Issuu

Titlul şi subtitlul originale: THE WINNER’S CURSE: BEHAVIORAL ECONOMICS ANOMALIES, THEN AND NOW

Autori: Richard H. Thaler şi Alex O. Imas

Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

THALER, RICHARD H. Blestemul câştigătorului : anomalii în economia comportamentală, trecut şi prezent / de Richard H. Thaler şi Alex O. Imas ; trad. din lb. engleză de Dan Crăciun. - Bucureşti : Publica, 2026

ISBN 978-606-722-761-1

I. Imas, Alex O. II. Crăciun, Dan (trad.)

330 159.9

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir

DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile

REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor

DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu

CORECTOR: Rodica Crețu

DTP: Răzvan Nasea

Dedicațiile lui Richard

Lui Greg (plus Olive, Julia și Alexa), Maggie (plus Eric, Hallie și Aidan)

și Jessie (plus Evan, Athena și Phoenix)

Dedicațiile lui Alex

Părinților mei Dora și Shulim Imas, care mi‑au dăruit totul, și surorii mele Polina Imas.

Uimitoarei mele soții Aislin Bohren, care a fost răbdătoare, plină de mărinimie și oricând gata să‑mi dea cele mai bune sfaturi.

Și minunaților mei băieți Saul și Oran Imas.

Și îndrumătorului meu Uri Gneezy, precum și mentorului meu onorific George Loewenstein, fără de care toată această strădanie academică nu ar fi fost cu putință

Prefață

Note ale autorilor

Partea 1: de Richard Thaler

Originile acestei cărți s-au conturat în 1986. Acasă se difuzau la radio piesele „Brothers in Arms” a trupei Dire Straits şi „Born in the U.S.A.” a lui Bruce Springsteen. Ronald Reagan era preşedintele Statelor Unite şi a trecut prin Congres o reformă majoră a sistemului fiscal. Argentina a câştigat Cupa Mondială ajutată de „mâna lui Dumnezeu” şi echipa Chicago Bears a câştigat Super Bowl. Gary Becker era preş edintele organizației American Economic Association. În ceea ce mă priveşte, de circa un deceniu începusem o aventură profesională foarte riscantă. Eram tot mai nemulțumit de modul obişnuit în care se aplica teoria economică şi tot mai convins că se putea îmbogăți acest domeniu adăugându-i perspective din alte ştiințe sociale, între care se detaşa psihologia.

A avea această convingere era una, a descoperi cum să-i conving pe colegii mei economişti era cu totul altceva. Nu era o carieră de urmat pe nişte trasee bine stabilite. La început nu eram sigur că voi fi capabil să-mi asigur traiul urmărind această idee.

Dar, spre surprinderea mea, decizia mea de a efectua cercetări în domeniul care în cele din urmă avea să se numească „economie comportamentală” a avut urmări care mi-au depăşit

toate aşteptările. Am reu şit nu doar să ocup o catedră la Facultatea de Economie a Universității Cornell, ci recent mi s-a acordat titularizarea de profesor şi abia m-am întors după un an productiv petrecut la Vancouver, în British Columbia, unde l-am vizitat pe prietenul şi mentorul meu, Daniel Kahneman. Într- o zi din timpul vizitei mele, Danny (după cum insista el să fie apelat de oricine) cugeta cu glas tare că în mediul academic există o vârstă la care o persoană nu mai poate fi considerată „promițătoare”. El socotea că limita ar fi undeva în jurul vârstei de 40 de ani, fără a fi conştient de faptul că pe atunci aveam 39 de ani. Era limpede că trebuia să stabilesc în ce ar consta etapa „post-promițătoare” a carierei mele.

Cândva în acelaşi an, întâmplător, am luat prânzul cu un prieten economist, Hal Varian. Mi-a spus că urma să facă parte din consiliul editorial al unei noi reviste academice lansate de American Economic Association (AEA), numită Journal of Economic Perspectives (JEP). Profesia devenea din ce în ce mai specializată – în asemenea măsură încât era dificil pentru un economist dintr-un domeniu (să zicem, economia forței de muncă) să înțeleagă articolele ştiințifice din alte domenii (precum macroeconomia sau finanțele). Articolele din JEP îşi propuneau să fie scrise de aşa manieră încât să poată fi înțelese de orice economist sau chiar de studenții care se specializau în economie. Joseph Stiglitz a fost ales editor principal, coeditor fiind Carl Shapiro (amândoi staruri în breasla economiştilor) şi, după o sclipire de geniu, Timothy Taylor a fost desemnat redactor-şef. Cădea în sarcina lui Tim să-i ajute pe economişti în efortul lor de a traduce primele variante preliminare ale articolelor propuse pentru publicare într- o proză lizibilă. Din fericire pentru revistă şi pentru profesie, Tim era foarte pregătit să îndeplinească această sarcină, păstrându-şi funcția până astăzi. În afară de Hal Varian, un teoretician marcant (care ulterior

avea să fie numit economist-şef la Google, titlu pe care şi l-a păstrat până de curând), din consiliul editorial mai făceau parte somități precum Paul Krugman, Larry Summers şi Janet Yellen. Hal mi-a relatat că Journal lua în calcul să includă în fiecare număr unele articole tematice recurente. Barry Nalebuff, extraordinar de inteligentul economist de la Yale, acceptase să scrie o rubrică despre puzzle-uri şi provocări logice – un subiect deloc normal pentru o revistă economică! La un moment dat în timpul prânzului luat împreună, ne-a venit ideea unei rubrici despre anomaliile economice, care ar fi definite ca observații empirice neconcordante cu teoria economică standard. I-am spus lui Hal că puteam să contribui cu cel puțin o duzină de articole. El i-a prezentat ideea lui Joe şi celorlalți membri ai consiliului editorial şi am pornit imediat la drum. Dar ținta exactă spre care mă îndreptam era categoric neclară.

În pofida consiliului editorial alcătuit numai din vedete, viitorul noii reviste era foarte incert. Cine ar dori să scrie articole pentru o astfel de publicație şi cum ar fi ele primite? Înainte ca participarea mea la acest efort să fie cunoscută multora, l-am auzit fără să vreau pe un coleg mai vârstnic de la Cornell spunând că articolele din această revistă n-ar trebui „să se numere” printre cele importante. Mă ispitea gândul să întreb: cine erau cei care țineau scorul şi exact ce numărau ei? Publicarea unor articole uşor de citit nu este o performanță bine apreciată în lumea academică, aşa că ar fi încă o mutare riscantă în carieră. Cu toate acestea, se presupune că poziția de profesor titular le acordă universitarilor libertatea de a risca şi scrierea rubricilor săptămânale ar fi amuzantă – principalul meu criteriu după care decid dacă să-mi asum orice sarcină (inclusiv această carte).

Nu vom şti niciodată ce scor avea în vedere colegul meu de la Cornell când spunea că articolele din Journal of Economic

Perspectives nu „se numără”, dar, cel puțin retrospectiv, au punctat foarte bine sub un aspect important: numărul de cititori. La scurt timp după lansarea revistei, înainte de a se fi conturat posibilitatea de a deveni virală pe internet, AEA a făcut o anchetă a membrilor şi jumătate dintre ei (fiind vorba de mii) au declarat că citeau „cu regularitate” rubrica mea despre anomalii, un fapt uluitor. Multe articole academice sunt norocoase dacă numărul lor de cititori ajunge să fie format din trei cifre. Ca definiție a unei anomalii, am propus această descriere în primul articol: „Economia se deosebeşte de alte ştiințe sociale prin convingerea că majoritatea comportamentelor (toate?) se pot explica presupunând că agenții au preferințe stabile, bine definite, şi că alegerile lor sunt în concordanță cu acele preferințe pe piețe care (finalmente) ajung la echilibru. Un rezultat empiric este o anomalie dacă «raționalizarea» sa este dificilă sau dacă sunt necesare presupoziții neplauzibile pentru explicarea sa în cadrul paradigmei.”1 Pe lângă raționalitate, o componentă suplimentară a teoriei economice curente este presupoziția că „agenții” (termenul prin care economiştii obişnuiesc să se refere la ceea ce toți ceilalți numesc „oameni”) sunt egoişti, în sensul că le pasă cu precădere de beneficiile (băneşti sau de altă natură) obținute de ei înşişi şi eventual de cele ale prietenilor apropiați şi ale (unor) membri ai familiei lor. Revista apărea de patru ori pe an, ceea ce însemna că trebuia să scriu trimestrial o nouă rubrică. Poate să nu pară mult de lucru, dar acestea erau scurte articole academice mai degrabă decât nişte editoriale de opinie publicate într-un ziar. De regulă, însumau cam zece pagini de revistă. Fiecare rubrică trebuia să argumenteze de ce faptele prezentate erau un legitim test critic al teoriei standard, fiind deci anomalii, urmând să expună un comentariu al semnificației lor. Pentru a se califica drept test critic, rezultatul nu putea fi (lesne) explicat fără a se forța

presupozițiile obişnuite ale teoriei economice. M-a ajutat faptul că am reuşit să recrutez coautori pentru multe articole, printre care atât Danny Kahneman, cât şi Amos Tversky (separat), precum şi colegi economişti care vor avea contribuții majore în domeniul pe care încercam să îl creăm: Colin Camerer, Owen Lamont, George Loewenstein, Andrei Shleifer şi alții. Subiectele variau de la experimente de laborator privind modul în care oamenii reacționează față de risc sau alegerile lor în timp până la mecanismele diverselor piețe. Elementul comun al rubricilor este că aceste anomalii erau importante pentru economie. Abaterile față de tradiționalul model „rațional” nu erau nesemnificative; în unele cazuri predicțiile empirice esențiale erau încălcate (precum parazitismul universal – Capitolul 2), iar în altele se demonstra că supozițiile de bază ale modelelor înseşi erau greşite – precum în cazul teoriei utilității anticipate (Capitolul 5). Deşi nu toată lumea era de acord cu rubricile, ele au stârnit discuții aprinse în întregul domeniu.

Deşi scrierea rubricilor a fost într-adevăr amuzantă, după ce am scris treisprezece texte le-am spus editorilor că doream să renunț la munca de rutină, urmând să propun rubrici noi doar când voi fi inspirat. (Se subînțelege că asta mi se întâmpla mai puțin frecvent decât de patru ori pe an.) Mi-am luat această pauză când am socotit că aş avea suficient material pentru o carte. Free Press a fost de acord să publice cartea şi am hotărât să o intitulăm Blestemul câștigătorului, acesta fiind titlul uneia dintre rubrici.* La scurt timp după apariția cărții, editorul meu Peter Dougherty de la Free Press a plecat pentru a deveni

* În timp ce‑l vizitam pe Kahneman la Vancouver am cunoscut‑o pe strălucita lui fiică vitregă Deborah Treisman, pe atunci la liceu. Deb a urmat apoi specializarea în limba engleză la UC Berkeley și era proaspăt absolventă când se lucra la finalizarea cărții. Am angajat‑o ca redactor extern, lucrând la corectură. Sunt destul de sigur că acest job temporar a jucat un rol major în faptul că mai târziu a devenit editorul de proză al revistei The New Yorker, funcție pe care o deține de decenii (n.a.).

directorul editurii Princeton University Press, iar acolo şi-a vândut sieşi drepturile pentru ediția broşată. M-a asigurat că era un lucru bun pentru carte, fiindcă însemna că volumul se va tipări în continuare.

Închipuiți-vă surpriza mea când, după o vreme, am fost contactat de reprezentanții editurii Simon & Schuster (care cumpărase Free Press) care m-au informat că Blestemul câștigătorului nu se va mai retipări. M-au întrebat dacă aş fi interesat să public o nouă ediție, poate cu o nouă prefață? Le-am spus că după apariția cărții mai scrisesem şase rubrici, astfel încât de ce nu am scoate ceva puțin mai ambițios, adăugând şi noile texte?

Desigur, asta e mai uşor de spus decât de făcut, dar fiindcă munca efectivă urma să înceapă abia peste circa un an, nu eram îngrijorat (vezi Capitolul 7 pentru o explicație). Mi-am dat seama că ar fi util să adaug o persoană cu o perspectivă diferită şi acea persoană este coautorul meu, Alex Imas.

Ca să fie limpede: Alex nu m-a ajutat absolut deloc la redactarea versiunilor originale ale acestor rubrici. El susține că are o scuză legitimă, deoarece pe vremea când eu îmi începeam activitatea el era la grădiniță în Bender, oraş din Moldova. Dacă dintr-un motiv oarecare nu ştiți prea multe lucruri despre Bender, se află cam la 600 de kilometri sud de Cernobîl, unde în aprilie 1986 a avut loc dezastrul centralei nucleare, nefericitul său motiv de celebritate. Aşadar, deşi Alex este un copil-minune în economia comportamentală (în pofida sau poate din cauza precipitațiilor radioactive din oraşul învecinat), cred că poate fi iertat pentru că nu a contribuit la rubricile originale.

L-am cunoscut pe Alex în 2009, pe când era doctorand la University of California din San Diego. Pe atunci obişnuiam să-mi petrec iernile în acea parte a lumii şi aveam un birou la Rady School of Management. Alex avea şi el un birou în apropiere şi discutam adesea despre cercetările noastre, inclusiv

despre teza lui de doctorat, al cărei subiect îmi era foarte apropiat şi drag inimii mele: contabilitatea mintală (vezi Capitolul 8). Am descoperit că ne făcea plăcere să stăm de vorbă şi am păstrat legătura după ce el şi-a început cariera la Carnegie Mellon University, unde a început imediat să scrie o mulțime de articole interesante despre economia comportamentală. În 2020, instituția mea de bază, Booth School of Business, de la University of Chicago, a reuşit să-l fure pe Alex de la CMU şi am putut să ne continuăm discuțiile mai des. Mă bucur să anunț că recent a fost promovat profesor plin.

Partea 2: de Alex Imas

Neavând nicio contribuție la elaborarea rubricilor originale dedicate anomaliilor, fiindcă în perioada apariției lor eram elev la şcoala primară, scrierile lui Richard au avut un impact enorm asupra vieții mele. În 2007 eram un proaspăt absolvent de colegiu care părea să se îndrepte spre facultatea de medicină. Fiind prima generație de imigranți, părinții mei erau convinşi că urma să devin doctor sau – dacă o dădeam în bară – să fac „ceva cu computerele”. Am descoperit economia dintr- o întâmplare fericită: un curs introductiv de economie a fost o cerință obligatorie în curriculum; m-am îndrăgostit rapid de ea. Am urmat şi destul de multe cursuri de psihologie, care se numărau printre cerințele studiilor mele premedicale, dar nu am sesizat niciodată legătura dintre cele două domenii.

Apoi, în timpul unei lungi călătorii cu maşina împreună cu iubita mea, pe care o ajutam să se mute din Chicago la LA, ascultam ceva la radio. Gazda emisiunii lua un interviu autorului unei noi apariții editoriale, care contesta ideea că oamenii erau în totalitate raționali şi sublinia importanța

introducerii psihologiei în teoria economică. Cartea se numea Nudge* şi autorul era Richard Thaler. Am cumpărat cartea, al cărei coautor era Cass Sunstein, de cum am ajuns la Los Angeles. M-a captivat. Economia comportamentală părea să combine tot ceea ce îmi plăcea din economie şi psihologie. Folosea riguroase modele formale ca să explice comportamentul complex din piețe, dar punea în centrul atenției oame nii – da, cu toate prostiile şi greşelile lor. Am citit cât am putut despre noua abordare şi am decis că voi încerca să urmez o carieră studiind acest domeniu. Am socotit că soluția cea mai bună ar fi să obțin un doctorat în economie, preferabil la o universitate unde măcar câțiva profesori făceau cercetări în sfera economiei comportamentale. După mai puțin de un an frecventam primul meu curs de doctorand la University of California din San Diego.

Am avut norocul că la UC San Diego erau mai mulți specialişti proeminenți în economie comportamentală, unii dintre ei regăsindu-se în paginile acestei cărți. James Andreoni, cu lucrări de pionierat privind altruismul şi cooperarea, lucra în departamentul de economie, şi Uri Gneezy – care mi-a devenit îndrumător – lucra la facultatea de afaceri. Uri m-a ghidat în primii ani de cursuri istovitoare şi mi-a prezentat la cursul lui de doctorat mare parte din cercetările moderne din economia comportamentală. Analizăm o parte din ultimele sale cercetări atât în Actualizările fiecărui capitol (discutate ceva mai încolo), cât şi în Epilogul cărții. Prin intermediul său am reuşit să primesc un birou în noua facultate de economie, proaspăt înființată – un birou care s-a întâmplat să fie alături de cel ocupat de nimeni altul decât Richard Thaler.

* Richard Thaler & Cass Sunstein, Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune legate de sănătate, bogăție și fericire, traducere de Smaranda Nistor, Publica, București, 2016 (n.t.).

Deşi la început eram prea intimidat ca să-l abordez pe Richard, am sfârşit prin a lega o conversație, ceea ce după un timp a devenit ceva obişnuit. Îmi venea câte o idee, el îmi spunea despre articolul care demonstrase deja asta prin anii 1980, iar eu mă întorceam la planşa de lucru. Aşa au mers lucrurile vreme de doi ani. În cele din urmă, mi-a venit ideea de a folosi contabilitatea mintală ca să explic cum reacționează oamenii față de câştigurile şi pierderile anterioare (mai multe despre acest subiect în Capitolul 8). În vreme ce tema fusese studiată în cercetări precedente, rezultatele erau neconcludente. Uneori studiile descopereau că oamenii reacționează față de pierderi asumându-şi mai multe riscuri; alteori ajungeau la rezultatul opus: că oamenii riscau mai puțin. Era o harababură. Mi-a venit ideea că administrarea bugetului propriu de cheltuieli sau contabilitatea mintală (felul în care oamenii înregistrează rezultatele economice) ar putea să explice această incoerență stabilind cum sunt clasificate din punct de vedere psihologic pierderile anterioare: dacă oamenii se frământă să recupereze pierderea (contul este încă deschis) ori dacă s-au împăcat cu gândul pierderii şi merg mai departe (contul este închis). După mai multe versiuni (şi nenumărate discuții), aceasta a devenit lucrarea mea de prezentare pe piața academică, care mi-a adus un post în renumitul Departament de Științe Sociale şi Decizionale de la Carnegie Mellon University, unde George Loewenstein, Linda Babcock şi multe alte personaje din această carte au scris articole inovatoare în domeniul economiei comportamentale.

Să ajung la Carnegie Mellon a fost un lucru. Dar pe urmă a trebuit să fiu gata pentru ceea ce trebuie să facă toți membrii corpului academic, însă pentru care şcoala doctorală face prea puțin ca să ne pregătească: trebuia să predau! Deşi studenții din primul ciclu de studii aveau de ales între cursuri de psihologie, economie şi chiar ştiința deciziei, era limpede că un curs lipsea

din curriculum: economia comportamentală. Împotriva propriei mele judecăți (şi a sfaturilor primite de la îndrumătorii mei), m-am oferit să concep şi să predau acest curs în primul meu an ca profesor asistent.

Făcând planul cursului, curând mi-am dat seama că nu exista un manual uzual de economie comportamentală; de fapt, se părea că nici nu există un astfel de manual. În acel moment, scrierile lui Richard Thaler mi-au fost încă o dată de mare ajutor. Am organizat un curs axat pe rubricile sale originale despre anomalii. Pentru tema despre preferințele sociale, studenții au citit rubricile despre cooperare şi jocurile Ultimatum. Aceste rubrici le-au făcut cunoştință cu numeroasele studii care arată că în realitate oamenii nu sunt nişte egoişti care urmăresc doar să-şi maximizeze beneficiile lor băneşti, aşa cum se sugera în alte cursuri urmate de ei. Pentru tema referitoare la preferințele față de risc studenții au citit rubricile despre aversiunea față de risc şi paradoxul primei de risc a acțiunilor.* Studiind această problemă am aflat că estimările standard ale „aversiunii față de risc”, aşa cum sunt de regulă definite în modelele economice, explică precar comportamentul real. Pe de o parte, atitudinile față de risc depind în foarte mare măsură de context: aceeaşi persoană poate să achite o sumă excesivă pentru garanția unei achiziții de mică valoare, precum un mic cuptor electric, şi în acelaşi timp să joace la loterie. În multe contexte un concept mai util este „aversiunea față de pierdere”: în linii mari, pierderile ne provoacă o suferință mai mare decât plăcerea pe care ne - o prilejuiesc

* În original: equity premium puzzle. Randamentul acțiunilor cotate la bursă (în principiu mai riscante) este constant mai mare decât randamentul obligațiunilor de stat (în principiu mult mai sigure); conform teoriei standard, obligațiunile ar trebui să aibă un randament superior acțiunilor – în realitate raportul este invers: în SUA, randamentul acțiunilor a fost constant mai mare cu 5–8% decât randamentul obligațiunilor de stat, ceea ce contrazice teoria standard despre aversiunea față de risc a agenților de pe diferite piețe (n.t.).

câştigurile corespondente. Și aşa mai departe. Rubricile erau clare, uşor de citit şi lămureau concepte complicate, pe care unui neinițiat în economie i-ar fi greu să le extragă din stilul obscur, bizantin, al lucrărilor ştiințifice. Important este că studenții s-au îndrăgostit de ele. Aşa se face că, atunci când Richard mi-a propus să contribui la redactarea părții „prezent” din cartea de față, am profitat imediat de ocazie.

După cum îi place lui Richard să spună adesea, succesul economiei comportamentale nu s-a realizat schimbând concepțiile economiştilor bătrâni, înțepeniți în viziunea lor, ci mai degrabă prin „coruperea” minților tinere. Acesta este motivul pentru care el, împreună cu Colin Camerer şi Danny Kahneman au inițiat în 1994 un boot camp, adică un program de pregătire intensivă de două săptămâni pentru doctoranzii din primii ani de studii în economie şi în alte discipline înrudite. În ultimii ani, programul a fost coordonat de David Laibson şi Matthew Rabin, în prezent profesori la Harvard, care participaseră şi ei la acel prim program. Multe zeci de alți de foşti participanți lucrează astăzi în universități de frunte din toată lumea. Și eu am făcut parte dintr-un grup organizat mai târziu în perioada Laibson–Rabin (deşi nu aveam nevoie de multă îndoctrinare în noua orientare; eu fusesem pe deplin contaminat). Sperăm că prin această carte putem continua „coruperea” deopotrivă a minților tinere şi a celor care sunt, să zicem, mai maturi şi că citind- o veți fi la fel de încântați pe cât am fost noi scriind- o!

Cum am scris această carte (amândoi)

Sunt multe căi pe care le-am fi putut urma pentru împrospătarea unei cărți publicate în urmă cu treizeci de ani. Aveam

ca materie primă cele treisprezece capitole ale cărții originale, plus cele şase noi rubrici dedicate anomaliilor care s-au publicat după apariția cărții. Prima decizie a fost ce să includem. Dată fiind intenția noastră de a adăuga materiale în totalitate noi şi pentru că nu voiam să publicăm o ditamai cărămidă de carte, trebuia să luăm câteva decizii dificile privind subiectele pe care urma să le includem. Primul nostru criteriu a fost să ne limităm la acele subiecte care să fie deopotrivă accesibile şi inerent interesante pentru neinițiații în economie (ceea ce ne -a costat un capitol despre piețele valutare şi un altul despre „diferențele salariale dintre industrii”). Celălalt factor de evaluare a fost dacă simțeam că explicația unei anomalii era în primul rând de natură „comportamentală”: ilustra ceva important legat de modul în care iau decizii oamenii? Acest criteriu ne-a costat un capitol despre unele foarte vechi modele sezoniere observate la bursele de valori (piețele urcă vinerea şi coboară lunea, de exemplu, şi trecerea dintre ani este de asemenea o perioadă bună pentru burse). Cu siguranță este o anomalie, dar nimeni nu i-a găsit o explicație, comportamentală sau altcumva. Celebrul economist finanțist Richard Roll a publicat un articol despre aşa-zisul efect ianuarie, cu titlul „Vas Ist Das?”*. La fel, unele comportamente bizare ale celor care pariază la cursele de cai şi ale celor care cumpără bilete de loterie nu şi-au găsit locul în carte. Vă putem oferi un sfat gratuit din acea rubrică: nu cumpărați bilete de loterie şi nu pariați la cursele de cai, dar, dacă insistați să o faceți, evitați numerele populare pentru biletele de loterie şi nu pariați pe outsideri la hipodrom. Și nu vă faceți griji: dacă doriți cu adevărat să citiți aceste articole sau oricare alte rubrici originale, le puteți accesa gratuit pe website-ul publicației Journal of Economic Perspectives.

* Joc de cuvinte pe baza întrebării din limba germană Was ist das?, „Ce‑i asta?” (n.t.).

Pentru capitolele pe care am decis să le includem am operat unele combinări, rearanjări şi editări, dar am ales să ne impunem o regulă neobişnuită: pentru prima parte a capitolului puteam să rescriem şi să combinăm oricât de mult doream, dar nu puteam să introducem niciun fel de noi fapte empirice sau des coperiri teoretice inexistente când a fost publicată rubrica origina‑ lă. Un motiv pentru care ne-am impus această regulă foarte neobişnuită era dorința de a păstra atât spiritul, cât şi încadrarea temporală a rubricilor originale, care au fost scrise cu scopul de a capta atenția economiştilor şi de a-i îndemna să aibă în vedere unele dovezi surprinzătoare. Pe alocuri, puteți avea sentimentul că polemizăm cu oameni de paie*, dar vă rog să ne credeți: au fost economişti cât se poate de reali care au contestat premisa fiecăruia dintre aceste articole, mulți au scris articole în care încercau să arate de ce pretinsa anomalie era o iluzie sau că putea fi uşor explicată folosind conceptele economice standard.

Un alt motiv pentru care am adoptat această regulă era dorința de a crea condiții egale pentru materialul nou din această carte, a cărui scriere i-a revenit lui Alex, care introduce o Actualizare în aproape toate capitolele. Actualizările răspund la câteva întrebări: mai sunt adevărate ideile din rubricile originale? Și, dacă sunt, s-a dovedit că au importanță în lumea reală? Nu ar fi corect să afirmăm că testăm afirmațiile originale despre anomalii dacă am avea libertatea să revenim şi să schimbăm sau să eliminăm pasajele care, mai târziu, ar putea să ni se pară jenante. Încă o dată, sunteți liberi să ne verificați munca!

Adăugarea Actualizărilor este motivul pentru care am simțit că această nouă versiune a cărții merita timpul nostru dedicat

* În original: straw men; traducerea literală – „om de paie” nu este suficient de lămuritoare. În argumentare, un „straw man” este o strategie retorică prin care cineva distorsionează sau simplifică poziția adversarului pentru a o combate mai ușor (n.t.).