Page 1


Titlul și subtitlul originale: THIRST: A Story of Redemption, Compassion, and a Mission to Bring Clean Water to the World. Autor: Scott Harrison. Copyright © 2018 by Charity Global, Inc. All rights reserved. © Publica, 2019, pentru ediția în limba română Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României HARRISON, SCOTT Sete : o poveste despre mântuire, compasiune şi misiunea de a furniza apă curată lumii / Scott Harrison... ; trad. de Louis Ulrich. - Bucureşti : Publica, 2019 ISBN 978-606-722-374-3 I. Ulrich, Louis (trad.) 502

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Roxana Aneculăesei CORECTORI: Rodica Crețu, Paula Rotaru DTP: Dragoș Tudor


Cuprins

ARTEA ÎNTÂI. Pur P 1. Amorțit .................................................................................... 2. Otravă ...................................................................................... 3. Familia .................................................................................... 4. Devenind pur .......................................................................... 5. Tobogan ................................................................................... 6. „Pianul dezlânat, zdranga-zdranga, gunoi soft-rock american” ................................................................................ 7. Lordul Scott Harrison ............................................................. 8. Căutarea .................................................................................. 9. Capturat ................................................................................... 10. Evadare .................................................................................... 11. Caritate ....................................................................................

11 17 23 31 41 53 59 69 77 85 95

ARTEA A DOUA. Concentrează-te pe speranță P 12. O nouă zi ............................................................................... 107 13. Pacientul numărul unu ........................................................ 119 14. Viața pe vas ........................................................................... 127 15. Dor de casă ............................................................................ 133 16. „Fapte, nu vorbe” ................................................................. 143 17. „Ei beau așa ceva?” ............................................................... 151 18. mercy ..................................................................................... 155 19. Mai bine să ceri ..................................................................... 167 20. Ritmul Africii ......................................................................... 175


21. Fără obligații ......................................................................... 185 22. Nonprofit pentru începători ................................................. 193 23. charity: water ........................................................................ 201 24. Trei piloni .............................................................................. 213 25. Adevărații credincioși ........................................................... 221 26. Vik .......................................................................................... 231 27. Născut în septembrie ........................................................... 239 28. Neatent .................................................................................. 247 29. Mergând în gol ...................................................................... 255 PARTEA A TREIA. Fapte,nu vorbe 30. Transparență radicală ........................................................... 267 31. Fă ceva! ................................................................................. 281 32. Complet indisciplinat ........................................................... 293 33. Fă mai bine ........................................................................... 303 34. Cadoul lui Rachel .................................................................. 313 35. Rufe murdare ........................................................................ 325 36. Fără ca cineva să se uite peste umărul tău ......................... 335 37. Țineți-o tot așa ..................................................................... 345 38. Toate clișeele sunt adevărate ............................................... 357 39. Băiatul cu apa ....................................................................... 371 40. The Spring ............................................................................. 389 41. Cineva ca tine ........................................................................ 399 Ești invitat .................................................................................... 411 Mulțumiri ...................................................................................... 415


Pentru Viktoria, care continuă să mă inspire și să mă încurajeze. Tu faci ca totul să fie mai bun. Pentru mama și tata, care nu m-au abandonat niciodată și m-au învățat cum să lupt pentru ce este drept. Pentru Jackson și Emma. Vă iubesc foarte mult și abia aștept să văd ce veți deveni.


Partea întâi

Pur


1

Amorțit

NEW YORK CITY, TOAMNA 2003 A început în brațe și în picioare. Terminațiile nervoase mureau timp de 20 sau 30 de minute, ca și cum aș fi trezit un membru care dormea. Uneori îmi pierdeam sensibilitatea în degetele de la mâna dreaptă și apoi o pătură înțepătoare de amorțeală îmi acoperea încheietura și urca pe braț. Aș fi putut să-mi trag una cu ciocanul peste mână și tot nu simțeam nimic. La început m-am gândit că trebuie să fie o explicație simplă, vreun nerv atins. Aveam 28 de ani, nu avusesem nicio boală gravă. Dar, când episoadele au devenit tot mai frecvente, m-am interesat de un neurolog în Manhattan și am făcut o programare. Așezat în sala de așteptare mohorâtă, am răsfoit nervos o jumătate de duzină de reviste ferfenițite, sperând să mai aflu niște informații din lumea reală. Majoritatea erau proaste. Bombardamente la Istanbul, atacuri sinucigașe în Irak, moartea lui Johnny Cash. O asistentă m-a chemat la ghișeu și mi-a dat să completez un teanc de hârtii. La nume, vârstă, înălțime și greutate a fost ușor – Scott Charles Harrison, 28 de ani, 1,85 metri și 77 de kilograme, mulțumită unei „diete” constante pe bază de Marlboro roșu –, dar lunga listă de întrebări despre stilul meu de viață n-a mai fost la fel de simplă. Trecând în revistă pachetul, mi-am dat seama că nu îndrăzneam să răspund cinstit, de

Amorțit  Sete       11


teamă ca doctorii să nu creadă că absolventul de colegiu prezentabil din fața lor era vreun soi de degenerat. Fumați? (Două sau trei pachete pe zi. E prea mult?) Consumați alcool? Câte băuturi pe zi? (Până la zece, dar încerc să nu le amestec. Favoritele mele în momentul de față, în ordine: șampanie, bere și vodcă cu Red Bull.) Folosiți droguri recreaționale? Dacă da, cât de frecvent? (Păi, asta depinde de cât alcool am la bord. Cocaină, de două-trei ori pe săptămână; Ambien, să mă dreg după; MDMA, de câte ori îmi pică în mână.) Oricine știa stilul meu de a-mi face de cap ar fi zis că nu era de mirare că ajunsesem până la urmă să am probleme de sănătate. Însă eu venisem aici pentru o radiografie și un diagnostic rapid, nu ca să-mi facă cineva morală. Și să mă fac praf în fiecare seară era, de fapt, meseria mea. În ultimii zece ani urcasem treptele vieții de noapte din New York, devenind unul dintre promotorii cluburilor de top din oraș. În majoritatea nopților mă găseai la cea mai tare petrecere din oraș, stând la masa patronului alături de femei frumoase, bând șampanie scumpă (sau uneori împroșcând cu ea) și arătând ca tipul care are tot ce-și dorește. Și, pentru o vreme, chiar am avut. Făceam în jur de 200 000 de dolari pe an, dar trăiam ca un milionar grație beneficiilor. Locul pe care-l numeam acasă era un apartament mare, de tip industrial, din centrul orașului, cu un mic pian cu coadă în sufragerie, un sistem stereo ultimul răcnet și o terasă privată pe acoperiș. Bacardi și Budweiser îmi plăteau fiecare 2 000 de dolari pe lună doar ca să fiu văzut bând în public produsele lor. La mână purtam un Rolex Oyster Perpetual, pe care îmi plăcea să-l etalez în fața fotografilor de club, cu un rânjet de cunoscător. Ceasul fusese un cadou de la prietena mea de pe vremea aceea, un model danez în vârstă

12       Sete   Amorțit


de 19 ani a cărei față înfrumuseța copertele revistelor Vogue și Elle. Nu trăisem mereu așa. Cu zece ani în urmă, când m-am mutat în oraș și am început să colecționez acești indicatori superficiali ai succesului, unul dintre primii mentori în viața de noapte mi-a spus: „Scott, tu ești prea drăguț. Dacă vrei să faci asta așa cum trebuie, trebuie să fii văzut în fiecare noapte, cheltuind bani, cu un model sexy la braț”. Misiune îndeplinită. Dar undeva pe parcurs, din cauza monotoniei vieții de noapte – pileală, droguri, fete și de la capăt –, am ajuns să nu-mi mai găsesc liniștea. Voiam o schimbare și cu cât lucrurile rămâneau mai mult la fel, cu atât îmi trebuiau mai multă băutură, droguri și fete pentru a mă forța fizic și mintal să mă prezint la muncă cu zâmbetul pe buze. Seamănă cu ceea ce a spus Hemingway despre faliment: s-a întâmplat treptat, apoi pe neașteptate. Pentru mine, „pe neașteptate” ar implica un pistol, o sticlă de scotch și un Mustang albastru-cobalt. Dar asta vine mai târziu. În toamna lui 2003, timp de câteva săptămâni am îndurat o serie de teste medicale pentru a vedea care era cauza amorțelii mele. Tehnicienii mi-au scanat creierul și măduva spinării cu un aparat de RMN și cu un tomograf, căutând posibili vinovați: tumori, cheaguri de sânge, neregularități ale oaselor și țesuturilor. Doctorii mi-au pus senzori pe brațe și pe picioare, monitorizând activitatea electrică dinspre creier către mușchii și nervii mei. Asistentele m-au împuns cu ace, mi-au luat sânge și m-au pus să urinez în păhărele de plastic. Dar, în final, toate testele mele au ieșit normale. N-au putut să găsească nimic în neregulă cu mine. Pur și simplu amorțeam. —  Să fie de la țigări? l-am întrebat pe partenerul meu de afaceri, Brantly Martin, în drum spre club, în timp ce mă chinuiam să deschid al treilea pachet de Marlboro roșu din ziua aia.

Amorțit  Sete       13


—  De ce nu încerci să reduci la două pachete și s-o lași mai moale cu băutura? mi-a zis el. Am glumit despre asta, dar, în sinea mea, aveam certitudinea că urma să mor de o boală îngrozitoare pe care doctorii și testele lor n-o descoperiseră. Obișnuiam să găsesc mereu ceva amuzant în chestiile nasoale. Ba chiar i-am râs în față morții o dată. S-a întâmplat cu câțiva ani în urmă. Eram pe ecstasy și, încercând să-i atrag atenția unui prieten, am intrat, cu mâinile în față, prin ferestrele – înalte până-n tavan – ale unui corp al Universității din New York. Geamul s-a făcut țăndări și o ploaie de cioburi mi-a căzut în cap, tăindu-mă pe față și pe mâini. În drum spre urgență, am umplut de sânge bancheta din spate a unui taxi, dar nu mă puteam opri din râs. Nu-mi păsa. La 25 de ani crezi că o să trăiești veșnic. Până într-o zi, când n-o mai faci. Mai târziu în acea noapte, singur în apartamentul meu, am căutat pe Google „amorțeală”, încercând să-mi pun singur un diagnostic. Încercând să găsesc o soluție pe care doctorii n-o putuseră găsi. Acolo, printre sfaturile medicale generice, am fost surprins să văd un articol religios, cu un număr mare de vizualizări. Am dat clic pe link și m-am pierdut într-o predică despre amorțeala spirituală, despre cum conștiința cuiva se poate toci într-atât încât nu mai funcționează. Spre sfârșitul predicii, autorul întreba: „Ești împăcat cu Dumnezeu?” În copilărie auzisem de sute de ori această întrebare pusă din amvon, însă acum m-a umplut de teroare existențială. M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă aș muri efectiv. Ar mai conta o copilărie plină de rugăciuni fierbinți înainte de culcare, de studiul Bibliei și de cântat în fanfara bisericii? Nu eram așa de sigur. Am închis computerul și m-am băgat în pat, simțind

14       Sete   Amorțit


furnicături în continuare în brațul drept, ca și cum ar fi fost o perniță în care erau înfipte o mie de ace. Îmi răsuna în cap vocea îngrijorată a tatălui meu. „Vă rog să vă rugați pentru fiul nostru. Este rătăcit”, le spunea tata prietenilor săi la biserică. Era adevărat. Când am plecat de acasă, la vârsta de 19 ani, am întors spatele credinței, virtuții și aproape oricărui alt lucru care conta cel mai mult pentru Chuck și Joan Harrison. Cu toate astea, am continuat să-mi sun părinții la câteva săptămâni. Mama mă întreba mereu despre viața mea spirituală. Tata mă întreba cum mergea afacerea cu viața de noapte, după care îmi spunea pilde din Biblie, încercând să-mi reaprindă interesul pentru credință. „Îhî,” spuneam eu, înainte să schimb subiectul. Așa au decurs conversațiile noastre timp de aproape zece ani. Dar acum, la 28 de ani, deși nu aș fi recunoscut-o niciodată față de tata, știam că trebuia să mă schimb. „Măcar începe”, îmi ziceam. „Fă ceva diferit cu viața ta.” Însă eram prea amorțit ca să fac vreo mișcare. Și ce aș putea să fac, oricum? Nu poți să renunți pur și simplu la viața de noapte și să devii doctor, avocat sau bancher de succes. Mă simțeam prins într-o fundătură. Așa că, în fiecare noapte, mai trăgeam o linie de cocaină, îi pasam bancnota rulată altei fete drăguțe și îmi ziceam: „Eu nu sunt așa. Nu asta vreau să fiu. Nu așa m-am gândit că-mi voi petrece viața”.

Amorțit  Sete       15


2

Otravă

MOORESTOWN, NJ, IANUARIE 1980 În 1980, în ziua de Anul Nou, mama s-a prăbușit în dormitorul ei, inconștientă. Eu aveam 4 ani și dormeam în camera mea, așa că nu-mi amintesc când tata a ridicat-o în picioare în timp ce ea și-a recăpătat pentru o scurtă vreme cunoștința, după care a leșinat din nou. Avea să mai treacă un an până când părinții mei și-au dat seama ce se întâmpla cu ea, douăsprezece luni până când au aflat că un gaz invizibil se răspândea prin casa noastră colonială cu două etaje, jefuind corpul mamei de oxigen și vitalitate. Expunerea îndelungată la un nivel scăzut de monoxid de carbon funcționează ca o picătură constantă de otravă, cu simptome atât de subtile încât doctorii o ratează întotdeauna. Pentru mama, efectele au apărut sub formă de greață, dureri de cap intense și mușchi care erau prea slabi ca să ridice o cană de cafea. Ea s-a gândit că avea gripă sau că era stresată după ce aranjase noua noastră casă. Ne mutaserăm în Moorestown cu două luni în urmă, astfel încât tatăl meu, Chuck, manager de vânzări la o companie manufacturieră, să-și poată scurta naveta de o oră la douăzeci și două de minute. Casa gri și monotonă nu a fost dragoste la prima vedere, dar părinților mei le-a plăcut că era într-o fundătură dintr-un cartier liniștit, cu străzi mărginite de copaci,

Otravă  Sete        17


și că în capătul străzii era o școală primară respectată. Pragmatismul a avut câștig de cauză. Mama mea, Joan, iubește ordinea. A vrut ca totul să fie gata la timp pentru Crăciun, așa că a petrecut săptămâni întregi în casa noastră poluată, despachetând, organizând și atârnând tablouri pe pereți. Când a leșinat pe podea, tata l-a chemat pe vecinul nostru, doctorul Joe Winston. El a consultat-o pe mama și a programat o serie de vizite la un specialist în boli infecțioase și la un alergolog. Așa au descoperit că ea era ușor alergică la mucegai și la polen, dar nu au putut găsit nimic care să explice oboseala, febra musculară și amețeala pe care le simțea. Ea a continuat să caute răspunsuri. În sinea ei, mama se întreba dacă nu cumva era obosită din cauza faptului că trebuia să se țină după mine tot timpul. La urma urmei, de când am învățat să merg și să vorbesc, am fost un copil încăpățânat, curios, iute de picior, cu gura mare și o energie debordantă. Mama mai povestește și acum despre momentul în care m-a luat cu ea la brutărie și mi-am înfipt degetele într-o plăcintă cu fructe, să văd dacă era tot atât de bună la gust pe cât arăta. Și-a cerut scuze brutarului și a cumpărat plăcinta. Apoi ne-am dus la o librărie, unde am smuls paginile dintr-o carte pop-up. A cumpărat cartea. Următoarea oprire, un magazin de unelte, unde m-a salvat cu doar câteva secunde înainte să dărâm o drujbă de pe raft. Aia a fost ultima dată când m-a mai luat la cumpărături cu ea pentru o vreme. Testele medicale au continuat toată primăvara, vara și toamnă. Însă, la începutul iernii, mama era tot bolnavă, ba chiar starea ei se agrava. Într-o zi, aproape că era să moară în timp ce-mi făcea un terci de ovăz pe aragaz. De fiecare dată când centrala termică din casă era aprinsă, inima ei o lua razna. —  Joan, tu pari să te simți mai bine când ești afară, i-a spus doctorul Winston, trecând în revistă un alt teanc de rezultate

18       Sete   Otravă


neconcludente ale testelor. Mă întreb dacă nu e ceva din interiorul casei care te face să te simți rău. Sugestia asta l-a determinat pe tata să se ducă la bibliotecă și să facă niște cercetări despre poluarea interioară. A sunat la Agenția pentru Protecția Mediului și a petrecut ore întregi vorbind cu experți despre azbest, formaldehidă, radon și alți poluanți casnici obișnuiți. A cerut companiei de gaz să inspecteze cazanul de încălzire, cuptorul și boilerul. Un expert în coșuri a venit și a examinat hornul șemineului. Dar tot ce a fost verificat era în regulă. —  Ce se întâmplă cu mine, Chuck? l-a întrebat disperată mama pe tata într-o seară. A trecut un an și mă simt tot mai rău. Sunt speriată. Tata este un optimist incurabil și se străduiește să găsească soluții pentru orice problemă, dar nimic din ce a încercat n-a ajutat-o. În scurtă vreme, colegii lui de muncă au început să-și pună întrebări referitoare la boala ei. —  Unor femei nu le pică bine schimbarea, i-au spus ei. Probabil că-i supărată pe tine fiindcă a trebuit să se mute. Un alt coleg a spus-o mai direct: —  Poate că totul e doar în capul ei. Dacă îl întrebi pe tata ce l-a atras prima dată la mama, o să rânjească și-o să-ți spună: „Picioarele ei lungi”. În vara lui 1967, tata a ochit o fată drăguță într-o minijupă la o petrecere și s-a dus să se prezinte. Mama a aruncat o privire către ofițerul naval brunet, în uniforma albă apretată, și a știut exact ce-și dorea. După câteva întâlniri, Joan Kleppinger a informat-o pe mama sa că întâlnise bărbatul cu care avea să se mărite. Chuck Harrison avea toate calitățile pe care ea le considera „absolut necesare” pentru un soț. Era ambițios, inteligent, educat, înalt și arătos. Simțul său al umorului, spunea ea, era un bonus.

Otravă  Sete        19


La 24 de ani, mama doar ce-și luase masteratul în engleză. Era bună și grijulie, inteligentă, dar naivă, și o făceai ușor să râdă – genul de fată care rămâne virgină până în noaptea nunții. Tata avea 26 de ani, un fost ofițer naval, băutor și fumător înrăit, care, în timp ce făcea școala de afaceri, lucrase pe un distrugător lung de 120 de metri al Marinei Statelor Unite. Au ieșit împreună vreme de un an, petrecând Ziua Recunoștinței cu familia mamei și Crăciunul cu cea a tatei. În Ajunul Anului Nou, mama își alesese practic rochia de mireasă. S-au căsătorit în luna august a anului următor, 1968, cu o slujbă ținută la lumina lumânărilor. Mama a mers la altar într-o rochie de mireasă simplă, braț la braț cu tatăl ei. „Marșul nupțial” al lui Mendelssohn a umplut capela. Muzica tradițională, urmată de jurăminte tradiționale. —  O iei pe această femeie să-ți fie soție iubitoare, să o iubești la bine și la rău, la bunăstare și la sărăcie, până când moartea vă va despărți? a întrebat preotul. —  Da, a spus tata, nedezlipindu-și ochii de la mama – neștiind cât de intens avea să fie pus la încercare acest jurământ. Șapte ani mai târziu, pe 7 septembrie 1975, am apărut eu și de atunci am fost trei. În noaptea în care m-am născut, tata nu s-a mulțumit să stea pe coridor – a stat lângă mama, privind monitorul fetal și dându-i indicații în timpul contracțiilor. „Hai, acum...”, spunea el. „OK. Aproape c-ai reușit. Te-ai prins acum! Așa!” Asistentele l-au poreclit pe tata Howard Cosell al camerei de nașteri. Până atunci, mama lucrase ca autor de reportaje și fotograf la un ziar din suburbiile Philadephiei, dar nu era foarte sigură că voia să se întoarcă la muncă. În timp ce al doilea val de feminism mătura țara și revista Time dedica „femeilor americane” coperta rezervată pentru titlul de „Bărbatul Anului

20       Sete   Otravă


1975”, mama a decis că asta nu era lupta ei. I-a spus tatei: „Slujbele pot să aștepte, copiii, nu”. Privind albumele de fotografii ale familiei pot să spun că asta a fost cea mai fericită perioadă pentru ea. Mă ducea la grădina zoologică și la muzeul copiilor, în parcuri și la sindrofii de familie. Nu am amintiri la care să mă raportez, dar știu că aceștia au fost singurii ani din viața mea când mama a fost un părinte normal. Cam pe când am împlinit 2 ani, tata a reluat legătura cu un vechi prieten care se căsătorise și trecuse la neoprotestantism. Ceva legat de cuplul ăsta (felul în care își trăiau viața, se iubeau și se respectau) a intrigat-o pe mama. A început să citească Biblia și să se roage mai des și l-a încurajat pe tata să participe la o lectură în grup a Bibliei care se ținea marți seara în casa acelui cuplu. Mai mult din curiozitate, el a fost de acord să meargă. „Am putea crede că suntem oameni buni”, a spus liderul grupului într-o seară, „dar Biblia spune că faptele noastre bune sunt precum zdrențele. Fiecare dintre noi este păcătos. Vrem să ne conducem propriile vieți, noi să fim la cârmă. Nu vrem să ne spună cineva cum să trăim, mai ales Dumnezeu.” În fiecare seară de marți, părinții mei se întorceau acasă puțin tulburați. —  Chuck, suntem noi oameni buni? întreba mama. Stăteau în pat vorbind ore întregi despre păcatele lor: invidie, lăcomie, nerăbdare, egoism. După nouă săptămâni de studiu al Bibliei, mama și tata au căzut în genunchi în dormitorul lor și și-au încredințat viețile lui Isus. Începând din ziua aceea, tata a încetat să mai înjure – un obicei greu de lepădat pentru un fost ofițer naval. Și-a scos, de asemenea, carnetul de cecuri și s-a confruntat cu ceva care-i stătuse pe conștiință. Cu câțiva ani în urmă cheltuise

Otravă  Sete        21


400 de dolari pe un cadou de nuntă la un magazin, dar proprietarii au pierdut cecul și el n-a fost încasat niciodată. De fiecare dată când tata își verifica acel carnet de cecuri, se simțea norocos. Dar integritatea era o parte importantă a vieții de creștin, așa că a scris un cec de 400 de dolari și l-a trimis magazinului împreună cu o notă explicativă. Pentru mine, noua noastră viață creștină însemna că onestitatea, respectul și obediența erau acum norme sacre ale casei noastre. Am devenit imediat un obișnuit al școlii de duminică și mi-a plăcut la nebunie. Pastorul ne spunea tot felul de povești fantastice din Biblie (Arca lui Noe, David și Goliat, Iona și balena) și ne dădea personaje decupate din postav pe care le prindeam cu ace pe un panou de pânză. „Scott, vinoncoace și pune balena în ocean”, spunea el. „Iar tu, Jill, poți să dai jos soarele și să pui în loc luna?” Să fim acum o familie creștină – o familie care citea Biblia împreună, se ruga împreună și trăia în slujba lui Isus – însemna totul pentru părinții mei. Asta a inspirat mutarea în suburbanul Moorestown. Dacă am fi locuit mai aproape de locul în care lucra tata, ne-ar fi ajutat să facem ceva ce fac familiile creștine: să petrecem mai mult timp împreună. Cerul era plin de nori negri în ziua în care ne-am parcat camioneta pe aleea din fața noii noastre case, dar ploaia nu s-a pornit. Fiecare piesă de mobilier părea să-și găsească locul, iar mama își imagina deja cum un strat de vopsea și niște amenajări exterioare aveau să înfrumusețeze casa. Aveam mari speranțe pentru noua noastră viață.

22       Sete   Otravă


3

Familia

MOORESTOWN, 1981 —  Nu-mi pasă ce spune compania de gaz! țipa tata. Dă-l jos! Scapă de el! Dintre toți experții trimiși să investigheze boala mamei, cel care a rezolvat în cele din urmă misterul a fost un instalator. La începutul lui ianuarie 1981, un prieten de familie care avea o afacere cu instalații sanitare a coborât la subsol și, având o bănuială, a scos învelitoarea centralei termice pe gaz. Acolo era buba: trei sau patru găuri în schimbătorul de căldură. De fiecare dată când ieșea căldura, ne-a explicat el, cantități mici de monoxid de carbon scăpau și circulau prin casa noastră bine izolată, eficientă energetic. Cumva, compania de gaz nu detectase asta. Prietenul nostru l-a ajutat pe tata să smulgă din perete mașinăria grea de oțel și s-o arunce în fața casei – dezmembrată și inofensivă acum. Pentru a confirma un diagnostic de intoxicare cu monoxid de carbon, doctorul Winston a cerut un test de carboxihemoglobină, care urma să arate nivelul de saturație din sângele mamei. O cantitate de peste 2% la un nefumător este un indicator specific otrăvirii cu CO; la valori peste 24% riști un stop cardiac. Rezultatul mamei a ieșit 25%.

Familia  Sete       23


„N-am mai văzut niciodată așa ceva”, a spus doctorul Winston. Am aflat ulterior că este ceva obișnuit ca o gospodină să fie cel mai rău afectată de o scurgere de monoxid de carbon. În cazul nostru, tata își petrecea majoritatea zilelor la birou, respirând aer curat, iar eu eram la grădiniță sau alergând prin curtea din spate cu prietenii. Mama trebăluia înăuntru toată ziua, suferind de amețeală, dureri de cap și oboseală. Cu cât se simțea mai rău, cu atât stătea mai mult în casă. Tata ne-a trimis pe mine și pe mama să stăm la un vecin cât a detoxificat casa. A cumpărat și a instalat o nouă centrală termică pe gaz și un boiler electric. Prietenii de la biserică l-au ajutat să scoată peste 185 de metri pătrați de mochetă, care ar fi putut să conțină formaldehidă și alte chimicale ce declanșau amețeala mamei. Apoi au strâns tot din casă – covoare, saltele și perne de mobilă și orice avea un miros chimic sau suspect – și le-au stivuit într-o cameră de oaspeți de la etaj, un loc pe care l-am poreclit „camera abandonată”. Totul trebuia îndepărtat până când mama se simțea mai bine. Dar, în ciuda eforturilor tatei, imediat ce ne-am mutat înapoi în casa noastră purificată, mama s-a îmbolnăvit din nou. Chiar și cu noua centrală, inima ei bătea cu putere de fiecare dată când venea căldura. Așa că tata a închis centrala. Era în toiul iernii și ca să ne fie cald dormeam cu pulovere aspre de lână și cu căciuli pe cap, sub teancuri de pături grele. Te sufocai; până în ziua de azi urăsc atingerea lânii. —  Ce-o să facem? l-a întrebat mama pe tata într-o seară, vizibil disperată. —  Nu știu, a spus el. Dar înghețăm și nu mai putem sta aici dacă în continuare casa te face să te simți rău. Tata a decis să mergem câteva zile la părinții mamei la Bethlehem, Pennsylvania, unde intenționa să dea și mai multe

24       Sete  Familia


telefoane și să studieze mai în profunzime procesul de purificare a casei. Dacă situația nu se rezolva, urma să stăm cu familia doctorului Winston până când tata calcula următoarea noastră mutare. Casa bunicilor mei mirosea a naftalină, a covoare mucegăite și a ceapă. Cu toate astea, era confortabilă și călduroasă și îmi plăcea acolo. Bunica cea energică, Garni îi ziceau, umbla mereu de colo-colo prin bucătăria ei acoperită cu linoleum alb, pregătindu-ne tocănițe savuroase și gesticulând fără încetare. După cină, o boscorodea pe mama că nu-mi face dulciuri și apoi îmi strecura pumni de dropsuri învelite în plastic, care mă făceau hiperactiv. Din câte îmi amintesc, somnul îmi era dușman, iar energia neostoită – aliatul meu de încredere. Ora de culcare în casa lui Garni și a lui Pop-Pop venea în cele mai nepotrivite momente – adesea la jumătatea unui film cu James Bond. Îndopat cu zahăr, mă furișam din patul meu de la mansardă și coboram în vârful picioarelor scara, ascultându-l pe Sean Connery cum convingea femei frumoase să facă lucruri pe care nu le înțelegem încă. Pop-Pop, bunicul meu, era mai tăcut decât Garni, cu un zâmbet mare și o latură malițioasă ascunsă. El m-a învățat cum să pescuiesc într-un pârâu calcaros din apropiere și mi-a dat lecții de pian la o orgă veche cu trei niveluri aflată în casă. Picioarele mele erau prea scurte ca să ajung la pedale, însă apăsam cu mare zel clapele. „Nu trebuie să le lovești, Scott”, spunea el. „Fă-o cu blândețe!” Pipa era singurul viciu al lui Pop-Pop. O aprindea în beci în timp ce aranja undițele noastre și un fuior de fum urca până la mama, dându-i dureri de cap cronice. Alteori, mama era asaltată de mirosul de fixativ și de parfum când Garni se întorcea de la coafor sau când doamnele din cartier veneau la ceai și

Familia  Sete       25


biscuiți. La cel mai mic semn de vapori, capul mamei se contracta și ea devenea agitată și nervoasă, fiindcă știa că venea durerea. După o vreme, până și aromele din bucătăria lui Garni au devenit prea mult pentru ea. „Mama iar gătește cu ceapă”, i se plângea ea tatălui meu la telefon. „Știe cât de rău îmi face, dar continuă să o folosească.” Mama a încercat să deschidă fereastra și să îndese prosoape făcute sul sub ușa dormitorului ei, dar nimic nu funcționa. Pleca de acasă și făcea plimbări lungi prin pădurile din apropiere, furioasă din cauza situației ingrate în care se afla, furioasă că părinții ei nu-i înțelegeau boala. Dar apoi își amintea că Biblia și noua ei credință îi spuneau să-i mulțumească și să-i aducă slavă lui Dumnezeu pentru tot. „Slavă Ție pentru ceapa aia, Doamne. Slavă Ție pentru ceapă”, repeta ea, deschizând o potecă nouă prin iarba înaltă cu un mers furios. La jumătatea lui ianuarie 1981, mama tot nu-și găsise alinare, așa că ne-am mutat din nou – de data asta în casa doctorului Winston și a soției sale, Arlita, unde am avut parte de șase săptămâni strașnice, în vreme ce tata s-a străduit să detoxifice casa noastră o dată pentru totdeauna. Familia Winston era o familie creștină de nota 10: erau loiali și blânzi unul cu celălalt, fermi în privința regulilor și a așteptărilor. Îi dădeau fiecăruia dintre cei cinci copii ai alor sarcini zilnice care durau 30 de minute (să spele vase, rufe, să facă paturile) și pe ușa frigiderului țineau o listă cu alte treburi pe care copiii le puteau face pentru a câștiga niște bani în plus (să spele ferestre, să tundă gazonul, să lustruiască argintăria). Eu aveam 5 ani, eram copilul unic și adorat al familiei, prin urmare și puține responsabilități – asta până când puștii din familia Winston m-au învățat cum să mătur o verandă, să greblez frunzele și să golesc un coș de gunoi.

26       Sete  Familia


În fiecare dimineață, în timp ce puștii Winston coborau în fugă scările cu ghiozdanele pline și o luau spre școală, îmi dădeam toată silința să țin pasul. După școală, băieții mă aruncau peste umăr și se luptau cu mine. Erau copii sportivi și tot timpul unul dintre ei se ducea la un turneu de baseball sau un meci de box. Winstonii m-au învățat niște lucruri despre familie și despre munca în echipă pe care nu le-am uitat nici până în ziua de azi. Iar părinții mei au aflat că singurul lor fiu putea suporta din când în când o anumită disciplină fermă. Totul a început într-o zi friguroasă de-ți îngheța sângele în vine, când Arlita și mama au decis să mă ia la plimbare. —  Trage-ți geaca pe tine, Scott, mi-a spus mama pentru a cincea oară. —  Dar, mami, am spus eu, privind-o galeș. Nu trebuieeeee s-o fac. —  Scott, te rog să ți-o pui, a insistat ea. —  Dar nu mi-e frig când merg și alerg! Mama s-a ținut după mine prin toată casa, sus, jos, ținându-mi hăinuța roșie cu brațele întinse și rugându-mă s-o îmbrac. Nu eram genul de puști care să mă dau în spectacol sau să fac mofturi. Știam că ajungeai mult mai departe cu persuasiunea și șarmul decât cu smiorcăitul. Și mai știam că mama rareori avea mai multă energie decât mine. Însă Arlita Winston era diferită. După ce-a asistat vreo 30 de minute la dansul ăsta, a intervenit. — Joan, stop, a spus ea. Mergem la plimbare sau nu? —  Dar nu vrea să-și pună geaca pe el, i-a spus mama. — Și cine decide? Mama s-a uitat la mine și a izbucnit în lacrimi. —  Joan, știu că tu vrei să fii o mamă perfectă, i-a spus Arlita. Iar Scott este un copil inteligent, creativ. Dar trebuie să-l

Familia  Sete       27


înveți să facă ce spui imediat. Supunerea cu întârziere înseamnă nesupunere. Arlita m-a citit perfect. Mama obișnuia să-mi zică avocat în miniatură, după cum bănuiesc că sunt cei mai mulți dintre copii. Numai că Arlita și Joe erau precum judecătorii de la Curtea Supremă, prezidând peste cei cinci copii ai lor. Oricare ar fi fost magia parentală pe care păreau să o posede, ea a funcționat. Și înainte ca ei să-și dea seama, părinții mei priveau uluiți cum m-am aliniat imediat în spatele puștilor Winston, primind cu bucurie disciplina, sarcinile... și lecțiile de muzică. Winstonii cereau fiecăruia dintre copiii lor să învețe un instrument, așa că exista mereu un violoncel, un flaut sau un clarinet lăsat pe undeva prin casă. Când ne-am mutat la ei, am fost atras de pianul lor cu coadă, deși rareori cântam la el blând, cum mă învățase Pop-Pop. Curând, apăsam clapele la școala de duminică, conducând o sută de mici credincioși către interpretări înălțătoare ale lui „Jesus Loves Me”. După câțiva ani, am fost exclus din corul bisericii timp de o lună întreagă pentru că am dat la maxim volumul amplificatorului de la orga mea. „Scott, aici nu e vorba despre muzică”, a spus pastorul. „E vorba despre a-i aduce slavă Domnului.” Am încercat, fără succes, să-i explic de ce orga era cea mai importantă parte a ansamblului și, ca atare, ar trebui să se audă cel mai bine. Am fost sigur că Dumnezeu era de acord. Seara, doctorul Winston făcea un foc strașnic în șemineu și ne întindeam toți pe canapele sau pe pernele răspândite pe podeaua sufrageriei. Arlita aducea tăvi cu prăjituri și cacao fierbinte și citeam pe rând cu voce tare din Hobbitul, Cronicile din Narnia, poveștile lui Sherlock Holmes sau piesele lui Shakespeare.

28       Sete  Familia


Deși n-am îndrăznit niciodată să le spun părinților mei, îmi doream în secret să fiu adoptat de familia Winston. Pentru mine, ei erau ca Brady Bunch: o familie perfectă, tipic americană. Prin comparație, noi eram un trio ciudat care locuia întro casă friguroasă, cu o mamă bolnavă și fără niciun fel de perne de canapea. Într-o seară, către sfârșitul celor șase săptămâni ale noastre împreună cu Winstonii, l-am auzit pe tata cerându-le lui Joe și Arlitei să se roage pentru noi. „Mă gândesc dacă să dau în judecată compania de gaz”, a spus el. A menționat toate cheltuielile pe care el și mama le făcuseră: o centrală nouă, un boiler nou, facturi medicale interminabile. Ca o chestiune de principiu, n-ar trebui să plătească pentru ele compania de gaz? Doctorul Winston a ascultat răbdător și apoi l-a întrebat pe tata dacă era pregătit să îndure luni sau poate chiar ani de litigii dacă compania de gaz se hotăra să riposteze. „Efectul pe care asta l-ar putea avea asupra sănătății lui Joan și asupra bunăstării spirituale a familiei tale s-ar putea să nu merite”, a spus el. Tata a urmat sfatul doctorului Winston. Când venea vorba despre boala mamei, nu voia să fie mai rău. „Domnul va avea în vedere cheltuielile noastre”, i-a spus el mamei mai târziu în seara aceea. Pentru că nu au dat în judecată compania de gaz, părinții mei au primit prin poștă un cec de 1 500 de dolari. Când am fost suficient de mare să înțeleg cât de puțin am primit pentru durerea și suferința noastră, am fost ofensat: „Ups, ne pare foarte rău că v-am otrăvit și v-am distrus viața! Nu-i cheltuiți pe toți dintr-un foc!” Dar pentru tata chestiunea a fost închisă pentru totdeauna. „Joanie”, a spus el, „trebuie pur și simplu să-i iertăm.” Și chiar vorbea serios.

Familia  Sete       29


La scurt timp după ce și-au proclamat iertarea lor absolută, eu și tata am fost abordați de un fotograf local să pozăm pentru o campanie publicitară. Tata a acceptat, gândindu-se că putea fi o activitate amuzantă pentru amândoi. Aproape o oră, tipul a făcut o groază de poze cu mine ținând în brațe o minge de fotbal și vorbind cu tata în timp ce el se prefăcea că citește ziarul. Când s-a terminat, eu am primit 50 de dolari. Câteva săptămâni mai târziu, părinții mei s-au uitat în ziarul local și au fost șocați să vadă fotografia noastră într-o reclamă pe toată pagina pentru... o companie de gaz. Tata a ținut ziarul sus și a râs tare. „Știi ceva, Doamne?”, a spus el. „Ce simț al umorului ai.”

30       Sete  Familia


4

Devenind pur

În martie 1981 ne-am mutat din casa familiei Winston. Pentru restul acelei primăveri, simptomele mamei au rămas frecvente și impredictibile. Un nou ritm urgent ne guverna viețile, unul de retragere constantă din fața atacatorilor invizibili. De fiecare dată când izbucneau durerile cap sau amețeala mamei, ne urcam în breakul ei alb Ford Taunus și mergeam până când găseam un câmp deschis sau un parc. Dacă simptomele apăreau noaptea, dormeam în mașina noastră ca o familie, deschizând ferestrele până jos astfel încât mama să poată respira aerul curat. Într-o seară, vântul a bătut în direcția noastră dinspre o autostradă cu patru benzi din apropiere. Imediat după miezul nopții, mama s-a simțit rău și m-a rugat să vin cu ea într-o aventură. Am mers cu mașina câțiva kilometri „contra vântului” până la hambarul unui prieten, aflat de cealaltă parte a autostrăzii. În timp ce ne desfăceam sacii de dormit, un cal mare cu o coamă groasă brună m-a lăsat să mă apropii suficient de mult încât să-l mângâi pe bot. I-am putut simți respirația fierbinte pe față. Îmi amintesc că mi-am întins sacul într-o grămadă de fân aspru și niciodată nu m-am simțit mai fericit. Dar, câteva minute mai târziu, mama a simțit miros de gaze de eșapament de pe autostradă. Vântul își schimbase din nou direcția și a trebuit să continuăm să ne mișcăm. Îmi plăcea să fiu tovarășul de călătorie al mamei. Îmi plăceau plimbările lungi cu ea prin pădure, ascultând fâșâitul

Devenind pur  Sete       31


puternic al pantalonilor ei roșii de iarnă, privindu-i mâinile care tăiau aerul ca cele ale unui soldat. Îmi plăcea să rătăcesc prin case străine și să întâlnesc copii care aveau jucării noi cu care să mă joc. Dacă nu puteam duce o viață normală precum Winstonii, atunci aveam să îmbrățișez existența noastră nomadă. Eram fericit oriunde, mai puțin în casa noastră rece, contaminată. Tata nu a renunțat niciodată să caute o soluție pentru boala mamei. Într-o seară, după cină, în mai 1981, la patru luni după ce descoperiserăm scurgerea de monoxid de carbon, ne-a anunțat că are un nou plan: „Cred că ar trebui să încercăm să consultăm un doctor specialist în alergii alimentare și determinate de mediu – un ecologist clinician”. Tata tocmai ce aflase de un program de douăzeci și una de zile la un mic spital din Pennsylvania, condus de un doctor cunoscut pentru tratarea unor oameni cu probleme ca ale mamei. Ecologia clinică era o știință nouă și controversată, a spus tata, dar doctorul Winston studiase programul și era de acord că merita să încercăm. —  Vei sta într-o cameră pură din punct de vedere chimic timp de trei săptămâni, a spus tata. Va trebui să ții post negru în primele cinci zile, dar apoi vei mânca un singur tip de mâncare la fiecare masă, așa încât ei să-ți poată măsura reacțiile și să-și dea seama la ce alimente ești alergică. —  Dar eu n-am alergii alimentare, a protestat mama. —  După câte se pare, asta cred o grămadă de pacienți cu boli determinate de mediu. Ecologia clinică funcționează pe baza ipotezei că organismele noastre sunt precum butoaiele pentru apa de ploaie, cu o capacitate finită pentru alergeni. Cei mai mulți dintre noi putem face față agresorilor de zi cu zi – smog, polen, paraziți, pesticide, praf –, dar dacă suferi o expunere chimică îndelun-

32       Sete  Devenind pur


gată cum s-a întâmplat cu mama, butoiul tău se umple și noii alergeni pot provoca o inundație. Ideea era că, dacă doctorii puteau să identifice și să elimine declanșatorii alimentari ai mamei, corpul său ar fi avut mai puțini alergeni și ea ar fi început să se simtă mai bine. —  Tu chiar vrei să fac asta? a întrebat mama. —  Nu sunt sigur, a răspuns tata. Dar nimic altceva nu pare să dea rezultate. În lunea următoare, tata m-a lăsat la Garni și Pop-Pop și a internat-o pe mama în unitatea ecologică a unui mic spital din cărămidă roșie, la trei ore distanță, în Montrose, Pennsylvania. Mama își luase cu ea foi de scris, ace de tricotat și un teanc de cărți creștine care să o țină ocupată în timpul internării. Sub supravegherea doctorului, în primele cinci zile, mama nu a băut decât apă de izvor, curățându-și corpul de alimente și chimicale. În a șasea zi i-au adus un bol de curmale, dar nu a putut să mănânce decât patru. După fiecare dintre aceste mese, mama trebuia să măsoare gradul de severitate al reacțiilor ei. A învățat curând că vita îi provoca diaree, laptele îi dădea peste cap concentrarea, porumbul îi producea dureri musculare și mielul îi declanșa migrene. Aceste alimente erau de acum interzise. În fiecare seară din următoarele două săptămâni, tata avea să o sune și s-o felicite pe mama la descoperirea câte unui nou „aliment sigur de consumat”. „Hrișca e OK!”, ne striga el mie și lui Garni. În altă seară era rândul cartofilor: „Oh, asta-i minunat! Cartofii sunt hrănitori!” Totuși, de fiecare dată când un nou aliment era declarat nesănătos, mama paraliza de teamă. Cum ar putea ea să fie o soție și o mamă normală când nici măcar nu putea să-i facă fiului ei un tort de ziua lui sau să pregătească un curcan umplut

Devenind pur  Sete       33

Profile for Editura Publica

Sete  

Sete  

Advertisement