CÂTEVA CHESTIUNI INTRODUCTIVE
FRICA înseamnă de fapt: „Frige realitatea şi cară-te de acolo.“ Vechi aforism al Alcoolicilor Anonimi
În a doua zi a lunii decembrie dintr-un an în care un fermier obscur din Georgia1 tot îşi mai făcea de lucru prin Casa Albă, unul dintre cele mai impresionante hoteluri din Colorado a fost mistuit de flăcări. Hotelul a fost declarat o pierdere iremediabil ă . Ancheta, condus ă de comandantul departamentului de pompieri din Comitatul Jicarilla, a stabilit că incendiul s-a declanşat din cauza unui boiler defect. Când a avut loc accidentul, hotelul era închis pe perioada de iarnă şi în el nu se aflau decât patru persoane. Trei dintre acestea au supravie ţ uit. Jack Torrance, îngrijitorul din extrasezon, şi-a pierdut viaţa în încercarea sa eşuată (însă eroică) de a reduce presiunea aburului din boilerul respectiv, presiune ce atinsese un nivel catastrofal din pricina unei supape de siguranţă stricate. Doi dintre supravieţuitori au fost soţia îngrijitorului şi fiul acestuia, de vârstă fragedă. Cel de-al treilea a fost bucătarul-şef al hotelului Overlook, Richard Hallorann, care îşi părăsise locul de muncă sezonier din Florida şi venise în Colorado, mânat de ceea ce el numea „un presentiment puternic“ ce îl convinsese că familia
1 Preşedintele Jimmy Carter (n. tr.).
1
CASETA DE VALORI
Torrance avea necazuri. Ambii adulţi au suferit răni grave în urma exploziei. Doar copilul a scăpat teafăr şi nevătămat. Cel puţin din punct de vedere fizic. 2
Wendy Torrance şi fiul său au fost despăgubiţi de corporaţia care deţinea hotelul Overlook. Nu o sumă colosală, dar suficientă cât să-i ajute să se descurce vreme de trei ani, timp în care ea nu a putut să lucreze din cauza traumatismelor suferite. Avocatul pe care îl consultase îi spusese că, dacă nu va da înapoi şi va juca dur, ar putea căpăta mult mai mult, deoarece corporaţia voia să evite un proces. Însă Wendy, la fel ca proprietarii hotelului, nu-şi dorea decât să dea uitării iarna aceea sinistră, petrecută în Colorado. Se va face bine, spunea ea, şi chiar aşa a şi fost, deşi leziunile suferite au chinuit-o până la sfârşitul vieţii. Vertebrele zdrobite şi coastele fracturate se pot vindeca, însă nu te vor lăsa niciodată să-ţi uiţi trecutul.
O vreme, Winifred şi Daniel Torrance au locuit în sud-est, apoi s-au mutat în Tampa. Din când în când îi vizita Dick Hallorann (cel cu presentimentele puternice), care venea de la Key West mai ales ca să-l vadă pe Danny, întrucât cei doi aveau o relaţie specială. Într-o dimineaţă devreme din luna martie a anului 1981, Wendy l-a sunat pe Dick şi l-a întrebat dacă poate veni până la ei. I-a spus că Danny o trezise în toiul nopţii şi îi zisese să nu intre în baie. Iar după aceea a refuzat să mai rostească vreun cuvânt.
3
Se trezise pentru că-i venea să facă pipi. De afară se auzeau rafalele puternice ale vântului. Era cald – cam tot timpul era cald în Florida –, însă nu-i plăcea deloc zgomotul acela şi avea senzaţia
Stephen King 12
că niciodată nu va reuşi să se împace cu el. Îi amintea de Overlook, unde boilerul defect fusese cel mai neînsemnat dintre pericole. Locuia cu mama sa într-un apartament strâmt de la etajul al doilea al unei clădiri cu locuinţe ieftine de închiriat. Danny ieşi din camera lui, aflată lângă cea a mamei, şi traversă holul. Vântul răbufni din nou, iar palmierul uscat din faţa ferestrei îşi clămpăni frunzele. Sunet de oase izbite între ele. Atunci când nu făcea nimeni duş sau nu foloseau toaleta, obişnuiau să lase uşa de la baie deschisă, deoarece încuietoarea era stricată. În noaptea asta uşa era închisă. Dar nu pentru că mama ar fi fost înăuntru, nu, nici vorbă. Din cauza rănilor suferite la cap în timpul evenimentelor de la Overlook, mama începuse să sforăie – făcea un sfârrr-sfârrr blând atunci când dormea –, iar sunetul ăsta îl auzea acum Danny venind din dormitorul ei.
Asta e, înseamnă că a închis-o din greşeală.
Deşi ştia că nu este aşa (căci şi el era înzestrat cu presentimente şi presimţiri puternice), însă uneori trebuie să afli. Uneori trebuie să vezi. Descoperise acest adevăr într-o cameră de la etajul al doilea al hotelului Overlook.
Cu o mână ce i se părea prea lungă, prea deşirată, prea fără oase, apăsă clanţa şi deschise uşa.
În baie era femeia din Camera 217, a ş a cum anticipase el.
Goală-puşcă, stătea pe toaletă, cu picioarele desfăcute şi cu coapsele palide şi puhave la vedere. Sânii verde-murdar îi atârnau până la brâu, aidoma unor baloane dezumflate. Peticul de păr de sub burtă era cenuşiu. Şi tot cenuşii îi erau şi ochii, oglinzi din oţel. Îl văzu şi buzele i se lăbărţară într-un rânjet.
Închide ochii, îl sfătuise Dick Hallorann pe vremuri. Dacă vezi ceva rău, închide ochii şi spune-ţi că nu-i nimic acolo şi, când ai să-i deschizi, lucrul cel rău va fi dispărut.
Numai că tehnica respectivă nu funcţionase în Camera 217 pe când avea cinci ani şi nu va funcţiona nici acum. Era convins de asta. Îi simţea mirosul. Intrase în putrefacţie.
Femeia – ştia cum o cheamă: doamna Massey – se ridică greoi pe picioarele vineţii, întinzând mâinile spre el. Carnea de pe braţe atârna,
Doctor Sleep 13
gata să se desprindă de pe os. Îi zâmbea aşa cum zâmbeşti când te întâlneşti cu un vechi prieten. Sau când vezi ceva bun de mâncare!
Cu o expresie ce ar fi putut fi confundată cu calmul, Danny închise uşurel uşa şi se retrase din faţa ei. Văzu cum clanţa se ridică…
şi coboară… şi se ridică… şi se potoleşte.
Acum avea opt ani, adică în stare să judece cât de cât raţional, chiar aşa de înspăimântat cum era. În parte deoarece, în străfundurile minţii sale, se aşteptase la una ca asta. Deşi întotdeauna crezuse că
Horace Derwent va fi cel care îşi va face apariţia în viaţa lui. Sau poate barmanul, căruia tatăl lui îi spunea Lloyd. Dar ar fi trebuit să ştie că va fi doamna Massey, încă dinainte s-o vadă în baia lor. Pentru că, dintre toţi nemorţii din Overlook, ea fusese cea mai cumplită.
Partea aceea a minţii lui înzestrată cu judecată îi spunea că nu este nimic altceva decât o frântură dintr-un coşmar care se ţinuse scai de el şi după ce se trezise şi se dusese la baie. Partea aceasta se încăpăţâna să-l convingă că, dacă va deschide din nou uşa, va vedea că în baie nu este absolut nimic. Sigur că nu va fi nimic, doar era complet treaz acum. Dar o altă parte a lui, partea aceea care strălucea, ş tia c ă lucrurile stau cu totul ş i cu totul altfel. Hotelul Overlook nu-şi încheiase socotelile cu el. Cel puţin unul din spiritele acelea vindicative îl urmărise până în Florida. Cândva descoperise o femeie lungită în cadă. Femeia aceea se ridicase şi încercase să-l sugrume cu degetele ei mucegăite şi împuţite (dar extrem de puternice). Dacă ar deschide acum uşa de la baie, ea ar termina ce începuse atunci, pe vremuri.
Recurse la un compromis şi-şi lipi urechea de uşă. La început nu auzi nimic. Apoi un sunet slab.
Unghii moarte râcâind pe lemn.
Danny se duse în bucătărie pe picioare ca din câlţi, se urcă pe un scaun şi urină în chiuvetă. Apoi îşi trezi mama şi îi spuse să nu intre în baie pentru că acolo e un lucru rău. După aceea se duse la el în cameră şi se ascunse sub pături. Îşi dorea să nu se mai dea jos din pat decât ca să se ducă să facă pipi în chiuveta din bucătărie.
Stephen King 14
Şi, pentru că-şi prevenise mama, nu mai avea niciun motiv să-şi mai dorească să vorbească cu ea.
Mama îi cunoştea muţenia. Prima oară se întâmplase după ce Danny intrase în Camera 217 a hotelului Overlook.
– Cu Dick vrei să stai de vorbă?
Culcat pe spate, cu ochii la ea, băiatul dădu din cap. Iar mama formă numărul, chiar dacă era ora patru dimineaţa.
A doua zi, Dick ajunse la ei. Adusese ceva cu el. Un cadou. 4
După ce Wendy îl sunase pe Dick – avusese grijă ca Danny să o audă – băiatul adormi la loc. Încă îşi mai sugea degetul mare, cu toate că acum avea opt ani şi era în clasa a treia. O durea să-l vadă aşa. Se duse la baie şi rămase câteva clipe privind uşa închisă. Îi era teamă – o speriase Danny –, dar avea nevoie la closet şi nici prin gând nu-i trecea să folosească chiuveta, aşa cum făcuse fiul ei. Îi era scârbă numai la gândul că s-ar putea urca într-un echilibru precar pe marginea de porţelan a chiuvetei, cu fesele atârnânde (chiar dacă n-ar fi văzut-o nimeni).
Într-o mână ţinea ciocanul pe care îl luase din cutia ei de scule de femeie singură. Îl ridică atunci când apăsă clanţa şi deschise uşa. Fire ş te c ă baia era goal ă , îns ă scaunul toaletei era coborât.
Niciodată nu-l lăsa aşa noaptea, pentru că ştia prea bine că, dacă Danny, doar zece la sută treaz, va avea nevoie la baie, va uita să-l ridice şi va împroşca totul în jur. Mai era şi un miros. Un miros urât. Ca de şobolan mort în pereţi.
Făcu un pas, apoi încă unul. Surprinse o mişcare şi se răsuci cu ciocanul ridicat, gata să lovească pe oricine (orice)
s-ar fi ascuns în spatele uşii. Însă nu era decât propria-i umbră. Te sperii chiar şi de umbra ta, zic oamenii în bătaie de joc, dar cine era mai îndreptăţită decât Wendy Torrance? După ce văzuse
Doctor Sleep 15
tot ce v ă zuse ş i trecuse prin ce trecuse, ş tia foarte bine cât de periculoase puteau fi anumite umbre. Puteau avea colţi.
În baie nu era nimeni, dar observă o pată decolorată pe scaunul closetului şi o alta pe perdeaua de la duş. Fecale, fu primul ei gând.
Dar nu, rahatul nu e roşu-gălbui. Se uită mai de aproape şi văzu firicele de carne şi de piele putrezită. Iar pe covoraşul din faţa cabinei de duş erau şi alte pete asemănătoare, în formă de tălpi.
Prea mici – prea elegante – ca să fi aparţinut unui bărbat.
– O, Doamne, Dumnezeule, şopti ea.
În cele din urmă folosi tot chiuveta din bucătărie.
De-abia spre prânz reuşi Wendy să-şi dea fiul jos din pat. Îl convinse să înghită nişte supă şi un sandvici cu unt de arahide, după care băiatul se culcă din nou. Tot nu voia să vorbească. Hallorann ajunse curând după cinci după-amiaza, la volanul Cadillacului său roşu, dar cam vechi (însă perfect întreţinut şi lustruit de-ţi lua ochii). Wendy îl aşteptase lângă fereastră, la fel cum odinioară aşteptase şi pândise întoarcerea soţului ei, sperând că Jake va veni acasă binedispus. Şi nebăut.
Se repezi pe scări şi deschise uşa de la intrare chiar atunci când Dick întinsese mâna spre soneria sub care scria TORRANCE 2A. I se aruncă în braţele întinse, dorindu-şi să rămână în îmbrăţişarea lui dătătoare de linişte cel puţin o oră. Poate chiar două.
Hallorann îi dădu drumul şi se uită lung la ea, ţinând-o de umeri.
– Arăţi bine, Wendy. Ce face omuleţul nostru? A început să vorbească?
– Nu, dar cu tine va vorbi. Chiar dacă la început n-o va face cu voce tare, puteţi să…
Nu termină, ci arătă cu degetul spre fruntea bucătarului.
– Nu neapărat, zise Dick.
Stephen King 16
5
Zâmbetul s ă u larg dezveli o protez ă nou ă ş i str ă lucitoare.
Hotelul Overlook i-o distrusese pe cea veche în noaptea când explodase boilerul. Sigur, Jack Torrance fusese cel ce lovise cu ciocanul care-i prăpădise lui dinţii şi lui Wendy capacitatea de a merge fără să şchiopăteze, însă amândoi ştiau că, de fapt, hotelul îi atacase.
– E foarte puternic, Wendy. Dacă vrea să mă blocheze, o s-o facă. Ştiu din experienţă. În plus, e mai bine să vorbim cu gura, nu cu gândul. Mai bine pentru el, vreau să zic. Acum spune-mi ce s-a întâmplat.
După ce-i povesti totul, Wendy îl conduse în baie. Lăsase totul cum fusese, aidoma unui poliţist de proximitate care protejează locul unei crime până la sosirea echipei de criminalişti. Pentru că acolo se petrecuse o crimă. O crimă împotriva copilului ei.
Dick privi petele vreme îndelungată, fără să le atingă, apoi zise:
– Hai să ne uităm dacă s-a trezit Danny şi dacă vrea să mă vadă.
Nu se trezise, dar inima lui Wendy se însenină puţin observând expresia de bucurie pură de pe chipul băiatului când acesta realiză cine stă pe marginea patului lui şi-l scutură de umăr.
(Hei, Danny, ţi-am adus un cadou.)
(Nu-i ziua mea.)
Wendy îi urmărea cu atenţie. Ştia că vorbesc, dar nu-şi dădea seama ce spun.
Şi Dick zise:
– Hai şi te scoală, scumpule. Mergem la plimbare pe plajă.
(Dick, s-a întors doamna Massey din Camera 217. S-a întors!)
Dick îl mai scutură o dată de umăr.
– Vorbeşte tare, Dan. O sperii pe maică-ta.
Danny spuse:
– Ce cadou mi-ai adus?
Dick zâmbi:
– Aşa-i mai bine. Îmi place să-ţi aud vocea. Şi lui Wendy îi place.
– Da.
Atât cuteză femeia să spună. Altminteri i-ar fi auzit tremurul din glas şi s-ar fi îngrijorat.
Doctor Sleep 17
– Cât suntem noi plecaţi, ar fi bine să faci curat în baie, o sfătui
Dick. Ai mănuşi de menaj?
Wendy dădu din cap: avea.
– Bine. Să ţi le pui. 6
Plaja se afla la vreo cinci kilometri depărtare. Parcarea era înconjurată de tot soiul de puncte de atracţie de genul celor întâlnite de obicei pe faleze: teribil de împopoţonate şi stridente – tarabe unde se vindeau gogoşi spiralate sau hotdogi, prăvălii cu suvenire. Însă sezonul estival era pe sfârşite, aşa că niciuna nu prea avea vânzare. Plaja era aproape în întregime a lor. În timpul drumului cu maşina, Danny ţinuse pe genunchi cadoul primit – un pachet lunguieţ, destul de greu, în ambalaj argintiu.
– Ai să-l deschizi după ce stăm de vorbă, îi spusese Dick.
Se plimbară chiar pe malul apei, acolo unde nisipul era tare şi strălucitor. Danny mergea încet, pentru că Dick era bătrân. Şi avea să moară într-o zi. Poate chiar curând.
– Am să mai fac umbră pământului câţiva ani buni, se amuză Dick citindu-i gândul. Nu-ţi face griji. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat azi-noapte. Nu uita nimic.
Relatarea în sine nu dură prea mult. Partea cea mai grea ar fi fost să găsească vorbele potrivite pentru a explica spaima pe care o simţea, amestecată cu o certitudine sufocantă: acum, că l-a găsit, nu va mai pleca niciodată. Dar, pentru că Dick era cel cu care discuta, nu avu nevoie să rostească aceste cuvinte. Apoi spuse cu voce tare: – O să se întoarcă, sunt convins că o să se întoarcă. O să se întoarcă şi o să se tot întoarcă până când va pune mâna pe mine.
– Mai ţii minte când ne-am cunoscut?
Deşi mirat de această deviere de la subiect, Danny dădu din cap. Hallorann fusese cel care le prezentase hotelul Overlook lui
şi părinţilor lui. Cu foarte mult timp în urmă, aşa i se părea acum.
Stephen King 18
C
– Şi mai ţii minte prima oară când am vorbit în capul tău?
– Sigur că da.
– Ce am zis eu atunci?
– M-ai întrebat dacă nu vreau să merg cu tine în Florida.
– Aşa. Şi cum te-ai simţit când ai aflat că nu mai eşti singur?
ă nu doar ţie ţi se întâmplă strălucirea?
– Foarte mişto, răspunse Danny. Super.
– Mda, mormăi Hallorann, mda, sigur că da.
Merseră un timp în tăcere. Păsări micuţe – ciripele le numea mama lui Danny – se fugăreau pe crestele valurilor.
– Şi nu te-ai întrebat niciodată cum de am apărut tocmai atunci când aveai nevoie de mine?
Bucătarul cel negru se uită la băieţelul cel alb şi zâmbi.
– Nu, sigur că nu te-ai întrebat. De ce s-o fi făcut? Nu erai decât un copilaş pe vremea aia. Acum ai mai crescut. Ai crescut mult în anumite privinţe. Ascultă la mine, Danny. Eu cred că lumea asta ştie cum să compenseze toate lucrurile care se întâmplă. E o vorbă veche: Profesorul apare doar atunci când elevul e pregătit. Eu am fost profesorul tău.
– Ai fost mult mai mult, spuse Danny apucându-l de mână. Ai fost prietenul meu. Ne-ai salvat.
Dick nu-i luă în seamă spusele… sau lăsă această impresie. – Şi buna mea avea strălucire – ţii minte că ţi-am povestit?
– Îhî. Mi-ai zis că stăteaţi mult de vorbă fără să deschideţi gura.
– Aşa, vezi? Ea m-a învăţat. Şi pe ea a învăţat-o străbunica ei, de mult de tot, în vremea sclaviei. Şi într-o bună zi îţi va veni şi ţie rândul să fii profesor, Danny. Atunci când îţi vei găsi elevul.
– Dacă nu mă-nhaţă doamna Massey până atunci, murmură posomorât Danny.
Ajunseră lângă o bancă. Dick se aşeză spunând:
– N-am curaj să merg mai departe; s-ar putea să nu mai fiu în stare să mă întorc. Stai aici, lângă mine. Vreau să-ţi spun o poveste.
– N-am nevoie de poveşti, se revoltă Danny. O să se întoarcă, nu pricepi? O să se întoarcă şi o să se întoarcă şi o să se tot întoarcă.
Doctor Sleep 19
– Taci din gură şi cască-ţi bine urechile la mine! Ia seama la ce-ţi zic acum, zâmbi larg Dick etalându-şi noua proteză. Cred că ai să te prinzi. Că nu eşti deloc prost, drăgălaşule. 7
Mama mamei lui Dick – cea cu str ă lucirea – locuia în Clearwater. Ea era Buna Albă. Dar nu pentru că ar fi avut pielea alb ă . Nu, sigur că nu. Ci pentru că era bună . Tat ă l tat ă lui să u locuia în Dunbire, Mississippi, o aşezare rurală situată nu departe de Oxford. Soţia acestuia murise cu mult timp înainte de naşterea lui Dick. Pentru locurile şi vremurile acelea, străbunicul bucătarului Hallorann era un om foarte bogat. Era proprietarul unei firme de pompe funebre. Dick şi părinţii lui se duceau la el în vizită de patru ori pe an, iar micuţul Dick Hallorann nu putea să sufere vizitele acestea. Andy Hallorann îl înfricoşa la culme şi îi zicea – în gând, doar, căci rostirea acestui apelativ cu voce tare i-ar fi adus cu siguran ţă o palm ă peste botul obraznic –Tata-mare Negru.
– Ai auzit de oamenii ăia mari cărora le plac copiii? îl întrebă Dick pe Danny. Li se zice pedofili. Adică vor copiii pentru sex. Ai auzit de ei?
– Cam da, răspunse Danny circumspect.
Bineînţeles că ştia că nu trebuie să stea de vorbă cu necunoscuţii şi nici să se urce în maşina vreunuia. Pentru că-ţi puteau face nişte chestii naşpa.
– Ei, boşorogul de Andy, bunicul meu, era mai mult decât atât. Era şi sadic.
– Adică cum?
– Adică îi plăcea să provoace durere.
Danny dădu de câteva ori din cap, semn că înţelegea foarte bine despre ce era vorba.
Stephen King 20
– Aşa ca Frankie Listrone de la şcoală. Îţi face „o mie de ace“ sau îţi dă cu „castana“ în cap. Şi dacă nu plângi, se opreşte. Da’ dacă te vede că te doare, nu se mai opreşte deloc.
– Foarte urât ce face colegul tău. Dar eu îţi vorbesc despre un lucru cu mult mai rău.
Cel care s-ar fi întâmplat să treacă pe lângă ei în momentele acelea ar fi putut crede că Dick Hallorann se cufundase în tăcere, dar, de fapt, povestea lui mergea mai departe, redată fiind acum printr-o înlănţuire de imagini şi cuvinte de legătură. Danny îl văzu pe Tata-mare Negru – un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum la fel de negru ca el, cu o (fedora1)
pălărie pe cap. Îi văzu bulbucii de salivă din colţurile gurii şi ochii în permanenţă conturaţi cu roşu, de parcă ar fi fost foarte obosit, ori de-abia ce se oprise din plâns. Văzu cum îl urca pe Dick pe genunchi – şi Dick era mai mic decât era Danny acum, poate de vârsta pe care el o avusese în iarna aceea petrecută la Overlook. Şi văzu cum îl gâdila pe băieţel – asta doar dacă nu erau singuri. Dar, dacă nu mai era nimeni prin preajmă, îşi vâra mâna printre picioarele micuţului şi îl strângea de ouţe până când pe Dick îl lua cu leşin din cauza durerii.
– Îţi place? îi gâfâia Tataie în ureche, înecându-l cu duhoare de ţigări şi scotch White Horse. Sigur că-ţi place. La toţi băieţii le place. Şi chiar dacă nu, n-ai să mă spui la nimeni. Că dacă te apuci să mă pârăşti, am să-ţi fac rău. Am să-ţi dau foc! – Fir-ar! exclamă Danny. Nasol. – Au mai fost şi altele, spuse Dick, dar am să-ţi povestesc o singură întâmplare. După ce i-a murit nevasta, Tata-mare a angajat o femeie care să se ocupe de treburile casei. Adică să facă mâncare şi curăţenie. Atunci când ne aşezam cu toţii la cină, femeia asta aducea toate felurile deodată şi le trântea pe masă, de la salată la desert, pentru că aşa îi plăcea lu’ Tata-mare Negru. Şi la desert
1 Pălărie de fetru creată la începutul secolului XX (n. tr.).
Doctor Sleep 21
aveam mereu tort sau budincă. Felia fiecăruia era pusă pe o farfurioară chiar lângă tine, ca să o vezi şi să tânjeşti după ea şi să-ţi curgă bale din gură de poftă câtă vreme te chinuiai cu scârboşeniile celelalte. Regula statornicită a Bunicului spunea că te poţi uita cât vrei la desert, dar nu ai voie să te atingi de el până când nu-ţi termini friptura, legumele şi piureul de cartofi din farfurie. Ba trebuia să mănânci şi tot sosul, care era plin de cocoloaşe şi nu avea niciun gust. Şi Tata-mare Negru obişnuia să-mi vâre în mână o felie de pâine, zicându-mi: „Întinge cu asta, Dickie-Păsărel, să-ţi văd farfuria cum luceşte ca linsă de câini.“ Aşa-mi zicea el, Dickie-Păsărel. Şi erau dăţi când nu reuşeam să mănânc tot din farfurie, oricât de mult mi-aş fi dat silinţa. Şi pe chestia asta nu mai aveam voie să mă ating de tort sau de budincă. Mi le mânca el. Şi atunci când totuşi terminam mâncarea, descopeream că-şi stinsese ţigara în felia mea de tort ori de budincă de vanilie. Că stătea chiar lângă mine şi-i era la îndemână. Şi se purta de parcă tocmai ce făcuse un banc bun. „Hopa, n-am nimerit scrumiera“, zicea el atunci. Mama şi tata n-au încercat niciodată să-l oprească, deşi sunt convins că-şi dădeau seama că, indiferent cum ar fi fost, era totuşi o glumă prea crudă ca s-o faci pe socoteala unui copil. Se purtau şi ei ca şi când n-ar fi fost decât o şotie nevinovată. – Foarte nasol, spuse Danny. Ai tăi ar fi trebuit să-ţi ia apărarea. Aşa face mama. Şi tati, dacă ar mai fi aici. – Le era frică de el. Şi aveau toate motivele să le fie frică. Andy Hallorann era un individ tare, tare rău. Ştii ce-mi zicea? Îmi zicea: „Haida, Dickie, papă frumos în jur, că n-o să te otrăveşti.“ Şi dacă luam o îmbuc ătură, îi zicea lu’ Nonnie – aşa o chema pe menajeră – să-mi aducă o altă porţie de desert. Da’ dacă nu mă atingeam de el, îl lăsa acolo, sub nasul meu. Şi ajunsesem să nu-mi mai pot termina mâncarea, aş a de tare mi se întorcea stomacul pe dos numai gândindu-mă la ce avea să urmeze. – Păi, trebuia să-ţi muţi farfuria cu tortul în partea ailaltă, zise Danny.
Stephen King 22
– Am încercat, cum de nu, că doar nu m-am născut prost. Da’ ştii ce făcea? O muta îndărăt, zicând că locul desertului e în dreapta.
Dick se opri, privind la ambarcaţiunea lungă şi albă care plutea încetişor în zare, pe linia care separa cerul de Golful Mexicului.
– Uneori, când se întâmpla să r ă mân ă singur cu mine, m ă muşca. Şi odată, când i-am spus că, dacă nu mă lasă în pace, o să-i povestesc lu’ tata ce-mi face, şi-a stins ţigara de piciorul meu. Şi mi-a zis: „Poftim, zi-i şi asta şi să vedem la ce-ţi foloseşte. Tac-tu ştie care-mi sunt obiceiurile şi n-o să scoată nicio şoaptă, pen’că-i laş şi fraier şi pen’că vrea să-i las banii ăia de-i am la bancă atunci când oi da colţu’, chestie pe care nu intenţionez s-o fac prea curând. Danny îl asculta fascinat, cu ochii larg deschişi. Până acum crezuse că povestea lui Barbă-Albastră era cea mai înspăimântătoare din toate timpurile, cea mai înspăimântătoare din câte pot exista pe lume, dar asta era cu mult mai rea. Pentru că era adevărată. – Câteodat ă îmi zicea c ă ş tie un om r ă u, pe nume Charlie Manx, şi că, dacă nu fac ce-mi zice el să fac, o să-i dea un telefon interurban lu’ Charlie Manx ăla, care o să vină imediat în maşina lui de fiţe şi o să mă ia şi o să mă ducă într-un loc unde sunt închişi copiii neascultători. Şi după aia Bunicu’ îşi vâra mâna printre picioarele mele şi începea să mă strângă. „Aşa că n-o să zici nicio vorbuliţă, Dickie-Păsărel. Că dacă zici, o să vie drăguţu’ de Charlie şi o să te ţină închis cu ăilalţi copii de i-a furat, până când o să-ţi vie vremea să te duci de pe astă lume. În iad o să te duci atunci şi o să arzi în flăcările lui. Pen’că ai ciripit. Nu contează dacă te crede cineva au ba. Pârâciunea tot pârâciune se cheamă că e.
Şi să ştii că multă vreme eu l-am crezut pe nenorocitul ăla bătrân. Nu i-am spus nici măcar Bunei mele Albe, cea cu strălucirea, pentru că mi-era teamă să nu creadă că eu eram de vină pentru tot. Sigur că n-aş mai fi gândit aşa dacă aş fi fost niţeluş mai mare, dar eram un copilaş.
Rămase puţin pe gânduri, apoi continuă: – Şi mai era un motiv. Ştii care?
Doctor Sleep 23
Danny îl privi lung în ochi, cercetând atent gândurile şi imaginile din spatele frunţii bucătarului. În cele din urmă spuse: – Voiai ca tatăl tău să primească banii. Dar nu i-a primit. – Nu. Tata-mare Negru i-a lăsat pe toţi unui cămin pentru orfanii de culoare din Alabama. Şi sunt în stare să pun prinsoare că ştiu de ce a făcut-o. Dar n-are nicio legătură cu ce vorbim noi acum. – Şi bunica ta aia bună n-a ştiut? N-a ghicit? – Ştia că se întâmpla ceva, da’ eu am blocat povestea asta în mintea mea şi buni m-a lăsat în pace. Mi-a zis doar că e dispusă să mă asculte atunci când voi fi pregătit să vorbesc. Să ştii tu, Danny, atunci când a murit Andy Hallorann – de atac cerebral – eu am fost cel mai fericit băieţel de pe faţa pământului. Mama a zis să nu merg la înmormântare, să rămân cu Buni Rose – Buna mea Albă. Da’ eu voiam să merg. Î ţ i dai seama. Voiam să m ă conving că Tata-mare Negru e mort pe bune.
Ploua în ziua aia. Toată lumea era adunată în jurul gropii. Toţi aveau umbrele negre. Şi eu mă uitam la sicriu – cu siguranţă cel mai mare şi mai frumos din prăvălia lui – şi îl vedeam cum e coborât în pământ şi mi-am adus aminte de toate dăţile când mi-a răsucit ouăle şi şi-a stins ţigările în tortul meu şi o dată de piciorul meu gol şi mi-am adus aminte cum trona el la cină ca regele ăla bătrân şi nebun al lui Shakespeare. Dar cel mai mult m-am gândit la Charlie Manx – care precis că era o invenţie de-a lui – şi m-am gândit cum Tata-mare Negru n-o să-l mai sune interurban ca să-l cheme în crucea nopţii să mă ia cu maşina lui de fiţe şi să mă ducă lângă ceilalţi copii furaţi.
Şi m-am uitat în jos peste marginea gropii. Şi tata a zis: „Lasă băiatul să vadă“, atunci când mama a vrut să mă tragă îndărăt. Şi m-am uitat la sicriul ăla din groapa plină cu apă şi i-am zis în gând: „Eşti cu doi metri mai aproape de iad, Tata-mare Negru, şi curând o să fii cu totul acolo şi sper să ţi-o frece dracul cu mâna lui de foc.“
Dick scoase din buzunarul de la pantaloni un pachet de Marlboro cu chibriturile îndesate sub celofan. Îşi puse o ţigară în gură, dar abia reuşi s-o nimerească cu flacăra de la chibrit, atât de
Stephen King 24
tare îi tremurau buzele şi mâna. Danny rămase şocat să vadă lacrimi în ochii prietenului său.
Înţelegând acum încotro se îndrepta povestea, îl întrebă pe Dick: – Când s-a întors?
Dick trase cu nesaţ din ţ igară ş i sufl ă fumul printre buzele deschise în zâmbet.
– N-a trebuit să tragi cu ochiul în mintea mea ca să te prinzi, nu?
– Nţ.
– După şase luni. Într-o zi, când m-am întors de la şcoală, l-am găsit întins în patul meu. În pielea goală şi cu instrumentul pe jumătate putred, falnic ca un catarg. Şi mi-a zis: „Vino-ncoa de te aşază pe el, Dickie-Păsărel. Mi-o freci tu mie, ţi-o frec şi eu de două ori mai mult.“ Am zbierat atunci, da’ nu era nimeni care să mă audă. Mama şi tata lucrau amândoi, mama într-un restaurant şi tata într-o tipografie. Şi atunci am ieşit în goana mare pe uşă şi am trântit-o în urma mea. Şi l-am auzit pe Tata-mare Negru cum se scoală… tronc… şi traversează camera… buf-bang-buf… şi după aia am auzit…
– Unghii, şopti Danny cu o voce care parcă nu-i aparţinea. Unghii moarte râcâind pe lemn.
– Aşa. Şi n-am mai cutezat să intru în camera mea până seara târziu, când mama şi tata se întorseseră acasă. Dispăruse, dar mai erau… resturi.
– Da. Ca în baia noastră. Pentru că începuse să se strice. – Ai dreptate. Mi-am schimbat singur aşternuturile, fiindcă mă învăţase mama cum s-o fac în urmă cu doi ani. Zicea că sunt prea mare ca să mai avem nevoie de bonă, că bonele sunt pentru băieţii şi fetiţele de albi, ca aceia de care avusese ea grijă înainte să se facă ospătăriţă la Rotiseria lui Berkin. După vreo săptămână, îl văd pe Tata-mare Negru în parc, dându-se în leagăn. Avea costumul pe el, da’ era tot acoperit cu o mâzgă cenuşie – cred că era mucegaiul ăla care creştea pe el înăuntrul coşciugului.
– Îhî, şopti scârbit Danny.
Nu se simţea în stare să vorbească mai tare.
Doctor Sleep 25
– Avea şliţul descheiat şi-i ieşea afară instalaţia. Îmi pare rău că
trebuie să-ţi povestesc toate astea, Danny, eşti mult prea mic ca să auzi asemenea greţoşenii, dar trebuie să ştii.
– Şi atunci te-ai dus la Buna Albă?
– A trebuit să mă duc. Pentru că şi eu ştiam ce ştii şi tu acum: s-ar fi întors iar şi iar. Nu ca… ascultă, Danny, ai văzut vreodată vreun mort? Vreau să zic, un mort obişnuit.
Şi râse uşor, pentru că formularea i se părea caraghioasă. La fel i se părea şi lui Danny.
– Adică fantome.
– De câteva ori. Odată am văzut trei care stăteau lângă o trecere peste calea ferată. Doi băieţi şi o fată. Adolescenţi. Cred că… cred că acolo muriseră.
Dick dădu din cap.
– Majoritatea rămân în apropiere de locurile unde au trecut în partea cealaltă până când se obişnuiesc cu gândul că au murit şi merg mai departe. Aşa erau unii din cei pe care i-ai văzut în Overlook.
– Ştiu.
I se părea de nedescris sentimentul de uşurare care îl copleşise pentru că putea, în sfârşit, să vorbească despre lucrurile acestea cu cineva care le cunoştea.
– Şi altădată am văzut o femeie într-un restaurant. Ştii, dintr-ăla care are mese puse afară, pe trotuar.
Dick dădu iarăşi din cap. Ştia de care.
– Nu era transparentă, da’ mi-am dat seama că-i fantomă pentru că nu o vedea nimeni în afară de mine şi, atunci când o chelneriţă i-a împins scaunul, tipa a dispărut de tot. Şi tu vezi din astea?
– N-am mai văzut de ani buni, dar strălucirea ta e mai puternică decât a fost a mea vreodată. Şi oricum scade pe măsură ce îmbătrâneşti…
– Grozav, îl întrerupse Danny cu înfocare.
– …dar cred că o să-ţi mai rămână destul şi când ai să fii mare, pentru c ă ai avut atât de mult ă din capul locului. Fantomele
Stephen King 26
obişnuite nu sunt ca femeia aia pe care ai văzut-o în Camera 217
şi după aia, la tine în baie. Nu-i aşa?
– Aşa e, zise Danny. Doamna Massey e adevărată. Lasă tot felul de chestii… bucăţi din ea… în urmă. Le-ai văzut. Le-a văzut
şi mami… iar mami nu străluceşte.
– Hai să ne întoarcem, spuse Dick. A venit vremea să-ţi despachetezi cadoul.
Drumul înapoi la maşină a durat şi mai mult, pentru că Dick obosise şi respira greu.
– Din cauza ţigărilor, îi explică el lui Danny. Să nu te apuci niciodată de fumat.
– Mami fumează. Crede că nu ştiu. Dick, ce a făcut Buna ta Albă? Precis a făcut ceva de n-a pus mâna pe tine Tata-mare Negru.
– Mi-a dat un cadou, identic cu cel pe care ţi l-am adus eu. Asta face profesorul când elevul este pregătit. Învăţătura în sine este un cadou. Cel mai frumos cadou pe care-l poţi face ori primi.
Trebuie să-ţi spun că Buna nu i-a zis niciodată pe nume lu’ Tataia Andy. Îi zicea…
Şi aici Dick rânji.
– …îi zicea preversu’. I-am spus ce spui şi tu acum, că nu era o fantomă, că era adevărat. Şi ea mi-a zis că da, am dreptate, pentru că eu îl făceam să fie adevărat. Cu strălucirea. Şi mi-a mai zis că anumite spirite – mai ales spiritele crude ş i brutale – refuză să părăsească lumea asta deoarece ştiu că ce-i aşteaptă dincolo e cu mult mai rău. Multe dintre ele se sting pur şi simplu, dar altele găsesc de mâncare. „Asta-i strălucirea pentru ele, Dick“, mi-a zis
Buna atunci. „Mâncare. Tu îl hrăneşti pe preversul ăla. Nu vrei, dar îl hrăneşti. E ca un ţânţar care tot bâzâie şi vine pe tine ca să-ţi mai sugă din sânge. Şi n-ai ce-i face. Poţi însă să-ţi întorci strălucirea împotriva lui.
Doctor Sleep 27
8
Ajunseseră la Cadillac. Dick descuie portierele şi se strecură în spatele volanului cu un oftat prelung de uşurare.
– A fost o vreme când puteam să merg cinşpe kilometri şi după aia să alerg încă opt. Acum, după o simplă plimbare pe plajă, mă doare spinarea de parcă am primit o copită de bidiviu în ea. Haide, Danny. Deschide-ţi cadoul.
Băiatul rupse hârtia argintie şi scoase la iveală o casetă metalică, vopsită în verde. Pe latura din faţă, sub încuietoare, avea un mic cifru.
– Hei, marfă!
– Aşa zici? Îţi place? Bravo, mă bucur. Am luat-o de la Western Auto. E din oţel american sută la sută. Cea pe care mi-a dat-o mie Buni Rose avea un lăcăţel şi obişnuiam să port cheiţa în jurul gâtului, dar asta a fost de mult. Suntem în anii optzeci acum, nu?
Ne-am mai modernizat şi noi. Vezi tăbliţa aia cu numere? Trebuie doar să apeşi pe cinci numere pe care eşti convins că n-ai să le uiţi şi după aia pe butonul ăla pe care scrie OK. Şi, ori de câte ori vei dori să deschizi cutia, nu va trebui decât să introduci codul.
Danny era în culmea fericirii.
– Mersi, Dick! Mulţumesc mult de tot! O să pun în ea chestiile mele de valoare.
Printre care se numărau cartonaşele cu jucători de baseball, insigna de Pui de Cercetaş, pietricica verde care-i purta noroc şi o poză cu el şi cu tatăl lui, făcută pe peluza din faţa clădirii în care locuiseră ei în Boulder, înainte de Overlook. Înainte ca lucrurile să ia o întorsătură urâtă.
– Foarte bine, Danny, fă cum poftești, dar vreau să te rog să mai faci ceva.
– Ce?
– Vreau să ajungi să cunoşti cutia asta pe de rost. Nu doar cum arată, ci şi cum se simte la atingere. Pipăie-o peste tot. Şi bagă-ţi nasul înăuntru ca să-i cunoşti mirosul. Cutia asta trebuie să-ţi fie cel mai bun prieten. O vreme, cel puţin.
– De ce?
Stephen King 28
– Pentru că ai să pui o casetă identică în mintea ta. Una şi mai specială decât asta pe care o ţii în mâini. Iar data viitoare când o să mai apară căţeaua aia de madam Massey, tu o să fii gata s-o întâmpini cum se cuvine. Am să-ţi spun cum, aşa cum mi-a zis şi mie
Buna mea cea Albă.
Danny n-a prea vorbit pe drumul către casă. Avea multe lucruri la care să se gândească. Îşi ţinea pe genunchi cadoul – o casetă de valori construită din metal rezistent. 9
Doamna Massey s-a întors după o săptămână. Era tot în baie, de data aceasta în cadă. Danny nu s-a mirat. În fond, într-o cadă murise. Acum n-a mai dat bir cu fugiţii. Acum a intrat şi a închis uşa în urma lui. Zâmbind, ea i-a făcut semn să se apropie. Zâmbind şi el, Danny se îndreptă spre ea. Se auzea televizorul din cealaltă cameră. Mama lui se uita la serialul Three’s Company.
– Bună ziua, doamnă Massey, i-a spus el. V-am adus ceva.
Atunci ea a înţeles şi a început să zbiere. 10
Mama ciocăni la uşa băii câteva momente mai târziu.
– Danny? S-a întâmplat ceva?
– Nu, mami.
Cada era goală. Mai rămăsese ceva mâzgă în ea, dar Danny îşi spuse că va reuşi s-o cureţe de tot. Jetul de apă o va expedia direct în canalul de scurgere.
– Ai nevoie la toaletă? Ies imediat.
– Nu. Mi s-a părut… mi s-a părut că m-ai strigat.
Danny înşfăcă periuţa de dinţi şi deschise uşa.
– N-am nimic. Sunt mai mult decât în regulă. Vezi?
Doctor Sleep 29
Îi adresă un surâs larg. Deloc greu acum, că doamna Massey dispăruse.
Expresia neliniştită se şterse de pe chipul femeii.
– Bravo. Vezi să te speli şi pe măselele din spate. Acolo se ascunde mâncarea.
– Da, mami.
Din adâncul minţii sale, de pe raftul special pe care aşezase perechea casetei sale de valori, se auzeau ţipete înăbuşite. Dar nu-i mai păsa acum. Credea că ţipetele vor înceta destul de curând. Şi avea dreptate.
La doi ani dup ă aceast ă întâmplare, în ziua de dinainte de vacanţa de Ziua Recunoştinţei, Horace Derwent a apărut în faţa lui Danny pe treptele unei sc ă ri pustii din Ş coala Elementar ă Alafia. Încă mai avea confetti pe umerii costumului. Din mâna putrezită atârna o mască neagră. Emana miros urât de moarte şi mormânt umed.
– Reuşită petrecere, nu crezi? a întrebat el.
Danny a făcut stânga împrejur şi s-a îndepărtat foarte repede.
Când a venit acasă de la şcoală, l-a sunat pe Dick la restaurantul din Key West, unde lucra acesta.
– M-a găsit altul de la Overlook. Câte cutii din astea pot să am, Dick? Cutii din cap, vreau să zic.
Dick a chicotit, evident foarte amuzat.
– Oricâte pofte ş ti, sufle ţ elule. Asta-i frumuse ţ ea str ă lucirii. Crezi că doar pe Tata-mare Negru l-am încuiat eu acolo?
– Şi mor după ce-i bagi înăuntru?
Acum nu s-a mai auzit niciun chicotit. Niciodată băiatul nu mai auzise o asemenea indiferenţă glacială în vocea prietenului său.
– Îţi pasă?
Lui Danny nu-i păsa.
Stephen King 30
11
Şi atunci când, imediat după Anul Nou, proprietarul de odinioară al hotelului Overlook a apărut iarăşi – de data aceasta în dulapul din camera lui Danny – el a fost pregătit. A intrat în dulap şi a închis uşa după el. La scurtă vreme după aceea, o a doua cutie metalică îşi ocupă locul alături de cea cu doamna Massey pe raftul din mintea băiatului. S-au auzit ceva bubuituri, ceva înjurături extrem de ingenioase – pe care Danny s-a hotărât să le reţină pentru când va fi mare. Şi curând nu s-a mai auzit nimic. Doar tăcere – şi din cutia cu Derwent, şi din cutia cu Massey. Şi nu mai conta deloc dacă erau sau nu vii (în maniera lor de nemorţi).
Ce conta era că nu puteau să iasă de acolo. Era în siguranţă.
Aşa a crezut atunci. Desigur, a mai crezut şi că n-o să pună strop de alcool în gură, mai ales după ce văzuse ce făcuse băutura din tatăl lui.
Uneori se mai întâmplă să ne înşelăm.
Doctor Sleep 31
