Iluminarea și cunoașterea de sine by Editura ATMAN

Marius Mihai Lungu

iluminarea și cunoașterea de sine Fascinația căutării interioare. Întrebări și răspunsuri

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LUNGU, MARIUS MIHAI Iluminarea şi cunoaşterea de sine : fascinaţia căutării interioare : întrebări şi răspunsuri / Marius Mihai Lungu. - Bucureşti : Atman, 2016 ISBN 978-606-8758-14-5 159.923.2

eBook disponibil aici:

ISBN ediție tipărită: 978-606-8758-14-5 ISBN epub: 978-606-8758-15-2

Web: http://www.editura-atman.ro E-mail: office@editura-atman.ro Telefon: 0733.084.450 București, 2016

Cuprins Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cunoaşte-te pe tine însuţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 Cine sau ce suntem în realitate? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19 Momentul prezent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27 Ce căutăm? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35 Real și ireal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47 Iluminarea și cunoașterea adevăratei noastre naturi . . . 69 Yoga - calea experienței . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69 Vedanta - calea cunoașterii . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 Practica cunoașterii de sine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95 Discriminarea celor trei învelișuri . . . . . . . . . . . . 95 Discriminarea efectului de cauză . . . . . . . . . . . . 97 Discriminarea subiect-obiect . . . . . . . . . . . . . . . . 98 Discriminarea între real și aparent . . . . . . . . . . . 101 Discriminarea conceptului de timp . . . . . . . . . . 105 Condiții pentru realizarea și asimilarea cunoașterii . . . . 107 Discriminarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107 Detașarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110 Cele șase realizări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112 Dorința arzătoare de libertate . . . . . . . . . . . . . . . . 116 Experiența și creatorul ei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119 Eliminarea identificărilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135 Identificarea cu cele cinci învelișuri . . . . . . . . . . 136 Identificarea cu stările experienței . . . . . . . . . . . 138 Identificarea cu diversele roluri . . . . . . . . . . . . . . 144 Tehnica gândului opus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145 Caracteristicile celor iluminați . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147 Întrebări și răspunsuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155 Testul iluminării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227

Marius Mihai Lungu

iluminarea și cunoașterea de sine Fascinația căutării interioare. Întrebări și răspunsuri

Introducere Inspirați, expirați, încetiniți ritmul, inspirați din nou profund și, fără grabă, dedicați câteva minute, în liniște, parcurgerii acestor rânduri pe care nu întâmplător le citiți acum... În Ecleziast se spune că nu este nimic nou sub soare. Sub razele divinei conștiințe nimic nu este nou, ciclicitatea este caracterul fundamental al naturii. Tot ceea ce vă voi împărtăși nu este o noutate în ritmurile de neschimbat ale Universului. Veți citi despre cunoașterea la care am ajuns tocmai pentru că ea a fost sau va putea fi chiar a voastră, cuprinsă în unicitatea ființelor voastre. Veți citi această carte pentru că inima vă îndeamnă să dați o nouă șansă aspirației de a atinge ceea ce poate nici măcar nu cunoașteti, dar căutați cu disperare. Potrivit infinit bogatei înțelepciuni populare, vă urez ca demersul vostru de a vă cunoaște să înceapă într-un ceas bun. Este bine știut faptul că adesea cei mai mulți dintre noi se împiedică de adevăr,

Iluminarea și cunoașterea de sine

se ridică și merg liniștiți mai departe. Fie ca începutul acesta să fie luminos, iar energia ce îl susține să vă propulseze direct în inima adevărului. Să pornim acum, în ceasul cel bun al inimii, când, dornică de adevăr și de frumusețe, vă limpezește fiecare cuvânt și vă șoptește purul adevăr... Fiecare dintre noi este „Unul fără seamăn”, „Unicul”, „Acela”, Sinele Suprem, Brahman, Dumnezeu. Putem utiliza oricare dintre acești termeni, chiar și alții, dar ei nu au o realitate concretă, deși ne îndrumă către același adevăr: tot ceea ce există este „Unicul”, care este principiul cunoașterii sau conștiința, iar noi suntem conștiință. Ați citit poate de nenumărate ori acest lucru. Poate că vă întrebați în ce măsură experiența literară va fi diferită de data aceasta. Dar eu vă întreb... de ce să fie aceasta doar o experiență literară? De ce citim aceste cărți care ne vorbesc despre cea mai profundă intimitate a ființelor noastre? Oare nu chiar intuiția că suntem mai mult decât ceea ce simțim sau gândim ne îndeamnă să deschidem asemenea cărți și să le parcurgem rândurile cu sufletul la gură, sperând că poate oricare rând va putea fi, de ce nu, o altă șansă de a descoperi ceea ce credem noi că ne lipsește pentru a atinge exact acel ceva pe care îl căutăm? Dar ce căutăm noi în realitate? Căutarea noastră se desfășoară în spații cunoscute și necunoscute, pentru unii dintre noi se extinde pe întreg globul, în întreaga lume. Ce fel de lume este însă aceasta? Când am apărut aici, am găsit o lume, pe care, la o privire superficială, am considerat-o prietenoasă, în care am

Introducere

iii

găsit tot ce aveam nevoie, ca și cum ar fi fost pregatită pentru apariția noastră. Cu timpul, ne-am gândit că nu ne ajunge ceea ce am găsit aici, așa că am început să alergăm după fel de fel de împliniri și să întreprindem o sumedenie de acțiuni, bune sau rele, pentru a obține ceea ce credeam că ne lipsește. Personal, am observat pe parcurs că aproape întotdeauna ceea ce obțineam nu corespundea cu ceea ce îmi doream, sau după ce obțineam ceva, alergam după ceva diferit, ca și cum ceea ce am obținut nu mă mai mulțumea, chiar dacă era chiar ceea ce îmi dorisem anterior. Odată cu această alergătură permanentă pentru a obține tot felul de lucruri, pentru satisfacerea plăcerilor, pentru a mă dovedi competitiv și puternic și pentru a atrage relații pe care le consideram potrivite în acele momente, am început să îmi dau seama ca lumea nu era chiar atât de prietenoasă precum o percepusem la început. De ce existența unor ființe depinde de dispariția altora? De ce unele animale trebuie să mănânce plante pentru a trăi? De ce altele trebuie să mănânce chiar animale pentru a supraviețui? Este oare necesar pentru om să mănânce aproape orice în același scop? La o primă vedere mi se pare că trăiesc într-o lume egoistă, în care cel puternic îl mănâncă pe cel slab, iată ceva care nu are niciun sens pentru mine. În aparență tot ceea ce este viu există pentru a mânca o altă vietate; iar scopul este supraviețuirea. Aș înțelege lupta pentru o existență care ar fi permanentă, însă până și existența este efemeră.

Iluminarea și cunoașterea de sine

Dacă aș fi știut cum este și aș fi avut de ales, mai mult ca sigur aș fi ales să nu mă nasc. Dar se pare că nu am avut acest privilegiu, acest drept de a alege. Mă confrunt atunci cu lipsa a ceea ce putea să fie determinant pentru ființa mea. Sunt eu oare înzestrat cu liber arbitru? Dacă aș fi avut așa ceva, ar fi trebuit să-l pot folosi înainte, în timpul și chiar și după această viață. Dacă mă consider o persoană, un individ complet separat de lumea pe care o percep, știu că m-am născut și că voi muri. Observ în jurul meu că toate ființele împărtășesc aceeași soartă: se nasc(apar) și mor(dispar). Atunci care este scopul acestei lumi dacă tot ce se naște, moare? Tot ceea ce există este supus dispariției. Ce logică putem găsi în a exista pentru a dispărea la un moment dat? Unii vor argumenta: scopul este evoluția. Evoluția cui? Chiar și Universul în care evoluția se desfășoară este efemer. Când Universul dispare, nu dispare și tot ceeea ce există în el, indiferent dacă este evoluat sau nu? Uitându-mă în jurul meu, am văzut că sufăr ca și ceilalți oameni, mă îmbolnăvesc și îmbătrânesc. Am văzut cum ceilalți, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de dureri și suferințe, mureau. Mi-am dat seama că și eu voi avea în final aceeași soartă. Care mai este atunci rostul acestei frenezii de a acumula averi și titluri, de a avea putere asupra altora, de a alerga dintr-un pat în altul, dacă toate astea nu mă vor însoți după momentul, presupus înfricoșător, dar inevitabil, al morții. Am înțeles că toate astea, inclusiv această persoană – „eu”, sunt

Introducere

efemere. Atunci mi-a apărut în minte singura întrebare ce mi se părea logică: „Ce scop au toate astea?” Fiind profund convinși de credința în păcatul divin care ni s-a inoculat de mici, ne condamnăm la rândul nostru copiii, pe care spunem că îi iubim, la o viață de timorare și limitare. Dacă privim animalele, observăm că își ocrotesc și îngrijesc puii cu o iubire greu de regăsit printre semenii noștri. Și noi ce facem? În loc să le urmăm exemplul, începem să-i timorăm psihic, inoculându-le ideile de păcat și de pedeapsă divină. Îi condamnăm de la o vârstă fragedă la o viață de teroare și înfricoșare tocmai pe cei pe care spunem că îi iubim. Dacă îi iubim, de ce îi pedepsim? Care este logica unei astfel de creșteri? Nu cumva regăsim modelul chiar în propriile credințe și convingeri greșite, care ne-au fost inoculate la rândul nostru și pe care nu le-am analizat deloc până acum? Repetăm greșelile înaintașilor de parcă ar fi o blasfemie să punem la îndoială „realitatea”. Ne considerăm noi înșine limitați și incompleți și le inoculăm și celor apropiați inimilor noastre aceleași credințe, făcându-i să alerge după himere despre care și ei ajung să creadă că îi vor elibera și îi vor face fericiți. Ce este real? Un coșmar care se termină în sudoarea momentului în care ne trezim, sau o senzație de pseudofericire conferită de o posesie, care se termină în disperarea inevitabilei pierderi? Ce face atât de real și de înspăimântător coșmarul și atât de reală și sublimă pseudofericirea? Cine este de fapt implicat în tot acest joc, la prima vedere foarte real, și cărui

Iluminarea și cunoașterea de sine

fapt i se datorează aparenta putere și realitate? Mai bine zis, cine sau ce ne absoarbe complet în aceste situații, făcându-le să pară cât se poate de solide și de necontestat? Dacă începem să investigăm coșmarul acum, în starea de veghe, putem spune foarte sigur că a fost doar un vis urât, că nu are nicio realitate, nicio materialitate. Și totuși, atunci când îl trăiam, era cât se poate de real. Iar dacă investigăm fericirea care se trezește în ființele noastre atunci când obținem ceva (care este de fapt doar o exaltare momentană) observăm că realitatea ei este greu de contestat, părând evidentă. Dar chiar așa să fie? În ambele situații este implicată o persoană, un individ, noi înșine. Această persoană, care ne definește pe noi ca fiind în viață, pare de o realitate de nezdruncinat. Soliditatea și evidența ei sunt cât se poate de reale și palpabile. Cine sau ce apreciază însă această realitate și ce crează această senzație de soliditate? Nu cumva este vorba despre niște simțuri și niște interpretări mentale ale lor (niște gânduri)? Unde sunt obiectele din jurul nostru atunci când închidem ochii? Mintea ne spune, fără nicio îndoială, că tot acolo, doar trebuie să deschidem ochii ca să le vedem. Putem contesta acest lucru atât de evident? La prima vedere se pare că nu, dar, aprofundând puțin cercetarea, ajungem la faptul (dovedit până și de știință) că orice există este alcătuit din molecule, care la rândul lor sunt alcătuite din atomi. Investigând în profunzime, înțelegem că și atomii sunt alcătuiți din

Introducere

vii

electroni și nucleu, conținuți într-un spațiu imens pentru dimensiunile lor (aceste rânduri nu constituie un curs de fizică, dar sunt lucruri evidente, demonstrate de știință). Mergând mai departe descoperim că până și aceste mici particule, electronii și nucleele, sunt alcătuite din particule și mai mici; de la o detaliere la alta ajungem la concluzia că orice particulă solidă este de fapt un spațiu în care se manifestă o energie care îi conferă o aparență materială. Poate fi împărțită în forme această energie, sau orice formă există doar aparent ca o frecvență vibratorie locală a continuumului energetic? Cine ține laolaltă diversele energii ondulatorii ale diferitelor tipuri de particule care alcătuiesc o celulă, un organ sau un corp? Întorcându-ne de unde am plecat ajungem la concluzia, greu de acceptat, că obiectele nu au nici o consistență, nicio materialitate, fiind lipsite de conținut, în realitate nefiind separate între ele. Dar aceste obiecte par cât se poate de solide și de reale, fiecare fiind bine definit, separat de celelalte. Înseamnă că simțurile noastre și mintea, care le percep, ne joacă feste! Organele de simț sunt părți ale corpului nostru, care, în realitate, este tot un obiect. Nu lăsați orgoliul să vă spună că nu este așa, deoarece, așa cum vedem și percepem orice obiect, asa vedem și percepem și un alt corp, diferit de al nostru. Atunci, dacă percepem un alt corp ca pe un obiect, înseamnă că și propriul nostru corp este tot un obiect. Dar obiectele, așa cum am văzut, sunt niște spații goale, deci și corpul nostru este

viii

Iluminarea și cunoașterea de sine

un mare gol. Atunci, unde sunt organele de simț prin care percepem ceea ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru, precum și soliditatea obiectelor percepției, dacă întreg corpul și toate obiectele percepute sunt lipsite de conținut material? Ceea ce percepem prin organele de simț este interpretat de minte și se presupune că aceasta este conținută de creier. La fel de bine ar putea să se presupună că ar fi conținută de inimă, stomac, sau de ce nu, de picioare. Este același lucru, pentru că presupusul loc (creierul) în care se crede că mintea își are sălașul, nu există, fiind lipsit de conținut material, ca întreg corpul și întreaga lume. Dacă totul este în realitate lipsit de soliditate, imaterial, atunci cum de m-am născut și cum de este posibil să mor? Cum poate ceva lipsit de substanță să se nască și să moară? Nu cumva și nașterea și moartea, precum și viața trăită între aceste două evenimente, sunt niște iluzii, neavând nicio realitate? Este totul un miraj în deșert? Vi se pare ceva în neregulă cu deducția de mai sus? Poate mă înșel pe undeva, scăpând un amănunt care m-a dus la o concluzie eronată. Așa că nu trebuie să mă credeți pe cuvânt! Începeți propria voastră investigație și cercetare și vedeți la ce concluzie ajungeți... Ați ajuns tot aici, nu-i așa? Și este normal, pentru că acesta este adevărul, chiar dacă este aparent mascat de ceva care pare de o realitate și de o soliditate greu de atacat. Dar toată această soliditate, materialitate este de fapt ... nimic.

Introducere

Totul este nimic și cu toate astea noi trăim și știm că trăim; existăm și știm că existăm; suntem conștienți că existăm. Dacă totul este „nimic”, ce ne face să percepem obiectele lumii din jur, ce îi conferă soliditate și continuitate în desfășurare? Ceva pune în mișcare și face ca acest “nimic” să ia infinite forme și să se manifeste fără întrerupere. Acest „nimic” este, în realitate, totul. Tot ceea ce există în manifestare are o inteligență și e conștient de propria existență. Întreaga aparență este o existență conștientă care se proiectează în infinite forme și manifestări. Tot ceea ce putem percepe, la cel mai subtil nivel, este spațiul și energia care se manifestă în tot, inclusiv în noi. Tot ceea ce există ne include și pe noi, cei care ne consideram până acum indivizi și persoane separate. Înțelegem că, în realitate, nu suntem separați și că nu există nimic solid care să ne limiteze la ceva definit, așa cum o picătură de apă nu este separată de mare. La o prima cercetare concluzionăm că noi, cei care cunoaștem lumea, nu suntem separați de experiențele care compun lumea și pe care le percepem cu ajutorul simțurilor și al minții. Chiar dacă tot ceea ce există este lipsit de materialitate, este definit de un element esențial: cunoașterea. Ceea ce cunoaște existența, fiind anterior și ulterior ei, poate fi numit conștiință. Anterior și ulterior nu se referă la timp, ci la poziționarea în derularea experienței existenței. Astfel, conștiința este prezentă atunci când începe existența și rămâne prezentă și după ce existența dispare. NOI SUNTEM ACEASTĂ CONȘTIINȚĂ.

Iluminarea și cunoașterea de sine

Și ajungem astfel să concluzionăm... Fiecare dintre noi este „Unul fără seamăn”, „Unicul”, „Acela”, Sinele Suprem, Brahman, Dumnezeu. Tot ceea ce există este „Unicul”, care este principiul cunoașterii sau conștiința, iar NOI SUNTEM CONȘTIINȚĂ.

Cunoaşte-te pe tine însuţi Această inscripție reliefată pe frontonul templului lui Apolo din Delfi a devenit principiul fundamental al filosofiei lui Socrate. Remarcăm că majoritatea religiilor și învățăturilor antice ne îndeamnă către aceeași cunoaștere fundamentală. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” s-a transformat într-o maximă și un îndemn de urmat pentru majoritatea oamenilor, fiecare urmându-și propria cale. Ce înseamnă să ne cunoaștem? Înseamnă să ne găsim adevărata natură, sinele nostru cel mai intim. A ne cunoaşte pe noi înșine este imboldul lăuntric pe care îl simțim de când începem să raționăm - din jurul vârstei de 2 ani - și pe care îl urmăm, conștient sau nu, toată viața. Această cunoaștere este temelia înţelepciunii și a înțelegerii realității și iluziei. Cunoscându-ne şi înţelegându-ne pe noi înșine, îi vom putea cunoaşte şi înţelege atât pe ceilalți, cât și ceea ce se petrece cu noi și în jurul nostru.

Iluminarea și cunoașterea de sine

Cum putem ajunge să ne cunoaştem pe noi înșine? La aceasta întrebare răspunsurile sunt diverse și câteodată confuze, din cauză că fiecare dintre noi acordăm propriul înţeles sinelui. Cum putem să cunoaștem ceva despe noi înșine? Din cauză că oamenii își îndreaptă atenţia spre exteriorul lor, se simt atrași să caute în cărţi, în diverse religii, în îndrumări spirituale, în diverse seminarii și acțiuni în care se implică cu toată încrederea. Cu toții am urmat, mai mult sau mai puțin, aceste căi și am obținut diverse cunoștințe și îndrumări. În unele cazuri chiar am perceput o stare de liniște interioară și o eliberare, crezând că am ajuns la final, dar după câtva timp, atât șuvoiul neîntrerupt de gânduri, cât și senzațiile de lipsă și de separare au revenit. Am citit o sumedenie de cărți de spiritualitate și am aplicat o mulțime de metode si tehnici, care mai de care mai „eficientă” și mai „potrivită”, am participat la o mulțime de seminarii și de îndrumări spirituale, trecând de la un „nivel” la altul, sperând să ajungem la cel „final”. Acesta nivel însă, pe măsură ce „evoluăm”, se îndepărta din ce în ce mai mult, părând aproape imposibil de atins. Ajungem chiar să ne întrebăm dacă chiar există așa ceva. După spusele unora, acest „nivel final” ar trebui să fie ceva extraordinar, cu surle și trâmbițe, un extaz total; dar chiar așa să fie? Ni se întipărește în minte un termen: „iluminare”, pe care, după ce ni-l închipuim într-o mulțime de feluri cum ar fi (după diverse îndrumări mai mult sau mai puțin potrivite), încercăm

Cunoaşte-te pe tine însuţi

să-l atingem, alergând de la o aparență la alta, sperând ca fiecare să fie reală, ca fiecare să fie „ultimul nivel” și să devenim „iluminați”. Să analizăm succint cazurile personalităților istorice cunoscute, considerate „iluminate”. Să vorbim despre Iisus și Buddha, cei mai cunoscuți și urmați dintre ei. Ceea ce ne atrage atenția de la bun început este că nici unul dintre ei nu a scris nici măcar un cuvânt despre ceea ce a făcut și cum a ajuns la „iluminare”. Singurele lucruri pe care le știm despre ei le aflăm din diverse scripturi, scrise de alți oameni, care i-au cunoscut direct sau indirect. Chiar dacă toate scrierile despre ei sunt complicate și îi înfățișează ca aplicând o multitudine de tehnici și ritualuri, ei ca oameni sunt prezentați ca fiind cu totul deosebiți de ceilalți. Dacă erau atât de deosebiți de cei din jurul lor, atunci cum au putut fi înțeleși de cei care au scris atât de multe despre ei? Nu cumva cei care credeau că i-au înțeles au complicat atât de mult lucrurile încât nu mai poate fi înțeles nimic? De ce ei înșiși (Iisus și Buddha) nu au așternut nici măcar un cuvânt pe hârtie, iar în toate scrierile, se exprimă foarte simplu și concis? Nu este cazul să vă imaginați că nu ar fi știut să scrie și nici că nu ar fi știut să se exprime, mai mult ca sigur că au fost instruiți în ale scrisului de la o vârstă fragedă. Poate că toată cunoașterea și înțelegerea pe care o aveau era atât de simplă, încât nu ar fi fost necesar să fie scrisă. Probabil era de ajuns o simplă îndrumare verbală. Nu vreau să fac analiza scrierilor care prezintă existența

Iluminarea și cunoașterea de sine

lor, dar vreau să înțelegeți simplitatea modului lor de a se comporta și de a se exprima. Dacă despre viața lui Buddha putem afla o mulțime de amănunte și putem să aflăm modul în care a evoluat, despre viața lui Iisus nu aflăm mare lucru, decât câteva amănunte despre copilăria lui, accentul fiind pus pe viața lui după 30 de ani. În toate scrierile despre el nu se pomenește nimic despre ce a făcut din copilărie până la aceasta vârstă. Chiar nu a fost nimeni alături de el care să-i cunoască drumul pe care l-a străbătut până la vârsta de 30 de ani? Sunt multe întrebări care se nasc din aceste omisiuni, dar nu în această direcție ar trebui să ni se îndrepte atenția ci spre faptul că exprimarea lor era extrem de simplă și fără echivoc. Tot ceea ce Iisus spunea, ne îndruma spre a vedea că există o unică putere – Dumnezeu – omniprezent, omniscient și omnipotent, îndemnându-ne să-l recunoaștem atât în noi înșine, cât și în tot ce există. Nu a vorbit nicăieri despre „iluminarea” lui ca despre un fenomen ieșit din comun, ci despre o recunoaștere a acestei unice esențe care îl definea pe el și ne definește de altfel și pe noi toți. Din simplitatea manifestată în acțiune și vorbire de acești doi oameni care au influențat gândirea multora dintre noi, putem trage concluzia ca „iluminarea” este ceva simplu și la îndemână, nefiind nevoie decât de cunoaștere și înțelegere lăuntrică. Niciunul din cei doi nu ne vorbește de ritualuri, metode sau tehnici de aplicat pentru a ajunge la ea. De ele ne vorbesc doar

Cunoaşte-te pe tine însuţi

cei care au scris ulterior cărți. Dacă totul se rezumă la recunoaștere, atunci a „cunoaște” devine a recunoaște. Dar ce este de recunoscut? Ce suntem noi în realitate și ce este de (re)cunoscut referitor la ființa noastră? La o privire superficială remarcăm că suntem un trup care trăiește și acționează într-o lume obiectivă (formată din obiecte), alături de alte trupuri. Care este numitorul comun al tuturor acțiunilor noastre; care este aspirația lăuntrică a fiecăruia dintre noi și pentru ce facem tot ce facem? Pentru că fiecare dintre noi doreşte să fie fericit, în siguranță, liber și esența bunătății. Absolut tot ce facem (conștient sau inconștient) este îndreptat spre atingerea acestor țeluri. Într-o primă etapă, ca să spunem așa, căutăm fericirea undeva în exteriorul nostru. Credem că realizând, obținând sau câștigând ceva devenim fericiți. Aproape mereu, după ce ne-am atins un scop, ne simțim în al nouălea cer, dar în scurt timp această stare dispare. Atunci, a fost sau nu fericire? Și dacă nu a fost fericire, ce am simțit de fapt? După eșuări repetate în obținerea fericirii prin intermediul experiențelor obișnuite, încercăm să o obținem pe alte căi, îndreptându-ne spre domenii care ne pot crea obsesii sau dependențe. În cele din urmă ajungem la concluzia că nici aceste experiențe nu ne-au adus mult râvnita fericire. Atunci, ce ar mai fi de făcut, cum putem cunoaște adevărata fericire? Când eșuăm în a găsi fericirea în experiențele obișnuite, începem căutarea ei în spiritualitate.