Gena sportiva

Titlul și subtitlul originale: THE SPORTS GENE:

Inside the Science of Extraordinary Athletic Performance Autor: David Epstein

Copyright © 2013, 2014 by David Epstein Copyright © Publica, 2021 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României EPSTEIN, DAVID Gena sportivă : din tainele ştiinţei performanţei sportive extraordinare / David Epstein ; trad. din lb. engleză de Dan Crăciun. - Bucureşti : Publica, 2021 ISBN 978-606-722-428-3 I. Crăciun, Dan (trad.)

796

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN: Alexe Popescu CORECTORI: Rodica Crețu, Cătălina Călinescu DTP: Dragoș Tudor

Cuprins

Cuvântul traducătorului ������������������������������������������������������� 11 Introducere ��������������������������������������������������������������������������� 15 1. Bătut de o fată șireată ������������������������������������������������� 21 2. O poveste despre doi săritori în înălțime ������������������� 45 3. Simțul văzului în Major League și cel mai mare eșantion de copii sportivi din toate timpurile ����������� 71 4. De ce au sfârcuri bărbații �������������������������������������������� 95 5. Talentul de a fi antrenabil* ��������������������������������������� 121 6. Superbaby, ogari mătăhăloși din rasa whippet și capacitatea de antrenare a musculaturii ����������������� 155 7. Big Bangul tipurilor corporale ���������������������������������� 173 8. Jucătorul vitruvian din NBA ��������������������������������������� 191 9. Toți suntem negri (oarecum) ������������������������������������ 211 10. Teoria sclavului-războinic despre sprintul jamaican 231 11. Malaria și fibrele musculare ������������������������������������ 253 12. Orice kalenjin poate să alerge? �������������������������������� 267 13. Cea mai severă selecție aleatorie (la mare altitudine) a talentelor ���������������������������������������������������������������� 291 14. Câini de sanie, hiperalergători, sedentari lipiți de canapea și genele lor ������������������������������������������������� 317 15. Gena inimii frânte ����������������������������������������������������� 341

16. Mutația medaliei de aur ������������������������������������������� 373 Epilog ���������������������������������������������������������������������������������� 395 Postfață după apariția ediției de masă ����������������������������� 407 Mulțumiri ���������������������������������������������������������������������������� 425 Note și citări selective �������������������������������������������������������� 431 Glosar de termeni sportivi ������������������������������������������������� 479

David Epstein deține titlul de master în științele mediului și a fost unul dintre publiciștii premiați ai revistei Sports Illustrated, unde a scris despre știința sportului, medicină și sporturi olimpice. Reportajele lui de investigație se numără printre cele mai remarcate articole din Sports Illustrated. El însuși alergător pasionat, a fost medaliat cu echipa de atletism a Universității Columbia în campionatul colegiilor de pe întreaga Coastă de Est. Aceasta este prima lui carte.

Locuiește în Brooklyn.

Pentru Elizabeth, exclusiv a mea genă mutantă MC1R

Cuvântul traducătorului Cu excepția baschetului, cele mai populare sporturi de peste Ocean – fotbal american și baseball –, la care putem adăuga și alte sporturi foarte agreate în zonele de influență angloamericană, precum golf, crichet sau badminton, sunt foarte puțin cunoscute și practicate la noi. Din acest motiv, termenii specifici ai acestor sporturi nu au traduceri consacrate în limba română. Puținii cunoscători și practicanți de la noi ai sporturilor menționate nu au încercat să găsească echivalente românești ale vocabularului specific acestor sporturi exotice în cultura noastră sportivă, ci au preluat acest vocabular ca atare. (În multe privințe, ceva asemănător s-a întâmplat și cu vocabularul informaticii – chiar dacă numărul celor interesați de utilizarea computerului și a internetului este mult mai mare decât numărul celor care au habar de baseball sau de crichet.)

De cele mai multe ori, abandonul oricărei încercări de traducere a vocabularului specific acestor sporturi exotice în spațiul românesc nu este o dovadă de superficialitate sau de snobism, ci rezultatul enormei dificultăți de a găsi în românește echivalente deopotrivă inteligibile și suficient de scurte ale unor termeni anglo-americani care, în doar două sau trei silabe, exprimă foarte exact și sugestiv un sens pe care în limba română ori nu îl putem reda cu suficientă fidelitate, ori îl putem exprima doar prin intermediul unor sintagme lungi și greoaie, uneori de-a dreptul hilare. (Pe vremuri, unii comentatori sportivi au încercat să traducă un termen din rugby – drop goal – prin bizara construcție „lovitură de picior căzută”.

Cuvântul traducătorului Gena sportivă 11

Niciunui rugbist de la noi nu i-ar fi trecut prin minte să folosească pe teren sau în vestiar o asemenea trăsnaie. Din fericire, comentatorii din zilele noastre au renunțat la asemenea încercări nereușite de traducere și nu se mai sfiesc să pronunțe termenul original.)

Dacă, de bine, de rău, putem traduce pitcher prin termenii „aruncător” sau „lansator”; dacă pare tentant să traducem catcher prin cuvântul, nu tocmai plăcut auzului, de „prinzător” – cum am putea să traducem batter sau hitter? „Ciomăgaș”? „Lovitor”? În cel mai bun caz, putem recurge la o sintagmă, de genul „jucătorul la primire” sau „jucătorul la bătaie” – dar cât are de pierdut fluiditatea textului înlocuind cele două silabe ale termenilor americani cu cele opt silabe ale sintagmelor românești! Putem spune „baza inițială” sau „baza de plecare” încercând să traducem home base, dar ne lovim de aceeași dificultate. Însă cele mai exasperante sunt cazurile în care traducerea unor termeni americani este realmente imposibilă. Cum să traduci point guard? Quarterback? Shortstop? La toate se adaugă și o serie de termeni argotici și de expresii colocviale din folclorul american al jocului național de peste Ocean, total ininteligibili pentru noi și fără echivalente românești. Pitch the cheese! Cum adică? „Aruncă brânza”? Nu am avut altă soluție decât să înlocuim brânza cu chifteaua – un sortiment culinar care seamănă mult mai sugestiv cu mingea de baseball.

Din acest motiv, când traducerea firească este de-a dreptul imposibilă, nu ne rămâne altceva de făcut decât să preluăm și noi termenii anglo-americani, oferind cititorului, pe cât ne pricepem și noi, explicațiile acestora. Dorind să evităm aglomerarea excesivă a notelor de subsol, am introdus la sfârșitul volumului un glosar de termeni specifici sporturilor din cultura anglo-americană. Și, fiindcă nu toți cititorii sunt

12 Cuvântul traducătorului Gena sportivă

familiarizați cu termenii specifici unor sporturi practicate și la noi, care au fost asimilați și care figurează deja în DEX, am introdus în glosar și unii dintre acești termeni, optând pentru transcrierea lor în limba engleză. De exemplu, pentru unii cititori, punci ar sugera mai degrabă o băutură alcoolică decât o lovitură năprasnică a unui boxer – punch. Iar celor pe care nu-i pasionează boxul, faptul că Muhammad Ali avea un jab teribil nu le spune mai nimic.

Ca să evităm confuzia dintre fotbalul american și cel european, pe care americanii îl numesc soccer, ne-am gândit că soluția cea mai convenabilă pentru cursivitatea textului este să scriem „football” când autorul se referă la sportul de peste Ocean și „fotbal” când se referă la sportul european mult mai bine cunoscut de noi. Și tot pentru a nu îmbâcsi textul cu unitățile de măsură americane – mile, picioare, inchi, yarzi, livre sau grade Fahrenheit – însoțite în paranteze ori în note de subsol de echivalentele lor cu care suntem noi familiarizați (kilometri, metri, centimetri, kilograme sau grade Celsius), am decis să operăm noi „traducerile” corespunzătoare. Nu știu câți dintre cititorii noștri și-ar face măcar o idee aproximativă despre un baschetbalist care măsoară 6’8”¼ – adică 2,036 metri (nu cine știe ce pe lângă un adversar de 7’ – adică 2,13 metri!).

La prima apariție în text, termenii definiți în glosar sunt tipăriți cu caractere italice, semnalând cititorului curios și perseverent că poate găsi explicațiile lor la sfârșitul volumului.

Acestui gen de cititori le dorim să se bucure, ducând până la capăt această carte extrem de interesantă și scrisă cu mult nerv, de cel puțin un home run, de câteva slam dunks și de cât mai multe touch downs! Sau ați fi preferat o „fugă acasă”, „mingi puse în coș de sus” ori „culcate la pământ”? Greu de crezut.

Cuvântul traducătorului Gena sportivă 13

Introducere

În căutarea genei sportive Micheno Lawrence era un sprinter din echipa de atletism a liceului meu. Fiul unor părinți jamaicani, se îndopa cu produse de patiserie și burtica lui proeminentă se strecura prin găurile tricoului din plasă pe care unii jamaicani din echipă îl purtau la antrenament. După ore lucra la McDonald’s și coechipierii glumeau că se înfrupta prea des din produsele pe care le servea la mese. Dar asta nu-l împiedica să fie năucitor de rapid.

O minidiaspora din anii 1970 și 1980 a revărsat un val de familii jamaicane în Evanston, Illinois, ceea ce a făcut ca atletismul să devină un sport popular la liceul Evanston Township. (În consecință, echipa noastră a câștigat douăzeci și patru de titluri consecutive ale conferinței, din 1976 până în 1999.)

După cum obișnuiesc să facă marii sportivi, Micheno vorbea despre sine la persoana a treia. „Micheno nu are inimă”, spunea el cu emfază, dând de înțeles că nu simțea niciun dram de simpatie față de concurenții învinși. În 1998, ultimul meu an de liceu, a explodat de pe locul al patrulea până pe primul loc în ultimul schimb al ștafetei de 4 × 400 de metri, câștigând campionatul statal.

Cu toții am cunoscut în liceu un astfel de sportiv. Unul care făcea ca totul să pară atât de ușor. Un băiat juca pe post de quarterback în echipa de fotbal – și de shortstop în echipa de baseball, iar o fată era cea mai bună din Illinois pe postul de

Introducere Gena sportivă 15

point guard în echipa de baschet și cea mai valoroasă atletă la săritura în înălțime. Talente native.

Oare? Au moștenit Eli și Peyton Manning genele de quarterback ale lui Archie ori au ajuns să fie desemnați MVP* în Super Bowl fiindcă au crescut cu o minge de fotbal în mână?

E limpede că Joe „Jellybean” Bryant i-a transmis fiului său Kobe talia înaltă, dar de unde vine acel prim pas exploziv? Și ce putem spune despre Paolo Maldini, căpitanul lui AC Milan când echipa a cucerit Liga Campionilor, patruzeci de ani după ce tatăl său, Cesare, a făcut același lucru? I-a dăruit Ken Griffey Sr. băiatului său ADN-ul de batter? Sau adevăratul dar a fost că l-a crescut pe Junior în vestiarul unei echipe de baseball?

Ori ambele? În 2010, într-o gală atletică, perechea mamă/fiică Irina și Olga Lenskiy au format jumătate din echipa națională de ștafetă 4 × 400 de metri a Israelului. Gena vitezei trebuia să fie transmisă în familie. Dar există așa ceva? Se poate vorbi măcar despre niște „gene sportive”? În aprilie 2003, un consorțiu internațional de oameni de știință a anunțat finalizarea proiectului de reconstituire a genomului uman. După treisprezece ani de trudă (și 200 000 de ani de la apariția omului modern din punct de vedere anatomic), proiectul a cartografiat genomul uman; au fost identificate toate cele aproximativ 23 000 de porțiuni de ADN care conțin gene.

Brusc, cercetătorii au știut de unde să înceapă căutarea celor mai adânci rădăcini ale caracteristicilor umane, de la culoarea părului până la boli ereditare și coordonarea ochiului și mâinii; dar ei au subestimat cât de greu le va fi să citească instrucțiunile genetice. * MVP: acronim pentru most valuable player – „cel mai valoros jucător” (n.t.).

16 Gena sportivă Introducere

Imaginați-vă genomul ca pe o carte de rețete culinare de 23 000 de pagini care se află în centrul fiecărei celule umane și care furnizează instrucțiuni de creație a corpului. Dacă ați putea citi acele 23 000 de pagini, atunci ați fi în stare să înțelegeți totul despre modul în care este alcătuit organismul.

Aceasta este, oricum, ceea ce visau oamenii de știință. Numai că aceste 23 000 de pagini nu conțin doar instrucțiuni pentru numeroase funcții ale corpului, dar, dacă o pagină este mutată, modificată sau ruptă, atunci unele dintre celelalte 22 999 de pagini pot să conțină subit instrucțiuni noi. În anii care au urmat reconstituirii genomului uman cercetătorii sportului au ales gene izolate pe care le bănuiau că ar influența calitățile fizice ale sportivilor și au comparat diferite versiuni ale acelor gene prezente în grupuri restrânse de sportivi și de indivizi care nu făceau sport. Din nefericire pentru astfel de studii, genele singulare au de obicei efecte atât de minuscule încât sunt nedetectabile în studiile de mică amploare. Până și majoritatea genelor pentru trăsături ușor de măsurat, precum înălțimea, scapă în mare măsură efortului de a le identifica. Nu pentru că nu există, ci fiindcă sunt ascunse de complexitatea geneticii. Încet, dar sigur, oamenii de știință au început să abandoneze studiile în detaliu, vizând o singură genă, și au cârmit nava științifică spre noi și inovative metode de analiză a modului în care funcționează instrucțiunile genetice. Asociați aceste noi investigații cu eforturile depuse de biologi, fiziologi și specialiști în exerciții fizice pentru a discerne modul în care interacțiunea dintre zestrea biologică și antrenamentul riguros influențează condiția atletică și începem să deșirăm urzeala marii dispute privind natura-contra-educației în domeniul sportului. Demersul presupune inevitabil să pătrundem adânc

Introducere Gena sportivă 17

în hățișurile unor subiecte sensibile, precum genul și rasa. În măsura în care știința se aventurează pe acest teren, o va face și această carte.

Adevărul cuprinzător este că natura și educația sunt atât de întrepătrunse în orice domeniu al performanței sportive încât răspunsul este întotdeauna: ambele contribuie deopotrivă. Dar aceasta nu este o concluzie satisfăcătoare în știință.

Oamenii de știință trebuie să-și pună întrebări de genul „Cum anume, în mod specific, contribuie fiecare din ele?” și „Cu cât contribuie fiecare?”. Căutând răspunsurile la aceste întrebări, cercetătorii sportului au pătruns și pe teritoriul geneticii.

Această carte este încercarea mea de a urmări până unde au ajuns și de a examina mare parte din ceea ce este cunoscut ori disputat în legătură cu talentele înnăscute ale sportivilor de elită. În liceu, m-am întrebat dacă Micheno și alți copii din familii jamaicane care au adus atâtea succese echipei noastre ar putea să posede o genă specială a vitezei, pe care au importat-o din micuța lor insulă. La colegiu am avut șansa să concurez cu niște kenyeni și m-am întrebat dacă era posibil ca genele rezistenței la efort să fi călătorit din estul Africii. În același timp, am început să observ că o grupă de antrenament din echipa mea putea să fie alcătuită din cinci bărbați care alergau unul lângă celălalt, pas cu pas, zi de zi, și, cu toate acestea, rezultau cinci alergători total diferiți. Cum era posibil?

După ce mi-am încheiat cariera de alergător din timpul colegiului, mi-am luat masteratul și, ulterior, am scris pentru revista Sports Illustrated. În timp ce mă documentam și scriam Gena sportivă am avut șansa de a putea să combin în vasul Petri al elitei sportive interesul meu față de calitățile fizice ale sportivilor și cel față de știință, preocupări care inițial mi s-au părut a fi complet separate.

18 Gena sportivă Introducere

Scrierea acestei cărți m-a purtat dincolo de Ecuator și mai sus de Cercul Polar, prilejuindu-mi contactul cu o serie de campioni mondiali și olimpici, dar și cu animale și oameni care posedă rare mutații genetice sau bizare caracteristici fizice, care influențează spectaculos calitățile lor sportive. Pe parcurs, am aflat că unele trăsături pe care le-am presupus a fi pe de-a-ntregul voluntare, precum voința unui sportiv de a se antrena, ar putea să aibă, în realitate, importante componente genetice, în vreme ce altele, despre care am presupus că erau în mare măsură înnăscute, precum reacțiile fulgerătoare ale unui batter din baseball sau ale unui batsman din crichet, ar putea să nu fie astfel.

Să începem de aici.

Introducere Gena sportivă 19

1

Bătut de o fată șireată MODELUL NONGENETIC AL MĂIESTRIEI

Echipa Ligii Americane de baseball era într-un mare impas și urma la bătaie Mike Piazza, imbatabilul batter din Liga Națională.* Așa că selecționata ligii a recurs la o înlocuire frauduloasă, trimițând pe teren un ringer.

Trecând într-o doară pe lângă un grup format din cei mai buni hitteri din lume, Jennie Finch s-a îndreptat cu pași mari spre terenul scăldat în soare, părul ei cânepiu strălucind în lumina cristalină a deșertului. În ultimii 24 de ani, Pepsi AllStar Softball Game a fost un eveniment la care au participat numai jucători din Major League Baseball. Mulțimea din tribune fremăta ațâțată când asul echipei feminine de softball a Statelor Unite, măsurând 1,85 metri, a pășit pe micul soclu al pitcherului și a prins mingea între degete.

Era o zi cu temperaturi potrivite în Cathedral City din California; 21 de grade Celsius în copia uneia dintre catedralele sportului american. Imitația la scara de ¾ a stadionului Wrigley Field al echipei Chicago Cubs era o reprezentare exactă a originalului cu zidurile sale exterioare învelite în iederă.

Până și clădirile de cărămidă cu apartamente din cartierul Wrigleyville erau prezente în deșertul de la poalele Munților Santa Rosa, zugrăvite în mărime aproape naturală pe niște postere de vinil, create de fotografii din Chicago. * Vezi în glosar Major League Baseball (n.t.).

Bătut de o fată șireată Gena sportivă 21

Finch, care avea să câștige peste câteva luni o medalie de aur la Jocurile Olimpice din 2004, fusese inițial invitată doar în calitate de membră a staffului tehnic al echipei American League. Mai exact, așa a fost până când starurile din American League erau conduse cu 9–1 în al cincilea inning.

De îndată ce Finch a ajuns în dreptul micii platforme a pitcherului, apărătorii din spatele ei s-au așezat pe jos. Aaron Boone, un infielder de la Yankees, și-a scos mănușa, s-a lungit pe pământ, făcându-și pernă din a doua bază. Hank Blalock, jucător de All-Star Game de la Texas Rangers, a profitat de ocazie ca să bea o gură de apă. La urmei urmei, o văzuseră pe Finch cum aruncă în timpul antrenamentului batterilor. În cadrul festivităților premergătoare meciului, o mulțime de staruri din Major League își încercaseră dibăcia împotriva rachetelor viclene lansate de Finch. Aruncate de pe un soclu situat la o distanță de 13 metri cu viteze de peste 95 km/oră, lansările lui Finch ajung la home base cam în același timp în care se deplasează până în același punct o aruncare rapidă de 150 km/oră, lansată de pe un soclu situat la distanța standard de 18,4 metri. O aruncare cu viteza de 150 km/oră este, cu siguranță, rapidă, dar ceva de rutină pentru jucătorii de baseball. În plus, mingea de softball este mai mare, ceea ce facilitează contactul.

Cu toate acestea, cu fiecare rotire a brațului, Finch a expediat niște aruncări care i-au lăsat pe bărbați cu gura căscată.

Când Albert Pujols, cel mai mare hitter al generației sale, a ieșit din rând ca să-i facă față lui Finch în timpul antrenamentului premergător jocului, ceilalți jucători de ligi superioare s-au strâns ciorchine să vadă ciudățenia. Finch și-a aranjat nervoasă codița de cal. Un zâmbet larg îi flutura pe față. Era binedispusă, dar și îngrijorată că Pujols ar putea să returneze mingea în linie dreaptă, chiar înspre ea. Un lănțișor de argint

22 Gena sportivă Bătut de o fată șireată

i se legăna deasupra pieptului bogat, antebrațele ei nefiind mai groase decât partea umflată a bâtei. „În regulă”, a spus calm Pujols, semnalând că este pregătit. Finch s-a lăsat pe spate, apoi s-a aplecat în față, răsucindu-și brațul într-un cerc gigantic. A lansat prima aruncare destul de sus. Pujols s-a împleticit câțiva pași în spate, surprins de ceea ce văzuse.

Finch a chicotit.

Ea a expediat încă o minge rapidă, de această dată spre corpul batterului. Pujols s-a răsucit ca să se ferească de minge, întorcând capul. În spatele lui, ceilalți jucători au izbucnit în râs. Pujols a ieșit din careul batterului, s-a calmat și a revenit în poziția de primire. Și-a frecat tălpile pe zgură și i-a întors lui Finch o privire scrutătoare. Următoarea lansare a nimerit exact pe mijloc. Pujols a încercat să lovească violent. Mingea a plutit peste bâta lui, iar spectatorii l-au huiduit. Următoarea lansare a nimerit mult în lateral și Pujols a lăsat-o să treacă.

A urmat încă un strike și Pujols a dat din nou pe lângă minge. Înainte de ultima lansare la care mai avea dreptul să returneze, Pujols s-a îndreptat către limita din spate a careului său și s-a înfipt pe picioare, chircindu-se într-o postură joasă.

Finch s-a balansat și a lansat. Pujols a ratat, rău de tot. S-a întors și a plecat spre coechipierii lui, care se hlizeau. Pe urmă s-a oprit, consternat. Pujols s-a întors cu fața spre Finch, și-a scos șapca, după care și-a văzut de drum. „Nu doresc să repet acea experiență”, a relatat el mai târziu.1 Iată de ce apărătorii din spatele lui Finch aveau motive întemeiate să se așeze pe teren când ea a intrat în joc: știau că nu vor vedea niciun hit. Exact așa cum făcuse în timpul antrenamentului de încălzire, Finch i-a eliminat din joc pe ambii hitteri care i-au stat în față. Piazza a ieșit după numai trei lansări consecutive. Brian Giles, outfielderul de la Padres din San Diego, a ratat atât de rău la ultima lansare eliminatorie încât

Bătut de o fată șireată Gena sportivă 23

din pricina avântului pe care și l-a luat a făcut o piruetă. După care Finch și-a reluat rolul de antrenoare onorifică. Dar aceasta nu urma să fie nici pe departe ultima oară când avea să-i năucească pe jucătorii din ligile superioare. În 2004 și 2005, Finch a avut cu regularitate o rubrică în emisiunea This Week in Baseball de pe canalul Fox, în care vizita săptămânal centrele de antrenament ale echipelor din ligile superioare și îi transforma pe cei mai buni hitteri din lume în niște ageamii neîndemânatici. „Fetele aruncă în halul ăsta?”, a întrebat neîncrezător Mike Cameron, outfielder la Seattle Mariners, după ce a ratat o lansare, greșind lovitura cu vreo 15 centimetri.

Când Barry Bonds, de șapte ori MVP, a văzut-o pe Finch jucând în Major League All-Star Game, și-a făcut drum printr-o mulțime de jurnaliști ca să glumească pe seama ei.

— Hei, Barry, când dau piept cu cel mai bun?, l-a întrebat Finch.

— Oricând dorești, i-a răspuns Bonds, plin de el. Ai avut de-a face doar cu niște tăntălăi… Trebuie să-l înfrunți pe cel mai bun. Nu poți fi frumușică și bună și să nu dai piept cu un gagiu arătos, care este și el bun, a spus Bonds, simultan flirtând și umflându-se în pene ca un păun.

După care Bonds i-a mai spus lui Finch să-și ia o plasă de protecție când va fi gata să se măsoare cu el: — Pentru că o să ai nevoie de ea când joci cu mine… o să te lovesc.

— Doar un singur flăcău a reușit s-o atingă, i-a răspuns Finch.

— S-o atingă, zici?, a spus Bonds, râzând. Dacă vine de pe soclu, crede-mă, o voi atinge. O voi atinge tare.

— Îi sun pe ai mei, tu sună-i pe ai tăi și aranjăm ceva, a spus Finch.

24 Gena sportivă Bătut de o fată șireată

— Gata, s-a făcut! Poți să mă suni direct pe mine, fetițo, a spus Bonds. Eu primesc provocările direct… o să și transmitem pe televiziunea națională. Vreau să vadă lumea, să vadă toată lumea.

Așa se face că Finch a mers să-l înfrunte pe Bonds – de această dată fără fani și fără media pe capul lor – și partitura lui zeflemistă s-a schimbat rapid. Bonds a privit cum mai multe lansări au zburat pe lângă el și a insistat să nu fie filmat de camere. Finch a trimis pe lângă Bonds o serie de aruncări, pe care coechipierii lui, care urmăreau confruntarea, le-au declarat strikes.

— Mingea nu a fost aruncată regulamentar!, s-a apărat Bonds, la care un coechipier i-a replicat: — Barry, ai în spate doisprezece arbitri.

Bonds a privit cum trec pe lângă el zeci de lansări, fără să apuce măcar să rotească brațul ca să lovească mingea. Nu până când Finch a început să-i spună lui Bonds unde avea să trimită mingea, după care el a reușit să intercepteze aruncarea, dar abia dacă izbutea să o trimită la câțiva metri în teren. Bonds o implora pe Finch: „Hai, aruncă odată chifteaua!”* Ea a lansat, iar mingea a trecut pe lângă el.

Ulterior, când Finch i-a făcut o vizită lui Alex Rodriguez, care deținea în acel moment titlul de MVP, Rodriguez a privit peste umărul lui Finch în timpul lansărilor ei de încălzire, țintite spre unul dintre catcherii din echipa lui. Catcherul a ratat trei dintre primele cinci lansări. Văzând ce se petrece, spre dezamăgirea lui Finch, Rodriguez a refuzat pur și simplu să pășească în careul batterului. S-a înclinat și i-a spus: „Nu las pe nimeni să-și bată joc de mine”.

* În original, cheese – literal „brânză”; astfel se numește în argoul jocului de baseball o lansare foarte rapidă, greu de returnat (n.t.).

Bătut de o fată șireată Gena sportivă 25

Timp de patru decenii, oamenii de știință au elaborat un tablou al modului în care sportivii de elită interceptează obiectele care se deplasează cu mare viteză.2 Explicația intuitivă este că indivizii precum Albert Pujols și Roger Federer din toată lumea posedă pur și simplu darul genetic al unor reflexe mai rapide, care le oferă mai mult timp să reacționeze până la contactul cu mingea. Numai că această explicație intuitivă nu este adevărată.

Când oamenilor li se testează „timpul simplu de reacție” – cât de rapid pot să apese pe un buton ca reacție la vederea unui semnal luminos –, indiferent dacă suntem profesori, avocați ori sportivi profesioniști, cei mai mulți dintre noi au nevoie cam de 200 de milisecunde sau de o cincime de secundă. O cincime de secundă este cu aproximație timpul minim care se scurge pentru ca retina din fundul ochiului să primească informația, să o transmită de-a lungul sinapselor – intervalele dintre neuroni care au nevoie fiecare de câteva milisecunde pentru a fi traversate – până la cortexul vizual primar din partea posterioară a creierului și pentru ca apoi creierul să trimită un mesaj spre măduva spinării, care pune mușchii în mișcare.

Totul se petrece cât ai clipi. (Este nevoie de 150 de milisecunde doar ca să clipim când ni se aprinde o lumină în fața ochilor.)

Dar, oricât de rapid ar fi un proces care durează 200 de milisecunde, în domeniul mingilor de baseball expediate cu peste 160 km/oră și al mingilor de tenis servite cu 210 km/oră procesul este mult prea lent.3 În mod tipic, în Major League, o minge rapidă zboară cam 3 metri în cele fix 75 de milisecunde de câte au nevoie celulele senzoriale din retină doar ca să confirme faptul că o minge a intrat în câmpul vizual și pentru ca informațiile privind traiectoria și viteza mingii să fie transmise până la creier. Întregul zbor al unei mingi de baseball de la pitcher până la careul bat-

26 Gena sportivă Bătut de o fată șireată

terului durează doar 400 de milisecunde. Și, pentru că este nevoie de jumătate din acest timp pentru inițierea acțiunii musculare, un batter de ligă superioară trebuie să știe unde va lovi mingea la scurt timp după ce aceasta a plecat din mâna pitcherului, cu mult înainte ca mingea să fi ajuns la jumătatea distanței până la home base. Răstimpul în care se poate realiza efectiv contactul cu mingea când aceasta intră în raza de acțiune a bâtei este de 5 milisecunde și, deoarece poziția unghiulară a mingii față de ochiul hitterului se schimbă atât de rapid pe măsură ce mingea se apropie de home base, sfatul „ține ochii pe minge” este literalmente imposibil de urmat.

Oamenii nu posedă un sistem vizual suficient de rapid ca să urmărească mingea pe întreaga ei traiectorie. Un batter ar putea tot atât de bine să închidă ochii odată ce mingea a ajuns la jumătatea distanței de până la el. Date fiind viteza lansării și limitele biologiei noastre, pare un miracol faptul că se găsește câte unul care să nimerească mingea.4 Cu toate acestea, Albert Pujols și celelalte staruri din baseball văd – și bubuie – mingi rapide, expediate cu peste 150 km/ oră și fac din asta o profesie. Atunci de ce sunt ei grotesc transformați în jucători de ligi inferioare când trebuie să lovească mingi de softball, lansate cu numai 110 kilometri pe oră? Pentru că singurul mod de a lovi o minge lansată cu mare viteză presupune capacitatea de a vedea în viitor și, când un jucător de baseball are în față un pitcher de softball, rămâne fără globul său de cristal. În urmă cu aproape patruzeci de ani, înainte ca Janet Starkes să devină una dintre cele mai influente cercetătoare ale măiestriei sportive din lume, era o baschetbalistă înaltă de 1,57 metri care juca pe post de point guard în echipa națională a Canadei.

Dar influența ei durabilă în lumea sportului avea să vină totuși

Bătut de o fată șireată Gena sportivă 27

din afara terenului, în urma activității pe care a început-o pe când era doctorandă la Universitatea din Waterloo. Cercetările ei încercau să explice de ce sportivii buni sunt, ei bine, buni.5 Testele „dotării” fizice native – calitățile cu care un sportiv este aparent născut, precum timpul de reacție – reușiseră să contribuie uimitor de puțin la explicarea performanței experte în sport. Timpii de reacție ai sportivilor de elită variau mereu în jurul unei cincimi de secundă, valoarea identică ori de câte ori erau testați oameni selectați aleatoriu. În consecință, Starkes a căutat în altă parte. Auzise despre o cercetare efectuată pe controlorii de trafic aerian care folosea „teste de detecție a semnalelor”, ca să estimeze cât de rapid poate un controlor expert să analizeze informațiile vizuale pentru a determina prezența ori absența semnalelor esențiale. Și ea a decis că asemenea studii privind abilitățile cognitive perceptive care sunt deprinse prin exercițiu pot fi rodnice. Așadar, în 1975, ca parte din munca ei pentru doctoratul de la Waterloo, Starkes a inventat testul de „obturare imagistică” în sporturile moderne.* A strâns mii de fotografii din timpul unor meciuri de volei feminin și a decupat cadre în care mingea de volei apărea în imagine și altele în care mingea abia ieșise din imagine. În multe fotografii, orientarea corporală și acțiunea jucătoarelor erau aproape identice, indiferent dacă mingea apărea sau nu în cadru, deoarece puțin se schimbase în clipa în care mingea tocmai ieșise din imagine.

Starkes a conectat pe urmă un ecran cu un proiector și le-a cerut unor voleibaliste de valoare să privească o fracțiune de * În original occlusion test; ideea fundamentală a acestui gen de teste este „astuparea” sau „ascunderea” unui element dintr-o imagine fotografică sau reală, pentru a vedea în ce măsură celelalte elemente prezente în imagine sunt suficiente pentru a-i sugera privitorului prezența elementului „obturat” (n.t.).

28 Gena sportivă Bătut de o fată șireată

secundă fiecare cadru și să decidă dacă mingea era sau nu în imaginea care tocmai le trecuse fulgerător prin fața ochilor.

Scurta privire era prea rapidă pentru ca privitorul să poată vedea efectiv mingea, așa că ideea era să stabilească dacă jucătoarele vedeau întregul teren și limbajul corporal al jucătoarelor altcumva decât o persoană oarecare, ceea ce le permitea să își dea seama dacă mingea era prezentă.

Rezultatele primelor teste de obturare imagistică au uimit-o pe Starkes. Spre deosebire de rezultatele testelor vizând timpul de reacție, diferența dintre jucătoarele de top și novice era enormă. Pentru jucătoarele de elită, o privire de numai o fracțiune de secundă era suficientă pentru a stabili dacă mingea era prezentă. Și, cu cât o jucătoare era mai bună, cu atât mai rapid putea să extragă informații pertinente din fiecare cadru.

De exemplu, Starkes a testat jucătoarele din echipa națională de volei a Canadei, din care în acel moment făcea parte una dintre cele mai bune coordonatoare de joc din lume.

Aceasta era capabilă să deducă dacă mingea era prezentă într-o imagine care fusese expusă doar 16 miimi de secundă. „Este o sarcină foarte dificilă”, mi-a spus Starkes. „În 16 milisecunde, oamenii care nu joacă volei nu văd decât o străfulgerare de lumină.” În afară de faptul că detecta prezența sau absența mingii în 16 milisecunde, acea jucătoare de clasă mondială culegea destule informații vizuale ca să știe când și unde fusese făcută fotografia. „După fiecare cadru, această coordonatoare de joc spunea «da» sau «nu» dacă mingea era sau nu în imagine”, mi-a spus Starkes, „și uneori mai spunea și «Asta este echipa Sherbrooke după ce și-au schimbat echipamentul, așa că fotografia trebuie să fi fost făcută în cutare sau cutare moment».”

Bătut de o fată șireată Gena sportivă 29

Ceea ce pentru altă femeie ar fi fost o străfulgerare luminoasă era pentru altă femeie o descriere pe deplin conturată.

A fost un indiciu solid că o diferență esențială dintre sportivele experte și cele începătoare consta în modul în care învățaseră să perceapă jocul mai degrabă decât în abilitatea primară de reacție rapidă.

La scurt timp după ce și-a luat doctoratul, Starkes a început să lucreze la facultatea Universității McMaster și a continuat cercetările ei studiind echipa națională feminină de hochei pe iarbă a Canadei. Pe vremea aceea, ortodoxia antrenamentului în hocheiul pe iarbă favoriza ideea că reflexele native erau de primă importanță. Invers, ideea că abilitățile perceptive învățate erau semnul distinctiv al performanței experte era, după cum spunea Starkes, „eretică”. În 1979, când a început să ajute echipa de hochei pe iarbă a Canadei în perioada de pregătire a Olimpiadei din 1980, Starkes a descoperit cu exasperare că antrenorii echipei naționale se bazau în selecția și alcătuirea echipei pe niște idei depășite. „Ei credeau că toate jucătoarele vedeau terenul în același mod”, spune ea. „Foloseau pentru selecție testarea timpului de reacție și socoteau că rezultatele erau un bun factor determinant al alegerii celor mai bune portărițe sau atacante.

Am fost uluită de faptul că habar nu aveau că din timpul de reacție nu rezultă nicio predicție.”

Desigur, Starkes știa mai bine. În testele ei de obturare imagistică aplicate jucătoarelor de hochei pe iarbă a descoperit exact ceea ce descoperise la voleibaliste și la alte sportive. În afară de faptul că puteau să spună mai repede decât ai clipi unde se găsea mingea în cadru, hocheistele de elită puteau să reconstruiască întregul teren după numai o căutătură cu coada ochiului. Același lucru se constată în baschet și în fotbal. Era ca și cum fiecare sportiv de elită poseda în mod miraculos o

30 Gena sportivă Bătut de o fată șireată

memorie fotografică când venea vorba despre sportul practicat. Prin urmare, se pune întrebarea cât de importante sunt aceste abilități perceptive pentru sportivii de top și dacă ele sunt rezultatul unor daruri genetice.

Nu există loc mai bun pentru căutarea unui răspuns decât într-un tip de competiție în care acțiunea este lentă, deliberată și scutită de constrângerile mușchilor și ale tendoanelor.

La începutul anilor 1940, maestrul șahist și psihologul Adriaan de Groot din Olanda a început să foreze miezul expertizei în șah. De Groot a testat șahiști de diverse niveluri competiționale și a încercat o disecție a calităților care fac dintr-un mare maestru un șahist mai bun decât un profesionist de nivel mediu și dintr-un asemenea profesionist un jucător cu mult superior unui șahist de club.

Pe atunci, opinia general acceptată era că șahiștii de mare valoare gândeau cu mult mai multe mutări în avans decât jucătorii mai puțin valoroși. Este adevărat când șahiștii de mare performanță sunt comparați cu cei mai neexperimentați începători. Dar când De Groot le-a cerut atât marilor maeștri, cât și unor șahiști de forță, dar inferiori, să descrie modul în care iau decizii într-o poziție nefamiliară, a constatat că șahiști de niveluri diferite reflectau asupra aceluiași număr de piese și propuneau în esență aceeași serie de mutări posibile. De ce atunci, s-a întrebat el, marii maeștri sfârșesc prin a face mutări mai bune?

De Groot a alcătuit un grup de patru șahiști reprezentând diferite niveluri valorice: un mare maestru și campion mondial; un maestru; un campion orășenesc; și un jucător de club oarecare.

De Groot a cooptat încă un maestru, cu misiunea de a propune diferite poziții extrase din partide obscure, după care a

Bătut de o fată șireată Gena sportivă 31