20
echinox
despre colocvii şi alte T e at r u ( e n g l e z ) / în limba engleză Timp de patru ani de zile am jucat teatru şi am participat la festivalurile de teatru în limba engleză de la noi din ţară doar pentru că eram un licean ca toţi liceenii: în căutarea identităţii şi a acelui ceva care să mă facă diferit de ceilalţi. Nu eram singurul, colegii mei de „trupă” făceau exact acelaşi lucru. De altfel, a participa la un festival de teatru în limba engleză – până şi sintagma asta sună pompos – era o formă ciudată de aroganţă şi mândrie. Ne consideram pe o treaptă mai sus decât majoritatea liceenilor a căror experienţă din liceu se limita la orele intensive de română şi matematică. A umbla pe holul liceului ştiind că ai acasă câteva diplome de la o competiţie internaţională era un fel de paradă în care toată lumea – mai ales colegii care nu erau într-o trupă de teatru – te privea cu invidie sau dimpotrivă, cu admiraţie. Prima piesă de teatru în care mi-am exersat talentele de actor a fost o piesă originală la care am lucrat toţi cei implicaţi în faimoasa şi singulara noastră trupă de teatru. A fost şi piesa la care am depus cel mai mult efort doar pentru că era prima de genul acesta şi pentru că trebuia să recuperăm nişte ani buni în care alte trupe de teatru din oraş – mai ales cele de la liceele rivale – adunaseră deja un gram de experienţă. Lipseam de la ore pentru că aveam repetiţii, era de altfel o scuză foarte bună mai ales că instituţia din care făceam parte cu toţii îşi punea speranţele în noi. Prima competiţie la care am participat a fost una locală: Drama Day Suceava (o zi dramatică în traducere sic!) un conglomerat de copii de şcoală generală ce interpretau Romeo şi Julieta într-o variantă americănească simplificată şi liceeni la fel de aroganţi ca şi noi. Pentru tânăra noastră trupă de teatru ziua dramatică a fost un început bun: eu am primit premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar şi premiul pentru cea mai bună engleză, iar trupa în sine a obţinut Marele Premiu (o vază mică de metal pe care apoi am folosit-o pe post de suport de lumânare). Reuşita a fost un nou motiv de mândrie, nemotivată de altfel pentru că „festivalul” mai sus amintit era un fel de serbare de sfârşit de an şcolar în care fiecare clasă îşi aducea pe scenă copiii cei mai buni pentru a spune o poezie (nişte poezii destul de lungi). Scena pe care ne-am interpretat rolurile era ca un podium puţin mai extins care nu avea nici măcar cortină, reflectoare sau sisteme de sonorizare. Am primit diplome şi premii de la edituri care doreau să scape de maculatura rămasă din vremuri apuse în sacoşe de plastic frumoase, colorate şi oferite cu emfază de către membri juriului. Trebuie remarcat faptul că mai nici un membru din juriu nu avea cunoştinţe de limba engleză însă jurizau un festival de teatru în limba engleză şi asta conta cel
mai mult. Ziarele au vorbit şi ele cu emfază despre cât de plină de surprize e noua generaţie, iar noi eram în al nouălea cer. Cel de-al doilea concurs naţional la care am participat se numea sugestiv The Ingenious Drama Festival Bacău (pe scurt ID FEST Bacău), organizat de un alt grup de elevi la fel de motivaţi ca şi noi în activităţi extraşcolare. Diferenţa dintre noi şi ei era că domnii de acolo aveau aroganţa mult mai pronunţată decât noi. Partea bună a festivalului era faptul că am avut ocazia de a lucra cu actori profesionişti care au fost destul de drăguţi pentru a ne introduce în tainele fabuloase ale teatrului. La fel, domniile lor, nu toate, nu înţelegeau o boabă de limbă engleză, dar aveau ocazia de a regiza workshopuri la un festival de teatru în limba engleză care era deja la a cincea ediţie. La un moment dat a fost şi un water fight la care nu a participat nimeni şi un green party în care nimic nu era verde. Jurizarea a fost şi ea de nota zece: preşedintele juriului – în ciuda faptului că era un actor deosebit – a pronunţat greşit numele trupei (dovadă că nu avea cunoştinţe de fonetică a limbii engleze şi nu numai de fonetică), aveau şi un native speaker o americancă venită parcă de la periferiile Americii (conta că era nativă), iar organizatorul care trebuia să facă parte din juriu era în al nouălea cer atunci când viziona interpretarea noastră şi nu a reuşit să spună decât că piesa noastră a fost OK. În comparaţie cu ziua dramatică, festivalul de la Bacău a fost pentru noi o experienţă destul de plăcută: am cunoscut oameni noi (pasionaţi sau nu de teatru), am descoperit cum e să stai într-un cămin timp de cinci zile fără apă caldă şi cum e să ai la micul dejun pâine garnisită cu mucigai, plus alte aventuri. În materie de premii, am avut două nominalizări pentru cel mai bun actor respectiv cea mai bună engleză. Zilele au trecut şi a urmat o nouă zi dramatică în Suceava şi am descoperit că de la an la an oamenii se schimbă. Am primit mâncare mai bună (în loc de franchise am primit pizza), am avut şi oameni care să ne arate cum stau lucrurile prin oraş (deşi eram şi noi natives). Restul a fost la fel: mulţumiri aduse consiliului judeţean pentru susţinerea unui astfel de proiect cultural, mulţumiri aduse membrilor juriului şi a tuturor celor care au contribuit la organizarea festivalului (şi urma o serie de porecle a unor pletoşi), scena a fost acelaşi podium extins, fără cortină – spectatorii aveau acces instant la ceea ce făceam noi în presupusele culise – fără sistem de sonorizare – totuşi schimbaseră casetofonul – fără reflectoare – lumina era tot timpul aprinsă – acelaşi juriu cunoscător în ale limbii engleze. Din lipsă de concurenţă am primit din nou premiul pentru cel mai bun actor şi pentru cea mai bună engleză, iar trupa noastră a primit din nou Marele Premiu (o altă vază, colorată, dar din acelaşi material). Restul îl ştiţi, sacoşele şi toate cele. Apoi ne-am gândit să schimbăm puţin perspectiva şi ne-am înscris la un alt festival de limba engleză, din Piteşti, numit Argeş Drama
Festival, organizat de un american numit Michael – celălalt nume nu l-am aflat niciodată. A fost o altă experienţă de neuitat: duşuri irlandeze, toalete turceşti, garnitură de cartofi piure dizolvat cu apă din belşug, un american care încerca să facă atmosferă însă nu era nicicum credibil, un juriu format din actori extraordinari dar care nu ştiau limba engleză decât aşa ca să înţeleagă ideile principale. Toţi participanţii au luat premii – dintr-o dorinţă pacifistă a spiritului american – inclusiv cei care se aflau acolo doar pentru mâncarea de după. Astfel că au fost vreo trei premii pentru cel mai bun actor – unul l-am luat eu – vreo trei pentru cea mai bună engleză – unul a fost al meu – iar trupa noastră a primit premiul pentru cea mai bună piesă şi pentru cea mai bună coloană sonoră. A urmat o altă ingenioasă escapadă în oraşul bacovian. S-au schimbat şi aici lucrurile: mâncare mai bună, apă caldă, puţin mai multă aroganţă din partea organizatorilor (se formaseră bisericuţe şi instituţii de procesare a informaţiilor între timp), atelierele de lucru au fost şi ele împărţite în grupuri mai mici şi mai accesibile, în rest acelaşi ritual. Noutatea care ne-a dat peste spate a fost noul preşedinte al juriului materializat în persoana Gianinei Corondan care, la vremea aceea, nu ştia limba engleză şi în timpul festivităţii de deschidere ne tot spunea că organizatorii „put her there” ca să ţină speech. Piesa prezentată de noi a fost un fiasco, rezultatele au fost pe măsură. A urmat o a treia zi dramatică, care s-a încheiat în acelaşi mod ca şi celelalte două, doar că vaza era din nou schimbată, la fel şi casetofonul şi juriul (preşedintele juriului din primele două ediţii nu-şi putea lua ochii de pe o fătucă, membru al aceluiaşi juriu). Singurul festival de teatru în limba engleză de care îmi amintesc cu plăcere este cel din Arad, Teen Play. În ciuda faptului că am fost cazaţi la un centru de plasament pentru tineri fără locuinţă şi în ciuda faptului că la un moment dat una dintre toalete s-a înfundat iremediabil, răspândind arome nu tocmai plăcute, totul a fost bine organizat, iar experienţa teatrală a fost pe măsură. Pe scenă au rulat numai piese bune, interpretate la fel de bine, jurizarea a fost impecabilă. Am obţinut un singur premiu, pentru cea mai bună engleză, iar sacoşa nu era plină de maculatură. Deşi cronologic vorbind festivalul de la Arad nu a fost ultimul la care am participat am preferat să-l plasez în final pentru a lăsa o impresie plăcută. Lăsând la o parte orice ironie, astfel de activităţi sunt lăudabile din perspectiva obiectivelor pe care acestea le au: oferă posibilitatea unei interacţiuni culturale şi sociale între elevi din oraşe diferite, şcoli diferite, dându-le prilejul de a se manifesta într-un alt mod şi de a învăţa limba engleză pe alte căi, mai interesante decât cele tradiţionale. Robert Moscaliuc robert.mhoscaliuc@gmail.com