1000 de creieri

Page 1




Titlul și subtitlul originale: A THOUSAND BRAINS: A New Theory of Intelligence Autor: Jeff Hawkins Copyright © 2021 by Jeffrey C. Hawkins Forword copyright © 2021 by Richard Dawkins Copyright © Publica, 2022 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României HAWKINS, JEFF 1000 de creieri : o nouă teorie a inteligenţei / Jeff Hawkins ; cu o pref. de Richard Dawkins ; trad. din lb. engleză de Dan Crăciun. - Bucureşti : Publica, 2022 Conţine bibliografie ISBN 978-606-722-519-8 I. Dawkins, Richard (pref.) II. Crăciun, Dan (trad.) 61

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu CORECTORI: Rodica Crețu, Cătălina Călinescu DTP: Dragoș Tudor


Cuprins Cuvântul traducătorului ��������������������������������������������������������� 7 Prefață de Richard Dawkins ������������������������������������������������� 13 PARTEA ÎNTÂI: O NOUĂ ÎNȚELEGERE A CREIERULUI 1. Creierul vechi – noul creier 2. 3. 4. 5. 6. 7.

�������

23

�����������������������������������������

37

Marea idee a lui Vernon Mountcastle ������������������������ 49 Un model al lumii în capetele voastre ������������������������ 59 Creierul își dezvăluie secretele ������������������������������������ 71 Hărțile din creier ���������������������������������������������������������� 91 Concepte, limbă și gândire de nivel superior ����������� 107 Teoria inteligenței celor 1 000 de creieri ����������������� 133

PARTEA A DOUA: INTELIGENȚA ROBOTICĂ

��������������������

159

De ce nu există niciun „Eu” în inteligența artificială Când mașinile sunt conștiente ��������������������������������� Viitorul inteligenței robotice ������������������������������������� Riscurile existențiale ale inteligenței robotice ���������

167 189 201 221

PARTEA A TREIA: INTELIGENȚA UMANĂ ��������������������������

233

12. False convingeri ��������������������������������������������������������� 13. Riscurile existențiale ale inteligenței umane �����������

239 255

8. 9. 10. 11.


14. Fuziunea creierului cu mașina ���������������������������������� 15. Dispozițiile testamentare ale omenirii ��������������������� 16. Gene versus cunoaștere ��������������������������������������������

273 285 303

Gânduri finale ��������������������������������������������������������������������� Sugestii bibliografice ���������������������������������������������������������� Mulțumiri ����������������������������������������������������������������������������

325 331 341


Cuvântul traducătorului

Cartea lui Jeff Hawkins vorbește despre creier. Numai că teoria lui nu se referă la un creier, ci la 1 000; cifra este simbolică, urmărind să sugereze că în mintea fiecăruia se suprapun – uneori colaborând, de multe ori aflându-se în conflict – un foarte mare număr de... creieri. În confuzia lingvistică din ultima vreme – când persoane cu expunere publică, oameni de televiziune, radio sau politicieni îmbătați de „succesurile” lor nu au nicio ezitare când pronunță „doisprezece luni”, „douăzeci și una de grade” sau „câțiva zeci de manifestanți” – puțini mai știu (și prea puțin le pasă) că pluralul corect al termenului creier ca parte anatomică a animalelor care posedă un astfel de organ este creieri și mai toată lumea folosește fără discernământ pluralul creiere, căci în romgleza de astăzi rimează atât de frumos cu vouchere, layere sau browsere. Doar câteva forme lingvistice de odinioară ne mai amintesc forma corectă: „Mi-am petrecut vacanța în creierii munților”, „Nefericitul și-a zburat creierii” sau „Mi-am frământat creierii toată ziua ca să dezleg acest rebus”. În vreme ce creierii se găsesc și lucrează în craniile indivizilor umani, ca organe anatomice, există și al doilea plural, creiere – corect cu condiția să se folosească doar în unele contexte speciale. În sens oarecum figurat, când ne referim la niște minți sclipitoare, vom spune, de pildă, că „În grupul său de consultanți s-au strâns câteva dintre creierele de prim rang din domeniu”

Cuvântul traducătorului 1 000 de creieri

7


sau că „La Academie ar trebui să găsim cele mai luminate creiere ale națiunii” (am preferat un enunț normativ în locul unuia descriptiv din motive lesne de înțeles pentru cititorul român). În sens propriu, vom spune că „Informaticienii de la MIT lucrează cu cele mai performante creiere electronice”. Întrucât cartea lui Hawkins face frecvent comparații între creier și computer, între inteligența umană și cea artificială, ne vedem nevoiți să folosim două forme distincte de plural ale termenului creier, în conformitate cu precizările de mai sus. Nu este o situație singulară. Putem da ca exemplu termenul virus, având ca plural virusuri când ne referim la agentul patogen, respectiv viruși dacă avem în vedere acele programe informatice concepute pentru a perturba funcționarea computerelor. Este interesant faptul că și în acest caz cele două forme de plural fac distincția dintre o entitate biologică și una informatică. În carte apare foarte frecvent termenul neuroscience – traductibil mecanic prin „neuroștiință”. Un sinonim din limba engleză, neurobiology, ne oferă posibilitatea traducerii parcă mai firești prin termenul „neurobiologie”. Marele avantaj al ultimei versiuni este faptul că putem traduce lejer neuroscientist prin „neurobiolog”, evitând sintagme lungi și obositoare precum „specialist/expert/cercetător în domeniul neuroștiinței”, la care trebuie să apelăm deoarece termenul „neurolog” ar fi inadecvat – neurologia este o ramură specială a medicinei care nu se ocupă cu cercetarea teoretică fundamentală, ci are ca obiect diagnosticul și tratamentul bolilor organice care afectează sistemul nervos central și pe cel periferic. Doi termeni importanți din carte, machine learning și machine intelligence, nu și-au găsit încă niște traduceri pe deplin satisfăcătoare în limba română (motiv pentru care diversele categorii de specialiști preferă să utilizeze în articolele lor

8

1 000 de creieri Cuvântul traducătorului


științifice sintagmele originale). De bine, de rău, traducerea cel mai frecvent folosită a expresiei machine learning este „învățare automată”; neajunsul principal al acestei traduceri este ambiguitatea – și oamenii pot să învețe „automat”, adică fără să depună un efort sistematic sau chiar fără să conștientizeze procesul de învățare. Or, aici vorbim despre învățarea „automatelor”, care pot fi sisteme informatice capabile să acumuleze și să sistematizeze noi date și informații, ori aparate fizice, „roboți” înzestrați cu inteligență artificială. Machine intelligence se referă cu precădere la ultima categorie de automate, traducerea cel mai frecvent utilizată fiind „inteligența robotică”. Un termen important și frecvent utilizat în text este substantivul spike. Literal, „țeapă”, „ghimpe”, „ac”, „cui”, „piron” etc., termenul are în context sensul de impuls nervos (sau impuls neural) – o creștere de scurtă durată a potențialului electric al neuronului, prin care se transmit informațiile de la un neuron la altul. Încercarea unora de a traduce spike prin „crampon” mi se pare total nesugestivă; din acest motiv am preferat să traducem peste tot spike prin „impuls nervos”. Verbul to spike, care sugerează că neuronul „înțeapă” sau „împunge”, înseamnă literal că neuronul emite un impuls nervos. Ca să evit repetițiile obositoare ale descrierii literale a fenomenului, pe alocuri am apelat și la aceste traduceri. Un alt termen frecvent utilizat în neurobiologie este verbul to fire – literal „a trage cu o armă” ori „a (se) aprinde”, sensul fiind acela că neuronul se activează, ieșind din starea lui obișnuită de neutralitate. Tot din dorința de a evita repetițiile am folosit și eu uneori una dintre aceste traduceri, scriind că neuronul „se aprinde”. Lucrurile sunt ceva mai complicate în traducerea termenului qualia. Plural al cuvântului latinesc quale care înseamnă „ce

Cuvântul traducătorului 1 000 de creieri

9


fel de” sau „cum este”, termenul a fost introdus în literatura filosofică în 1929 de C.I. Lewis într-o discuție despre teoria datelor senzoriale. Într-un sens lărgit între timp, qualia se referă la proprietățile subiective ale experiențelor noastre trăite – nu doar senzații și percepții ale obiectelor și proceselor externe sau ale propriului corp, ci și emoții (furie, invidie, frică etc.) și stări de spirit (euforie, plictis, anxietate etc.). În esență, qualia desemnează varietatea modalităților subiective, lăuntrice, în care receptăm fiecare experiență – lumea și noi înșine ca fenomene, date în reprezentarea conștiinței. Credem că o traducere destul de fidelă ar putea fi expresia „calități experiențiale”, al căror specific joacă un rol important în teoria lui Hawkins despre asemănările dintre psihicul omenesc și parametrii definitorii ai unor mașini inteligente. Un termen important și foarte frecvent în textul original este location. Până de curând, în DEX termenul avea unica semnificație de „închiriere” sau cedare a dreptului de folosință a unor bunuri pe termen limitat în schimbul unor sume de bani. Puțini ar mai ezita în clipa de față să traducă location prin „locație”. Întrucât răspândirea termenului în limba vorbită actuală a devenit „pandemică”, până la urmă Academia Română a adăugat în DEX și semnificația de „un loc anume, precis determinat”. Greșind, poate, printr-un exces de conservatorism, am preferat să traduc location prin termeni precum „localizare”, „poziție”, „amplasament” etc. Din aceeași dorință de a evita repetițiile (destul de frecvente în textul original), am recurs uneori – deși nu cu inima ușoară – și la traducerea „locație”. În sfârșit, language. Ce traducere poate fi mai firească decât „limbaj”? Numai că teoria lui Hawkins despre neocortex vizează în exclusivitate neocortexul uman și scoate mereu în evidență că numai oamenii posedă această abilitate, prin care

10

1 000 de creieri Cuvântul traducătorului


se disting radical de toate celelalte specii de animale. Or, mai toate ființele din regnul animal posedă forme de limbaj ca mijloace de comunicare – de la dansul unor insecte sociale, precum albinele sau viespile, și până la „vocabularul” destul de vast al primatelor sau al delfinilor și balenelor. Ceea ce distinge radical comunicarea dintre oameni este limbajul articulat – sau, mai pe scurt, limba. Acolo unde contextul nu sugerează fără echivoc că se discută despre graiul articulat, specific uman, ci despre formele de comunicare între ființele inteligente în general, am vorbit și noi despre „limbaj”; dar, când contextul vizează explicit formele exclusiv umane de comunicare, de dragul conciziei am optat să folosim termenul „limbă”. Și pentru că am vorbit despre limbă, o ultimă observație. În pseudocultura rețelelor de socializare și-a făcut apariția o bizarerie lingvistică demnă de superficialitatea acestor canale mediatice: termenul „memeuri” (?!). De unde și până unde? Termenul meme este o inovaţie terminologică a lui Richard Dawkins, propusă în celebra-i carte Gena egoistă, pe care am avut onoarea și bucuria de-a o fi tradus în românește. Iată ce spune Dawkins: „Avem nevoie de un nume pentru noul replicator, un substantiv care să comunice ideea unei unităţi de transmitere culturală sau a unei unităţi de imitaţie. «Mimemă» vine dintr-o rădăcină elină convenabilă, însă eu doresc un termen mai simplu, care să sune puţin la fel ca și «genă».”* În limba engleză, termenul gene se pronunţă monosilabic, cu vocala i lungă: „giin”; la fel şi termenul propus de către Dawkins, meme – „miim”. Din motive lesne de înţeles, după cum gene se spune în românește „genă”, tot astfel meme nu poate fi preluat altcumva decât în forma, la început bizară, însă – după explicaţiile lui Dawkins –, perfect inteligibilă şi în contextul semantic * Richard Dawkins, Gena egoistă, trad� din lb� engleză Dan Crăciun, Publica, București, 2013, pp� 327-328 (n�t�)�

Cuvântul traducătorului 1 000 de creieri

11


al limbii române, de „memă”. Evident, în consonanță cu paralelismul dintre „genă” și „memă”, formele de plural nu pot fi decât „gene” și, respectiv, „meme”. Neavând habar despre ce vorbesc, utilizatorii de social (dar nu și cultural) media, au reținut că meme este o „chestie” care se repetă foarte des în postările pe care le devorează – precum știrile despre Beyoncé ori Dua Lipa sau mitul conspiraționist al implantului de cipuri 5G odată cu vaccinul antiCOVID – și, în romgleza lor exuberantă, au socotit că pluralul cel mai potrivit al termenului meme, atât de trendy, este... „meme-uri”, condensat apoi fără farafastâcuri pedante în „memeuri”. După lectura acestei cărți foarte ambițioase și iconoclaste, cititorul va putea să vadă în această anomalie lingvistică influența unui „model al lumii”, ascuns în creierii noștri, din care nu fac parte dorința de rigoare și teama de ridicol, înlocuite de superficialitate și de supraestimarea unei doze considerabile de spontaneitate ingenuă.

12

1 000 de creieri Cuvântul traducătorului


Prefață de Richard Dawkins

Nu citiți această carte înainte de culcare. Nu pentru că v-ar umple de spaimă. Nu veți avea coșmaruri. Dar este atât de captivantă, atât de stimulatoare, încât veți simți că mintea vă este răpită și purtată de un vârtej învolburat de idei palpitante și provocatoare – și, în loc să adormiți, veți dori să dați fuga și să spuneți cuiva ce ați citit. Autorul acestei prefețe este și el o victimă a acelui vârtej și sper să vă arăt de ce. Charles Darwin a fost un caz neobișnuit printre oamenii de știință, întrucât a dispus de mijloace care i-au permis să lucreze în afara universităților și fără granturi guvernamentale de cercetare. S-ar putea ca Jeff Hawkins să nu guste dacă l-am numi echivalentul din Silicon Valley al unui gentleman savant, dar, mă rog, ați înțeles paralela. Ideea de forță a lui Darwin era prea revoluționară ca să se impună, fiind expusă într-un articol scurt, iar studiile publicate de Darwin și Wallace în 1858 au fost total ignorate. După cum a spus însuși Darwin, ideea trebuia expusă într-un text de mărimea unui volum. Destul de cert, un an mai târziu, marea lui carte a zguduit fundamentele epocii victoriene. O tratare de dimensiunile unui volum este necesară și pentru teoria celor 1 000 de creieri a lui Jeff Hawkins. Și pentru ideea lui despre sistemele de referință – „Însuși actul gândirii este o formă de mișcare” – drept la țintă! Fiecare din aceste două idei este suficient de profundă ca să umple o carte. Dar asta nu e tot.

Prefață 1 000 de creieri

13


Este celebră afirmația lui T.H. Huxley după ce a terminat de citit Despre originea speciilor: „Cât de idiot am fost să nu mă fi gândit la asta”. Nu sugerez că cerebrologii vor spune neapărat același lucru după ce vor fi citit această carte. Volumul de față prezintă multe idei captivante și nu doar o singură idee uriașă precum cea descoperită de Darwin. Am bănuiala că nu doar T.H. Huxley, ci și cei trei sclipitori nepoți ai săi ar fi îndrăgit-o: Andrew, pentru că a descoperit cum funcționează impulsul nervos (Hodgkin și Huxley sunt Watson și Crick* ai sistemului nervos); Aldous, datorită peregrinărilor sale vizionare și poetice până la cele mai îndepărtate putințe de înțelegere ale minții; și Julian, fiindcă a scris această poezie preamărind capacitatea creierului de a construi un model al realității, un microcosmos al universului: Lumea lucrurilor pătruns-a-n mintea-ți cea copilărească Populând acea frumoasă de cristal vitrină. Între pereții săi fârtați dintre cei mai stranii se îmbină, Și transformate-n gânduri lucrurile încep să se-nmulțească. Căci, odată înlăuntru, faptul corporal poate spune c-a aflat Un spirit. Deopotrivă tu și faptul în colaborare strânsă Ați făurit acolo micul tău microcosmos – care însă Cele mai enorme sarcini măruntului său eu i-a-ncredințat. Morții pot trăi acolo, cu stelele stând la taclale: Polul cu ecuatorul și noaptea cu ziua de vorbă stau acum; * James Dewey Watson și Francis Harry Compton Crick au descoperit structura și funcționalitatea ADN (n�t�)�

14

1 000 de creieri Prefață


Spiritul dizolvă ale lumii piedici materiale – Un milion de învelișuri menite să despartă se fac scrum. Universul poate să trăiască, să lucreze și să plănuiască Întru-n sfârșit și Dumnezeu se făcu în mintea omenească. Creierul stă ascuns în beznă, înțelegând lumea din afară doar printr-un potop de impulsuri nervoase descoperite de Andrew Huxley. Un impuls nervos pornit din ochi nu se deosebește de unul venit din ureche sau din degetul mare de la picior. Abia la capătul drumului din creier se face diferența dintre ele. Jeff Hawkins nu este primul om de știință ori filosof care sugerează că realitatea pe care o percepem este o realitate construită, un model, actualizat și informat prin buletinele de știri primite de la simțuri. Dar Hawkins este, cred eu, primul care acordă un spațiu elocvent ideii că nu există doar un singur astfel de model, ci mii, câte unul în fiecare dintre numeroasele coloane corticale frumos rânduite în cortexul cerebral. Există aproximativ 150 000 de asemenea coloane și ele sunt starurile primei secțiuni a cărții, alături de ceea ce el numește „sisteme de referință”. Teza lui Hawkins despre ambele concepte este provocatoare și va fi interesant de văzut cum este receptată de alți cerebrologi — bine, presupun. Nu cea mai puțin fascinantă dintre ideile lui expuse aici este că, în activitățile lor de modelare a lumii, acele coloane corticale funcționează semiautonom. Ceea ce percepem „noi” este un fel de consens democratic între ele. Democrație în creier? Consens și chiar dispute? Ce idee uimitoare. Este o temă majoră a cărții. Ca mamifere umane, suntem victimele unei dispute recurente: o luptă între vechiul creier reptilian, care conduce inconștient mașina de supraviețuire, și neocortexul mamifer situat cumva deasupra

Prefață 1 000 de creieri

15


lui, cu mâinile pe volan. Acest nou creier de mamifer – cortexul cerebral – gândește. Este sediul conștiinței. Este conștient de trecut, prezent și viitor și transmite instrucțiuni vechiului creier, care le execută. Vechiul creier, format de selecția naturală timp de milioane de ani, pe când zahărul se găsea rar și era prețios pentru supraviețuire, spune: „Prăjitură. Vreau tort. Mmmm... cozonac. Dă-mi”. Noul creier, școlit de cărți și doctori abia de câteva zeci de ani, pe când zahărul era supraabundent, spune: „Nu, nu. Fără prăjitură. Nu trebuie. Te rog să nu mănânci din tort”. Vechiul creier spune: „Durere, durere, durere oribilă, oprește durerea imediat”. Noul creier spune: „Nu, nu, suportă durerea, nu îți trăda țara lăsându-te învins de ea. Loialitatea față de țară și de camarazi este mai presus chiar și de propria viață”. Conflictul dintre vechiul creier reptilian și noul creier de mamifer ne dă răspunsul unor enigme precum „De ce durerea trebuie să fie atât de afurisit de chinuitoare?”. La urma urmei, la ce servește durerea? Durerea este o reprezentantă a morții. Este un avertisment pentru creier. „Altă dată să nu mai faci asta: nu zgândări un șarpe, nu pune mâna pe un tăciune fierbinte, nu sări de la mare înălțime. Acum te-ai ales doar cu o durere; data viitoare s-ar putea să fii ucis.” Un inginer proiectant ar putea spune că avem nevoie în creier de echivalentul unui steguleț nedureros de avertizare. Când stegulețul se ridică, nu repeta indiferent ce ai făcut înainte. Dar, în locul stegulețului lejer și nedureros al inginerului, ceea ce avem efectiv este durerea – de multe ori o suferință chinuitoare și insuportabilă. De ce? Și ce nu este în regulă cu stegulețul rațional? Răspunsul rezidă probabil în natura arțăgoasă a procesului decizional din creier: conflictul dintre vechiul și noul creier. Dacă i-ar fi prea ușor noului creier să nesocotească votul

16

1 000 de creieri Prefață


vechiului creier, sistemul nedureros de stegulețe de avertizare nu ar funcționa. Și tortura ar fi ineficientă. Noul creier s-ar simți liber să ignore stegulețul meu ipotetic și să îndure oricâte înțepături de albine, oricâte glezne scrântite sau oricâte degete strivite cu o menghină de un torționar dacă, dintr-un motiv oarecare, „așa vrea el”. Vechiul creier, căruia realmente „îi pasă” de supraviețuire, ca să își transmită mai departe genele, ar putea „să protesteze” în van. Poate că selecția naturală, în interesul supraviețuirii, a asigurat „victoria” vechiului creier făcând durerea atât de afurisit de chinuitoare încât noul creier să nu o poată nesocoti. Ca un alt exemplu, dacă vechiul creier ar fi „conștient” de trădarea scopului darwinist al sexului, actul de folosire a unui prezervativ ar provoca o durere insuportabilă. Hawkins e de partea majorității oamenilor de știință documentați și a filosofilor care nu vor avea nicio problemă cu dualismul: nu există nici un duh ascuns în mașină, nici un suflet fantomatic atât de rupt de hardware încât să supraviețuiască după moartea acestuia, nici un teatru cartezian (termenul lui Dan Dennett) unde pe un ecran colorat rulează un film al lumii în fața unui sine care privește. În schimb, Hawkins propune multiple modele ale lumii, microcosmosuri construite, formate și corectate de ploaia de impulsuri nervoase care se scurg din simțuri. Pentru că veni vorba, Hawkins nu exclude cu totul posibilitatea de a scăpa în viitor de moarte încărcându-ți creierul pe un computer, dar nu crede că ar fi foarte amuzant. Printre cele mai importante modele din creier se numără modelele corpului însuși, care trebuie să acomodeze modul în care propriile mișcări ale corpului modifică perspectiva noastră asupra lumii din afara zidului de închisoare al craniului. Și acest aspect este relevant pentru tema centrală a părții de mijloc a cărții, inteligența roboților. Ca și mine, Jeff Hawkins are

Prefață 1 000 de creieri

17


un mare respect pentru acei oameni inteligenți, prieteni cu el și cu mine, care se tem că avântul mașinilor superinteligente ne va da la o parte, ne va subjuga sau chiar ne va elimina cu totul. Dar Hawkins nu se teme de ele, parțial întrucât calitățile măiestriei în șah sau go nu sunt acelea care se pot adapta complexității lumii reale. Copiii care nu știu să joace șah „știu cum se varsă lichidele, cum se rostogolesc mingile și cum latră câinii. Știu să utilizeze creioane, markere, hârtie și lipici. Știu să deschidă cărți și au învățat că hârtia se poate rupe.” Și au o imagine despre sine, o imagine corporală care îi plasează în lumea realității fizice și le permite să se miște prin ea fără efort. Nu se poate spune că Hawkins subestimează forța inteligenței artificiale și a roboților din viitor. Dimpotrivă. Dar el crede că în mare măsură cercetările actuale înaintează într-o direcție greșită. În opinia lui, direcția corectă ar fi să înțelegem cum funcționează creierul și să împrumutăm procedurile sale, dar și să le accelerăm enorm viteza de operare. Și nu există niciun motiv să împrumutăm (într-adevăr, mă rog să nu preluăm) metehnele vechiului creier, poftele trupești și foamea, dorințele nepotolite și accesele de furie, emoțiile și spaimele care ne pot împinge pe niște căi considerate periculoase de noul creier. Periculoase cel puțin din perspectiva prețuită de Hawkins, de mine și aproape cu siguranță și de voi. Căci el spune foarte limpede că valorile noastre emancipate trebuie să fie și sunt total divergente față de valoarea primară și primitivă a genelor noastre egoiste – imperativul brut de reproducere cu orice preț. În viziunea lui (pe care o bănuiesc a fi discutabilă), fără un creier vechi nu există niciun motiv să ne așteptăm că o inteligență artificială (IA) ar nutri sentimente răuvoitoare față de noi. Tocmai de aceea și, de asemenea, poate în mod discutabil, el nu crede că deconectarea unei IA

18

1 000 de creieri Prefață


conștiente ar fi o crimă: în lipsa unui creier vechi, de ce ar simți ea frică ori tristețe? De ce ar dori să supraviețuiască? În capitolul „Gene versus cunoaștere”, nu rămânem cu niciun dubiu legat de disparitatea dintre scopurile vechiului creier (servirea genelor egoiste) și cele urmărite de noul creier (cunoașterea). Măreția cortexului cerebral omenesc este faptul că el – unic printre toate animalele și fără precedent în toate perioadele geologice – are puterea de a sfida poruncile genelor egoiste. Ne putem bucura de sex fără procreație. Ne putem dedica viețile filosofiei, matematicii, poeziei, astrofizicii, muzicii, geologiei sau căldurii iubirii omenești, sfidând impulsul genetic al vechiului creier de a socoti că toate astea sunt o pierdere de timp – timp care „ar trebui” petrecut luptându-ne cu rivalii și urmărind cât mai mulți parteneri sexuali: „După cum văd eu lucrurile, avem de făcut o alegere profundă. Este o alegere între a favoriza vechiul creier sau a da întâietate noului creier. Mai concret, dorim ca viitorul nostru să fie condus de procesele care ne-au adus până aici, și anume selecția naturală, competiția și impulsul genelor egoiste? Sau dorim ca viitorul nostru să fie condus de inteligență și de dorința ei de-a înțelege lumea?” Am început prin a cita fermecător de umila remarcă a lui T.H. Huxley după ce a terminat de citit Originea speciilor a lui Darwin. Voi încheia cu doar una dintre numeroasele idei fascinante ale lui Jeff Hawkins – el o prezintă pe numai două pagini – care m-a făcut să îl evoc pe Huxley. Simțind nevoia unei pietre funerare cosmice, un lucru de lăsat pentru ca galaxia să știe că noi am fost aici cândva și că am fost capabili să anunțăm faptul existenței noastre, Hawkins notează că toate civilizațiile sunt efemere. La scara timpului universal, intervalul dintre momentul în care o civilizație inventează comunicarea electromagnetică și extincția ei seamănă cu sclipirea unui

Prefață 1 000 de creieri

19


licurici. Șansa ca o astfel de sclipire să coincidă cu alta este îngrozitor de mică. Ceea ce ne trebuie așadar – motivul pentru care l-am numit o piatră funerară – este un mesaj care nu spune că „Suntem aici”, ci spune că „Am fost aici cândva”. Și piatra funerară trebuie să aibă o durată la scară cosmică: nu trebuie doar să fie vizibilă de la distanțe de parseci, ci trebuie să dureze milioane dacă nu miliarde de ani, în așa fel încât să își emită încă mesajul când alte sclipiri de intelect o interceptează mult timp după ce noi vom fi dispărut. Emisia în eter a numerelor prime sau a cifrelor numărului π nu vor fi de ajuns. Oricum, nu ca un semnal radio sau ca pulsație a unei raze laser. Ele vestesc neîndoielnic inteligență biologică, motiv pentru care fac parte din inventarul de instrumente al SETI* și al autorilor de science-fiction, dar ele sunt prea sumare, prea mult ancorate în prezent. Așadar, ce semnal ar dura suficient de mult și ar fi detectabil de la o foarte mare distanță în orice direcție? Aici Hawkins m-a făcut să-mi pun și eu în sinea mea întrebarea lui Huxley. În prezent ne depășește puterile, dar în viitor, înainte ca sclipirea noastră de licurici să se stingă, am putea plasa pe orbită în jurul Soarelui o serie de sateliți „care blochează o mică parte din lumina solară într-un pattern care nu ar avea cum să apară în mod natural. Acești sateliți care astupă lumina Soarelui ar continua să se deplaseze pe orbitele lor milioane de ani, mult timp după ce noi vom fi dispărut și ar putea fi detectați de la mari depărtări.” Chiar dacă dispunerea spațială a acestor sateliți de umbrire nu este literalmente o serie de numere prime, mesajul ar putea fi inconfundabil: „Viața inteligentă fuse p-aci”.

* SETI – acronim pentru search of extraterrestrial intelligence, „căutarea inteligenței extraterestre” (n�t�)�

20

1 000 de creieri Prefață


Ceea ce îmi face o deosebită plăcere – și îi ofer vinieta lui Jeff Hawkins în semn de mulțumire pentru bucuria pe care mi-a dăruit-o sclipitoarea lui carte – este că un mesaj cosmic codificat sub forma unui pattern de intervale între sclipiri (sau, în cazul lui, antisclipiri, întrucât sateliții astupă Soarele) ar folosi același tip de cod ca un neuron. Aceasta este o carte despre modul în care funcționează creierul. Prezintă la lucru creierul într-un mod nelipsit câtuși de puțin de momente captivante.

Prefață 1 000 de creieri

21



Partea întâi

O nouă înțelegere a creierului



Celulele din capetele voastre citesc aceste cuvinte. Gândiți-vă cât de remarcabil este acest fenomen. Celulele sunt simple. O singură celulă nu poate să citească, să gândească ori să facă mai nimic. Totuși, dacă strângem laolaltă destule celule cât să formeze un creier, ele nu doar citesc, ci și scriu cărți. Ele proiectează clădiri, inventează tehnologii și descifrează misterele universului. Cum se face că un creier alcătuit din celule simple creează inteligența este o întrebare extrem de interesantă și rămâne un mister. Înțelegerea modului în care funcționează creierul este considerată una dintre marile provocări ale umanității. Căutarea soluției a dat naștere unor zeci de inițiative naționale și internaționale, precum Europe’s Human Brain Project și International Brain Initiative. Zeci de mii de specialiști în neurobiologie lucrează în zeci de specialități, practic în toate țările din lume, încercând să înțeleagă creierul. Deși neurobiologia studiază creierul diferitelor animale și pune întrebări variate, scopul ei suprem este să afle cum dă naștere inteligenței creierul omenesc. S-ar putea să vă surprindă afirmația mea conform căreia creierul omenesc rămâne un mister. În fiecare an se anunță noi descoperiri legate de creier, se publică noi cărți despre creier și cercetătorii din domenii înrudite precum inteligența artificială pretind că diversele lor creații se apropie de inteligența, să zicem, a unui șoricel ori a unei pisici. Ar fi ușor de extras din

O nouă înțelegere a creierului 1 000 de creieri

25


toate acestea concluzia că oamenii de știință au o idee destul de corectă despre modul de funcționare a creierului. Dar, dacă îi întrebați pe neurobiologi, aproape toți vor admite că suntem încă în beznă. Am acumulat un volum enorm de cunoștințe și fapte legate de creier, dar înțelegem în mică măsură cum funcționează acesta în ansamblu. În 1979, Francis Crick, celebru pentru cercetările lui legate de ADN, a scris un eseu despre starea cerebrologiei, intitulat „Gânduri despre creier”. A descris marele volum de fapte despre creier pe care le-au strâns oamenii de știință, dar concluzia lui este că „în pofida acumulării statornice a cunoștințelor de detaliu, modul de funcționare a creierului omenesc este încă profund misterios”. Și spune mai departe: „Ceea ce în mod vădit lipsește este un vast cadru conceptual în care să fie interpretate aceste rezultate”. Crick a remarcat că oamenii de știință colecționaseră timp de decenii date privind creierul. Cunoșteau un mare număr de fapte. Dar nimeni nu a ghicit cum să asambleze acele fapte în ceva inteligibil. Creierul semăna cu un puzzle uriaș, alcătuit din mii de piese. Piesele se aflau în fața noastră, dar nu le puteam vedea sensul. Nimeni nu știa cum era de presupus să arate soluția. Conform lui Crick, creierul era un mister nu pentru că noi nu adunaserăm suficiente date, ci fiindcă nu știam cum să aranjăm piesele pe care le aveam deja. În cei 40 de ani care au trecut de când Crick a scris acest eseu, s-au făcut numeroase descoperiri legate de creier, urmând ca pe mai multe dintre ele să le discut mai târziu, dar în ansamblu observația lui este încă adevărată. Cum răsare inteligența din celulele din capetele voastre rămâne un profund mister. Pe măsură ce se înmulțesc piesele din puzzle adunate în fiecare an, avem uneori sentimentul că suntem tot mai departe de înțelegerea creierului, nu mai aproape.

26

1 000 de creieri O nouă înțelegere a creierului


Am citit eseul lui Crick pe când eram tânăr și m-a inspirat. Mi-a trezit sentimentul că am putea dezlega misterul creierului în timpul vieții mele și de atunci am urmărit această țintă. În ultimii 15 ani am condus o echipă de cercetători din Silicon Valley care studiază o parte din creier numită neocortex. Neocortexul ocupă cam 70% din volumul unui creier omenesc și este responsabil de tot ceea ce asociem cu inteligența, începând cu simțurile, precum văzul, pipăitul și auzul, până la toate formele de limbaj și gândirea abstractă din matematică și filosofie. Obiectivul cercetărilor noastre este să înțelegem suficient de amănunțit cum funcționează neocortexul ca să putem explica biologia creierului și să construim mașini inteligente care funcționează pe baza acelorași principii. La începutul lui 2016 progresul cercetărilor noastre s-a modificat spectaculos. Înțelegerea noastră a făcut un salt înainte. Ne-am dat seama că nouă și altor oameni de știință ne-a scăpat un ingredient esențial. Cu această nouă viziune, am văzut cum se îmbină piesele din puzzle. Cu alte cuvinte, cred că am descoperit cadrul conceptual despre care scria Crick, un cadru care explică nu doar principiile de bază ale funcționării neocortexului, ci generează și un nou mod de a concepe inteligența. Încă nu avem o teorie completă a creierului – nici pe departe. De regulă, domeniile științifice încep cu un cadru teoretic și numai după aceea sunt explicate amănuntele. Poate că exemplul cel mai faimos este teoria lui Darwin despre evoluție. Darwin a propus un îndrăzneț mod nou de a gândi originea speciilor, însă detaliile, precum modul în care operează genele și ADN-ul, vor fi cunoscute abia după mulți ani. Ca să fie inteligent, creierul trebuie să învețe multe lucruri despre lume. Nu mă refer doar la ceea ce învățăm la școală, ci la lucruri elementare, precum felul în care arată, sună și se simt tactil obiectele din viața de zi cu zi. Trebuie să învățăm

O nouă înțelegere a creierului 1 000 de creieri

27


cum se comportă lucrurile, de la cum se deschid și se închid ușile până la ceea ce fac aplicațiile de pe telefoanele noastre inteligente când atingem ecranul. Trebuie să învățăm unde se situează în lume fiecare obiect, începând cu locul din casă în care vă păstrați bunurile de valoare și până la poziția în care se află biblioteca și oficiul poștal din orașul vostru. Și, bineînțeles, învățăm și concepte de nivel superior, precum „compasiune” și „guvernare”. Deasupra tuturor acestora, fiecare dintre noi învață semnificația unor zeci de mii de cuvinte. Fiecare dintre noi posedă un volum enorm de cunoștințe despre lume. Unele dintre abilitățile noastre elementare sunt determinate de genele noastre, de pildă cum să mâncăm ori să ne ferim de durere. Dar cea mai mare parte din ceea ce știm despre lume este învățat. După cum spun oamenii de știință, creierul învață un model al lumii. Cuvântul „model” implică ideea că lucrurile pe care le cunoaștem nu sunt doar depozitate ca o stivă amorfă de fapte, ci sunt organizate în așa fel încât reflectă structura lumii și a tuturor lucrurilor pe care le conține aceasta. De exemplu, pentru a ști ce este o bicicletă, nu ne amintim o listă de fapte legate de biciclete. În schimb, creierul nostru creează un model de bicicletă care include diferitele ei componente, cum sunt aranjate unele în raport cu celelalte și cum se mișcă și conlucrează. Ca să recunoaștem ceva, trebuie să învățăm în primul rând cum arată și cum se simte la pipăit, iar ca să ne atingem scopurile trebuie să învățăm cum se comportă de regulă lucrurile din lume când interacționăm cu ele. Inteligența este intim legată de modelul despre lume al creierului; prin urmare, ca să înțelegem cum creează creierul inteligența trebuie să înțelegem modul în care creierul, alcătuit din celule simple, învață să construiască un model al lumii și al tuturor lucrurilor aflate în ea.

28

1 000 de creieri O nouă înțelegere a creierului


Descoperirea noastră din 2016 explică modul în care creierul învață acest model. Am dedus că neocortexul stochează tot ceea ce știm, toate cunoștințele noastre, utilizând ceva numit reference frames – sisteme de referință. Voi explica pe deplin acest fenomen mai târziu, dar, deocamdată, faceți analogie cu o hartă. O hartă este un tip de model: harta unui oraș este un model al orașului, iar liniile de caroiaj, precum cele care indică latitudinea și longitudinea, sunt un tip de sistem de referință. Liniile de caroiaj de pe o hartă, sistemul ei de referință, furnizează structura hărții. Un sistem de referință îți spune unde se situează lucrurile în relație cu altele și vă poate spune cum să vă realizați scopurile, cum ar fi să ajungeți dintr-o localitate în alta. Ne-am dat seama că modelul lumii din creier se construiește folosind sisteme de referință asemănătoare celor de pe hartă. Nu un sistem de referință, ci sute de mii. Într-adevăr, acum înțelegem că majoritatea celulelor din neocortex sunt dedicate creării și manipulării sistemelor de referință pe care le folosește creierul ca să planifice și să gândească. Odată cu această nouă înțelegere au început să se întrevadă răspunsurile unora dintre cele mai mari întrebări ale neurobiologiei. Întrebări de tipul: cum se unifică într-o singură experiență diversele noastre inputuri senzoriale? Ce se întâmplă când gândim? Cum pot să ajungă doi oameni la opinii diferite pornind de la aceleași observații? Și de ce avem o conștiință de sine? Această carte spune povestea acestor descoperiri și a implicațiilor pe care le au pentru viitorul nostru. Cea mai mare parte a conținutului a fost publicată în reviste științifice. Pun la dispoziție linkuri spre aceste articole la sfârșitul cărții. Totuși articolele științifice nu sunt adecvate pentru explicarea unor teorii ample, mai ales într-o modalitate pe care să o poată înțelege un nespecialist.

O nouă înțelegere a creierului 1 000 de creieri

29


Am împărțit cartea în trei părți. În prima parte descriu teoria noastră despre sistemele de referință, pe care o putem numi teoria celor 1 000 de creieri. Teoria se bazează parțial pe deducții logice, așa că vă voi însoți de-a lungul pașilor pe care i-am făcut ca să ajungem la concluziile noastre. Vă voi oferi de asemenea mici fragmente de context istoric pentru a vă ajuta să vedeți modul în care teoria se leagă de istoria gândirii despre creier. La sfârșitul primei părți sper că veți înțelege ce se petrece în capetele voastre în timp ce gândiți și acționați în lume și ce înseamnă să fii inteligent. A doua parte a cărții se referă la machine intelligence – inteligența robotică. Secolul XXI va fi transformat de mașinile inteligente așa cum secolul XX a fost transformat de computere. Teoria celor 1 000 de creieri explică de ce IA din zilele noastre nu este încă inteligentă și de ce avem nevoie ca să producem mașini realmente inteligente. Descriu cum vor arăta mașinile inteligente din viitor și cum le-am putea folosi. Explic de ce unele mașini vor fi conștiente și ce ar trebui, dacă va trebui, să facem cu ele. În sfârșit, mulți oameni sunt îngrijorați de faptul că mașinile inteligente constituie un risc existențial, socotind că suntem pe cale de a crea o tehnologie care va distruge omenirea. Nu sunt de acord. Descoperirile noastre ilustrează de ce inteligența mașinilor este în sine benignă. Dar, pentru că este o tehnologie de mare forță, riscul rezidă în modalitățile în care oamenii s-ar putea folosi de ea. În a treia parte a cărții privesc condiția umană din perspectiva creierului și a inteligenței. Modelul din creier al lumii include și un model al propriei ființe. Acest fapt ne conduce la straniul adevăr că tot ceea ce percepem și eu, și voi, clipă de clipă, este o simulare a lumii, nu lumea reală. O consecință a teoriei celor 1 000 de creieri este că opiniile noastre despre lume pot să fie false. Explic modul în care poate să survină

30

1 000 de creieri O nouă înțelegere a creierului


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.