Prefață
Cum am ajuns să văd viața în tehnicolor
În primele săptămâni după ce mi-am pierdut minunatul soț, pe Robin, din cauza leucemiei, s-a întâmplat ceva foarte ciudat: tot vedeam m ă că lendri în grădin ă . Auzisem diverse poveşti în care oamenii spuneau că persoanele dragi pe care le pierduseră apăreau uneori la scurt timp după moartea lor sub forma unor păsări şi există chiar şi o superstiție – că măcălendrii apar când cei dragi sunt aproape –, dar tot mi se părea ciudat. Nu mai văzusem niciodată atât de des măcălendri în grădină şi totuşi, timp de câteva săptămâni, de fiecare dată când mă apropiam de uşile de la terasă, apărea un măcăleandru. Apoi, într-o zi, au încetat să mai apară şi nu i-am mai văzut niciodată atât de frecvent.
Deşi am crescut într-o familie în care spiritualitatea era prezentă în viața de zi de zi, părinții mei au pus mereu accent pe importanța educației, în special pe cea a ştiinței. Am fost încurajată să devin medic, lucru pe care l-am făcut după doi ani de studii preclinice în medicină, un an de licență, trei ani de doctorat în neuroştiințe şi apoi trei ani de medicină clinică. Am făcut anul obligatoriu de stagii în medicină internă şi chirurgie, apoi am lucrat ca medic specialist în psihiatrie timp de şase ani, înainte de a face tranziția către un rol de consilier şi profesor la şcoala de business de la Massachusetts Institute of Technology
Semnele - preBT.indd 9 16-Mar-26 14:27:18
(MIT). Lumea mea profesională era una a ştiinței şi a logicii, iar tot ce învățasem mă pregătise să cred că măcălendrii din grădină nu puteau fi decât o coincidență. O mică parte din mintea mea voia să creadă că aparițiile lor însemnau ceva, dar partea rațională nu putea accepta asta. Cu timpul, am învățat să respect mai mult acea mică parte. Această carte este modelată de călătoria pe care am făcut-o: de la a respinge lucrurile pe care nu le puteam explica la a le accepta şi chiar a le lua în considerare, permițând semnelor pe care le observ să-mi arate calea de urmat.
Mă simțeam extrem de pierdută şi căutam disperată răspunsuri când Robin a murit. Au fost patru luni chinuitoare de la diagnostic până la decesul său. În ciuda rezilienței mele şi a cunoştințelor de neuroştiințe şi psihologie, nu eram pregătită să fac față nivelului de devastare pe care l-am resimțit în clipa în care s-a stins. Crezusem că, avându-mă alături pe mine – soția lui iubitoare şi medic –, va reuşi. Această credință se baza pe dragostea lui necondiționată pentru mine şi pe capacitatea mea de a folosi puterea vizualizării şi a manifestării – abilități pe care le-am perfecționat ani întregi cu mult succes şi despre care am scris în cartea mea anterioară, The Source. * Nu am permis ca nimic să-mi pună la îndoială această credință neclintită. Dar nu a reuşit. Nu avea cum. Leucemia era prea devastatoare, iar tratamentul însuşi era brutal. Am căzut într-un hău fără fund al durerii şi al disperării şi nu aveam nicio idee cum aveam să ies de acolo. Eram văduvă la patruzeci şi ceva de ani, cu un viitor înainte care nu semăna deloc cu cel pe care mi-l imaginasem.
* În această carte am scris despre conceptul de manifestare, pe baza experienței mele ca neurocercet ă toare, explicând cum po ț i s ă vizualizezi rezultate pozitive pentru a ‑ț i menține mintea într o stare de speranță și abundență și, astfel, pentru a întreprinde acțiuni în viața reală care îți cresc șansele de a obține rezultatele pe care ți le dorești (n.a.). [Carte apărută și în limba română, cu titlul Sursa, traducere de Diana Dorobanțu, Publica, 2020, București (n.t.)]
Semnele - preBT.indd 10
16-Mar-26 14:27:18
M-am trezit luptându-mă, fără să ştiu cum voi face față de la o zi la alta, darămite să mă vindec în timp, fără el şi cu întreaga mea viziune asupra iubirii şi a abundenței spulberată. În ciuda scepticismului meu, m-am tot gândi la măcălendri. Apoi, cam la şase săptămâni după moartea lui Robin, am fost trezită de o lovitură puternică pe umăr, pe la 4 dimineața. Pe măsură ce ochii mi se obişnuiau cu întunericul, l-am văzut pe Robin stând chiar lângă patul meu. Căpăta tot mai multă consistență, ca şi cum s-ar fi întrupat din melasă ca să poată fi observat. Eram şocată şi fascinată şi simțeam efortul pe care îl făcea. De îndată ce a devenit atât de clar încât îi puteam distinge contururile feței şi părului, imaginea lui a început să se disipeze de sus în jos, iar ultimele lucruri pe care le-am văzut au fost tibiile şi picioarele lui, înainte să dispară, iar eu am scos un sunet de uimire. De îndată ce m-am trezit din nou dimineața următoare, am căutat pe Google: „Este posibil să vezi o persoană dragă decedată?” Iar răspunsul pe care l-am găsit era că până la 60% dintre persoanele în vârstă aflate în doliu experimentează „halucinații vizuale”. Îmi amintesc cât de trist mi s-a părut faptul că ceva ce se simțise atât de profund era respins ca halucinație, în loc să fie discutat dacă aşa ceva era posibil sau nu. Știam că fusesem complet trează şi nu visasem, iar eu, în ciuda a ceea ce învățasem din anii de formare medicală şi perspectiva ştiințifică, eram foarte sigură de ceea ce văzusem. Am început să vorbesc cu mai mulți oameni despre ce se întâmplase şi, în schimb, am auzit multe poveşti similare. Iar când am tastat pe Google aceeaşi întrebare din nou, în timp ce scriam această carte, trei ani mai târziu, răspunsul pe care l-am primit a fost diferit: „Da, este normal să vezi, să auzi sau să simți o persoană dragă decedată… [iar aceste experiențe] sunt, de obicei, liniştitoare şi nealarmante”. Unii oameni atribuie aceste experiențe faptului că creierul se aşteaptă să vadă pe
Semnele - preBT.indd 11 16-Mar-26 14:27:18
cineva apropiat şi completează „golurile” ca răspuns la indicii externe relevante.1 Dar eu cu siguranță nu mă aşteptam să-l văd pe Robin atunci, pentru că dormeam profund înainte să fiu trezită brusc, iar în orele mele de veghe eram dureros de conştientă de faptul că el nu mai era. Un editorial pe care l-am citit în urma acestei căutări specula că, datorită anumitor variante genetice sau particularități neurochimice, unii oameni ar putea să simtă prezența persoanelor decedate.2 Dr. David Hamilton a emis ipoteza că oamenii din vremurile îndepărtate care puteau simți prezența celor decedați – şi, prin urmare, care credeau în viața de apoi – se temeau mai puțin de moarte. Drept urmare, şi-ar fi asumat mai multe riscuri, ceea ce ar fi putut însemna că genele asociate cu această viziune spirituală nu aveau să fie transmise mai departe în specia umană, fiind eliminate în timp. Cu toate acestea, ar putea exista încă variante genetice străvechi în populația actuală, astfel încât unii oameni ar putea să vadă spiritele celor decedați sub o formă care le este familiară. Deşi nu există dovezi ştiințifice în acest sens, ca neurocercetătoare, ideea m-a făcut să mă întreb care este natura conştiinței şi ce suntem, de fapt, capabili să percepem. M-a făcut, de asemenea, să mă întreb dacă numai lucrurile care pot fi demonstrate ştiințific sunt importante pentru experiența umană
La câteva zile după ce l-am văzut pe Robin lângă patul meu, i-am povestit prietenei mele Alice ce se întâmplase. Câteva săptămâni mai târziu, când i-am primit felicitarea de Crăciun, ea scrisese: „Mă bucur atât de mult că l-ai văzut pe Robin. Știam că îl vei vedea.” În noul an, luam cina cu ea şi am întrebat-o cum de ştia că urma să-l văd. Foarte firesc, mi-a răspuns: „A venit la mine în vis şi mi-a spus că o să te viziteze”.
În timp ce lumea mea se destrăma şi încercam să fac față celei mai profunde pierderi din viața mea, am ajuns să înțeleg că ştiința convențională nu poate răspunde la toate întrebările,
Semnele - preBT.indd 12
16-Mar-26 14:27:18
iar conversații precum cea cu Alice m-au făcut să mă întreb nu doar ce putem percepe, ci şi dacă putem rămâne conectați cu spiritul celor pe care i-am pierdut.
Am început să înțeleg că nu aveam cum să găsesc toate răspunsurile de una singură. Înainte crezusem că am puterea de a-mi crea viața pe care mi-o doresc, dar planuri de acțiune*, vizualizarea, afirmațiile şi tehnicile de manifestare pe care le perfecționasem ani la rând îşi pierduseră eficiența. Era clar că nu aveau să-mi aline durerea şi, ca atare, treceam printr-o perioadă extrem de descurajantă. Aveam nevoie de ceva care să mă îndrume spre o nouă cale. În ciuda formării mele ca neurocercetător şi psihiatru, precum şi a unei comunități care m-a susținut extraordinar de mult – resurse pe care ştiu că nu toată lumea le are –, nu mai puteam conta pe abilitățile care mă ajutaseră atât de mult în trecut.
Mai exact, simțeam că nu mai aveam acces la intuiția mea, pe care ajunsesem să o consider superputerea mea. Când spun asta mă refer la faptul că mereu am ştiut cu tărie care este calea potrivită pe care trebuie să o urmez şi, de-a lungul anilor, am ținut jurnale şi mi-am recitit însemnările pentru a avea încredere în propria intuiție când luam decizii astfel încât să fie în favoarea mea. Dar, în starea în care mă aflam, nu simțeam că puteam avea încredere în mine şi nu aveam nicio idee cum să avansez. Totuşi, în ciuda devastării, aveam o mică scânteie de speranță că aş putea să mă adaptez, să găsesc o nouă direcție de urmat şi să-mi ascult din nou intuiția; de fapt, ştiam că nu aveam de ales.
Din disperare, la câteva luni după moartea lui Robin, am decis să consult un medium, iar la aproximativ şase luni
* [În original, în engleză, action boards (n.t.)] Acestea sunt ca niște panouri de vizualizare, însă cred că trebuie să acționezi pentru ca lucrurile să se întâmple – de aceea am propus un alt termen. Am discutat din nou despre acest lucru pe larg în Sursa (n.a.).
Semnele - preBT.indd 13
16-Mar-26 14:27:18
distanță am mers la încă unul. Am rezonat cu o parte din ce mi-au spus, dar am fost sceptică. Simțeam că multe dintre lucrurile pe care mi le spuneau puteau fi căutate pe internet sau pe rețelele de socializare, iar o bună parte nu avea sens nici atunci, nici mai târziu. Motivată de sentimentul de autosuficiență şi de încrederea în capacitatea de a-mi optimiza modul de a gândi, îmi amintesc ce m-am gândit: „Dacă este posibil să accesezi canale de comunicare cu cei care au trecut dincolo, iar Robin a fost soțul meu, cel mai bun prieten şi sufletul meu pereche, atunci ar trebui să pot face eu însămi asta”.
Începusem să întrevăd acest tip de comunicare inexplicabilă când viața lui Robin se apropia de sfârşit. În ziua în care a murit, m-a strigat înainte să mă trezesc, ca să-l ajut să bea puțină apă, pentru că nu mai putea duce paharul la gură. Eram epuizată, iar el s-a uitat la mine cu îngrijorare şi mi-a spus că mă iubeşte. Când m-am întors pe canapea, unde dormeam în fiecare noapte ca să fiu aproape de el dacă avea nevoie de mine, şi am adormit din nou, mi-a apărut o imagine statică a feței lui, arătând sănătos – exact ca într-o fotografie pe care i-o făcusem într-o vacanță în urmă cu câțiva ani. Apoi mi-a spus un singur cuvânt: „apreciază”. Nu am înțeles atunci ce voia să spună, dar mai târziu am interpretat acest mesaj ca pe o îndrumare că trebuie să apreciez faptul că sunt încă în viață şi să trăiesc cu un scop, chiar dacă trebuie să fac asta fără el. Ulterior, am auzit şi alți oameni vorbind despre această experiență spirituală în care o persoană îți apare în vis ca să-şi ia rămas-bun înainte de a muri. Robin a murit în acea zi, la prânz, când tocmai intrasem în bucătărie, unde era instalat patul lui de spital, ca să iau puțină supă şi să stau lângă el.
Având aceste experiențe în minte, am început să-mi folosesc formarea de neurocercetător pentru a studia modul în care creierul este afectat de doliu şi pentru a explora practicile
Semnele - preBT.indd 14
16-Mar-26 14:27:18
spirituale care abordează moartea, dar se află dincolo de granițele ştiinței aşa cum o cunoaştem. De exemplu, am studiat experiențele descrise de oameni care au fost pe punctul de a muri şi luciditatea terminală pentru a înțelege dacă, de fapt, conştiința poate exista separat de corpul fizic (vom explora aceste lucruri mai detaliat în Capitolul 1). Când Robin a murit, am avut o senzație copleşitoare că trupul care zăcea în pat nu mai era el şi că ceea ce el era, de fapt, se afla dincolo de acest corp. Cu timpul, această idee m-a ajutat să îmi regândesc percepția asupra mortalității mele şi a celorlalți într-un mod care mi-a adus alinare şi m-a făcut să fiu optimistă în privința viitorului. De asemenea, m-a făcut să cred tot mai mult că, de fapt, conştiința este mai complexă decât poate explica ştiința în prezent, iar în această carte vreau să împărtăşesc cu tine dovezile care susțin asta.
Pe măsură ce mi-am deschis mintea către ceea ce ar putea fi posibil, au început să apară tot mai multe semne – încet, dar clar. Am început să observ inimi peste tot, iar apoi am început să văd ceea ce credeam că ar putea fi semne de la Robin, precum anumite melodii care însemnau ceva pentru noi, apariții mai dese ale măcălendrilor – fie că-i vedeam eu sau alte persoane – şi oameni care îmi transmiteau mesaje pe care le primiseră în vis de la Robin. La început apăreau întâmplător şi rar, dar, în cele din urmă, au devenit mai frecvente şi mai clare. Și nu toate semnele pe care le primeam erau de la Robin. De exemplu, în decembrie 2023 am notat în jurnal că tatăl meu, care a murit la trei luni după Robin, spusese cândva „Doar peste cadavrul meu” când i-am zis că profesoara de engleză de la şcoală sugerase că aş putea deveni actriță şi, dacă acum îmi dădea permisiunea „de dincolo”, urma să dau peste o actriță celebră. Câteva săptămâni mai târziu, am participat la slujba de colinde de Crăciun organizată de Lady Garden Foundation,
o organizație caritabilă din a cărei conducere fac parte. Stăteam lângă intrare cu o prietenă când o femeie s-a apropiat de noi. Am încercat să mă dau la o parte, dar amândouă ne-am mişcat în aceeaşi direcție şi ne-am ciocnit, la propriu. Și-a cerut scuze şi apoi a plecat mai departe. I-am spus prietenei mele: „Doamne, asta a fost Anna Friel – o ador”. Abia când am recitit jurnalul am văzut însemnarea despre tatăl meu. Încă mă şochează de fiecare dată când se întâmplă câte ceva de genul acesta. I-am trimis Annei un mesaj ca să-i mulțumesc pentru momentul de lectură pe care l-a susținut pentru organizația noastră , iar ea mi-a răspuns câteva zile mai târziu spunându-mi că fratele ei, care este doctor, îi trimisese un podcast pe YouTube, iar episodul din The Diary of a CEO (Jurnalul unui CEO) în care fusesem invitată a apărut după acela, aşa că l-a urmărit şi le-a povestit tuturor prietenilor şi familiei despre mine chiar înainte să vadă mesajul meu.
Treptat, am început să am o bănuială că Robin ar putea comunica cu mine prin numere, ceea ce avea sens, pentru că lucrase în finanțe şi fusese obsedat, de exemplu, de şirul lui Fibonacci.* Aşa că m-am gândit să îmi testez teoria, rugându-l în gând să îmi trimită anumite numere în zile importante, precum aniversările. Prima dată când am fost cu adevărat sigură că Robin mi-a trimis un semn numeric a fost în preajma datei în care trebuia să se împlinească un an de la moartea lui. În săptămâna de dinainte, începusem să văd peste tot numerele 1, 11 şi 100 – de exemplu, pe telefon, pe plăcuțele de înmatriculare, pe ceasuri şi pe rețelele de socializare – şi chiar în ziua aniversării am primit un mesaj semnificativ prin numărul 108, care
* Șirul lui Fibonacci este o succesiune de numere în care fiecare termen reprezintă suma celor două numere precedente: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13 etc. Această secvență poate fi observată frecvent în natură; de exemplu, în structura familiilor de albine sau în dispunerea în spirală a conurilor de pin și a cochiliilor (n.a.).
Semnele - preBT.indd 16
16-Mar-26 14:27:18
este un număr cu o mare semnificație spirituală. În hinduism reprezintă esența existenței şi conexiunea divină şi este asociat cu texte sacre şi practici precum recitarea mantrelor, repetate de 108 ori, şi colierele de rugăciune, care au 108 mărgele. Astfel de lucruri au continuat să se întâmple în mod uimitor şi au devenit mai precise şi mai sincronizate, astfel că în ziua în care s-au împlinit doi ani de la moartea sa i-am cerut un semn şi am primit unul sub forma numărului 200 imediat după miezul nopții, pe Instagram, semn care a apărut pe tot parcursul zilei, iar în ziua următoare am continuat să văd numărul 201. Tot în ziua care marca împlinirea a doi ani de la decesul său, trebuia să părăsesc Navajo Nation, unde filmasem timp de o săptămână, şi să zbor direct spre Los Angeles, dar am aflat în ultimul moment că voi avea o escală. Îi cerusem dinainte lui Robin să-mi trimită un semn cu o pasăre phoenix în acea călătorie, pentru că începusem să simt că renasc, că eram o persoană nouă după ce mă epuizasem complet, iar acest semn era suficient de neobişnuit încât să nu poată fi o coincidență . Înainte de Navajo, petrecusem o săptămână în Oklahoma City, unde era studioul. Acolo, treceam mereu pe lângă un restaurant chinezesc numit Phoenix Garden, când plecam de la hotel, iar când mi s-a rezervat zborul din Flagstaff, Arizona, escala era în Phoenix. Mai târziu, în Londra, un drum a fost blocat în timp ce mă întorceam spre casă, aşa că a trebuit să o iau pe o străduță laterală mică şi frumoasă. Îmi amintesc că am avut o senzație intensă că voi primi un semn – pur şi simplu o certitudine (unii numesc asta clarviziune cognitivă) –, iar la colțul străzii am dat peste un pub cu un semn mare pe care scria THE PHOENIX. Astfel de semne semnificative au continuat să apară, inclusiv pene albe lăsate în pragul uşii mele, obiecte în formă de inimă, semnul infinitului şi numere repetate care însemnau ceva pentru mine şi Robin, precum 21.09 (ziua lui de naştere),
pe care le vedeam constant pe telefon, pe bonuri, ca numere de uşi sau plăcuțe de înmatriculare. Indiferent de sursa lor, aceste semne mi-au adus mai mult decât alinare. M-au ajutat să mă eliberez de frică. Mi-au arătat cum să fac față celei mai dificile perioade din viața mea. Mi-au reamintit de ce sunt aici şi cum îmi pot aduce contribuția în această lume. M-au ajutat să trăiesc din nou şi să merg înainte astfel încât să pot crea o moştenire pentru persoana pe care am iubit-o atât de profund –ceva ce am simțit că trebuie să fac pentru a putea continua. M-au ajutat să văd miracolul vieții în toată gloria ei tehnicoloră, dincolo de ceea ce a explicat ştiința până acum. Și mi-au stârnit curiozitatea – cum descoperisem această nouă claritate şi cum puteam oare să-i ajut şi pe alții să o descopere? Acesta este scopul cărții: să împărtăşesc cu tine noua mea convingere că avem cu toții de câştigat dacă ne deschidem mintea către semnele pe care le primim. Poate fi confirmarea că eşti pe calea cea bună sau un sentiment liniştitor că ceva sau cineva te ghidează. Iar cu această nouă sursă de sprijin şi validare externă poți să depăşeşti orice provocare a vieții şi să te dezvolți aşa cum n-ai mai făcut-o niciodată până acum.
Semnele - preBT.indd 18 16-Mar-26 14:27:19
Introducere
De mii de ani, oamenii s-au bazat pe simțurile şi intuiția lor pentru a supraviețui. Nu puteau verifica o aplicație meteo pe telefon, dar puteau să privească cerul, să audă vântul bătând prin copaci, să simtă ploaia pe piele, să-şi urmeze instinctele şi să înțeleagă dacă trebuie să se adăpostească de o furtună . Puteau atribui sens lucrurilor pe care le observau, ceea ce este demonstrat de dorința lor de a crea artă rupestră şi totemuri cu rol simbolic şi decorativ – nu doar despre lumea din jur, ci şi despre scopul lor, viitorul şi ceea ce contează cu adevărat. În lumea modernă, cu nenumăratele ei distrageri, cred că am pierdut ceva esențial în ceea ce priveşte starea noastră de bine şi capacitatea de a ne dezvolta.
Mulți ne simțim pierduți sau ca şi cum ne-ar lipsi ceva. De exemplu, ai senzația că viața trece pe lângă tine cu 160 de kilometri pe oră? Eşti copleşit de anxietate sau de sentimentul că viața ar trebui să însemne mai mult? Respingi orice lucru care nu poate fi explicat rațional, chiar dacă ştii instinctiv că e adevărat? Dacă toate acestea îți sună cunoscut, să ştii că nu eşti singur. Viața modernă este plină de stres, cauzat în mare măsură de progresele tehnologice care ne obligă să trăim mai repede, să muncim mai mult şi să privim în ecrane toată ziua, în loc să ridicăm privirea, să observăm lumea din jur şi să vedem tot ce poate să ne ghideze şi să ne ajute să ne dezvoltăm. În consecință, mulți dintre noi se simt mai pierduți şi mai deconectați ca oricând, ceea ce duce la o lipsă generalizată de direcție, la
Semnele - preBT.indd 19 16-Mar-26 14:27:19
scăderea încrederii în sine şi la un sentiment mai puternic că nu avem un sens în viață. Am observat acest lucru în munca mea de psihiatru, neurocercetător şi consultant, iar colegii mei care încă lucrează în practica clinică mi-au relatat că se înregistrează creşteri accentuate în rândul pacienților în ceea ce priveşte anxietatea, comportamentul agresiv, impulsivitatea şi dificultățile de reglare emoțională
Conform organizației britanice Mind, care militează pentru sănătatea mintală, una din patru persoane din Anglia se va confrunta anual o tulburare mintală1, iar numărul tinerilor cu astfel de probleme este în creştere: unul din şase tineri avea o problemă de sănătate mintală în 2020, față de unul din nouă în 2017.2 Unii au făcut legătura între această creştere şi utilizarea tot mai intensă a smartphone-urilor şi a rețelelor de socializare în rândul copiilor, în special al fetelor.3 În cartea sa The Anxious Generation*, Jonathan Haidt, expert în psihologie socială, argumentează în mod convingător că acest fenomen afectează profund tinerii, dar există tot mai multe dovezi că şi adulții sunt afectați de rețelele de socializare.4 Smartphone-urile sunt omniprezente astăzi, iar cu cât petrecem mai mult timp privind în ecrane în loc să observăm lumea din jur şi să interacționăm cu ea, cu atât devenim mai dezorientați. Uneori avem impresia că sărim dintr-o criză în alta sau că nu valorificăm timpul prețios pe care îl avem pe Pământ. Există mai multe motive: trăim într-o lume mai materialistă ca oricând, în care viețile ne sunt definite de consumerism (cel puțin în Occident), iar „viața perfectă” ne este impusă de rețelele de socializare. Totodată, mulți dintre noi au pierdut legătura cu natura înconjurătoare într-o lume tot mai urbanizată şi tehnologizată, iar individualismul ne-a îndepărtat de ideea că există ceva mai
* Carte apărută și în limba română, cu titlul O generație în pericol, traducere de Cosmin Nedelcu, Bookzone, București, 2024 (n.t.).
Semnele - preBT.indd 20
16-Mar-26 14:27:19
