Seria HANNIBAL LECTER
Dragonul roșu Tăcerea mieilor
HANNIBAL ÎNĂLȚAREA
Traducere din limba engleză și note
Liviu Szőke
Imprint coordonat de Marian COMAN
Coperta: Vasile ADNAN
Prepress: Alex CSUKOR
Redactor: Alexandru ENE
Tehnoredactor: Antonela IVAN
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HARRIS, THOMAS
Hannibal. Înălțarea / Thomas Harris ; trad. din lb. engleză: Liviu Szoke. - Bucureşti: Armada, 2025
ISBN 978-606-43-2115-2
I. Szoke, Liviu (trad.)
821.111
Thomas Harris HANNIBAL RISING
Copyright © 2006 by Yazoo Fabrications, Inc.
Copyright © Nemira, 2025, pentru prezenta ediție în limba română ARMADA este un imprint al Grupului Editorial NEMIRA
Tiparul a fost executat de tipografia MONITORUL OFICIAL R.A.
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări şi închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978-606-43-2115-2
Ușa care duce în palatul memoriei lui Hannibal Lecter se află în bezna din mijlocul minții acestuia și are un zăvor care poate fi găsit doar dacă pipăi după el. Acest straniu portal duce în spații enorme și puternic luminate, într-un stil baroc timpuriu, și în holuri și încăperi ce rivalizează ca număr cu cele din muzeul Topkapı.
Peste tot sunt expoziții, cu spații generoase și bine luminate pentru exponate, fiecare legate strâns de amintiri ce duc la alte amintiri într-o progresie geometrică.
Spațiile dedicate primilor ani din viață ai lui Hannibal Lecter diferă de cele din alte arhive prin faptul că sunt incomplete. Unele sunt scene statice, fragmente doar, precum cioburile din Mansarda pictată, ținute laolaltă de ipsos alb. Alte camere conțin zgomote și mișcare, șerpi uriași care se luptă și se opintesc în întuneric și emit fulgere scurte. Țipete de implorare umplu anumite spații în subsolul în care Hannibal însuși nu poate să coboare. Însă holurile nu poartă țipetele mai departe, și acolo ai și muzică, dacă dorești.
Palatul este o construcție începută în primii ani de școală ai lui Hannibal. În anii în care a stat închis, el și-a mărit și și-a îmbunătățit palatul, iar bogățiile din el l-au menținut pe linia de plutire în lungile perioade în care paznicii îi interziceau accesul la cărțile lui. Aici, în întunericul fierbinte al propriei lui minți, haideți să pipăim împreună ca să găsim zăvorul. După ce-l găsim, haideți să ne bucurăm de muzica de pe coridoare și, fără să ne uităm în stânga
sau în dreapta, să mergem la Sala Începuturilor, acolo unde majoritatea exponatelor sunt fragmentare.
Vom adăuga la ele ceea ce am aflat altundeva, în dosare de război sau adunate de poliție, din interviuri și din probe și din posturile încremenite ale cadavrelor. Scrisorile lui Robert Lecter, scoase de curând la iveală, ne pot ajuta să reconstruim însăși viața lui Hannibal, care modifica după propria voință datele ca să pună pe căi greșite autoritățile și propriii cronicari. Prin intermediul eforturilor noastre, am putea urmări cum bestia dinăuntru se smulge de la țâță și, mergând contra vântului, pătrunde în lume.
PARTEA ÎNTÂI
„Acesta-i
primul lucru Pe care l-am deprins: Timpul este ecoul unui topor Care pătrunde în lemn.“
Philip Larkin
Hannibal cel Fioros (1365-1428) a construit castelul familiei Lecter în cinci ani, folosind ca forță de muncă soldații pe care i-a luat prizonieri după Bătălia de la Žalgiris. În ziua în care steagul lui a început să fluture pe turnurile terminate, și-a adunat prizonierii în bucătăria din grădină și, urcându-se pe eșafod ca să li se adreseze, le-a dat drumul să plece la casele lor așa cum le promisese. Mulți au ales să rămână în slujba lui, lucru ce se datora calității hranei pe care le-o oferea.
Cinci sute de ani mai târziu, Hannibal Lecter, în vârstă de opt ani și al optulea cu acest nume, stătea în bucătăria din grădină împreună cu surioara lui, Mischa, și le arunca pâine lebedelor negre care pluteau pe apa întunecată a șanțului din jurul castelului. Mischa se ținea de mâna lui Hannibal pentru a-și menține echilibrul și rată de mai multe ori la rând șanțul când să arunce pâine. Crapi dolofani mișcau frunzele nuferilor și zburătăceau libelulele.
Acum, lebădoiul alfa ieși din apă și începu să lipăie către copii pe picioarele lui scurte, hâsâind provocator la ei. Animalul îl știa pe Hannibal încă de când ieșise din ou, și totuși continua să-l atace, acoperind cerul cu aripile negre desfăcute.
— Oh, Anniba! zise Mischa și se ascunse după piciorul lui Hannibal. Hannibal își ridică brațele în dreptul umerilor, așa cum îl învățase tatăl lui, crescându-le anvergura și cu ajutorul ramurilor de salcie pe care le ținea în mâini. Pasărea se opri pentru a evalua raza de acțiune mai lungă a lui Hannibal și se retrase în apă să mănânce.
— Trecem în fiecare zi prin asta, îi spuse Hannibal păsării.
Dar astăzi nu era o zi ca oricare alta, iar el se întreba unde pot lebedele să fugă.
Mischa, plină de entuziasm, își abandonă pâinea pe solul umed. Când Hannibal se aplecă pentru a o ajuta, ea își folosi mânuța în formă de stea pentru a-l mânji, plină de încântare, cu noroi pe nas. O mânji și el ușor pe vârful nasului și râseră împreună când își văzură reflexiile în apa din șanț.
Copiii simțiră trei bubuituri în pământ și apa se cutremură, încețoșându-le chipurile. Zgomotul de explozii din depărtare se rostogoli pe câmpuri. Hannibal își luă de mână surioara și fugi către castel.
Căruța de vânătoare se afla în curte, iar de ea era legat mărețul cal de povară Cesar. Berndt, cu șorțul de grăjdar, și Lothar, îngrijitorul casei, încărcau trei cufere micuțe în căruță. Bucătarul scotea afară prânzul.
— Conașule Lecter, doamna te cheamă în camera dumneaei, îl anunță bucătarul.
Hannibal i-o dădu dădacei în grijă pe Mischa și o luă la fugă în sus pe scările ce răsunau a gol.
Lui Hannibal îi plăcea foarte mult camera mamei, cea plină de mirosuri, cu fețele gravate în lemn și tavanul pictat – doamna Lecter provenea din familiile Sforza și Visconti, așa că-și adusese cu ea camera de la Milano.
Acum era plină de energie și ochii ei căprui străluceau, reflectând lumina în mici scântei roșii. Hannibal îi ținu caseta de bijuterii în timp ce mama apăsă buzele unui heruvim din mulură și făcu să se deschidă un dulap ascuns. Își adună bijuteriile în cutie și câteva scrisori legate laolaltă; nu era loc pentru toate.
Lui Hannibal i se părea că arată precum portretul din camee al bunicii, care se rostogoli și el în cutie.
Nori pictați pe tavan. Pe când era bebeluș și era hrănit la sân, obișnuia să își deschidă ochii și să vadă cum sânul mamei lui se amesteca cu norii. Senzația marginilor bluzei ei pe față. Și bona – cruciulița ei de aur, precum lumina soarelui, printre norii impunători și lipindu-se de obrazul lui atunci când îl ținea în brațe, ștergându-i forma lăsată de cruce pe piele înainte să apuce să o vadă doamna.
Dar acum tatăl lui stătea în ușă, ținându-și registrele.
Hannibal. Înălțarea
— Simonetta, trebuie să plecăm.
Hainele bebelușului erau împachetate în cădița de bronz a Mischei și doamna își puse cutia de bijuterii printre ele. Femeia se uită de jur împrejur prin cameră și luă un mic tablou cu Veneția de pe trepiedul de pe comodă, apoi se uită o clipă la el și i-l dădu lui Hannibal.
— Dă-i-l bucătarului. Ține-l de ramă. Îi zâmbi.
— Să nu lași urme pe dosul lui!
Lothar cără cădița la căruța din curte, acolo unde Mischa se-agita de colo-colo, tulburată de freamătul din jur.
Hannibal o săltă pe Mischa ca să-l mângâie pe bot pe Cesar. Fetița strânse de câteva ori calul de nas ca să vadă dacă avea să claxoneze. Hannibal adună niște grâu în palmă și-l presără pe jos prin curte ca să facă un „M“. Porumbeii veniră buluc, alcătuind un „M“ din păsări vii pe jos. Hannibal trasă litera în palma Mischei – aceasta se apropia de trei ani și el se străduia din răsputeri să o învețe să citească.
— „M“ de la Mischa! zise el.
Ea fugi râzând printre păsări și acestea zburară în jurul ei, dând roată împrejurul turnurilor și al clopotniței luminate de soare.
Bucătarul, un bărbat masiv, în haine albe de bucătărie, ieși cărând din nou mâncare. Calul își răsuci ochii spre bucătar și îi urmări manevra fluturând dintr-o ureche – pe când Cesar era mânz, bucătarul îl gonise de mai multe ori din grădina plină cu legume, înjurându-l și lovindu-l cu mătura peste crupă.
— Eu rămân și te ajut să strângi ce-i în bucătărie, îi spuse domnul Jakov bucătarului.
— Du-te cu băiatul, îl îndemnă bucătarul.
Contele Lecter o săltă pe Mischa în căruță și Hannibal o luă în brațe.
Contele cuprinse fața băiatului în palmele făcute căuș. Surprins de spasmul palmelor tatălui său, Hannibal se uită cu atenție în ochii lui.
— Trei avioane au bombardat depoul feroviar. Colonelul Timka spune că avem cel puțin o săptămână, asta dacă ajung măcar aici, iar apoi lupta se va da pe drumurile principale. O să fim în siguranță la cabană.
Era a doua zi a Operațiunii Barbarossa, războiul-fulger al lui Hitler prin Europa de Est către Rusia.
Berndt mergea în fața căruței pe poteca din pădure, atent la chipul calului și tăind crengile prea lungi cu o halebardă elvețiană.
Domnul Jakov îi urma pe-o iapă, cu desagii plini cu cărți. Nu era obișnuit să călărească și se prindea strâns de gâtul calului ca să treacă pe sub crengi. Uneori, unde traseul era abrupt, descăleca pentru a împinge alături de Lothar, Berndt și contele Lecter însuși. Crăcile pocneau în urma lor ca să acopere la loc poteca.
Hannibal simțea miros de verdeață zdrobită sub roți și mâinile calde ale Mischei sub bărbie, în vreme ce fetița călătorea în poala lui. Băiatul urmărea bombardierele germane care treceau la mare înălțime. Dârele de vapori lăsate în urmă alcătuiau o partitură și Hannibal îi fredona surorii lui notele pe care fuioarele de fulgi negri le desenau pe cer. Melodia nu era una plăcută.
— Nu, zise Mischa. Anniba, cântă „Das Männlein“! Și, împreună, cântară despre misteriosul micuț din pădure, iar dădaca li se alătură în căruța care-i legăna, în timp ce domnul Jakov cânta de pe cal, deși el prefera să nu o facă în germană.
Ein Männlein steht im Walde ganz still und stumm, Es hat von lauter Purpur ein Mantlein um, Sagt, wer mag das Männlein sein
Das da steht im Walde allein
Mit dem purporroten Mantelein…
Două ore dificile îi aduseră într-o poiană protejată de coroanele arborilor înalți.
Cabana de vânătoare evoluase, de-a lungul a trei sute de ani, de la un șopron simplu la un adăpost confortabil în pădure, acoperit de scânduri până la jumătate și cu un acoperiș abrupt pentru a nu se menține zăpada. Exista și un mic hambar în care se aflau două boxe și o baracă, plus, în spatele cabanei, o toaletă victoriană cu ornamente decorative, din lemn, al cărei acoperiș era abia vizibil dincolo de un gard viu pentru protecție.
Vizibile în continuare în fundația cabanei sunt pietrele unui altar construit în Evurile Întunecate de către cei care venerau șarpele de iarbă.
Acum, Hannibal urmărea cum un șarpe de iarbă se îndepărtează iute de locul străvechi, în timp ce Lothar tăia niște lujeri de viță pentru ca dădaca să poată deschide geamurile.
Contele Lecter mângâie calul cel mare în vreme ce acesta bău vreo șase-șapte litri de apă din găleata fântânii.
— Berndt, bucătarul va termina cu bucătăria înainte să te întorci tu acolo. Cesar se poate odihni în boxa lui la noapte. Tu și bucătarul să porniți în zorii zilei încoace, nu mai târziu de-atât. Vreau să nu v-apuce dimineața la castel.
Vladis Grutas intră în curtea castelului Lecter cu o expresie de încântare, scanând cu privirea ferestrele în timp ce se apropia. Făcu cu mâna și strigă:
— Bună ziua!
Grutas era o siluetă subțirică și avea un păr blond-murdar. Purta haine de civil și avea niște ochi de un albastru atât de deschis, încât arătau ca niște discuri de cer fără niciun nor. Mai strigă o dată:
— Bună ziua celor din casă!
Când nu primi niciun răspuns, merse la intrarea în bucătărie și găsi cutii pline cu provizii adunate pe podeaua bucătăriei. Își băgă iute în rucsac cafea și zahăr. Ușa de la cămară era deschisă. Aruncă o privire în jos, pe scara cea lungă, și văzu o lumină.
Intrarea în adăpostul altcuiva e unul dintre cele mai vechi tabuuri.
Pentru anumiți trăsniți, furișatul oferă un soi de senzație de excitare, așa cum se întâmpla și acum.
Grutas coborî scara și pătrunse în aerul de peșteră, răcoros, al beciurilor boltite ale castelului. Aruncă o privire printr-o arcadă și văzu că ușa din gratii de fier ce proteja vinurile era deschisă.
Auzi un foșnet. Grutas văzu rafturi cu sticle de vin etichetate ce mergeau din podea până în tavan, iar umbra uriașă a bucătarului se mișca prin încăpere în timp ce lucra la lumina a doua felinare. Cutii de împachetare pătrate așteptau pe o masă pentru degustări din mijlocul camerei și, alături de ele, un singur tablou mic, într-o ramă bogat ornamentată.
Grutas își dezgoli dinții când ticălosul ăla mare de bucătar îi apăru în fața ochilor. Acum, spinarea lată a bucătarului era îndreptată spre ușă în timp ce moșmondea ceva la masă. Foșnet de hârtie.
Grutas se lipi de peretele din umbra scărilor.
Bucătarul înveli tabloul în hârtie și apoi îl legă cu sfoară de bucătărie, făcând un colet la fel ca și celelalte. Cu un felinar în mâna liberă, își întinse brațul și trase de un candelabru de fier de deasupra mesei pentru degustări. Un clic și partea din spate a cramei, din capătul unui raft cu vinuri, se desprinse câțiva centimetri de peretele încăperii. Bucătarul desprinse raftul de perete cu un scârțâit prelung de balamale. În spatele lui se găsea o ușă.
Bucătarul intră în camera ascunsă din spatele cramei și atârnă acolo unul dintre felinare. Apoi cără pachetele înăuntru.
În timp ce trăgea raftul cu sticle la loc și avea spatele la ușă, Grutas o porni înapoi în sus pe scări. Auzi un foc de armă afară, apoi glasul bucătarului în urmă:
— Cine-i acolo?
Bucătarul veni după el, rapid pe scări pentru un om așa masiv.
— Oprește-te! Să nu te mai întorci vreodată aici!
Grutas fugi prin bucătărie și apoi în curte, dând din mâini și fluierând.
Bucătarul înhăță un baston dintr-un colț și fugi prin bucătărie în direcția curții când văzu o siluetă în ușă, forma de neconfundat a
unei căști și trei parașutiști germani, cu mitraliere, pătrunseră în cameră. Grutas era în spatele lor.
— Salut, Bucătărașule! începu Grutas, luând o bucată de șuncă sărată din lada de pe podea.
— Pune carnea la loc! zise caporalul german, îndreptându-și arma către Grutas la fel de pregătit cum o făcuse spre bucătar. Afară, du-te cu patrula!
Era mai ușor să coboare poteca înspre castel, iar Berndt o făcu foarte repede cu căruța goală, înfășurându-și frâiele în jurul brațului în timp ce își aprindea pipa. Pe când se-apropia de marginea pădurii, i se păru că vede o măreață barză luându-și zborul din înaltul unui copac. Când se mai apropie un pic, văzu că albul ce flutura acolo era, de fapt, o pânză, o parașută prinsă în crengile înalte și cu sforile tăiate. Berndt se opri. Își lăsă pipa deoparte și sări din căruță. Îi acoperi botul lui Cesar și vorbi încet în urechea animalului. Apoi porni precaut mai departe.
Suspendat de o creangă, mai jos, era un bărbat în haine grosolane de civil, proaspăt spânzurat, cu sfoara înfiptă adânc în carnea gâtului, cu fața neagră-albăstruie și cizmele pline de noroi la o jumătate de metru de pământ. Berndt se întoarse repede la căruță, căutând un loc în care să întoarcă pe poteca îngustă, propriile cizme părându-i-se ciudate în vreme ce-și găsea echilibrul pe terenul neregulat.
Atunci ieșiră dintre copaci: trei soldați germani, conduși de un sergent, și șase oameni în haine de civili. Sergentul stătu să se gândească puțin, apoi trase siguranța mitralierei. Berndt îl recunoscu pe unul dintre civili.
— Grutas, zise.
— Berndt, bunul nostru Berndt, care mereu și-a-nvățat lecțiile, rosti Grutas, apropiindu-se de Berndt cu un zâmbet ce părea destul de prietenos. Poate să se ocupe de cal, îi zise Grutas sergentului neamț.
— Poate e prietenul tău, replică sergentul.
— Poate că nu, ripostă Grutas, apoi îl scuipă pe Berndt în față. Doar pe celălalt l-am spânzurat, nu? Și pe el îl știam. De ce să mergem pe jos? Iar apoi, ceva mai încet: Îl împușc la castel dacă îmi dai pușca înapoi.