PRINȚUL HARRY rezer vă
Traducere din limba engleză de Cristina nan, C armen neaCșu, smaranda nistor , oana ionașCu
Redactori: Ștefan
IANCU, Oana IONAȘCU
Lector: Lavinia DĂDĂRLAT
Tehnoredactor: Alexandru CSUKOR
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
PRINȚUL HARRY, duce de Sussex
Rezervă / Prințul Harry; trad. din lb. engleză: Cristina Nan, Oana Ionașcu, Smaranda Nistor, Carmen Neacșu. - București: Editura Nemira, 2023
ISBN 978-606-43-1450-5
I. Nan, Cristina (trad.)
II. Ionașcu, Oana (trad.)
III. Nistor, Smaranda (trad.)
IV. Neacșu, Carmen (trad.)
821.111
Prince Harry SPARE
Copyright © 2023 by Prince Harry, The Duke of Sussex
All rights reserved.
This translation published by arrangement with Random House, an imprint and division of Penguin Random House LLC.
Fotografia de la începutul Părții a doua © MoD/Newspix International
Prințul Harry își dorește să sprijine fundații caritabile britanice din vânzările volumului său de memorii, Rezervă. Ducele de Sussex a donat 1.500.000 de dolari pentru Sentebale, organizație pe care a înființat-o împreună cu Prințul Seeiso în amintirea mamelor lor și care sprijină copii vulnerabili și tineri cu HIV/SIDA din Lesotho și Botswana.
Prințul Harry va dona 300.000 de lire sterline organizației non-guvernamentale WellChild, al cărei patron regal este de cincisprezece ani. WellChild are ca scop îngrijirea la domiciliu a copiilor și tinerilor cu probleme de sănătate complexe.
Copyright © Nemira, 2023 pentru prezenta ediție în limba română.
Tiparul este executat la TIPOGRAFIA EVEREST
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-1450-5
Pentru Meg, Archie și Lili… și, desigur, pentru mama„Trecutul nu e mort. Nici măcar nu e trecut.“William Faulkner
Am convenit să ne întâlnim la câteva ore după înmormântare. În parcul Frogmore, lângă ruinele gotice. Am ajuns primul.
M‑am uitat în jur, n‑am văzut pe nimeni.
Mi‑am verificat telefonul. Niciun SMS, niciun mesaj vocal.
„Probabil că întârzie“, m‑am gândit, sprijinindu‑mă de zidul de piatră.
Am pus telefonul în buzunar și mi‑am spus: „Stai liniștit!“
Vremea era tipică pentru luna aprilie. Nu tocmai iarnă, nici primăvară încă. Arborii erau golași, iar aerul plăcut. Cerul era cenușiu, dar înfloreau lalelele. Lumina era palidă, și totuși lacul indigo ce străbătea parcul scânteia.
„Cât de frumos e totul!“, mi‑am zis. „Și cât de trist…“
Odinioară aceasta urma să fie casa mea pentru totdeauna. În schimb, se do ‑ vedise a fi doar un scurt popas.
Când soția mea și cu mine am fugit de acolo, temându‑ne pentru sănătatea psihică și pentru siguranța noastră fizică, nu știam sigur când mă voi mai întoarce. Se întâmpla în ianuarie 2020. Cincisprezece luni mai târziu, iată‑mă în acest loc, la câteva zile după ce m‑am trezit cu treizeci și două de apeluri nepreluate, urmate de o scurtă discuție emoționantă cu bunica:
— Harry… bunicul s‑a stins din viață.
Vântul s‑a întețit și s‑a lăsat răcoarea. Zgribulit, mi‑am frecat brațele, regretând că port o cămașă albă, subțire. Îmi doream să nu‑mi fi schimbat costumul de înmormântare. Îmi doream să mi fi luat haina pe mine. M‑am întors cu spatele, ferindu‑mă de vânt, și am văzut, profilându‑se în spatele meu, așa‑zisele ruine gotice – în realitate, nu erau cu mult mai gotice decât London Eye. Un arhitect inteligent, o punere în scenă iscusită. Ca multe alte lucruri de aici, mi‑am zis.
Am părăsit zidul de piatră și m‑am apropiat de o băncuță din lemn. M‑am așezat, mi‑am verificat din nou telefonul și m‑am uitat de‑a lungul aleii din parc. „Unde sunt?“, m‑am întrebat.
O nouă adiere de vânt rece. Mi a amintit de înfățișarea bunicului ajuns în iarna vieții. De umorul lui sec. Și de un weekend petrecut la vânătoare cu ani în urmă. Încercând să pornească o conversație, un amic l‑a întrebat pe bunicul ce părere are despre noua mea barbă, care stârnise îngrijorare în sânul familiei regale și controverse în presă .
— Oare ar trebui să‑l oblige regina pe prințul Harry să se bărbierească?
Bunicul s‑a uitat la amicul cu pricina, apoi la bărbia mea și a zâmbit șiret.
— Aia nu e barbă!
Toată lumea a râs. A avea sau a nu avea barbă, asta era întrebarea, dar uite că bunicul cerea o barbă mai lungă.
— Măcar să‑i crească o barbă țepoasă și sălbatică de viking!
M‑am gândit la convingerile bunicului, la multele sale pasiuni – condusul trăsurii, ieșirile la grătar, vânătoarea, mâncarea, berea. La felul în care se raporta la viață. Avea asta în comun cu mama. Poate că de aceea o admirase nespus. Cu mult înainte să devină prințesa Diana, pe când era doar Diana Spencer, educatoare la grădiniță, iubita secretă a prințului Charles, bunicul a fost cel mai înfocat susținător al ei. Unii au spus că, de fapt, el a făcut posibilă căsătoria părinților mei. Dacă‑i așa, am putea spune că bunicul a fost cauza primordială a existenței mele. Dacă n‑ar fi fost el, eu nu m‑aș afla aici.
Și nici fratele meu mai mare.
În schimb, poate că mama ar fi fost aici. Dacă nu s‑ar fi căsătorit cu tata…
Mi‑am amintit o discuție recentă dintre mine și bunicul, la scurt timp după ce împlinise nouăzeci și șapte de ani. Se gândea la moarte. Nu mai era în stare să facă nimic din ceea ce‑l pasiona, mi‑a mărturisit. Și totuși, ce‑i lipsea cel mai mult era munca.
— Fără muncă, totul se destramă, mi‑a zis.
Nu părea trist, ci doar pregătit.
— Trebuie să știi când e momentul să pleci, Harry.
Am privit în depărtare, spre orizontul jos pe care se profilau criptele și monu mentele înșirate de‑a lungul domeniului Frogmore. Cimitirul regal. Locul de odihnă veșnică al multora din familia noastră, inclusiv al reginei Victoria. Al celebrei Wallis Simpson. Al și mai renumitului ei soț, Edward, fostul rege și stră‑străunchiul meu. După ce Edward a abdicat pentru Wallis, după ce au fugit din Marea Britanie,
cei doi s‑au frământat îndelung cu privire la întoarcerea finală – amândoi obsedați de dorința de a fi înmormântați aici. Regina, bunica mea, le‑a acceptat solicitarea. Dar i‑a așezat la distanță de toți ceilalți, sub un platan încovoiat. O ultimă mustrare, probabil. Poate un ultim exil. M‑am întrebat ce importanță mai aveau acum pentru Wallis și Edward toate frământările lor. A contat ceva, până la urmă? M‑am între bat dacă și‑au pus vreodată problema. Oare pluteau în sfere celeste, frământându‑se în continuare pentru alegerile făcute sau nu se mai aflau nicăieri și nu se mai gândeau la nimic? Oare dincolo chiar nu există nimic? Oare conștiința se oprește, asemenea timpului? Sau poate că cei doi se află aici chiar acum, lângă falsele ruine gotice sau lângă mine, și îmi ascultă gândurile, mi‑am zis. Și dacă da… poate că și mama e aici?
Gândul la ea mi‑a adus, ca întotdeauna, o rază de speranță și o explozie de energie. Și totodată o undă de mâhnire. Zilnic îmi era dor de mama, dar în ziua aceea, în pragul întâlnirii tulburătoare de la Frogmore, m‑am trezit tânjind după ea, fără să pot explica de ce. Ca atâtea alte lucruri în legătură cu ea, era greu de descris în cuvinte.
Deși mama a fost o prințesă cu nume de zeiță, ambele titluri au părut dintot‑ deauna slabe și nepotrivite. Lumea o compara adesea cu diverse personalități și sfinți, de la Nelson Mandela până la Maica Tereza și Ioana d’Arc, dar aceste comparații, deși măgulitoare și afectuoase, erau departe de realitate. Cea mai cunoscută femeie de pe planetă, una dintre cele mai iubite, mama era pur și simplu de nedescris, acesta e purul adevăr. Și totuși… cum putea o persoană aflată dincolo de limbajul cotidian să rămână atât de reală, o prezență atât de palpabilă și extraordinar de vie în mintea mea? Cum era posibil să o văd la fel de limpede ca pe lebăda ce se îndrepta spre mine pe lacul indigo? Cum de puteam să o aud râzând la fel de puternic precum trilurile păsărilor din copacii încă golași? Sunt multe lucruri de care nu îmi amintesc, fiindcă eram foarte mic atunci când a murit, dar miracolul cel mai mare e că îmi amintesc atâtea altele. Zâmbetul ei irezistibil, ochii vulnerabili, dragostea ei copilărească pentru filme, muzică, haine și dulciuri – și pentru noi. O, cât ne‑a iubit pe fratele meu și pe mine! „Obsesiv“, i‑a mărturisit ea odată unui reporter. Ei bine, mami… și noi la fel. Poate că era omniprezentă tocmai din același motiv pentru care era indesci frabilă – fiindcă era luminoasă, o lumină pură și strălucitoare, și cum poți descrie realmente lumina? Până și lui Einstein i‑a fost greu să o facă. De curând, astro ‑ nomii și‑au repoziționat cele mai mari telescoape, le‑au orientat spre un crâmpei din cosmos și au izbutit să întrezărească o sferă extraordinară, pe care au numit‑o
Earendel, numele Luceafărului‑de‑Dimineață în engleza veche. Aflată la o distanță de miliarde de kilometri și probabil dispărută de mult, Earendel e mai aproape în timp de Big Bang, de momentul Creației, decât de Calea‑Lactee, și cu toate acestea rămâne cumva încă vizibilă pentru ochii muritorilor, fiindcă e deosebit de strălucitoare și de orbitoare. Așa a fost mama.
De aceea o vedeam și o simțeam mereu, și în special în acea după‑amiază de aprilie, la Frogmore. De aceea, dar și pentru că‑i duceam mai departe moștenirea. Venisem în parcul Frogmore fiindcă‑mi doream pace. Mi‑o doream mai mult decât orice altceva. Mi‑o doream de dragul familiei mele și pentru mine, dar și de dragul ei.
Oamenii uită cât de mult a luptat mama pentru pace. A înconjurat planeta de multe ori, a traversat câmpuri minate, a strâns în brațe bolnavi de SIDA, a consolat orfani de război, străduindu‑se în permanență să ofere pacea cuiva, undeva, și știam cu câtă disperare și‑ar fi dorit – ba nu, chiar și‑a dorit – să fie pace între fiii ei, precum și între noi doi și tata. Și în sânul întregii familii.
De luni întregi, Windsorii se războiau între ei. De a lungul secolelor, au existat diferite certuri între membrii familiei noastre, dar acum era ceva complet diferit. Era o ruptură publică pe scară largă, ce amenința să devină iremediabilă. Prin urmare, deși zburasem spre casă doar pentru înmormântarea bunicului, în timp ce mă aflam acolo, am solicitat această întâlnire secretă cu fratele meu, Willy, și cu tata, ca să discutăm despre situația în care ne aflam. Să găsim o soluție.
M‑am uitat din nou la telefon și încă o dată dintr‑o parte în alta a aleii din parc și mi‑am zis: „Poate că s‑au răzgândit. Poate că nu vor veni.“
O clipă m‑am gândit să plec, să fac o plimbare singur prin parc și să mă întorc acasă, unde toți verii mei beau și spuneau povești despre bunicul. Dar, în cele din urmă, i‑am văzut. Umăr la umăr, îndreptându‑se spre mine cu pași mari, păreau înverșunați, aproape amenințători. Mai mult, păreau foarte uniți. Mi s‑a strâns stomacul. În mod normal, se certau pe câte o temă sau alta, însă acum păreau sincronizați – aliați.
Și atunci mi‑a trecut prin minte un gând: „Stai puțin! Ne‑întâlnim să facem o plimbare… sau să ne duelăm?“
M‑am ridicat de pe banca de lemn, am făcut un pas nesigur spre ei și le‑am adresat un zâmbet pierit. Dar nu mi l‑au întors. Acum inima începea să‑mi bubuie de‑a dreptul. „Respiră adânc“, mi‑am zis.
Dincolo de teamă, simțeam un fel de hiperluciditate și o intensă vulnerabilitate, pe care le mai simțisem și în alte momente‑cheie din viață. Când pășeam în urma
sicriului mamei. Când am mers la război pentru prima dată. Când am ținut un discurs în toiul unui atac de panică.
Aveam sentimentul că pornesc într‑o expediție de care nu știam dacă sunt în stare și eram totodată pe deplin conștient că nu există cale de întoarcere. Că destinul deținea controlul.
„Bine, mami“, mi‑am zis, iuțind pasul. „Am pornit. Urează‑mi succes.“
Ne‑am întâlnit la mijlocul aleii.
— Willy, tată… Salut!
— Harold!
Dureros de rece.
Am pornit toți trei pe aleea cu prundiș, peste podul mic de piatră, năpă ‑ dit de iederă. Felul în care ne‑am aliniat spontan, în care, fără niciun cuvânt, am înaintat cu pași egali și cu capetele plecate, plus vecinătatea mormintelor –cum puteau să nu ne amintească de înmormântarea mamei? Mi‑am impus să nu mă gândesc la asta și să mă concentrez în schimb asupra sunetului plăcut al pașilor pe pietriș și asupra vorbelor noastre care zburau precum fuioarele de fum purtate de vânt.
Fiind britanici, membri ai familiei Windsor, am conversat într‑o doară despre vreme. Am schimbat impresii despre înmormântarea bunicului. O plănuise el însuși întru totul, până la cel mai mic detaliu, ne‑am amintit unul altuia zâmbind îndurerați. Conversație măruntă. Cea mai măruntă. Am atins toate temele secundare, pe când eu tot așteptam să ajungem la subiectul principal și mă întrebam de ce durează atât și cum naiba de tatăl și fratele meu păreau așa de calmi.
M‑am uitat în jur. Străbătuserăm ceva drum și ne aflam exact în mijlocul Cimitirului regal, înconjurați de morți mai ceva decât prințul Hamlet. Dacă mă gândesc mai bine… n‑am cerut eu însumi cândva să fiu înmormântat aici?
Cu câteva ore înainte să plec la război, secretarul meu personal mi‑a spus că trebuie să‑mi aleg locul în care ar trebui să mi se îngroape rămășițele pământești. — În caz că se întâmplă ceva rău, Alteța Voastră Regală… Căci războiul e o chestiune periculoasă…
Existau câteva opțiuni. St. George’s Chapel? Capela Memorială de la Windsor, unde era îngropat bunicul acum?
Nu. Alesesem această variantă, fiindcă parcul era fermecător și în el dom nea liniștea.
Aproape călcaserăm pe chipul lui Wallis Simpson, când tata s‑a lansat într‑o scurtă prelegere despre vărul său de aici, despre regele de colo, despre duci și ducese
odinioară faimoși, despre doamne și lorzi îngropați sub peluza îngrijită. Studiind istoria de‑a lungul vieții, avea o mulțime de informații de împărtășit și mi‑am imaginat cum vom rămâne acolo ore în șir și cum, la sfârșit, ne‑ar putea da chiar și un test. Din fericire, s‑a oprit, ne‑am continuat plimbarea prin iarbă în jurul lacului și am ajuns în dreptul unui strat mic și frumos de narcise. Abia acolo am trecut, în cele din urmă, la subiect. Am încercat să le explic cum văd eu lucrurile. Nu mă aflam în cea mai bună formă. La început eram încă neliniștit și mă străduiam să‑mi controlez emoțiile și totodată să vorbesc succint și explicit – și pașnic. Mai mult, jurasem că nu voi permite ca întâlnirea să se transforme într‑o dispută. Dar curând mi‑am dat seama că nu ținea de mine. Tata și Willy își aveau propriile roluri de jucat și veniseră pregătiți de ceartă. De fiecare dată când mă lansam într‑o nouă explicație, când începeam o nouă idee, unul dintre ei sau amândoi mă întrerupeau. În special Willy, care nu voia să audă nimic. După ce mi‑a tăiat vorba de câteva ori, am început să ne înțepăm, aruncându‑ne aceleași cuvinte pe care ni le serveam de luni bune, ba chiar de ani. Discuția s‑a încins atât de tare, încât tata a ridicat mâinile.
— Ajunge!
Stătea între noi și se uita la fețele noastre congestionate: — Băieți, vă rog să nu‑mi faceți ultimii ani mizerabili!
Avea o voce răgușită și fragilă. La drept vorbind, părea bătrână. M‑am gândit la bunicul.
Și dintr‑odată ceva s‑a schimbat în mine. M‑am uitat la Willy, m‑am uitat cu adevărat, poate pentru prima dată din copilărie. Am cântărit totul: încruntătura lui familiară, dintotdeauna prezentă atunci când avea de‑a face cu mine; calviția lui alarmantă, mai pronunțată decât a mea; celebra lui asemănare cu mama, care se estompa cu timpul. Cu vârsta. În unele privințe, era oglinda mea, în altele, opusul meu. Iubitul meu frate, acum dușmanul meu. Oare cum se ajunsese aici?
Mă simțeam îngrozitor de obosit. Voiam să merg acasă și mi‑am dat seama ce concept complicat devenise acest cuvânt. Sau poate că a fost dintotdeauna. Am arătat spre parc, spre orașul de dincolo de el, spre țară și am spus:
— Willy, asta trebuia să fie casa noastră. Urma să trăim aici pentru tot restul vieții.
— Tu ai plecat, Harold.
— Da… și știi de ce.
— Nu știu.
— Nu… știi?
— Sincer, nu.
M‑am lăsat pe spate. Nu‑mi venea să cred ce aud. Una era să nu fim de acord a cui e vina sau cum altfel ar fi putut sta lucrurile, dar să pretindă că nici nu‑i trecea prin cap care erau motivele pentru care îmi părăsisem patria – țara pentru care luptasem și pentru care fusesem pregătit să mor, țara mamei mele? Ce replică incomodă! Pretindea că habar n avea de ce soția mea și cu mine am făcut pasul drastic de a ne lua copilul și de a fugi mâncând pământul, de a lăsa totul în urmă – casă, prieteni, mobilier? Serios?
Am ridicat privirea spre înaltul copacilor:
— Nu știi?
— Harold… sincer, nu știu.
M‑am întors spre tata. Se uita la mine cu o expresie în care am citit: „Nici eu .“ „Extraordinar!“ mi‑am zis. Poate chiar nu știau. Incredibil! Dar poate că era adevărat.
Și dacă nu știau de ce‑am plecat, poate că nu mă cunoșteau. Deloc. Și poate că nu mă înțeleseseră nicicând cu adevărat. Sincer să fiu, poate că nici eu.
Gândul acela m‑a umplut de tristețe și m‑am simțit îngrozitor de singur. Dar m‑a și motivat. „Trebuie să le spun“, mi‑am zis. „Cum să le‑o spun? Nu pot. Mi‑ar lua prea mult. În plus, e limpede că nu au dispoziția necesară să mă asculte. Nu acum, în orice caz. Nu azi.“
Așa că…
Tată, Willy…
Lume…
Vă invit să mă cunoașteți.
