-au șocat cu adevărat a fost când Vanessa Redgrave, în rolul Isadorei Duncan, a fost sugrumată de propria eșarfă, prinsă în roata unui automobil deschis în Isadora. Cred că am fost atât de afectat de acel final pentru că mă plictisise atât de tare tot ce îl precedase. În seara aceea, în drum spre casă, am avut o grămadă de întrebări despre pericolele morţii accidentale cu eșarfa prinsă de roata mașinii. Mama m-a asigurat că nu aveam de ce să îmi fac griji. Nu avea să-mi dea niciodată voie să port o eșarfă lungă în vânt într-o mașină decapotabilă. Unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri văzute într-un film pe vremea aceea nu a fost vreun act de violenţă cinematică. A fost descrierea ciumei din The Last Valley de James Clavell. Și când s-a terminat filmul, tatăl meu vitreg a descris lucrurile din punct de vedere istoric și a făcut să mi se ridice părul în cap. Unele dintre cele mai intense experienţe pe care le-am avut la cinema nu au fost nici măcar provocate de filmele însele. Ci de trailere. De departe unul dintre cele mai înfricoșătoare filme pe care le-am văzut când eram copil nu a fost unul
23
Speculație cinematografică
24
dintre cele de groază la care mă uitam. A fost trailerul de la Așteaptă până se întunecă. Nici nu aflasem ce este homosexualitatea când am văzut scena de sex între Peter Finch și Murray Head din Sunday Bloody Sunday. Nu am fost șocat, am fost nedumerit. Însă am fost șocat de partida de lupte în pielea goală dintre Alan Bates și Oliver Reed din trailerul pentru Women in Love de Ken Russell. M-am prins și de implicaţiile teribile ale subjugării masculine în trailerul pentru drama desfășurată în închisoare Fortune and Men’s Eyes. Și, nu știu de ce, trailerul psihedelic al lui 200 Motels de Frank Zappa mi se părea înspăimântător. Exista pe atunci vreun film prea dur pentru mine? Da. Bambi. Bambi care se pierde de mama lui, mama împușcată de vânător și incendiul acela de pădure îngrozitor m-au supărat mai tare decât orice am văzut în vreun film. Abia în 1974, în Ultima casă pe stânga al lui Wes Craven, am văzut ceva care să se apropie cât de cât. Însă acele secvenţe din Bambi le fac praf mintea copiilor de zeci de ani. Dar sunt destul de sigur că știu motivul pentru care Bambi m-a traumatizat așa de tare. Sigur, treaba cu Bambi care își pierde mama îl lovește pe orice copil unde-l doare mai tare. Dar cred că, în măsură chiar mai mare decât dinamica psihologică a poveștii, faptul că filmul se transformă atât de neașteptat în tragedie m-a lovit cel mai tare. Reclamele de la televizor nu puneau deloc în evidenţă adevărata natură a filmului. Se concentrau mai mult pe giumbușlucurile drăguţe ale lui Bambi și Thumper. Nimic nu m-a pregătit pentru întorsătura sfâșietoare pe care aveau să o ia lucrurile. Îmi amintesc cum creierul meu mic urla o
A existat totuși o seară când părinţii mei s-au dus la film și nu m-au luat cu ei. Era o proiecţie dublă cu Sweet Sweetback al lui Melvin Van Peebles și Brewster McCloud al lui Robert Altman. S-au dus cu fratele mai mic al mamei mele, Roger, care tocmai se întorsese din Vietnam și întâmplător se vedea cu bona mea, Robin, o fată tânără și drăguţă, roșcată, din clasa mijlocie, care locuia mai jos pe stradă. Seara nu a fost un succes. Nu numai că nu le-au plăcut cele două filme, ci tatăl meu vitreg și unchiul meu au comentat despre ele zile la rând. Brewster McCloud este unul dintre cele mai proaste filme cu simbolul unui studio pe el, iar asta știind prea bine că Altman a făcut și Quintet, tot pentru un studio. Quintet este doar groaznic, plictisitor și fără rost. Dar Brewster McCloud este echivalentul cinematografic al unei păsări care ţi se cacă în cap. Cu toate acestea, e chiar amuzant să mi-i închipui pe părinţii mei și pe tânărul meu unchi și pe bona mea de șaptesprezece ani cum și-au cumpărat bilet la Brewster McCloud așteptându-se să vadă un film adevărat. Pur și simplu nu le venea să creadă (mai ales unchiului meu). Însă filmul lui Altman era pe partea de jos a dublei proiecţii. Filmul pentru care dăduseră bani era Sweet Sweetback. Acum, motivul pentru care eu nu am participat la proiecţie a fost că, fiind etichetat de categorie X (“de un juriu exclusiv alb!”), nu aveam voie. Sunt sigur că unchiul Roger, Curt și Robin nu au înţeles mai mult
QUENTIN TARANTINO
variantă de cinci ani a expresiei „Ce pula mea se întâmplă?” Dacă aș fi fost mai pregătit pentru ce urma să văd, cred că aș fi procesat lucrurile altfel.
25
Speculație cinematografică
26
din strigătul de încurajare a negrilor al lui Van Peebles decât din Brewster McCloud. Dar dacă sunt convins că nu puteau pricepe de ce s-ar osteni cineva să facă aiureala lui Altman, filmul lui Van Peebles era ceva. Ceva ce nu înţelegeau. Ceva ce le scăpa (ceea ce îi enerva). Ceva ce nu era pentru ei (după ce filmul i-a respins pe ei, au respins și ei filmul), dar, spre deosebire de Brewster McCloud, ceva ce nu puteau nega. Ce este interesant din amintirea mea e că singurul motiv pentru care l-au văzut a fost mama. Mă îndoiesc că, în afară de ea, auzise vreunul dintre ei de el (ea îi împinsese spre el). Apoi, mama nu folosea niciodată varianta scurtă a titlului filmului. Mereu vorbea despre el cu titlul plin, complet, Sweet Sweetback’s Baadasssss Song. Și deși îmi amintesc că bărbaţii au venit acasă și s-au plâns de film (zile în șir), mama nu a spus mare lucru. Nu a luat apărarea peliculei, dar nici nu s-a alăturat diatribei. Nu a spus (lucru ciudat pentru ea) nimic pe marginea subiectului. După mai puţin de un an avea să-l părăsească pe Curt și în următorii trei ani nu s-a întâlnit decât cu bărbaţi negri. În perioada aceea am mers la mai puţine filme cu mama, pentru că ea mergea la mai multe filme la întâlniri cu bărbaţi. Și la aceste întâlniri a văzut câteva dintre primele filme din genul Blaxploitation. Unul dintre acele filme a fost Super Fly. Acum, știam deja de Super Fly, pentru că ea avea deja coloana sonoră plină de hituri, care se auzea mereu în apartamentul nostru. În emisiunea Soul Train se făcea la greu reclamă la film. Și în apartamentul nostru, sâmbăta, nu ratam niciodată Soul Train. Pe atunci locuiam cu mama într-un apartament dintr-un
QUENTIN TARANTINO
bloc destul de șic, pe care îl împărţea cu două chelneriţe de cocteiluri care erau pe atunci prietenele ei cele mai bune, Jackie (negresă) și Lillian (mexicană). Toate trei erau femei tinere, șic, arătoase, în ritmaţii ani 1970, cu o febleţe pentru sportivi. Trei femei sexy (pe vremea aceea mama mea arăta ca o combinaţie între Cher și Barbara Steele), una albă, una neagră, una mexicană, care împărţeau un apartament cu fiul de zece ani al uneia dintre ele: eram practic un sitcom. Verdictul mamei despre Super Fly? I s-a părut un pic amatoricesc. Dar spunea că scena din cadă cu Ron O’Neal și Sheila Frazier este una dintre cele mai sexy scene pe care le văzuse vreodată. Un alt film Blaxploitation despre care mi-a povestit se numea Melinda, cu Calvin Lockhart (și acestuia i se făcea reclamă la greu la Soul Train). După mulţi ani am văzut și eu filmul. Merge (este un fel de versiune Blaxploitation a filmului „noir” Laura, cu niște bătăi în stil kung fu la sfârșit). Mamei mele i-a plăcut mult. Și i-am spus că vreau și eu să-l văd. Însă de data asta mi-a spus că nu se poate. Nu spunea ea des acest lucru (singurele alte două filme despre care mi-a spus că nu puteam să le văd au fost Exorcistul și Andy Warhol’s Frankenstein). Deci am întrebat-o de ce. Și dacă filmul Melinda nu era memorabil, în schimb nu am uitat niciodată răspunsul pe care mi l-a dat. A spus: — Păi, Quentin, este foarte violent. Nu că mă deranjează neapărat asta. Dar nu ai înţelege despre ce e povestea. Deci de vreme ce nu ai înţelege contextul în care are loc violenţa, ai vedea doar violenţă de dragul violenţei. Și asta nu vreau să faci. Ţinând seama că urma să am această conversaţie tot restul vieţii, nu am auzit-o niciodată formulată mai
27
Speculație cinematografică
bine de atât. Cu toate acestea, nu pot spune că înţelegeam intriga sucită din Filiera franceză, în afară de faptul că poliţiștii îl urmăreau pe tipul cu barbă. Dar în ceea ce o privea pe mama, presupun că era de ajuns.
28
Pe atunci mama ieșea cu un jucător profesionist de fotbal pe nume Reggie. Deci, încercând să dea bine în ochii ei, Reggie a cerut să petreacă timp cu mine. Fiind fotbalist, a întrebat-o: — Îi place fotbalul? Ea a spus: — Nu, îi plac filmele. Ei bine, din întâmplare, și lui Reggie. Și părea să fi văzut toate filmele Blaxploitation apărute. Așa că într-o sâmbătă pe înserat, Reggie (pe care nu-l mai văzusem niciodată) a trecut pe la apartament, m-a luat cu el și m-a dus la film. M-a dus într-o parte a orașului unde nu mai fusesem niciodată. Fusesem în zonele cu cinematografe mari din Hollywood și Westwood. Dar locul acesta era altfel. Acest rând de săli avea cinematografe imense pe ambele părţi ale străzii, care se continuau de-a lungul a vreo opt cvartale (mi-am dat seama, când am mai crescut, că Reggie mă dusese în zona de cinematografe din centrul Los Angelesului, de pe Broadway Boulevard, unde erau, printre altele, Orpheum, State, Los Angeles, Million Dollar Theatre și Tower). Nu doar că toate cinematografele erau mari, cu marchize mari în faţă, dar aveau și imagini imense (mie mi se păreau de vreo șase metri) cu afișele filmelor ridicate deasupra marchizelor. Și, în afară de filmul clasic cu arte marţiale Five Fingers of Death și (în mod ciudat) My Fair Lady, toate erau filme Blaxploitation. Filme pe care nu le văzusem, dar de care știam fie pentru că văzusem reclamele la televizor (mai ales la Soul Train), fie pentru
QUENTIN TARANTINO
că le auzisem pe cele de la radio pe 1580 KDay – postul de radio de soul din Los Angeles – sau citisem reclamele fascinante și grafice din secţiunea calendar din Los Angeles Times. Soarele începuse să apună și marchizele în culori ţipătoare să-și aprindă neoanele zbârnâitoare. Noul meu prieten mi-a spus că puteam alege orice film voiam să văd (în afară de My Fair Lady). Pe acea stradă, în acea seară de sâmbătă, rulau Hit Man cu Bernie Casey (un remake „negru” după filmul britanic Get Carter) și The Mack, care avea să devină în curând un clasic, cu Max Julien și Richard Pryor. — Ce zici de The Mack? am întrebat. — Păi, am văzut deja The Mack, m-a informat. — E bun? am întrebat. — E senzaţional! mi-a spus. Și dacă vrei neapărat să-l vezi, pot să mă mai uit o dată la Mack, dar hai să mai vedem. Mai rulau Super Fly, Trouble Man, Cool Breeze (un remake „negru” după Jungla de asfalt) și Come Back, Charleston Blue (continuarea de la Cotton Comes to Harlem), iar el le văzuse pe toate. Dar noul film de pe Broadway, care abia se lansase în acea miercuri, era noua peliculă a vedetei Blaxploitation Jim Brown, Black Gunn. Văzusem de multe ori reclama la televizor în săptămâna aceea și părea foarte interesant. Chiar îmi amintesc că în reclama radiofonică se spunea: Jim Brown o s’pună mâna pe ticălosul care l-a omorât pe fra-su. Ei bine, era clar că Black Gunn era filmul pe care voia să-l vadă Reggie. În primul rând pentru că, părând a fi mare cunoscător, era singurul dintre filmele care rulau acolo pe care nu îl văzuse. Apoi, era al naibii de clar că îi plăcea Jim Brown.
29
Speculație cinematografică
30
L-am întrebat de actorii lui preferaţi. Mi-a spus Jim Brown, Max Julien, Richard Roundtree, Charles Bronson și Lee Van Cleef. M-a întrebat care era actorul meu preferat. Am spus: — Robert Preston. — Cine-i Robert Preston? — Este The Music Man! (Eram mare fan The Music Man pe atunci.) Fiind o seară de sâmbătă în care rula filmul nounouţ cu Jim Brown, sala enormă (cred că erau 1400 de locuri) nu era chiar ticsită, dar era clar aglomerată și se vuia de nerăbdare. Faţa mea micuţă era singura albă din public. Urma să fie primul meu film într-un cinematograf exclusiv negru (în afară de mine) dintr-un cartier negru. Era în 1972. În 1976 aveam să mă aventurez singur la un cinematograf cu mai mulţi negri numit Carson Cinema din Carson, California, unde aveam să recuperez toate filmele clasice Blaxploitation și cu arte marţiale pe care le ratasem în prima parte a deceniului (Coffy, The Mack, Foxy Brown, Cooley High, Cornbread, Earl and Me, The Watts Monster, Five Fingers of Death, Lady Kung Fu, The Chinese Connection), precum și toate filmele senzaţionaliste apărute pe atunci. Și pe la începutul anilor 1980, am ajuns din nou la acel rând de cinematografe de pe Broadway. Deși între timp cartierul era în mult mai mare măsură mexican decât negru, iar filmele de 35 mm pe care le difuzau aveau de obicei subtitrări în spaniolă. Apoi, la sfârșitul anilor 1970, stăteam adesea la sfârșit de săptămână acasă la Jackie (v-o amintiţi pe fosta colegă de apartament a mamei mele?), care locuia în Compton. Pe atunci Jackie îmi era ca o a doua mamă,
QUENTIN TARANTINO
fiica ei, Nikki (care era cu patru ani mai mare decât mine), era ca și sora mea, iar fratele lui Jackie, Don (noi îi spuneam Big D), îmi era ca un unchi. Și Nikki și prietenele ei mă duceau la film în Compton, unde am văzut Mahogany, Let’s Do It Again, A Piece of the Action și Adiós Amigo (nu vedeam doar filme cu actori negri, am văzut și Aeroportul 1975 și Foul Play). Nikki și una dintre prietenele ei m-au dus și (la paisprezece ani) la Pussycat Theatre de pe Hollywood Boulevard să văd primul meu film porno: clasica dublă proiecţie care a rulat timp de opt ani la acel cinematograf, Deep Throat și The Devil in Miss Jones. (N-am înţeles ce era așa mare lucru cu Deep Throat. Dar The Devil in Miss Jones ni s-a părut un film destul de bun.) Cum am reușit să intru la paisprezece ani. Unu, eram destul de înalt. Doar vocea subţire m-ar fi trădat. Deci am lăsat-o pe Nikki să vorbească. Doi, cinematograful era deschis toată noaptea. Așa că noi am apărut la două dimineaţa. Nu cred că există vreo femeie care să cumpere un bilet la două dimineaţa și căreia să-i fi fost refuzat accesul la Pussycat Theatre. Mai târziu, când am împlinit șaisprezece ani, am muncit ca ușier la Pussycat Theatre din Torrance. Dar să ne întoarcem la mine, cu Reggie și Jim Brown. Black Gunn rula la cinematograful Tower, dublă proiecţie cu un alt film. O dramă socială neagră făcută de amatori pe nume The Bus Is Coming. Am intrat în cinematograf cu vreo 45 de minute înainte să se termine The Bus Is Coming. După cum am arătat, când venea vorba despre copilul care se uita la filme într-un public de adulţi, eram destul de sofisticat. Văzusem multe tipuri de public adult reacţionând la
31