Page 1


7

Biografie profesională şi alte date biografice „Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n’aşi voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita «Ţară Româneasc㻓. – Testamentul Prof. Dr. Gh. Marinescu, profesor de neurologie, Facultatea de Medicină Bucureşti (1863-1938)

Î

ncerc să alcătuiesc o biografie a tatălui meu, chirurgul Corneliu Adameşteanu, de la naşterea căruia s-au scurs 108 ani, suficient timp ca orice animozitate legată de numele şi de faptele lui să se stingă (au existat destule astfel de comentarii). Dispun de un număr mare de documente inedite (scăpate ca prin minune în urma refugiului din timpul celui De-Al Doilea Război Mondial şi de repetatele mutări din casă în casă, căci Doctorul Corneliu Adameşteanu a fost, aproape toată viaţa, chiriaş). Aceste documente ar putea sluji istoriei medicinei româneşti (şi nu numai istoriei medicinei) şi ar fi putut să se piardă, necunoscute de nimeni, dacă nu mă hotăram să întreprind acest demers. Consider că nu este numai o datorie filială, ci şi datoria unui medic de a aduce o modestă contribuţie la luminarea trecutului atât de vitregit al asistenţei medicale din ţara noastră, din prima jumătate a secolului XX. Ideea s-a cristalizat mai mult după ce Primăria Municipiului Huşi, prin Hotărârea Consiliului Local din 29 martie 2012, a atribuit numele lui unei străzi noi a oraşului Huşi, în plină dezvoltare. Sfârşitul lui prematur, la numai 55 de ani, în condiţii de detenţie, menit parcă să îl dezonoreze şi să îi anuleze orice merit profesional şi civic, a făcut ca vreme de aproape 40 de ani să nu se mai vorbească despre el. După 1990 au apărut însă evocări, amintiri din partea unor foşti colegi şi colaboratori, apoi a intrat şi în atenţia celor care scriu istoria medicinei româneşti. În cadrul aceleiaşi iniţiative se înscrie şi acest volum, o biografie scrisă de un membru al familiei, care se va strădui să relateze faptele cu obiectivitate, folosind mulţimea de documente care se află în custodia noastră.

Copilăria şi anii tinereţii (1905-1924) Tatăl meu, Dr. Corneliu Adameşteanu, s-a născut la 9 mai 1905, în comuna Ruşii lui Asan, judeţul Vlaşca, devenită ulterior comuna Letca Nouă, satul Milcovăţul, judeţul Teleorman (o plăcuţă indicatoare pe Drumul Naţional Bucureşti-Alexandria semnalează aceste locuri). Din extrasul din Registrul Stării Civile pentru născuţii în anul 1905 ai comuniei Ruşii lui Asan, judeţul Vlasca, rezultă că tatăl meu a fost declarat de parohul bisericii, preotul Ion Adameşteanu, în calitate de tată al nounăscutului, însoţit de doi martori din comună, Ioniţă Bădulescu, comerciant, şi Mihalache Ioan, muncitor. (Doc. 1)


8

Părinţii Ion şi Maria Adameşteanu. Pe scaun, tatăl preotului Ion Adameşteanu, preotul Gheorghe Rădulescu (anul 1900)

Bunicul meu patern, preotul Ion Adameşteanu (1876-1940), era, la rândul lui, fiul preotului Gheorghe Rădulescu. Aşa cum rezultă din portretele păstrate în familie, era un bărbat înalt, frumos, deştept şi cu mare prestanţă, posibil aspru ca şef al unei familii mari. A avut 10 copii, 9 băieţi şi o fiică, cu presbitera Maria (1884-1933). Copiii i-au păstrat un mare respect toată viaţa, ba erau chiar timizi în faţa autorităţii lui indiscutabile, şi nici unul nu a îndrăznit să îl contrazică vreodată. Impunea ascultare deplină. Nici un fiu nu a fumat în faţa părintelui, deşi acesta era el însuşi un pasionat fumător. Nu ştiu mare lucru despre viaţa din casa preotului Ion Adameşteanu, care a preluat parohia din comuna Toporu, judeţul Vlaşca, după naşterea tatălui meu, cândva între anii 1906-1907, deoarece există o fotografie de familie din anul 1907 (anul marilor răscoale ţărăneşti, care nu ştiu să fi fost active şi în această zonă de Bărăgan) în care apar bunicul, bunica şi primii 3 băieţi din familie. Primul băiat a fost născut în primii ani ai secolului XX (1901), că pare a avea 6-7 ani. Era îmbrăcat după moda timpului, cu ghete înalte „cu bumbi“; tatăl meu, care avea probabil 2 ani, este îmbrăcat într-o rochie ca de fetiţă, cu părul lung (băieţii se tundeau la 3 ani!!) şi fratele mai mic, Mircea, care nu pare că împlinise vârsta de 1 an, este îmbrăcat, de asemenea, într-o ţinută mai degrabă baby-girl!

Dr. Corneliu Adameşteanu


9

Preotul Ion şi presbitera Maria Adameşteanu împreună cu primii trei născuţi: Petru (stg.), Cornel (mijloc) şi Mircea (anul 1907)

Despre fiul cel mai mare al familei Adameşteanu, care se numea Petru (1901-1908), se ştiu foarte puţine lucruri în familie. Din fotografie reiese că avea o privire vie, scrutătoare, inteligentă. A murit la vârsta de 7 ani, de o boală necunoscută. Tatăl meu, şi el copil la acea dată, susţinea că a fost vorba probabil de o meningită tuberculoasă, boală care făcea ravagii în populaţia României la începutul secolului XX. Eu cred că această presupunere era inexactă, deoarece următorii fraţi nu au suferit nici unul de tuberculoză şi, astfel că existenţa unui focar familial este absolut improbabilă. Unica fiică a preotului a murit mult mai târziu, în 1943, tot de tuberculoză, dar în acest caz sursa infecţiei a fost sigur extrafamilială, contaminându-se probabil în promiscuitatea internatului de fete, unde aceasta a fost elevă. Începând cu anul 1905, la fiecare an şi jumătate, maximum doi, presbitera Maria mai dădea naştere câte unui băiat, după următoarea secvenţă: Petru (1901), Cornel (1905), Mircea (1906), Constantin (1909), Ion (1911), Dinu (1913), Aurel (1914), Nicolae (1916). În anul 1919 s-a născut, în fine, o fată, pe care au numit-o Laetiţia. Nu cred că aşteptau naşterea unei fetiţe, mai degrabă i-a surprins! Cum o fi să ai şapte fraţi mai mari? Ultimul frate al tatălui meu, numit tot Petre, în amintirea primului fiu pierdut, s-a născut în anul 1923. Tata era elev la Liceul Militar din Craiova şi, venind acasă în vacanţă, a găsit un sugar într-o copaie. A întrebat cine ar putea fi… Bunica, ruşinată (aşa se povestea), a dat o explicaţie laconică… „apoi, este tot de-al nostru…“. Într-o fratrie de nouă apar, desigur, legături privilegiate între o parte dintre fraţi, care ţin de apropierea de vârstă, interese, caracteristici temperamentale… Oricum, tata avea statutul de fratele cel mai mare, a plecat primul de acasă pe la şcoli şi facultăţi şi niciodată nu s-a reîntors într-adevăr în casa părintească… A fost, în toată perioada în care şi-a desăvârşit educaţia profesională, bursier al Armatei, care şi pe vremea aceea „ajuta“ elevii săraci şi merituoşi, având în vedere în special pe fiii celor care muriseră pe front, făcând „România mare“. Este drept că nu acesta era cazul tatălui meu. Sistemul de burse şi hărnicia copiilor


10

părintelui Adameşteanu au reprezentat factorul principal care le-a asigurat acestora accesul la învăţătură, în nici un caz finanţarea din partea familiei, împovărată cu 9 copii. Prin sistemul de burse, o generaţie de copii merituoşi din mediul rural a reuşit între cele două războaie mondiale să acceadă la o situaţie socială superioară originii lor modeste, cu condiţia să fi acordat învăţăturii întâietate. Citind biografiile multor intelectuali, care le-au fost contemporani, se poate desprinde acest adevăr incontestabil. Tatăl meu a făcut şcoala primară în comuna Toporu, într-o clădire joasă şi destul de întunecoasă, care poate fi văzută şi azi, deşi a fost de mai multe ori renovată în această sută de ani. Acolo au învăţat primele slove toţi fraţii tatei. Există în arhiva familiei Adameşteanu un document interesant referitor la studiile tatălui meu (document care mi-a fost pus la dispoziţie de către vărul meu primar, inginerul Ioan Adameşteanu, fiul fratelui Mircea). În Anuarul Liceului „Ion Maiorescu“ din Giurgiu (numit aşa după numele tatălui marelui Titu Maiorescu) din anul 1922, tipărit la Editura Cartea Românească din Bucureşti, în clasa a IV-a a promovat elevul Adameşteanu I. Cornel (pg. 13). În acelaşi Anuar, apare ca promovat în clasa a II-a fratele mai mic, Mircea. (Doc. 2) Parcurgerea paginilor acestui Anuar este de interes istoric. În afară de lista elevilor promovaţi, repetenţi, examinaţi „la stat“, proveniţi din şcoli particulare, există şi o listă a profesorilor liceului, din care l-am auzit pe tata vorbind despre Prof. Cartojan (aflu acum că erau doi profesori cu acest nume, şi anume Cartojan N., director şi profesor definitiv de limba română, şi Alexandru, profesor suplinitor de istorie). În „Dare de seamă asupra anului şcolar 1920-1921“, care prefaţează lucrarea, se vorbeşte despre strădaniile dascălilor din Giurgiu de a crea, pe lângă Gimnaziu, şi un „Curs superior“ pentru „a valorifica prin cultură energiile morale nebănuite care zac în adâncimile poporului din judeţul nostru.“ Apar astfel clasa a V-a şi a VI-a din Cursul Superior. Ambiţiile Liceului din Giurgiu au fost încununate de succes, căci în anii următori se vor adăuga pentru cursul superior profesori renumiţi precum Dan Barbilian, la matematică, mai exact ca renumitul poet Ion Barbu (1895-1961). În anul şcolar 19211922, la care facem referire, Liceul Ion Maiorescu din Giurgiu avea 247 de elevi, dintre care 147 au fost promovaţi „direct“ şi 30 au rămas repetenţi. Există liste separate cu elevii şcolilor particulare, care erau examinaţi de alte comisii, foarte exigente, cu mulţi elevi corigenţi, iar pe lista celor admişi notele erau foarte modeste (între 7,69-6,23). Printr-o pură întâmplare, între elevii unor şcoli particulare apare şi o elevă din clasa II-a, pe numele Dobrescu I. Victoria, care a promovat cu nota 7,02. Nimic nu putea să atragă atenţia asupra acestor copii (Adameşteanu I. Cornel, din clasa IV-a şi Dobrescu I. Victoria, din clasa II-a), dar peste circa 20 de ani ei aveau să devină genitorii mei! După absolvirea Gimnaziului din Giurgiu, tatăl meu a devenit elev al Liceului Militar „D.A. Sturdza“ din Craiova, perioadă despre care avea totdeauna de povestit întâmplări cu haz. Acolo a învăţat să cânte la vioară, fără să devină însă niciodată un virtuos al acestui instrument, ci a rămas cu statut de „amator“, dar a fost permanent interesat de notele de vioară, de cumpărarea unor viori din ce în ce mai scumpe odată cu trecerea anilor (de notat că achiziţionarea unei viori era o adevărată performanţă în anii care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial!). Tata îşi amintea cu plăcere că l-a avut profesor de muzică la Craiova pe marele Constantin Bobescu (compozitor şi dirijor, 1899-1992), care, desigur, se ocupa şi de organizarea unei orchestre cu elevii liceului militar. Deoarece era nevoie de „suflători“, tatălui meu i s-a repartizat un instrument de suflat (trompetă?). În timpul repetiţiilor, elevul Adameşteanu nu se simţea în stare să ţină pasul cu orchestra dirijată de atât de exigentul profesor de muzică şi, de aceea, ca să evite orice conflict, „mima“ că sufla în instrument, fără să scoată sunete, care ar fi fost probabil false (având în vedere pregătirea lui foarte precară la acest nou instrument). Îşi închipuia că era greu să fie descoperit în mulţimea de instrumentişti. Dirijorul, atent

Dr. Corneliu Adameşteanu


la sunetele orchestrei, a depistat această neparticipare şi a comandat elevului să execute singur partitura care îi revenea. Şiretlicul elevului a devenit curând foarte clar, la care profesorul ar fi spus cu reproş: … „şi umflă, şi umflă, dar nimic nu si audi“. Totul s-a soldat cu excluderea lui din orchestră şi înlocuirea cu un suflător mai înzestrat. Din actele care atestă studiile lui la liceul din Craiova reise că în anul şcolar 1921-1922 a fost elev în clasa a V-a, în anul şcolar 1922-1923 a absolvit clasa VI-a, iar în anul 1923-1924 a absolvit clasa VII-a a Liceului „D.A. Sturdza“ din Craiova. Ultima clasă de liceu, a VIII-a, a absolvit-o ca elev particular al Liceului „Ion Maiorescu“ din Giurgiu. În certificatul de absolvire intitulat „Diploma de absolvire a cursului liceal superior“, datat 8 octombrie 1924, eliberat de „Ministerul Instrucţiunii“, Direcţiunea Liceului „Ion Maiorescu“ din Giurgiu, i se certifică cetăţenia română, religia ortodoxă şi calificativul „foarte bine“. (Doc. 3)

Studiile universitare (1924-1929) În vara anului 1924 a avut o intenţia de a se înscrie la Şcoala Navală Militară din Constanţa pentru a deveni ofiţer de marină, dar se pare că a fost respins (probabil că nu a îndeplinit performanţele fizice). Întorcându-se puţin victorios cu trenul din Constanţa, un necunoscut din tren, care i-a auzit întâmplarea, i-a sugerat să se înscrie la o altă Facultate Militară (era esenţial să aibă întreţinerea asigurată pe timpul studenţiei), şi anume la Facultatea de Medicină Militară din Bucureşti. Ideea i s-a părut bună şi în toamna anului 1924 îl găsim înscris în anul I la Institutul de Medicină Militară. Aceasta a presupus încheierea unui contract pe 9 ani cu Armata, care se angaja să îi asigure studiile şi întreţinerea (masă, casă, îmbrăcăminte), în timp ce el se angaja să slujească în armată în toată această perioadă. Nu a avut nici cea mai mică reţinere să semneze acest contract, care îl scotea dintr-o mare încurcătură. Devenea studentul unei facultăţi despre care ştia extrem de puţine lucruri, dar nu greva bugetul familiei. În plus, era deja familiarizat cu regulile disciplinei din armată, de pe timpul când era elev al Liceului Militar din Craiova. Tatăl meu era un tip studios, ambiţios şi disciplinat. Niciodată nu

Cornel Adameşteanu. Student al Facultăţii de Medicină Bucureşti, Institutul de Medicină Militară (anul 1925)

11


12

a agreat disciplina cazonă, dar a respectat-o, primind în schimb toate mijloacele de întreţinere necesare şi condiţii de studiu foarte utile unui tânăr dornic de afirmare, dar cu posibilităţi financiare modeste. Anii de facultate au constituit o perioadă importantă din viaţa tatălui meu, pe care o evoca adesea, povestind uneori întâmplări pline de haz (era un extrovertit, un mare povestitor, având un remarcabil simţ al umorului, ironiei şi autoironiei). Din păcate, nu a avut niciodată un jurnal zilnic, care ar fi devenit azi un important document de istorie sau de istorie a medicinei, astfel că povestirile lui, care păreau fascinante pentru auditor, s-au pierdut, rămânând doar în memoria auditivă a interlocutorilor. Facultatea de Medicină din Bucureşti avea la acea vreme profesori redutabili, personalităţi care azi apar în prelegerile de istoria medicinei. De exemplu, la Anatomie l-a avut profesor pe marele Francisc Rainer (1874-1944), care preluase Catedra de Anatomie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti în anul 1922. Creatorul anatomiei funcţionale („anatomia este ştiinţa formei vii“), întemeietorul „Institutului de Anatomie şi Embriologie“, era o legendă vie încă din timpul vieţii, frecvent evocat de tatăl meu în legătură cu diverse întâmplări „picante“, pe care le povestea cu mult haz. În anul I se studia şi zoologia cu profesorul I. Zota. În interesul ştiinţific al catedrei, studenţii erau rugaţi ca la întoarcerea din vacanţă să aducă o colecţie de 20 de ţânţari, fiecare din satele şi oraşele unde plecau în vacanţă, de bună seamă pentru a se observa o diversitate a exemplarelor şi subspeciilor în funcţie de zona geografică. Ţânţarii erau cei care răspândeau malaria, un flagel al acelei perioade. Se spera că, printr-o mai bună cunoaştere a lor, s-ar fi putut lupta mai eficient împotriva malariei. Acest deziderat s-a obţinut mult mai târziu, în anii ’60, când eu personal am început să lucrez ca medic de circumscripţie în mediul rural, în zona oraşului Feteşti, unde exista încă o Staţie de Malarie. Dar să revenim la prof. I. Zota. Tatăl meu, plecat în vacanţă în satul vlăscean Toporu, în plin Bărăgan, a neglijat să aducă această colecţie de ţânţari. Ca să iasă din încurcătură, s-a dus în Grădina Botanică (pe care o frecventa, învăţând la umbra bătrânilor ei copaci, având în vedere poziţia ei în proximitatea facultăţii), şi a colectat fără dificultate cei 20 de ţânţari, pe care i-a prezentat la lucrarea practică ca fiind din Toporu. Examinându-i la microscop, Prof. Zota i-a spus în scurtă vreme cu reproş: „Domnul meu, aceştia sunt ţânţari capturaţi în Bucureşti şi nu m-ar mira să-i fi obţinut chiar de pe aleile Grădinii Botanice“. Minciuna fusese descoperită, dar cum de a ştiut profesorul imediat că acei ţânţari erau din minunata Grădină Botanică de peste drum…? Prima grădină botanică din Bucureşti a fost înfiinţată în anul 1860 de Carol Davila, lângă Facultatea de Medicină şi a fost mutată în spaţiul actual de către botanistul român Dimitrie Brândză, în anul 1882. Aşa cum era tradiţia şcolii medicale româneşti de atunci, care urma cu stricteţe cutumele şcolii franceze de medicină, căreia îi fuseseră elevi majoritatea profesorilor Facultăţii, în anul 1927 s-a înscris la Concursul de Externat la Spitalele Eforiei Civile şi a parcurs următoarele stagii (1): • Stagiul de chirurgie: Clinica I Chirurgicală, Prof. Dr. Constantin Angelescu (1869-1948). • Stagiul de medicină internă: Clinica II Medicală, Prof. Dr. D. Ionescu. • Stagiul de neurologie: Clinica de neurologie Colentina, Prof. Dr. Gheorghe Marinescu (1863-1938), profesorul român care a folosit primul în lume aparatul de filmat pentru a înregistra caracteristica mersului pacienţilor care sufereau de boli neurologice, acesta fiind primul film medical din istoria medicinei, apreciat de înşişi fraţii Lumière. Marele neurolog sezizează în 1906, în „Discursul de recepţie la primirea ca Membru al Academei Române“, cifrele enorme ale mortalităţii infantile din România la începutul secolului XX, care atingea 17-20%, în timp ce mortalitatea puilor de găină era de numai 3%, iar a porcilor şi viţeilor era de 4%. „Acei care cresc animale ar fi ruinaţi dacă

Dr. Corneliu Adameşteanu


ar avea în crescătoriile lor o mortalitate egală cu mortalitatea infantilă…“ comentează marele om de ştiinţă cu regret şi amărăciune. (33) • Stagiul de pediatrie: Clinica Infantilă „Sp. Grigore Alexandrescu“, Prof. Dr. Mihail Manicatide (1867-1954). Prof. Mihail Manicatide, fondatorul şcolii ştiinţifice româneşti de pediatrie, a studiat patologia infantilă în clinicile pariziene ale celebrilor profesori de pediatrie Victor-Henri Hutinel (1849-1933) şi Antoine Marfan (1858-1942), iar în Berlin, la profesorii Otto-Leonard Heubner (1843-1926) şi Adalbert Czerny (1863-1941), cel care a adus renume internaţional Clinicii de pediatrie de la Spitalul Charité. În anul 1932 Prof. Dr. M. Manicatide publică un voluminos tratat de „Terapeutică infantilă“ împreună cu dr. Marcu Cajal. (33). În anul 1929, fiind în ultimul an de studii al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, tatăl meu, Corneliu Adameşteanu, se înscrie la concursul de internat, rezervat celor mai merituoşi absolvenţi ai stagiului de externat. Se ţineau două concursuri de internat: unul la Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti şi altul la Eforia Spitalelor Civile. Se înscrie la ambele şi susţine două concursuri de admitere la internat. Pentru Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti se clasifică al VII-lea (Doc. 10), iar la Eforia

Document 8. Diploma de Doctor în Medicină şi Farmacie pe numele Adameşteanu Corneliu, emisă în 13 decembrie 1930

13


14

Absolvenţii Facultăţii de Medicină din Bucureşti, seria 1929. Fotografie în faţa Spitalului Colţea. Dr. Cornel Adameşteanu, ultimul pe treapta de sus, dreapta (30 mai 1929)

Spitalelor Civile se clasa primul dintre cei 24 de candidaţi (Doc. 9). Începuse să se distingă printre colegi, să fie stimat de concurenţi şi dascăli, datorită acestor performanţe lăudabile. Primul stagiu de internat îl efectuează la Eforia Spitalelor civile, în Clinica de Chirurgie Infantilă, Spitalul Grigore Alexandrescu, şef de Clinică fiind Prof. Dr. Ion Bălăcescu (1870-1944), elev al reputatului chirurg Thoma Ionescu şi primul şef de catedră al Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie Infantilă din Bucureşti. (33) În continuare, a demisionat din funcţia de intern al Eforiei Spitalelor Civile şi, conform clasării la cel de-al doilea concurs de internat, susţinut la Epitropia Spitalelor Brâncoveneşti, va efectua toate următoarele stagii la Spitalul Brâncovenesc. (1) • Stagiul de urologie: Urolog, Conf. Dr. Ioan Moscu (1875-1937), fost colaborator apropiat al profesorului Amza Jianu, altă legendă din istoria medicinei româneşti. • Stagiul de medicină în ambulatoriu: Dr. Docent Marius Teodorescu. • Stagiul de maternitate: Dr. Gh. Lăzărescu. • Stagiul de chirurgie: Primul stagiu îl efectuează la Clinica I Chirurgie, la Prof. Dr. Victor Gomoiu (1882-1960). Prof. Victor Gomoiu, originar din judeţul Mehedinţi, a fost un distins profesor de chirurgie la una dintre Clinicile chirurgicale ale Spitalului Brâncovenesc, în perioada 19281942, anul pensionării. A avut importante preocupări de istoria medicinei şi a înfiinţat Societatea Română de Istoria Medicinei în anul 1929, al cărei Preşedinte a fost timp de 20 de ani. În anul 1936 a devenit şi Preşedintele Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei. A înfiinţat Aşezămintele Sfânta Elena de la Bariera Vergului din Bucureşti, devenite în zilele noastre o Clinică de pediatrie care îi poartă numele. • Alte stagii de Chirurgie efectuate de Dr. Corneliu Adameşteanu au fost la Clinica II Chirurgie, Spitalul Brâncovenesc, unde a frecventat 2 stagii succesive la Prof. Dr. Ernest Juvara (18701933), care organizase o clinică chirurgicală model în Spitalul Brâncovenesc încă din 1923.

Dr. Corneliu Adameşteanu


După moartea Prof. Dr. Ernest Juvara, conducerea acestei clinici a fost preluată de profesorul Dr. Iacob Iacobovici (1879-1959), care organizează aici cea mai mare clinică chirurgicală din ţară, având 300 de paturi. • Clinica terapeutică: Prof. Dr. Anibal Theohari (1863-1933). Prof. Anibal Theohari a fost o figură proeminentă a medicinei interne şi a balneologiei. Catedra la care era titular a fost înfiinţată în anul 1913 cu numele de „Catedra de terapeutică“. În anul 1924 a înfiinţat Institutul de Balneologie, moment în care realizările şcolii de balneologie româneşti au căpătat o largă recunoaştere internaţională.

Document 10. Certificat de Internat în Medicină, eliberat de Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti, pe numele de Adameşteanu Corneliu

15


16

Internii de la Chirurgie, Spitalul Brâncovenesc. Dr Corneliu Adameşteanu, rândul de jos, al treilea din stânga. În picioare, în dreapta fotografiei, Dr. Marioara Alexiu şi Dr. Constantin Andreoiu (10 mai 1931)

În arhiva familiei există un elegant „Certificat de internat“, Nr. 66, eliberat la terminarea acestor stagii pe numele tatălui meu, la 24 noiembrie 1932, emis de Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti. (Doc. 10) Aşa după cum era uzanţa, viitorii medici terminau facultatea înainte să sfârşească totalitatea stagiilor de internat. Tatăl meu a terminat Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul 1929, cu teza de doctorat intitulată „Tulburările gastro-intestinale din cursul apendicitei cronice“, pentru care va fi notat cu calificativul „foarte bine“. Diploma de absolvire a Facultăţii de Medicină, intitulată Diplomă de Doctor în Medicină şi Chirurgie, are numărul 1345 şi este eliberată de Rectoratul Universităţii Bucureşti la data de 13 decembrie 1930. (Doc. 8) Rectorul Universităţii care semnează această diplomă este savantul Prof. Nicolae Iorga, iar Decanul Facultăţii de Medicină este nu mai puţin cunoscutul Prof. Dr. Mina Minovici. În diplomă se stipulează următoarele: „Se conferă Domnului Adameşteanu Corneliu, născut în anul 1905 în comuna Ruşii lui Asan, judeţul Vlaşca, titlul de doctor în medicină şi chirurgie pentru a se bucura de toate drepturile şi prerogativele acordate de lege“. (Doc. 8) Poate este locul de reamintit aici că tatăl meu se înscrisese ca student al Facultăţii de Medicină în cadrul Institutului Sanitar Militar. Studenţii acestei facultăţi învăţau alături de colegii lor civili, neexistând un învăţământ medical militar separat (abia în anul 1976 s-a înfiinţat Facultatea de Medicină Militară). La terminarea anului II de studii universitare, „elevul medicinist Adameşteanu I. Corneliu a fost ridicat la gradul de medic sublocotenent din data de 15 iulie 1926“, aşa cum se precizează în Monitorul Oficial din 10 septembrie 1926 (Doc. 4), pentru ca, în Monitorul Oficial nr. 291 din 31 decembrie 1929, să găsim înscrisul: „Medicul sublocotenent Adameşteanu I. Corneliu de la Institutul Sanitar Militar, absolvent a 5 ani de studii, se înalţă la gradul de locotenent, la data de 15

Dr. Corneliu Adameşteanu


noiembrie 1929“. (Doc. 5) În calitate de medic-locotenent a participat în cadrul Spitalului Militar din Bucureşti la concursul de medic secundar, la care tatăl meu s-a clasat pe primul loc, urmat de alţi candidaţi cu nume devenite ulterior sonore în chirurgia românească, cum ar fi Ţurai M. Ioan şi Mareş Eugen. La finele internatului, în anul 1932, ştia că specialitatea lui viitoare va fi chirurgia, specialitate pe care o îndrăgea şi în care avea o enormă încredere, ba chiar credea că aceasta este singura specialitate menită să aline eficient şi definitiv suferinţele oamenilor bolnavi! Părerea lui de atunci era justificată, în condiţiile precarităţii mijloacelor de diagnostic şi tratament care dominau celelalte specialităţi medicale în jurul anilor ’30 („slăbiciune“ nerecunoscută în epocă, dar atât de evidentă azi, în perspectiva timpului scurs şi a performanţelor medicinei moderne). „Empatia şi devotamentul faţă de bolnavi s-au dezvoltat paralel cu scrupulozitatea ştiinţifică sub supravegherea patronilor mei. Educaţia mea de a fi medic de spital s-a desăvârşit în numărul mare de servicii în care am lucrat“, recunoaşte el în cel mai amplu material de care dispunem referitor la activitatea lui medicală, ştiinţifică şi didactică, intitulat „Memoriu de Titluri şi Lucrări“, autor Dr. Corneliu Adameşteanu, tipărit în anul 1942 la „Editura şi Librăria Gh. Cerchez“ din Huşi. (1) Materialul este amplu prezentat, dar din păcate cuprinde activitatea autorului până în anul 1943. Acest material a constituit sursa multor date prezentate în această monografie închinată tatălui meu, chirurgul Corneliu Adameşteanu şi a majorităţii autorilor care i-au evocat memoria în ultimele două decenii.

Corneliu Adameşteanu împreună cu viitoarea soţie, domnişoara Victoria Dobrescu, studentă la Facultatea de Ştiinţe Naturale, pe Aleea castanilor în Grădina Botanică din Bucureşti, înainte de plecarea la Paris (anul 1933)

17


18

Bursier la Paris (1933-1935) În decembrie 1932, cu o scrisoare de recomandare din partea profesorului Ernest Juvara, în clinica căruia efectuase două importante stagii de chirurgie la Spitalul Brâncovenesc, obţine, prin concurs, o bursă pentru Paris, pentru perfecţionarea studiilor şi specializarea în chirurgie ortopedică. Această nouă oportunitate profesională a presupus o prelungire cu încă nouă ani a contractului anterior cu Serviciul Sanitar al Armatei, după expirarea primului angajament (făcut la înscrierea în facultate). Pentru efectuarea acestor specializări în străinătate a mai fost necesar să obţină şi un concediu din armată timp de 2 ani. Anii de studii la Paris i-au marcat în mod hotărâtor existenţa şi cariera. Încă nu sesizase că steaua medicinei franceze începea să apună în favoarea şcolii medicale germane şi anglo-saxone. A rămas toată viaţa tributar învăţămintelor dobândite în şcoala medicală franceză, care dominau de altfel la Bucureşti, majoritatea profesorilor şi şefilor de clinică din Bucureşti care învăţaseră la Paris aplicând în ţară cele experimentate în Franţa. Medicina românească şi mai ales chirurgia anilor ’30 erau francofone şi francofile, în cel mai deplin înţeles al cuvântului şi erau idealizate de medicii cei mai renumiţi din Bucureşti. (3) Marea criză economică a resimţit-o când era la Paris, „curbele de sacrificiu“ folosite de guvernele României prin tăierea veniturilor salariaţilor din ţară, aveau corespondent în întârzierea plăţii burselor medicilor români aflaţi în „Capitala luminilor“. În acel timp, în ţara vecină şi duşmană a Franţei, aveau loc mari schimbări politice, iar regimul nazist preluase puterea. Printre măsurile drastice ce erau luate în Germania se număra şi interzicerea categorică a întreruperilor de sarcină, sub ameninţarea unor pedepse grele, riscuri pe care medicii germani nu mai îndrăzneau să şi le mai asume. Există însă această „portiţă“ a unui drum la Paris, unde problema putea fi rezolvată ceva mai uşor. Medicii români, care nu primiseră bursă din ţară de mai multe luni, au fost nevoiţi să rişte şi, pentru o sumă modică, să efectueze această manevră chirurgicală tinerelor germane care nu se puteau hotărî să devină mame. Efectuarea avorturilor era interzisă de altfel şi în Franţa, astfel că riscul asumat nu era deloc neglijabil, dar era impus de precaritatea veniturilor. Tata a fost contemporan cu boema pariziană, cu mişcarea avangardistă, dar nu se poate afirma ca a frecventat regulat această societate. El ajunsese acolo cu un scop precis, să înveţe, să consulte marile şi râvnitele biblioteci medicale din capitala Franţei. Totuşi, în cercul de români, l-a cunoscut personal pe marele Constantin Brâncuşi, plecat de pe meleaguri gorjene; era o figură aparte, dar nu avea nici pe de parte renumele de care se bucură în prezent, fiind considerat mai degrabă un sculptor excentric. Cu ocazia unei mese „cu români“, la care Brâncuşi a fost invitat (se pare că aprecia foarte mult o invitaţie la masă făcută de cei din „colonia romană“), tatăl meu i-a cerut explicaţii referitoare la intenţia artistică şi semnificaţia „măiestrelor“. Brâncuşi a dat desigur o explicaţie, la care tatăl meu a replicat: „Maestre, nu vă supăraţi, dar eu tot nu am înţeles“. Se pare ca Brâncuşi a devenit iritat de lipsa de cultură modernistă a tatălui meu şi i-ar fi răspuns: „Dacă tot nu ai înţeles, dragă domnule, înseamnă că dumneata eşti un tâmpit“… Această întâlnire istorică cu Brâncuşi la Paris a fost povestită de nenumărate ori până în anii finali, deşi nu îl punea într-o lumină favorabilă. Ea stârnea hazul ascultătorilor, mai ales la Tg. Jiu, unde a ajuns în anul 1945 şi mai erau proaspete tot felul de istorii cu şi despre Brâncuşi, căci mai trăiau contemporani cu el şi gorjeni care l-au cunoscut personal. După război se vorbea doar în şoaptă de rolul covârşitor al doamnei Arethia Tătărăscu şi sprijinul financiar pe care aceasta i l-a acordat lui Brâncuşi pentru a înălţa tripticul monumental de la Tg. Jiu. Dar toate acestea urmau să se petreacă mai târziu, în 1937; să nu anticipăm evenimentele. Tatăl meu asista la pregătirea examenului de internat în spitalele pariziene, fiind fascinat de seriozitatea cu care tinerii medici se „antrenau draconic“ pentru concursul de internat, care a fost şi a

Dr. Corneliu Adameşteanu


rămas cel mai sever examen cu care este confruntat un medic francez la începutul carierei. Modelul era exportat şi imitat şi la Bucureşti, dar tatăl meu era silit să recunoscă că rigoarea de pe malurile Dâmboviţei era o palidă umbră a ceea ce însemna „le vrai examen d’internat“ la Paris... Trebuie să mai adaug că, la acea dată, tatăl meu era singurul membru al familiei care „văzuse“ Parisul, ba mai mult, stătea acolo pe banii statului, oferiţi de acesta numai să înveţe! Familia lui de modest preot de ţară nu a avut nici un fel de contribuţie financiară în timpul acestui sejur de 2 ani în Franţa. Erau destul de mulţi români la Paris în anii ’30, deşi nu începuse „marea migraţie“; erau români de toată mâna, fii de bogătaşi veniţi să studieze sau să cunoscă doar aerul „Capitalei luminilor“, fii de evrei veniţi să studieze pe banii familiei, deoarece în ţară nu puteau să se înscrie la Facultatea de Medicină din cauza aşa numitului „numerus clausus“, pictori şi poeţi avangardişti, dar aceasta din urmă nu era lumea tatălui meu. El şi-a intersectat paşii cu Dr. Ştefan Nicolau viitorul academician şi fondatorul Institutului de Virusologie din Bucureşti, care în prezent îi poartă numele, cu Prof. Dr. C. Levaditi, cu care a lucrat un timp medicină experimentală la Institutul Fournier (27), cu Dr. Alexandru Caratzali, un pionier al geneticii mondiale, care mi-a fost ulterior profesor de Biologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în anul şcolar 1956-1957. Primul stagiu la Paris a fost efectuat la Spitalul Cochin, în Clinica Profesorului Ch. Lenormant, nume care apărea frecvent în poveştirile lui nesfârşite despre spitalele din Paris. Era un domn în vârstă, cu mustaţă înspicată, cu privire severă, aşa cum stă bine unui şef de şcoală. I-a dăruit tatălui meu un portret, cu dedicaţie, care a stat totdeauna în cabinetul lui de studiu de acasă. În casa noastră nu existau decât două fotografii afişate, ale celor doi corifei, Prof. Ch. Lenormant şi Prof. Paul Mathieu, despre care voi vorbi mai târziu. Nu aveam în casă expusă în ramă nici o fotografie de familie!

Clinica de Chirurgie, Spitalul Cochin din Paris. Prof. Dr. Ch. Lenormant în centru, rândul din faţă. Pe acelaşi rând, primul din stânga, pe scaun, Dr. Corneliu Adameşteanu, asistent străin (anul 1934)

19


20

Fotografia Prof. Dr. Ch. Lenormant, Şeful Clinicii de Chirurgie Cochin, Paris, dăruită cu dedicaţie Doctorului Corneliu Adameşteanu (1935)

Fotografia Prof. Dr. Paul Mathieu, Şeful Clinicii de Ortopedie, Spitalul Cochin din Paris, dăruită cu dedicaţie doctorului Corneliu Adameşteanu (1934)

Paris, Spitalul Cochin. Prof Dr. Mathieu în sala de operaţie. A se observa lipsa măştilor de protecţie a operatorilor şi „aglomeraţia“ de studenţi din sala de operaţie (1934)

Dr. Corneliu Adameşteanu


La spitalul Cochin prezintă în faţa comisiei de examinare a Facultăţii de Medicină din Paris lucrarea „Les conditions statiques du pièd apres l’astagalèctomie“ cu care, în urma unui concurs, este admis ca asistent străin („assistant ètranger“) al Spitalelor din Paris. (Doc.11) Primul stagiu de chirurgie la Spitalul Cochin a durat din decembrie 1933, până în martie 1934 şi a fost efectuat în Clinica Prof. Dr. Ch. Lenormant, care i-a dăruit o fotografie, format A4, pe care este scris: „À mon ami et fidèle assistant, Adameşteanu, en souvenir du temps pour lui à la Clinique Chirurgicale de Cochin, très affecteusement, Ch Lenormant.“ (Doc. 35) Următorul stagiu de asistent străin este cel efectuat în Clinica de Ortopedie a profesorului Mathieu, tot la Spitalul Cochin, unde se specializează în aparate ortopedice. Şi Prof. Dr. Paul Mathieu îi dăruieşte o fotografie format A4 având următorul înscris: „Souvenirs très affecteaux au Docteur Corneliu Adameşteanu, Hôpital Cochin, 1934.“ (Doc. 32) În septembrie 1934 îl găsim la Spitalul Laënec din Paris, în Clinica Prof. Proust, pentru specializare în chirurgie pulmonară, în special chirurgia tuberculozei pulmonare, foarte la modă în acea vreme. Cât de modeste îmi par acum aceste strădanii şi cât timp şi energie s-au investit pentru nişte metode paliative care nu vizau agentul etiologic descoperit încă din 1882 de germanul Dr. Robert Koch! (Doc. 33) În perioada 1 august – 14 decembrie 1934 a efectuat un stagiu mai lung de chirurgie infantilă la Spitalul Necker, L’Hopital des Enfants Malades. (Doc. 34) În vara anilor 1933 şi 1934 a întrerupt cursurile la Paris şi a lucrat câte două luni la Hôpital Maritime din Berck (Normandia) pentru a-şi însuşi ultimele noutăţi în tratamentul ortopedic şi chirurgical al tuberculozei osoase. Şeful clinicii era Dr. Alexandre Richard (chirurgien des Hôpitaux de Paris). (Doc. 15) Pe paturile sanatoriului din Berk suferise cu câţiva ani înainte (1929-1930) şi recent redescoperitul autor, românul Max Blecher, care era ţintuit la pat de tuberculoză osoasă vertebrală (morb Pott), de care suferea. Am citit cu mare interes relatările acestuia din volumul „Vizuina luminată“, subintitulat „jurnal de sanatoriu“, în care autorul face o descriere a minunatelor grădini de pe malul Oceanului, dar şi o evocare exactă a vieţii şi suferinţei umane în sanatoriul Berk. Probabil că toate acestea îi fuseseră familiare şi tatălui meu şi ar fi fost interesant să le fi putut citit şi el. Dar, după cum se ştie, cartea a apărut postum, în 1971, sub îngrijirea prietenului autorului, Saşa Pană. Pe malul Oceanului Atlantic, medicul născut în mijlocul Bărăganului admira plin de uimire fluxul şi refluxul, despre care învăţase numai la Şcoală, fenomen mirabil al naturii care l-a impresionat în mod deosebit. Tot acolo trăieşte o aventură romantică cu franţuzoaica Marie Therèse, de care va evita să vorbească mai târziu, fiind un subiect tabu, poate şi din cauza morţii tragice a acesteia, survenită după scurtă vreme. În anii 1933-1934, cât era la Paris, în după-amiezile în care nu era de gardă, a absolvit şi cursurile aşa numitei „Ècole supérieure de technique chirurgicale“, fiind printre primii români care au avut o astfel de diplomă. Astfel, a parcurs cursurile de tehnică chirurgicală operatorie în chirurgia tubului digestiv, chirurgie ginecologică şi chirurgie de urgenţă. (Doc. 12, 13, 14) În aceeaşi perioadă, sub conducerea profesorului C. Levaditi, aflat şi el la Paris, a lucrat chirurgie experimentală la Institutul Fournier. Acolo are ocazia să întâlnească pe dr. Ştefan Nicolau, viitorul întemeietor al Şcolii de Virusologie din România. Comunică împreună cu profesorul Levaditi la Societatea de Biologie din Paris, rezultatele experimentelor pe iepuri (vezi lista lucrărilor comunicate şi publicate). Toate aceste studii şi cursuri i-au fost recunoscute cu Diplome de Absolvire emise de Universitatea din Paris, dintre care cea mai impresionantă mi se pare cea care are antetul „Université de Paris“, cu următorul conţinut: „Le Doyen de la Faculté de Médicine de Paris nomme dans l’emploi d’assistant étranger Mr. le Docteur Adamesteanu Corneliu de la Faculté de Médicine de Bucarest (Roumanie) après un stage aupres le professeur Ch. Lenormand, Clinique Chirurgicale Cochin. Fait à Paris, le 22 Decembre 1933. În stânga jos se înscrie: Editeur Masson et Cie, Paris, iar heliogravura (spendidă!) este Schultzberger. (Doc. 11)

21


22

Document 11. Universitatea din Paris, Diploma de asistent străin pe numele de Adameşteanu Corneliu, de la Facultatea de Medicină din Bucureşti

Dr. Corneliu Adameşteanu


23

Document 12. Universitatea din Paris. Laboratorul de tehnică chirurgicală. „Se acordă Doctorului Adameşteanu pentru absolvirea cursului de Chirurgie de urgenţă.“ (anul 1933)

Document 13. Universitatea din Paris, Laboratorul de tehnică chirurgicală „Se acordă doctorului Adameşteanu pentru absolvirea cursului de chirurgie a tubului digestiv“ (anul 1933)


24

Document 14. Universitatea din Paris, Laboratorul de tehnică chirurgicală. „Se acordă Doctorului Adameşteanu pentru absolvirea cursului de operaţii ginecologice.“ (anul 1933)

Aceeaşi Universitate din Paris, traducere Faculté de Médicine, Laboratoire d’Anatomie MédicoChirurgicale et Chirurgie Experimentale, eliberează diplome pentru a-i dovedi competenţa, după absolvirea cursurilor amintite de tehnică chirurgicală, pentru fiecare curs absolvit primind câte o diplomă! (Doc. 12, 13, 14). În februarie 1935 părăseşte Parisul şi, în drum spre ţară, rămâne la Bologna timp de o lună, în Clinica de Ortopedie a renumitului chirurg şi ortoped italian Prof. Vittorio Putti (1880-1940), Hospedale San Michele, recunoscut în întreaga lume pentru inovaţiile sale în chirurgia ortopedică. (1) În luna martie a anului 1935 îşi continuă periplul în Clinicile Chirurgicale renumite ale Europei şi poposeşte timp de o lună şi jumătate în Clinica condusă de Prof. Dr. Lorenz Böhler (1885-1973) din Viena (Unfallkrankenhauses), unde îşi însuşeşte tehnicile chirurgicale ale accidentelor de muncă şi metoda Böhler de tratare a fracturilor cu osteosinteză, o noutate de ultim moment la acea dată. (1)

Şef de secţie la Spitalul din Huşi (1937-1941) Revine în ţară în mai 1935 şi se ataşează ca activitate chirurgicală în Clinica chirurgicală condusă de Prof. Dr. Iacob Iacobovici (1879-1959), unul dintre elevii străluciţi ai marelui chirurg Thoma Ionescu. Profesorul Iacobovici venise de curând în Bucureşti, din anul 1933, după o carieră prodigioasă la Cluj (1919-1933). Profesorul Iacobovici, în clinica căruia a lucrat până în 8 octombrie 1935, este cel care i-a sugerat tatălui meu, dar şi doctorului C. Andreoiu (aflat în acelaşi timp în clinică), să plece în

Dr. Corneliu Adameşteanu


provincie „să deschidă“ secţii noi de chirurgie, acolo unde nu existau încă, considerându-i pe amândoi bine pregătiţi pentru a prelua conducerea unei secţii chirurgicale nou înfiinţate. Dispun de o caracterizare holografă a profesorului Iacobovici pe care i-a eliberat-o la sfârşitul activităţii în clinica acestuia, în care se precizează că „doctorul Corneliu Adameşteanu a dat un preţios concurs la tratarea cazurilor de chirurgie ortopedică, dovedind cunoştinţe temeinice, teoretice şi practice“. (Doc. 17) În acelaşi an reuşeşte să înfiinţeze pe lângă Sanatoriul Zerlendi (situat pe atunci aproape de vechiul Crematoriu) şi o sală de operaţii, introducând în Bucureşti tratamentul chirurgical sistematic al tuberculozei pulmonare. A executat în faţa unei asistenţe medicale distinse prima operaţie Iacobeus din ţară. Atunci când personal am făcut stagiu de Ftiziologie la Spitalul Filaret, în anul 1960, fiind studentă în anul V a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, mai existau câţiva medici ftiziologi mai în vârstă care asistaseră la acea demonstraţie şi care mi-au evocat momentul cu admiraţie. În Sanatoriul Zerlendi a executat într-un an 350 de intervenţii chirurgicale, dintre care 300 de chirurgie pulmonară (frenicectomii, toracoplastii diverse, operaţii Jacobeus, secţiuni de bride în torace deschis, pneumectomii parţiale, precum şi intervenţii pentru chirurgia tuberculozei osoase). (1) În toamna anului 1935, Dr. Corneliu Adameşteanu se prezintă la primul concurs de primariat în Ortopedie, organizat de Ministerul Sănătăţii, unde se clasează primul din 9 candidaţi, obţinând nota 18,40. Devenise medic primar la vârsta de 30 de ani. (1) În ianuarie 1936 se înscrie şi la Concursul de primariat în Chirurgie Generală, unde se clasează al 5-lea din 11 candidaţi reuşiţi, obţinând tot nota 18,40. Avea două concursuri de primariat câştigate, înainte de a fi împlinit vârsta de 31 de ani. (Doc.41) La data de 17 octombrie 1936 s-a căsătorit cu Victoria Dobrescu, născută în anul 1908 la Giurgiu, absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. Pierde însă din vedere să ceară aprobarea superiorilor militari pentru efectuarea acestei căsătorii, aşa cum prevedea regulamentul ofiţerilor. Să nu uităm că era încă medic militar şi că efectuase numai 7 ani şi 3 luni din contractul cu armata, pe care îl reînoise la plecarea la Paris. Armata reacţionează prompt la acestă gravă dovadă de indisciplină, şi în Monitorul Oficial nr. 18 din 23 ianuarie 1937, prin Decret Regal al Regelui Carol al II-lea „i se ridică gradul medicului locotenent Corneliu Adameşteanu din Batalionul 9 Vânători de Munte şi se înscrie în controalele armatei la gradul de soldat, conform vârstei, pentru încălcarea legii asupra poziţiunii ofiţerilor, articolul 40, aliniatul b şi c.“ (Doc. 6) Deoarece nu se încheiaseră anii în care trebuia să servească în armată, conform contractului, este pus să plătească despăgubiri băneşti armatei pentru perioada de serviciu neefectuată, în fapt solda gradului de locotenent pentru perioada petrecută la studii la Paris. (Doc.44) Am ţinut să evoc acest episod pentru a se putea înţelege de ce în timpul războiului, când a fost mobilizat pe Frontul de Est, a avut gradul de soldat, dar funcţia de medic consultant al Armatei IV-a. Dar să nu anticipăm. În urma celor două concursuri de primariat susţinute şi reuşite cu brio, nu-i mai rămânea decât să-şi aleagă un post liber la unul dintre spitalele din ţară, dintre cele oferite de Ministerul Sănătaţii. Acestea erau următoarele: • Spitalul din Sighetul Marmaţiei • Sanatoriul maritim de tuberculoză osoasă Bugaz (sudul Basarabiei) • Spitalul orăşenesc din Huşi. Este de observat că toate posturile erau la margine de ţară, foarte departe de clinicile din Bucureşti, de care fusese atât de legat până atunci, dar el nu a avut ambiţia de a rămâne neapărat în capitală. Cred că era mânat de dorinţa de a lucra independent, de a aplica în practică suma de cunoştinţe dobândite după o intensă activitate spitalicească efectuată în ţară şi în străinătate, timp de 6 ani după terminarea

25


26

Tânăra familie Corneliu şi Victoria Adameşteanu, pe treptele casei închiriate în Huşi, strada Mârza nr. 4 (30 iunie 1937)

Facultăţii, prin care îşi însuşise importante cunoştinţe teoretice şi practice. În lucrarea sa „Galeria marilor chirurgi din România, Corneliu Adameşteanu“ scrisă de Prof. Dr. Vasile Sârbu (36), autorul se întreabă pe bună dreptate: „Ne întrebăm şi poate niciodată nu vom şti cum s-a putut ca, în 1937, Corneliu Adameşteanu, după excepţionala instrucţie chirurgicală în ţară, la Victor Gomoiu, la Ernest Juvara, şi peste hotare, în Franţa, să ajungă la un spital de nivelul celui din Huşi, direct din marea citadelă medicală a capitalei. Acest fenomen nu s-a petrecut după război, în timpul ocupaţiei, ci în plină epocă interbelică. Acest zbor, de lungă depărtare, îl găsim şi la un alt mare chirurg, Andreoiu, care în plină strălucire tinerească a ajuns în Ţara Moţilor, la Abdrud. S-ar putea să aflăm dedesubturi la care nici nu ne gândim, cum ar fi orientările politice, luptele între greii medicinei bucureştene etc.“ Din

Dr. Corneliu Adameşteanu


păcate, cei care aveau o explicaţie pentru aceste „deturnări“ nu mai sunt printre noi şi au dus aceste secrete cu ei. Îmi amintesc dilemele părinţilor mei, referitoare la alegerea oraşului în care urmau să locuiască şi să lucreze, povestite ulterior: „Toate posturile erau tare departe de centrul ţării. Unde să te duci?“. Nu au ales Sighetul sau Bugazul, iar evoluţia ulterioară a evenimentelor istorico-politice a arătat că au făcut totuşi o alegere bună, din ceea ce aveau la dispoziţie. Să nu uităm că cele două localităţi, Bugaz şi Sighet, au fost rupte din trupul ţării în următorii 3 ani, în urma cedării Basarabiei, ca urmare a pactului Molotov-Ribbentrop şi a cedării nordului Ardealului în urma Dictatului de la Viena. Nu aveau de unde să prevadă asemenea furtuni pe harta României, dar s-au felicitat că au avut această intuiţie; fapt este că s-au hotărât să aleagă orăşelul Huşi, „oraşul dintre vii“. Conform Monitorului Oficial nr. 39 din 17 februarie 1937, Dr. Corneliu Adameşteanu este numit medic primar, şef de secţie al Spitalului de Stat Huşi. (Doc.40) Spitalul din Huşi unde îşi începea activitatea avea o istorie interesantă: (date preluate din lucrarea „Spitalul Municipal Dimitrie Castroian Huşi, Pagini de istorie“, Editura PIM, Iaşi, 2009, autor Virgil Agheorghiesei). (2) „În anul 1851, având în vedere lipsa unui spital în oraş, serdarul Dimitrie Castroian oferă 50.000 lei pentru începerea lucrărilor la îndemnul Domnitorului Grigore Ghica, care a vizitat oraşul în acel an. Pe fondul situaţiei politice din Principate, acest efort a rămas fără efect. După Unirea Principatelor, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 25 august 1862 se aprobă înfiinţarea mai multor spitale în Moldova. În Ordinul-telegramă transmis în 27 august 1862 se scrie: «Domnilor membri ai municipiului Huşi, cu ocazia unificării serviciului sanitar, Măria Sa Domnitorul a întărit înfiinţarea unui spital de 15 paturi de bolnavi în acest oraş», semnează Carol Davila. Lenjeria spitalului, situat pe strada Ion Mârza, în casa donată de Dimitrie Castroian, era sosită de la Paris, iar paturile de la casa Grant din Londra. Primul medic al acestui spital a fost Iosef Smid (născut în 1797), iar conducerea spitalului era asigurată de doctorul Gutides, care studiase medicina la Constantinopol. Curând s-a constatat că era nevoie de un local mai spaţios şi noul spital, de tip mixt, cu o capacitate de 45 de paturi, a fost inaugurat la 8 august 1899. Era un spital de tip pavilionar, cum erau toate cele construite în timpul domniei Regelui Carol I, format din 7 pavilioane (pavilionul pentru consultaţii gratuite, pavilionul intendenţei, pavilionul central, cu 2 saloane mari, unul de 14 paturi pentru femei şi un altul de 20 de paturi pentru bărbaţi, pavilionul de boli infecţioase, bucătăria, morga, pavilionul de dezinfecţie). De data aceasta paturile spitalului erau confecţionate în ţară.“ „Între 1897-1917 activitatea Spitalului Huşi a fost legată de numele doctorului Radu Chernbach, care studiase la Facultatea de Medicină din Bucureşti, fiind primul medic din Huşi care studiase în România. A murit în anul 1930, fiind, pe lângă meseria de medic, un animator cultural şi publicist, cu preocupări ştiinţifice şi interes pentru condiţiile igienico-sanitare ale oraşului. În oraş funcţiona şi un spital israelit, deoarece în 1897 populaţia oraşului era alcătuită din 14.309 suflete, dintre care 3.857 erau evrei.“ „În timpul Primului Război Mondial, 1916-1918, spitalul Huşi a fost un centru de convalescenţă pentru răniţi, asistenţa medicală a acestora fiind asigurată de 12 spitale de campanie cu 4.000 de paturi, iar spitalul existent se transformase într-un Spital de chirurgie de 120 de paturi în care, pe lângă doctorul Radu Chernbach, au lucrat şi medici ai Misiunii franceze. După 1917 conducerea spitalului este preluată de Dr. Calciu, în timpul căruia interesul pentru chirurgie dispare aproape complet, atât din punct de vedere al medicilor, cât şi al pacienţilor. În anul 1936, Ministerul Sănătăţii al României Mari, înfiinţat în anul 1923, transformă toate spitalele mixte din capitalele de judeţ în spitale de specialitate cu două secţii: medicină internă şi chirurgie. Se ia, astfel, iniţiativa construirii unui pavilion nou, modern, cu 50 de paturi, pentru secţia de

27


28

Dr. Corneliu Adameşteanu, în laborator, proaspăt numit Şef al Secţiei de Chirurgie a Spitalului de Stat, Huşi. Pe perete se poate vedea, înrămată, fotografia Prof. Mathieu (anul 1937) chirurgie (în anii 1939-1940 numărul paturilor de chirurgie a crescut la 60, pentru ca în 1941 să ajungă la 65 de paturi). Noua secţie de chirurgie a fost inaugurată în anul 1937, după sosirea tatălui meu în localitate, care a trebuit să constate că visul începerii imediate a unei activităţi chirurgicale de cel mai înalt nivel era o iluzie, deoarece nu a găsit la mutarea în oraşul Huşi nici măcar o modestă sală de operaţie, pe care a fost nevoit să o improvizeze până la darea în folosinţă a noului pavilion. Iată cum a perceput el începerea activităţii în spitalul Huşi, aşa cum o mărturiseşte în lucrarea „Memoriu de titluri şi lucrări, Dr. Corneliu Adameşteanu“. (1) „Numit medic primar al spitalului Huşi la 1 februarie 1937, am sosit într-o regiune în care resursele chirurgiei nu se cunoşteau decât foarte puţin, deoarece în oraş nu se mai operase de ani de zile. În afara dificultăţilor enorme de care m-am lovit privind înzestrarea noii secţii, organizarea ei, educarea şi instruirea personalului mediu pentru asistenţa chirurgicală pre şi postoperatorie, a trebuit să schimb mentalitatea bolnavilor care aveau oroare de intervenţii chirurgicale, preferând să moară decât să fie supuşi unei operaţii.“ Direcţia Spitalului rămâne Doctorului Calciu (care o deţinea din 1917!), care preia şi Secţia de Medicină Internă, în timp ce Doctorul Corneliu Adameşteanu conduce Secţia de Chirurgie, fiind unicul medic care avea calificarea necesară în chirurgie. În anul 1939 Doctorul Calciu se transferă la Galaţi şi Secţia de Medicină Internă revine doctorului Tiberiu Măcelaru. Tatăl meu a preluat conducerea Spitalului Huşi în intervalul 1 august 1939-1 august 1940, urmat de Dr. Tiberiu Măcelaru (erau numai doi medici ai spitalului şi au hotărât să conducă „prin rotaţie“!). În anul 1939 spitalul este înzestrat cu primul aparat de radiologie, cu care lucrau cei doi medici titulari. În anul 1939 au fost 2.596 de internări, în anul 1940, 3.240 de internări, iar în anul 1941, 3.458 de internări. Tot în anul 1941 se înfiinţează şi farmacia spitalului, farmacistă fiind numită dna Marieta

Dr. Corneliu Adameşteanu


Ianculescu (aceste date au fost extrase din volumul anterior amintit al Dlui. Virgil Agheorghiesei). (2) Iată ce raportează tatăl meu referitor la activitatea Secţiei de Chirurgie în lucrarea „Memoriu de Titluiri şi Lucrări, Dr. Corneliu Adameşteanu, Huşi, 1943). (1) Anul 1937 (9 luni) 1938 1939 1940 1941

Total internaţi chirurgie 485 898 1017 1344 1960

Operaţii mari

Operaţii mici

254 463 469 500 781

208 396 327 441 522

Total operaţii 462 859 796 941 1.303

Din acest tabel se poate observa activitatea operatorie crescândă a acestei secţii. Citez în continuare din lucrarea Doctorului Corneliu Adameşteanu: „Toate domeniile chirurgicale au fost abordate, practicându-se nu numai intervenţii de chirurgie generală, dar şi intervenţii de mare chirurgie a specialităţilor conexe. Astfel am practicat trepanaţii, antrectomii, operaţia Oddy, tiroidectomii pentru guşă şi maladia Basedow, frenicectomii, plastii faciale pentru chirurgie estetică, toracoplastii pentru tuberculoză pulmonară şi pleurezii purulente, toraco-freno-laparatomii, operaţia Halstaedt. Am operat toate varietăţile de abdomen acut în urgenţă, dar şi esofago-gastrostomii, rezecţii de stomac, colecistectomii, hemicolectomie dreaptă, amputaţie abdomino-perineală a rectului, splenectomii, histerectomii totale şi subtotale, operaţii cezariene corporeale şi istmice, nefrectomii, prostatectomii, simpatectomii lombo-sacrate.“... „Chirurgia ortopedică a fost pentru mine un domeniu de predilecţie. În domeniul tuberculozei osoase am practicat rezecţii de umăr, cot, pumn, genunchi, astragalectomii, artrodeze coxofemurale, sacroiliace, operaţia Albee în toate regiunile coloanei vertebrale. Tratamentul scoliozei prin aparate gipsate, osteosinteză vertebrală, ca şi tratamentul luxaţiei congenitale de şold m-au preocupat în egală măsură. Tratamentul fracturilor l-am făcut ortopedic sau chirurgical, după cum cerea cazul, folosind osteosinteza, inclusiv cu lame cu şuruburi ligator extern Juvara“. (1) Mortalitatea în secţia de chirurgie era în jur de de 3,7%, comună acelei epoci pentru secţiile de chirurgie, epoca de dinaintea utilizării antibioticelor, transfuziilor, reanimării. Nu numai că nu există medic radiolog, ci nici medic anestezist; anestezia rămânea în sarcina chirurgului, ca şi toate îngrijirile pre şi postoperatorii (specialitatea de anestezie/reanimare a apărut în anii ’6o în ţara noastră. Primele compartimente de anestezie/reanimare au fost înfiinţate la Spitalul Colţea şi Spitalul Panduri, în anul 1952). Tot chirurgul unui spital de provincie rezolva şi toate urgenţele obstetricale care nu intrau în competenţa moaşelor. În anul 1940, la 23 ianuarie se naşte, în Huşi, prima fiică a Doctorului Adameşteanu, care a fost numită Carmen, chiar în sala de naşteri, de însuşi Doctorul Dobrovici, venit special de la Iaşi, prin zăpezi uriaşe de ianuarie, adus cu sania de la Crasna, pentru a aplica forceps, asistând naşterea unei primipare care avea 32 de ani. Culoarea brună a tegumentelor noului născut o recomandă pentru un nume spaniol. Nimeni nu a avut curajul să îl contrazică pe Doctorul Dobrovici în această propunere. Acesta a ajuns, ulterior, o mare celebritate la Iaşi. Peste 1 an şi 8 luni, la 28 septembrie 1941 se naşte tot la Huşi, de data asta după o naştere normală, asistată de moaşă, cea de-a doua fiică a Doctorului Adameşteanu, botezată Sanda-Victoria (războiul începuse de câteva luni şi părea că se va sfârşi victorios; în plus, mama copilului avea prenumele de Victoria). Tata a rămas toată viaţa dezamăgit că nu a avut măcar un fiu şi această nemulţumire şi-o exprima fără cea mai mică precauţie faţă de noi, fetele…

29


30

Familia Dr. Corneliu şi Victoria Adameşteanu se fotografiază cu primul născut, în ziua în care tatăl împlinea 35 de ani. (Huşi, 9 mai 1940)

Mereu ne-am simţit „vinovate“, atât mama, cât şi noi că nu îndeplinisem una dintre dorinţele lui arzătoare, aceea de a fi avut un fiu. Era adeptul teoriei patriarhale… Mama lui, preoteasa Maria Adameşteanu, născuse 9 băieţi!

Al Doilea Război Mondial (pe frontul de Est şi pe frontul de Vest, 1941-1945) În 22 iunie 1941, începea şi pentru România cel De-Al Doilea Război Mondial, după cunoscutul ordin al Mareşalului Ion Antonescu: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul“. Citez în continuare din textul lucrării Doctorului Adameşteanu (1): „Spitalul din Huşi, aflat la 7 km de Prut, în plină zonă de operaţiuni militare, a fost transformat în Spital de Campanie. Până la data de 11 iulie 1941 a fost singurul spital care a asigurat nevoile chirurgicale ale celor 3 Divizii care au «forţat» Prutul. Răniţii transportaţi de la Ambulanţele divizionare erau operaţi zi şi noapte în secţia mea şi apoi evacuaţi cu trenuri sanitare spre centrul ţării. Oraşul şi spitalul au fost bombardate în mai multe rânduri de aviaţia inamică şi, în urma unui astfel de bombardament, colegul meu, Dr. Tiberiu Măcelaru, medic primar la secţia de medicină internă, a căzut la datorie“. În fapt, din povestirile lui referitoare la această zi de coşmar, lucrurile s-au petrecut aşa: în plină zi, în timp ce tatăl meu era în sala de operaţie, un bombardament inamic a lansat o bombă chiar în curtea spitalului Huşi, unde, într-un tranşeu improvizat, se adăpostise Doctorul Măcelaru. Cei rămaşi în spital, deoarece nu puteau părăsi un bolnav cu abdomenul deschis în cursul intervenţiei chirurgicale, au scăpat nevătămaţi. Pronia cerească! Spitalul a rămas, de asemenea, neatins, putând să-şi continue activitatea de salvare a răniţilor de pe front. Rămas fără Director, prin moartea Doctorului Măcelaru, din 15 iulie 1941, tatăl meu

Dr. Corneliu Adameşteanu


redevine directorul Spitalului Huşi, funcţie pe care a deţinut-o până în 1 iunie 1945, când a demisonat ca director. (Doc 42) Continui relatările tatălui meu (1): „Atât timp cât am lucrat în Spitalul de Campanie am îngrijit 1.460 de răniţi, executând în 6 săptămâni 412 operaţii mari, de chirurgie de război, şi 328 de operaţii mai mici, dintre care 158 de aparate gipsate.“ „În acest timp Spitalul de Campanie a fost vizitat de 2 ori de Mareşalul Ion Antonescu, Şeful Statului la acea dată, care în 18 iulie 1941 a dat un comunicat de presă şi la radio prin care a felicitat pe Şeful Spitalului Huşi şi personalul ajutător pentru activitatea desfăşurată în îngrijirea răniţilor de război. „Pentru acestă activitate am fost citat prin ordin de zi al Armatei a IV-a din 8 septembrie 1941 şi mi s-a conferit «Crucea Meritul Sanitar» clasa I-a cu titlu militar, cu următoarea motivaţie: «pentru chirurg emerit cu drag de răniţi, a muncit neîntrerupt în Spitalul Chirugical din Huşi, sub ameninţarea aviaţiei inamice»“. (1, Doc. 20).

Document 19. Brevet nr. 8883 din 9 martie 1939 Se conferă Crucea Meritul Sanitar, clasa I-a Doctorului Corneliu Adameşteanu

31

Profile for Editura Amaltea

Dr. Corneliu Adamesteanu - Un chirurg in epoca  

Dr. Corneliu Adamesteanu - Un chirurg in epoca  

Advertisement