Page 1

MARTIN TAMCKE

CREȘTINII ÎN LUMEA ISLAMICĂ De la Mahomed până în prezent Traducere din limba germană CĂTĂLIN-ȘTEFAN POPA Revizuire traducere VASILE ADRIAN CARABĂ


I ISL A MUL ȘI C R E ȘT IN IS M U L În doar câteva decenii din secolul al VII-lea, arabii au cucerit teritoriile antice ale creștinismului. Aici, în Egipt, Siria și Palestina, se afla leagănul monahismului creștin, aici, în Alexandria şi Antiohia, au înflorit marile școli ale gândirii teologice. Aici, unde muezinul cheamă azi la rugăciune, se afla patria lui Augustin, în Tunisia zilelor noastre. Înseşi locurile din Ierusalim, care stau mai mult decât oricare altele în legătură cu patimile și moartea lui Iisus Hristos, se aflau acum în mâna musulmanilor. După cucerire, învingătorii nu le-au impus supușilor propria lor religie. Adesea, au trecut secole până când creștinismul de acolo a înțeles că înfrângerea a fost una definitivă și că orice speranță pusă într-o coexistență bazată pe drepturi egale, sau chiar într-o restaurare a stăpânirii creștine este o iluzie. Înfrângerea s-a dovedit a fi definitivă, chiar și după secole de dominanță politică a Vestului. Chiar dacă supus schimbărilor, creștinismul a trebuit totuși, în acel context, să învețe să accepte cadrul lumii islamice ca fiind cel decisiv pentru propria supraviețuire. Calea pe care creștinismul a trebuit să o urmeze pentru a se adapta islamului, care devenea din ce în ce mai dominant și prin care căuta să reziste presiunii crescânde de convertire la


20

Creștinii în lumea islamică de la Mahomed până în prezent

islam, a condus în cele din urmă la migrația în masă a creștinilor orientali din zilele noastre. Mai puțin decât oricând, creștinii îşi pot vedea viitorul în lumea musulmană orientală în cadrul sistemelor ei politice. Chiar și țările în care creștinii și musulmanii erau tratați odinioară egal în fața legii îi degradează acum din nou pe creștini, catalogându-i în anumite structuri de stat și sociale musulmane drept cetățeni de mâna a doua. Situația creștinilor orientali se poate înțelege numai pornind de la condițiile care le-au fost impuse.

Mahomed [i Coranul Când vine vorba despre raportul dintre islam și creștinism, învățații islamici se bazează în acest sens, în primul rând, pe Coran și pe tradiția de interpretare a acestuia.1 Chiar dacă geneza literară a Coranului referitoare la percepția sa asupra creștinismului nu a fost analizată de o manieră concludentă şi definitivă până astăzi, ar fi totuși de făcut câteva comentarii cu privire la diagnosticul oferit de Coran. Încercările de a vedea Coranul ca răspuns nu doar la iudaismul contemporan lui, ci și la creștinismul din timpul lui Mahomed (cca 570–632), sunt din ce în ce mai numeroase, și asta nu fără motiv. Totuși, ele nu pot oferi concluzii, nici măcar ipotetice, despre interacțiunea creștino-islamică. O parte dintre cei care au fost de față, dintru început, la vestirea Coranului în limba arabă erau, în mod cert, creștini de limbă arabă. Raportat la Tora și la Evanghelie, Coranul se lasă înțeles ca scriere adeveritoare în limba arabă cu privire la revelațiile divine anterioare (Sura 46,12.30). Dacă însă cei ce ar asculta Coranul ar avea dubii cu privire la conținutul mesajului adresat lor, atunci 1 Bibliografia a devenit destul de vastă. Amintim aici doar: J. Waardenburg, Muslims and others, Berlin, 2003; T. Andrae, Der Ursprung des Islams und das Christentum, Uppsala, 1926; K.J. Kuschel, Streit um Abraham, München, 1994. Versetele din Coran le vom cita conform traducerii lui M. Henning, Stuttgart, 1991.


Islamul și creștinismul

21

să-i întrebe pe aceia care au citit Scriptura înaintea lor (Sura 10,94; 21,7). Coranul pleacă de la premisa că ascultătorii săi sunt familiarizaţi cu cele mai importante dintre istorisirile și figurile Vechiului și Noului Testament. În același timp, el pleacă de la o cunoștintă clară despre cultul și doctrina creștinilor și ale iudeilor. „Poporul cărții“, adică creștinii și iudeii, este somat în legătură cu abuzurile și îndepărtarea sa de la calea cea dreaptă. Coranul se pretinde a fi şi o critică la adresa credinței creștine și a practicii sale religioase. Critica își are punctul culminant în special în doctrină. Iisus, Fiul Mariei, ar fi doar un trimis al lui Dumnezeu, dar nu şi Fiul lui Dumnezeu. Prin urmare, în mod ţintit, Coranul le cere creștinilor să creadă în Dumnezeu și în trimisul Său. În mod expres, creștinii sunt îndemnați să nu spună „Trei“: ar fi bine pentru ei să renunţe la Treime (Surele 4,171; 5,73), căci Dumnezeu ar fi doar Unul singur. A avea un Fiu nu este compatibil cu sfințenia Sa. Ale Sale sunt cele din cer și cele de pe pământ, El este ocrotitorul tuturor. Chiar și aici îşi arată Coranul perspectiva critică faţă de creștinism: respinge Hristologia și Triadologia, care sunt învăţături esențiale ale creștinilor, și propun un Hristos deposedat de dumnezeirea Sa. Potrivit Coranului, dogma despre dumnezeirea lui Iisus Hristos ar fi condus la falsificarea doctrinei creștine și la ignorarea unei părți a acesteia, fapt asupra căruia creștinii au fost avertizați: cel ce mărturisește dumnezeirea lui Hristos este, în mod cert, necredincios (Surele 2,116; 5,72; 9,30). Creștinii și-ar încălca, deci, angajamentul asumat, fapt pentru care sunt amenințaţi cu pedeapsa. Chiar pe baza criticii la adresa dumnezeirii lui Hristos se poate constata pur şi simplu că: „Dumnezeul nostru și Dumnezeul vostru este Unul“ (Sura 29,46). Venirea lui Mahomed ar fi fost chiar prezisă de Avraam și de Hristos. Coranul îi vede pe creștini în special foarte aproape de islam, iar asta pentru că în rândul lor ar exista preoți și monahi lipsiţi de trufie. Ca oameni integri,


22

Creștinii în lumea islamică de la Mahomed până în prezent

Dumnezeu le va da ca răsplată grădini cu pâraie, unde vor sălășlui veșnic (Surele 5,65 ş.u., 82–85). Obiecțiile creștinilor împotriva misiunii divine a lui Mahomed demonstrează musulmanilor împotrivirea încăpăţânată a acestora față de mesajul Profetului. Chiar și dacă le-ar aduce cineva toate semnele posibile, ei tot nu ar urma chemarea, ci ar revendica făgăduințele doar pentru sine și ar îndemna spre convertire la religia lor (Sura 2,111). Totuşi, o astfel de pretenție se cuvine doar islamului. Lui i-a fost încredinţată lupta împotriva necredinţei şi a încăpăţânării creştinilor, iar asta până la supunerea lor totală. Scopul ar fi deci de a-i face pe creștini ca, în cele din urmă, „să plătească […] tribut, umiliți“ (Sura 9,29) din tot ceea ce posedă. La început, numărul redus al creștinilor din Peninsula Arabică părea a nu fi un pericol de luat în seamă de către islam, însă, prin faptul că au rămas fideli convingerilor lor religioase, Mahomed a pornit în 629 o campanie militară în nordul Arabiei împotriva lor, care, în cele din urmă, a eșuat. Resentimentele crescură şi, ca atare, s-a făcut chemare la oaste pentru a-i supune pe toţi cei ce nu erau musulmani. În 630–631 a urmat un nou conflict armat împotriva creştinilor, de această dată cu succes. Vizate au fost acum teritoriile aflate sub dominaţie creştină din regiunile nordice și sudice. Bazându-se pe buna lor credinţă și cunoscând principiul că „nu este silire la credință“ (Sura 2,256), creștinii nu aveau de ce să se teamă, totuși, s-a impus în cele din urmă în cadrul islamului convingerea că ei, creștinii, trebuiau combătuți și umiliţi. Li s-a impus un statut umilitor, fiind obligaţi să plătească pentru a trăi mai departe în propria lor religie. Astfel, ei au devenit dependenţi, cetățeni aflați sub protecție (dhimmi). Cu toate că în Coran există câteva pasaje pozitive despre creștinism, cele care au avut în primul rând efect real au fost acelea care, în parte, sunt extrem de negative la adresa sa şi care par să justifice ideea că creștinismul ar fi o formă religioasă degradantă (vezi Surele 3,71; 5,51.57; 9,27 ș.u.).


Islamul și creștinismul

23

Între toleran]\ [i umilin]\: contractele de protec]ie Majoritatea celor care au ascultat mesajul Coranului în propriul său areal geografic au fost iniţial vorbitori de limbă siriacă; mai exact, aceștia vorbeau varianta limbii aramaice, îndrudită cu siriaca, dar mai veche decât ea. În Bisericile din regiunea arabă, siriaca era limba preponderentă, fiind vorbită de melchiți, iacobiți și nestorieni. Din punct de vedere istoric este greu de lămurit raportul dintre primii musulmani și creștinii stabiliți timpuriu în Peninsula Arabică. Cert este că în Peninsula Arabică au existat creștini sirieni până târziu, în Evul Mediu, şi în anumite cazuri chiar dincolo de el, aşa cum s-a întâmplat pe insula Socotra. Istoric s-a dovedit că citatele care susțin că profetul Mahomed ar fi ordonat expulzarea evreilor și a creștinilor din Peninsula Arabică, pentru a rămâne sub stăpânire musulmană, nu-i pot fi puse în cârcă acestuia; lucru valabil și în cazul pretenţiei de alungare a populației creștine din orașul comercial Najran și al sloganului ce susține că nu pot exista două religii în țara arabilor. Nici măcar tradiția musulmană nu este unitară în acest sens, ci invocă faptul că în situația descrisă s-ar fi aflat doar acei creștini care nu intrau sub incidența contractelor de protecție. Aceeași tradiție musulmană nu delimitează clar nici granițele Arabiei, oferind diferite variante de împărțire teritorială. În schimb, este cert faptul că iudeii și creștinii nu au încetat să existe în Peninsula Arabică, nici atunci și nici astăzi. Din motive interne, ficțiunea istorică s-a păstrat în tradiția musulmană până în zilele noastre. Majoritatea istoriilor musulmane cu privire la relația dintre creștinii din Najran și Mahomed abundă în legende târzii, fabule și denaturări.2 Najran era un punct de intersecție a căilor comerciale, 2 Pentru Najran a se vedea: I. Shahid, The Martyrs of Najran. New Documents, Bruxelles, 1971; A. Abel, La convention de Nedjràn et le développement du «droit des gens» dans l’Islam classique, Courtrai, 1945; W. Schmucker, „Die christliche Minderheit von Nagran und die Problematik ihrer Beziehungen zum frühen


24

Creștinii în lumea islamică de la Mahomed până în prezent

un oraș aflat astăzi într-o oază din Arabia Saudită, care a aparținut până în 1934 Yemenului. Aici, începând din secolul al IV-lea, a prins rădăcini creștininismul sirian de răsărit, iar din secolul al V-lea și creștinismul etiopian (ambele aflându-se în tensiuni cu dominația iudaică). În Yemen apare totodată și creștinismul sirian de apus, având deja în frunte un episcop. La începutul secolului al VI-lea au izbucnit aici persecuţii împotriva creștinilor, persecuţii care s-au răspândit şi împotriva creştinilor din Imperiul Himjariților. Odioasele masacre din timpul unei campanii etiopiano-bizantine au condus la reorganizarea Bisericilor și a creștinismului din Yemenul de astăzi. În acest context ia naștere marea catedrală din Sana. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, sassanizii au anexat regiunea imperiului lor cu statut de provincie, pentru ca în anul 628 guvernatorul ei să acceptate islamul. Chiar şi în a doua jumătate a secolului al IX-lea este atestat un episcop de tradiţie est-siriană în regiunea Yemenului, aşa cum se cunosc și familii creștine. Creștinii din Najran au trimis o delegație la Mahomed, probabil cu caracter politico-economic. Această întâmplare consemnată de tradiţie nu mai poate fi reconstruită cu certitudine din punct de vedere istoric. Un posibil punct de plecare al legendei îl constituie o dispută hristologică dintre creștinii din Najran și Mahomed. Disputa ar fi avut ca temă natura divino-umană a lui Iisus Hristos, împotriva căreia Mahomed ar fi invocat versuri din Sura a treia. În final, creștinii s-ar fi dat bătuți. Cu toate acestea, noua somaţie a lui Mahomed făcută creştinilor de a se converti la islam nu a avut sorţi de izbândă. Ca atare, ei ar fi căzut sub incidenţa legii, fiind pasibili de pedeapsa capitală. Ar fi solicitat timp de gândire pentru a se putea consulta. În urma consfătuirilor s-ar fi ajuns la un compromis, pentru ca în cele din urmă Mahomed să își schimbe punctul de vedere și să accepte ca fiecare să rămână în credința lui. Creștinii s-ar fi arătat dispuşi să încheie un contract, în cadrul căruia ar fi fost Islam“, în T. Nagel, G.-R. Puin, C.-U. Spuler, W. Schmucker, A. Noth (Hg.), Studien zum Minderheitenproblem im Islam I, Bonn, 1973, pp. 183–281.


Islamul și creștinismul

25

stabilite drepturile și obligațiile lor, în special în forma unor angajamente de natură financiară. Tratatul chiar a fost eficient. A fost reînnoit în timpul califului Abu Bakr, în 634, pentru ca apoi să fie reziliat de către succesorul său, Omar, în 640. Deși i-a expulzat pe cei din Najran, Omar le-a asigurat acestora protecția și susținerea musulmanilor. O tradiție istorică face referire la najraneni, care, în loc să rămână creștini, potrivit acordului încheiat, s-ar fi convertit la islam pentru a scăpa de expulzare, ca apoi să revină la creștinism. Ei s-ar fi mutat apoi în regiunea Irakului de astăzi, unde le-ar fi fost date terenuri rămase pârloagă pentru a le cultiva. Aceștia s-ar fi bucurat și de o concesie potrivit căreia timp de doi ani ar fi fost scutiţi de plata capitaţiei. Formele contractului păstrate azi sunt variante târzii, care însă nu neagă existența propriu-zisă a acestuia. Creștinii erau protejați împotriva insultei și a umilinței, excepție făcând doar aceia dintre ei care luau camătă. Variantele târzii ale contractului confirmă aplicabilitatea acestuia și în următoarele aspecte: niciun episcop nu va fi mutat din scaunul său episcopal, niciun monah nu va fi nevoit să-și părăsească mănăstirea și niciun preot nu-și va pierde parohia. Evoluția istoriei creștinilor din această regiune aflaţi sub stăpânire musulmană este la fel de greu de elucidat ca și circumstanțele declinului lor, cândva după secolul al IX-lea. Privirea aceasta îndreptată asupra uneia dintre regiunile centrale ale Peninsulei Arabice ne lasă să înţelegem modul în care musulmanii și creștinii au căutat să ajungă la o înțelegere în perioada de început a coexistenței lor şi cum, în cele din urmă, creștinii au cedat. Fireşte, poate fi demostrat faptul că ei nu au dispărut ca urmare a unei porunci date de Omar, aşa cum pretind mai târziu legendele apărute în lumea musulmană. Încă din secolul al VII-lea, o multitudine de așa-zise contracte de protecție, paralele cu cel pentru Najran, a format cadrul juridic

Martin tamcke crestinii in lumea islamica preview  
Martin tamcke crestinii in lumea islamica preview  
Advertisement