Sa urle, sa arda by Editura Publica

Titlul și subtitlul originale: MAKE IT SCREAM, MAKE IT BURN: Essays Autor: Leslie Jamison Copyright © 2019, Leslie Jamison Copyright © Publica, 2020 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Jamison, Leslie Să urle, să ardă : eseuri / Leslie Jamison ; trad. din lb. engleză de Anca Bărbulescu. Bucureşti : Publica, 2020 ISBN 978-606-722-404-7 I. Bărbulescu, Anca (trad.) 821.111

NARATOR este o marcă înregistrată a editurii PUBLICA

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN: Alexe Popescu REDACTOR: Cristina Bălan CORECTORI: Rodica Crețu, Cătălina Călinescu DTP: Max Gruenwald

TatÄ&#x192;lui meu, Dean Tecumseh Jamison

Când cunosc simțurile noastre un lucru mai deplin decât atunci când ne lipsește? Marilynne Robinson, Housekeeping

Cuprins

I. Dorință 52 Blue

��

Ne spunem povești ca să trăim din nou Poveste cu escală Viața sim

��

II. Privire Sus în Jaffna

��

Nicio limbă nu poate spune Să urle, să ardă

117

��

131

��

139

Expunere maximă

��

161

��

197

III. Persistență Repetiții

Circul cel lung

��

203

Fumul adevărat Fiica fantomei

��

219

��

247

Muzeul inimilor frânte Rodul

��

269

��

295

Mulțumiri

��

315

Prefață Atenție la atenție

* Nu mai avem timp unii pentru alții, urechile noastre nu mai știu să asculte, așa că de ce ne mirăm? În oraș, în birouri, suntem cu mâinile sau ochii pe telefon, deși știm că simpla lui prezență ne reduce atenția cu peste 10%. Și ne

11 Să urle, să ardă

Interacțiunile zilnice pe care le avem cu lumea sunt – de cele mai multe ori – atât de banale, atât de repetitive, încât nu mai suntem atenți la ele. Nu vedem oamenii lângă care locuim, nu ne vedem vecinii, nu-i vedem pe cei care-și trăiesc viața în oraș alături de noi, nu ne vedem colegii și nu-i vedem cu adevărat nici pe cei peste ale căror gânduri sau imagini dăm scroll înainte de culcare, așteptând ceva cu sens. Suntem atât de absorbiți de nevoia de sens, încât ratăm nenumărate oportunități de a-l găsi în lucrurile obișnuite: o conversație cu cineva apropiat, un moment într-un supermarket, chiar și un status de Facebook dacă ajungi să-l privești altfel. Pentru a găsi un sens, trebuie să fii atent. Iar atenția, în lumea care trăim, necesită voință și necesită antrenament.

predăm atenția pentru că ce-am făcut cu toții în ultimii 10 ani e să ne dresăm că acolo, în telefon, e mai sexy, mai interesant, mai puțin plictisitor decât orice facem acum. Acolo e FOMO, acolo sunt inimioare și like-uri, iar astea sunt mai greu de strâns în viața reală. În viața reală e plictiseală, e rutină și poate cu telefonul, cu scrollul putem s-o învingem. Însă dispariția „plictiselii” înseamnă dispariția contemplației, dispariția lucrurilor contradictorii și complicate și, implicit, dispariția empatiei. *

Leslie Jamison

Leslie Jamison știe asta, iar eseurile din această carte sunt încă o dovadă a capacității ei de a trăi în lume și de a o analiza în toate momentele ei banale, de a o întoarce pe toate părțile până o fotografie, o călătorie, o nuntă, o relație, devin atât cel mai important lucru din lume, cât și un paliativ pentru suferință. În prima ei carte de eseuri, Probe de empatie, Leslie făcea o pledoarie pentru atenție la durere în toate formele ei: și la cum se simte, și la ce ascunde. Colecția nouă e o pledoarie pentru prezență în orice experiență umană și pentru posibilitatea ca această să ascundă un moment sacru (dacă alegi să participi, să fii atent). 52 Blue spune povestea unei balene care comunică pe o frecvență unică, astfel că n-o aude nicio altă balenă, ceea ce o condamnă la singurătate. Însă în acea singurătate are alături mii de fani din toată lumea, care știu povestea balenei și se identifică cu ea. În Muzeul inimilor frânte autoarea folosește o vizită la un muzeu al relațiilor din Zagreb ca pe o oportunitate de a medita la propriile ei relații, dar și la rolul acestora în a ne construi identitatea. „Nostalgia rearanjează camerele memoriei”, scrie Leslie despre capacitatea noastră de a uita ce n-a funcționat

* Ca să pătrunzi într-o poveste, ca să-i dai spațiu să existe și celuilalt, ai nevoie de timp și ai nevoie de spațiu. Sigur că un scroll, un video de un minut îți dă un shot de dopamină, care e hormonul care ține de noutate, dar să dai drumul și la robinetul de oxitocină, care e un hormon care ține de atașament și de încredere, sau chiar la serotonină, care ține de validare, e mai complicat. E nevoie ca de ambele părți să oferim timp. Să oferim atenție. Leslie știe că, atunci când ne iese o poveste, asta se întâmplă: intrăm printr-o crăpătură în viețile oamenilor și îi vrăjim. Îi scoatem din timpul real și îi conducem printrun un timp de poveste. Le concentrăm atenția pe un om, pe

13 Să urle, să ardă

într-o relație. „[Nostalgia] face paturile, pune o vază de flori pe comodă, deschide draperiile să intre soarele. Devine tot mai greu să spui Era dureros să trăiesc acolo. Vocea insistenței pălește: Chiar era. Pentru că ne e dor. Ne e dor de ce era greu. Ne e dor de toate.” Senzația de dor și de lipsă e prezentă în întreaga carte, iar Leslie e capabilă să umple acest spațiu cu cuvinte care sapă după un sens și în ce-ar putea să pară realități complet străine: părinți cu copii care au trăit mai multe vieți anterioare sau oameni care-și petrec ore întregi în realități virtuale, unde pot fi mai ușor cine vor să fie. „În propria carieră”, scrie Leslie, „deveneam tot mai dependentă de a scrie despre vieți sau convingeri la care alții ar fi strâmbat din nas.” Dorința ei de a înțelege, capacitatea ei de a fi atentă și nevoia ei de sens sunt motorul tuturor acestor demersuri. „[Îmi] era prea frică să rezist poveștilor pe care și le spuneau oamenii ca să supraviețuiască propriilor vieți.”

Leslie Jamison

o situație, și le permitem o călătorie în care nu trebuie să-și facă griji, în care nu trebuie să consulte mereu harta, în care nu trebuie să-și scoată telefonul ca să-și trateze plictiseala. Ca să antrenăm empatia altora, trebuie s-o ascuțim pe a noastră. Trebuie să fim atenți. Eseurile lui Leslie continuă să fie printre cei mai buni antrenori pe care îi avem azi: alături de ea, banalul devine extraordinar, iar lucrurile și oamenii din jur capătă sens. După cum scrie și ea în Poveste cu escală: „Uneori am senzația că nu-i datorez nimic unui străin, iar apoi simt că-i datorez totul; pentru că el a luptat, iar eu, nu, pentru că l-am dat la o parte ca neinteresant sau l-am înțeles greșit, pentru că am uitat, o clipă, că viața lui – ca a tuturor – conține mai mult decât aș putea eu vreodată să văd”. Cristian Lupșa Editor DoR (dor.ro) București, iulie 2020

I. Dorință

52 Blue

* Bătălie din Războiul din Pacific (4-8 mai 1942), purtată între forțele navale ale Imperiului Japonez și ale Aliaților americani și australieni, încheiată, în ciuda pierderilor, cu o victorie strategică a trupelor Aliate (n.t.).

19 Să urle, să ardă

7 decembrie 1992. Whidbey Island, Puget Sound. Se terminaseră războaiele mondiale. Se terminaseră și celelalte războaie: Coreea, Vietnam. Se terminase, în sfârșit, și Războiul Rece. Baza navală-aeriană de pe insula Whidbey rămăsese la locul ei. La fel și Pacificul, cu apele lui vaste și insondabile, dincolo de o pistă de decolare botezată după un pilot căruia nu i se mai găsise trupul: William Ault, mort în Bătălia din Marea Coralilor*. Așa se întâmplă. Oceanul înghite corpurile omenești pe de-a-ntregul și le face nemuritoare. William Ault a devenit o pistă de decolare care-i trimite pe alți semeni de-ai lui în cer. La baza navală aeriană, Pacificul infinit se arăta sub forma unor date finite, colectate de o rețea de hidrofoane presărate pe fundul apei. Folosite inițial la monitorizarea submarinelor sovietice în Războiul Rece, hidrofoanele acestea fuseseră întoarse între timp către oceanul însuși și îi transformau zgomotele informe în ceva măsurabil: pagini peste pagini de grafice imprimate care ieșeau în șir dintr-un spectrograf.

Leslie Jamison

În ziua aceea anume din decembrie 1992, sergentul clasa II Velma Roquille a auzit un sunet ciudat. L-a desfășurat pe altă spectrogramă, ca să-l vadă mai bine. Nu-i venea să creadă că avea frecvența de 52 Hz. L-a chemat cu un gest pe unul dintre tehnicienii audio. Trebuia să se întoarcă, a povestit femeia. Să se uite din nou. Tehnicianul s-a întors. S-a uitat din nou. Îl chema Joe George. Velma i-a spus: „Cred că e o balenă”. Mamă-mamă, și-a zis Joe. Părea practic imposibil. După tipar, părea sunetul unei balene albastre, dar balenele se aud de obicei pe la 15-20 de hertzi – un huruit aproape imperceptibil, la limita a ceea ce percepe urechea umană. Cincizeci şi doi de hertzi ieșeau din scală. Iată însă că aveau în față semnătura sonoră a unei vietăți care străbătea apele Pacificului cântând un cântec ascuțit, ca niciun altul. Balenele emit sunete din diverse motive: ca să navigheze, ca să-și găsească hrana, ca să comunice între ele. Pentru anumite specii, inclusiv balenele cu cocoașă și balenele albastre, cântecele au un rol și în selecția sexuală. Masculii de balenă albastră cântă mai tare decât femelele, iar volumul sunetelor lor – de peste 180 de decibeli – este mai mare decât al oricărui animal de pe planetă. Scot clicuri, mormăituri, triluri, zumzete, gemete. Sună ca niște corni de ceață. Vocile lor străbat mii de kilometri prin ocean. Pentru că masculul acesta avea o frecvență nemaiîntâlnită, cei de la Whidbey l-au urmărit ani de-a rândul, sezon după sezon de migrație, în drumul lui spre sud din Alaska până în Mexic. Și-au dat seama că era mascul pentru că numai ei cântă în sezonul de împerechere. Traseul nu îi era neobișnuit, doar cântecul – și faptul că niciodată nu detectau alte balene în jurul lui. Părea mereu singur. Scotea chemări ascuțite, îndreptate către nimeni – sau cel

puțin nu părea să-i răspundă nimeni. Tehnicienii audio l-au botezat 52 Blue. În cele din urmă, un raport științific avea să confirme faptul că nu se mai raportaseră niciodată vocalizări de balenă cu caracteristici similare. „Poate fi greu de acceptat”, conchidea raportul, că „nu ar exista decât una de acest fel în toată întinderea oceanului.”

21 Să urle, să ardă

În drumul cu mașina de la Seattle la insula Whidbey, am trecut prin mărețul și necosmetizatul spectacol al industriei din statul Washington: stive enorme de cherestea, râuri cu blocaje de trunchiuri de copaci, ca niște pești prinși în capcane, turnuri de containere în culori ca de bomboane aproape de portul Skagit și o varietate de silozuri de un alb murdar aproape de podul peste canalul Deception Pass, cu arcul lui de oțel aruncat maiestuos peste brațul de mare Puget – cu apa cu scânteieri tăioase, în care se spărgea lumina soarelui, la aproape 60 de metri dedesubt. De partea cealaltă a podului, insula avea un aer pastoral, nepământesc, aproape defensiv. ARUNCĂ GUNOIUL PE JOS ȘI VEI REGRETA, scria pe un panou. Altul spunea: NU ÎNGHESUIȚI REȘOURILE. Whidbey e considerată de mulți cea mai lungă insulă din America, dar nu e tocmai adevărat. „Whidbey este ea lungă”, observa The Seattle Times în 2000, „dar să nu ne întindem.” Este totuși suficient de lungă încât să fie loc pentru un festival al zmeielor, un festival al midiilor, un tur ciclist anual (Tour de Whidbey), patru lacuri și un joc anual în stil polițist care transformă tot orașul Langley, cu populația lui de 1 035 de locuitori, în locul unei crime fictive. Joe George, tehnicianul care l-a identificat pe 52 Blue, locuiește și azi într-o casă modestă, cocoțată pe un deal la capătul nordic al insulei, la vreo zece kilometri de baza aeriană. Când l-am vizitat, mi-a deschis ușa zâmbind – un bărbat solid, cu părul argintiu, fără ocolișuri, dar

Leslie Jamison

prietenos. Nu mai lucra acolo de 20 de ani, dar tot a reușit să treacă cu mine prin controlul de securitate, cu legitimația lui emisă de Marină. Mi-a spus că o folosește ori de câte ori vine la bază, ca să-și ducă gunoiul la reciclat. În fața clubului ofițerilor, niște bărbați în combinezoane de pilot beau cocktailuri pe o terasă de lemn. Mai departe, coasta era accidentată și splendidă – valurile se izbeau de nisipul închis la culoare, vântul sărat sufla prin crengile coniferelor. Joe mi-a povestit că, pe vremea când încă lucra acolo, echipa lui – care procesa datele audio de la hidrofoane – era destul de izolată de restul bazei. Ținea de securitate, mi-a spus el. Când am ajuns la clădirea unde lucrase, am înțeles ce voia să spună. Era înconjurată de un gard dublu, cu sârmă ghimpată pe deasupra. Mi-a explicat că o parte din personalul de la bază credea că acolo era un fel de închisoare. Nu se știa ce rol avea. Când l-am întrebat ce crezuse că erau zgomotele acelea ciudate, atunci, în 1992, înainte să-și dea seama că era o voce de balenă, mi-a răspuns: „Nu pot să-ți spun. E secret de stat”. După ce ne-am întors la el acasă, Joe a scos de undeva un teanc de hârtii de pe vremea când îl urmărea pe 52 Blue. Erau hărți generate pe computer, care documentau aproape un deceniu de tipare de migrație. Călătoria balenei era marcată cu câte o culoare diferită pentru fiecare sezon – galben, portocaliu, mov – și trasată cu linii imprecise de grafica pe calculator a anilor 1990. Joe mi-a arătat grafice cu cântecul lui 52 și mi-a explicat liniile și sistemele de măsurare, ca să-i pot compara semnătura cu zgomotele obișnuite ale semenilor lui: frecvențele mai joase ale balenelor albastre normale, frecvențele mult mai înalte ale balenelor cu cocoașă. Cântecul balenelor albastre cuprinde o varietate de sunete – un fel de tors prelung sau gemete, constante ori modulate –, iar vocalizele lui 52 Blue

23 Să urle, să ardă

prezentau aceleași tipare distinctive, numai că pe o frecvență foarte diferită, doar cu puțin mai ridicată decât cea mai joasă notă pe care o poate scoate o tubă. Scurta înregistrare cu 52 pe care mi-a pus-o, accelerată pentru auzul uman, suna fantomatic: o pulsație firavă și întrebătoare, echivalentul sonor al unei raze de lumină vizibile, tulbure, printr-o ceață deasă într-o noapte cu lună. Lui Joe îi făcea o vădită plăcere să-mi explice graficele și hărțile. Plăcerea aceasta părea să aibă legătură cu faptul că îi plăceau organizarea și ordinea. Pe măsură ce-mi arăta, mândru, roadele diverselor și oarecum surprinzătoarelor lui hobby-uri (colecția impresionantă de plante carnivore și albinele pe care le ținea ca să hrănească plantele sau muscheta impecabilă pe care o asamblase dintr-un kit, pentru grupul de reconstituire a vieții punătorilor de capcane din secolul al XVIII-lea), se contura înclinația lui clară către atenție și conștiinciozitate. Avea o dorință profundă de a fi precis și meticulos în toate. Mi-a arătat specia lui vegetală preferată, o plantă-urcior de California, mi-a explicat, evident impresionat de economia și ingeniozitatea ei, cum prinde muștele sub gluga translucidă, care le face să se epuizeze încercând să zboare spre lumină, apoi i-a fixat cu grijă o prelată peste creștetele verzi și încovoiate, ca să o apere de frig. Mi-am dat seama că Joe se bucura de ocazia de a-și scoate la lumină vechile grafice cu balena. Îl duceau înapoi în vremurile când povestea lui 52 era încă în plină desfășurare, iar el era chiar în mijlocul ei. Mi-a spus că ajunsese la Whidbey după câțiva ani de serviciu clasificat tehnic drept „cu grad crescut de dificultate” la o bază din Islanda, deși povestea că nu fuseseră câtuși de puțin ani dificili; copiii lui făceau oameni de zăpadă pe malul Lagunei Albastre. Joe fusese un candidat bun pentru Whidbey. Avea formație de tehnician audio și era deja

Leslie Jamison

pregătit pentru munca desfășurată în buncărul lui pătrățos de dincolo de gardul cu sârmă ghimpată. Programul de urmărire prin hidrofon – numit și Sound Surveillance System, sau SOSUS – era un fel de „bastard”, mi-a spus Joe. Odată încheiat Războiul Rece, Marina nu mai avea ce submarine sovietice să asculte și era mai greu de convins că hidrofonul costisitor merita investiția în mentenanță. Rezultatele i-au surprins chiar și pe cei care au demarat proiectul. Darel Martin, tehnician acustic care lucra cu Joe la Whidbey, descria situația astfel: „Din experți în rechini de oțel, am devenit experți în urmărirea de animale vii”. Tot el spunea: „Sunetele din ocean nu se termină niciodată”. Acum, misterul unei balene supraviețuiește sub forma unui bărbat care stă la masa din bucătărie și scoate dosare ponosite ca să-mi arate graficul aparent ordinar al unui cântec extraordinar. Iulie 2007, Harlem, New York. Leonora știa că avea să moară. Nu într-o zi, ci în curând. De ani întregi suferea de fibroame și sângerări, uneori atât de grave încât îi era frică să iasă din casă. A dezvoltat o obsesie pentru sânge: se gândea la sânge, visa sânge, scria poezii despre sânge. A demisionat din funcția de responsabil cu asistența socială la primărie, pe care o ocupa de mai bine de un deceniu. Pe atunci avea 48 de ani. Întotdeauna fusese independentă; lucra de la 14 ani. Nu se căsătorise, deși avusese propuneri. Îi plăcea să știe că se poate întreține singură. Dar acum ajunsese la un nou nivel de izolare. O rudă i-a spus: „Ești într-o pasă foarte sumbră” și a refuzat să se mai întâlnească cu ea. În vară, lucrurile se înrăutățiseră. Leonorei îi era foarte rău: grețuri constante, constipație gravă, dureri în tot corpul. Avea încheieturile umflate, stomacul balonat, vederea încețoșată de spirale zimțate multicolore. La orizontală