Page 1

apare cu sprijinul Consiliului Local Cluj-Napoca

ECHINOX 25000 ROL (2,5 RON)

nr. 3-6 6 / 2006, XXXVII

revista studenþilor din Universitatea Babeº-B Bolyai


2

E C H I N O X

M A N I F E S T pentru reînnoirea structuralã a Facultãþii de Litere ºi reconsiderarea problemelor interne ale Universitãþii

Titlul acestui text este, voit, totodatã pretenþios ºi ambiguu. Pe de o parte cuvîntul ‘manifest’ este, retoric, prea puternic spre a denumi ceea ce, în fond, nu e decît o listã de propuneri raþionale pentru îmbunãtãþirea stãrii de lucruri în instituþia noastrã; am folosit totuºi acest termen spre a semnala cã, în opinia noastrã, situaþia actualã este una de crizã profundã; rezolvarea sau mãcar atenuarea acesteia necesitã mãsuri urgente, dacã nu chiar ‘disperate’. Pe de altã parte, am lãsat, voit, neprecizate tocmai limitele ‘instituþionale’ de valabilitate ale propunerilor noastre - fiindcã, deºi gîndite pornind de la problemele specifice ale Literelor clujene, am socotit cã ele ar putea fi interesante pentru Universitatea româneascã în general. Textul însuºi a fost realizat ºi publicat din dorinþa de a contrabalansa printr-un efort pozitiv, constructiv, tonul mai degrabã sumbru ºi criticist pe care l-a dobîndit, pe mãsurã ce era realizat, acest numãr ‘tematic’. Þinem, totuºi, sã nu lãsãm cititorilor noºtri impresia cã au de-a face, în cazul semnatarilor de mai jos, cu un grup de naivi ce sperã, de aici înainte, într-o rezolvare dialogalã, ‘linã’, amiabilã a problemelor serioase ce macinã facultatea noastrã (ºi nu doar pe ea). Suntem conºtienþi cã nu e exclus ca propunerile noastre, pe care le socotim în ele însele echilibrate ºi rezonabile, sã fie considerate a fi polemice, insidioase, dacã nu chiar revanºarde. E ºi firesc, atît cît una din sursele principale ale indigenþei actuale a reprezentat-o lipsa oricãrei deschideri spre consultare, dialog ºi alternativã proceduralã din partea conducerii instituþiei. Cu toate acestea, recomandãm intervenþia noastrã tocmai sub acest titlu, al alternativei: ea reprezintã opoziþia constructivã necesarã oricãrei abordãri inteligente a problemelor.

I soluþii manageriale

Impunerea, printr-o conduitã coerentã a întregului personal al instituþiei (incluzând conducerea ºi folosind orice mijloace, pânã la greva unilateralã), a recunoaºterii statutului dublei specializãri ºi a finanþãrii corespunzãtoare a acesteia de cãtre stat. Angajarea temporarã, pe baza unui concurs de proiecte manageriale, a unor persoane/ instituþii cointeresate prin comision, care sã asigure atragerea de fonduri cãtre Facultate. Activitatea acestora se va desfãºura sub supravegherea Consiliului profesoral, astfel încît prestigiul ºtiinþific ºi didactic al instituþiei sã nu fie lezat. Asigurarea unei distincþii cît mai nete, la nivelul atribuþiilor ºi al rãspunderii, între conducerea managerialã (administraþie) ºi cea profesionalã (decan, consiliu profesoral etc.) a Facultãþii, dreptul de decizie ultim aparþinînd, în toate situaþiile, acesteia din urmã. Gestionarea tuturor fondurilor provenite din activitãþi proprii (nu de la Minister), la nivelul facultãþilor, de cãtre conducerea managerialã a facultãþii respective ºi nu de cãtre rectorat. Reintroducerea neîntîrziatã a examenului de admitere cu probe scrise, la toate specializãrile Facultãþii de Litere, însoþitã de un demers publicitar care sã atragã atenþia asupra avantajelor calitative nete pe care acest demers le aduce în formarea grupelor de studenþi. Acceptarea ca principiu de politicã managerialã a faptului cã dotarea laboratoarelor, bibliotecilor ºi asigurarea accesului la informaþii este mai importantã decât renovarea clãdirii, dotarea cu mobilier etc. Remunerarea tuturor activitãþilor profesionale prestate de persoane de peste 65 de ani exclusiv în sistem plata cu ora; limitarea activitãþilor didactice ale acestora la cursuri opþionale (atribuite într-un sistem concurenþial).

II soluþii ale problemelor studenþeºti

Reincluderea în structura consiliului profesoral a unui consiliu al studenþilor ales democratic ºi transparent, anual, prin scrutin organizat de facultate ºi care sã aibã, în baza unui vot intern a 2/3 din numãrul de membri, drept de veto asupra tuturor deciziilor instituþiei. Introducerea ºi respectarea unui principiu al numãrului maxim de studenþi admiºi pentru un curs, curs practic sau seminar - numãr stabilit exclusiv conform specificului activitãþilor de predare. Asigurarea unei comunicãri eficiente între secretariat ºi studenþi, pe baza unui orar lãrgit ºi a unui sistem de informaþii mai accesibil (inclusiv prin facilitarea accesului la informaþie prin mijloace electronice). Realizarea unei evaluãri semestriale a cadrelor didactice de cãtre studenþi ºi publicarea neîntârziatã a acesteia pe internet, indiferent de opþiunea cadrului didactic. Creºterea ponderii acestui criteriu în calculul coeficientului de salarizare pînã la minimum 50 %. Stabilirea tuturor drepturilor studenþilor care þin de deciziile universitãþii exclusiv pe baza mediilor anuale ºi nu pe criteriul distincþiei taxã/ buget sau þinînd cont de provenienþa geograficã, etnicã, naþionalã. Luarea deciziilor privind bursele de performanþã la nivelul facultãþii ºi nu la cel al rectoratului. Realizarea unui sistem intern de burse, cu fonduri provenite direct din taxele colectate de la studenþii de pe locurile nebugetate. Aceste burse vor fi acordate de cãtre comisii interne ale catedrelor care gireazã secþiile respective pe baza unor proiecte anuale de cercetare ale stu-


E C H I N O X denþilor. Proiectele vor trebui sã se afle într-un nivel deja avansat de elaborare. Susþinerea proiectelor va fi publicã. Obligativitatea respectãrii de cãtre cadrele didactice a prevederilor actuale în legãturã cu gradul de prezenþã facultativã la cursuri, seminarii ºi cursuri practice, cu asigurarea unei tendinþe înspre facultativitatea generalizatã a prezenþei.

III soluþii pentru îmbunãtãþirea calitãþii învãþãmîntului

Asigurarea posibilitãþii ca, pe baza unei cereri fãcute de minim 25 studenþi dintr-un an ºi adresatã unei catedre, sã se introducã pentru anul urmãtor un curs în regim facultativ pe o te’maticã aleasã de aceºtia. Studenþii pot recomanda cadrul didactic care va preda acest curs, însã decizia numirii acestuia aparþine catedrei. Stipularea prin regulament intern a obligativitãþii, pentru toate cadrele didactice, de a face o declaraþie publicã (pe internet) cu privire la toate disciplinele ºi toate facultãþile la care predau într-un semestru. Excluderea posibilitãþii ca douã cursuri opþionale pentru acelaºi semestru/ aceeaºi specializare sã poatã fi susþinute de acelaºi cadru didactic. Excluderea posibilitãþii ca un cadru didactic sã aibã dreptul de a þine acelaºi curs sau seminar, la aceeaºi disciplinã, mai mult de trei ani consecutiv - pentru evitarea monopolizãrii disciplinelor de cãtre cadrele didactice ºi pentru evitarea comoditãþii intelectuale. [ex: Profesorul X nu va putea þine acelaºi curs studenþilor de anul I în 2000, 2001, 2002 ºi 2003, dar nici acelaºi curs studenþilor de anul I ºi II în anul 2000.] Interdicþia, pentru fiecare cadru didactic, de a desfãºura activitãþi didactice (în regim obligatoriu sau opþional pentru studenþi) la mai mult de patru discipline diferite semestrial. Includerea în planul de învãþãmînt, pentru fiecare semestru, a cel puþin 3 ore pe sãptãmînã pentru un curs + seminar (2+1) care sã poatã fi propus de orice cadru didactic, pentru orice domeniu specific Literelor, ºi pentru care studentul sã poatã opta indiferent de specializãrile sale. Pentru a limita numãrul de cursuri paralele la începutul fiecãrui semestru, o comisie ºtiinþificã va selecta cele mai promiþãtoare propuneri. Pentru fiecare propunere, ofertantul va furniza o descriere sumarã a conþinutului, bibliografiei ºi obiectivelor didactice, alãturi de o listã de semnãturi ale studenþilor din anul precedent care ar opta pentru respectivul curs (în condiþiile în care unui student îi va fi interzis sã acorde mai mult de o astfel de preopþiune pentru fiecare semestru). În cazul în care propunerea va fi aceeaºi cu cea din anul precedent a respectivului cadru didactic, numãrul studenþilor care au participat efectiv la curs în respectivul an va reprezenta primul criteriu de luat în considerare de cãtre comisie. Nici un cadru didactic nu va avea dreptul sã propunã acelaºi curs vreme de mai mult de trei ani consecutiv.

IV soluþii ale problemelor cadrelor didactice

Renunþarea oficialã, printr-un act public al UBB, la clauza de fidelitate, care contravine legislaþiei muncii, ca ºi principiilor elementare ale liberei opþiuni ºi autopromovãri în domeniile profesionale - ºi care de altfel nu a fost nicicînd negociatã individual cu salariaþii Universitãþii. Eliberarea ‘caietului de sarcini’ al cadrelor didactice de ridicolele atribuþii birocratice (ºi mai ales calculatorii) pe care acestea le au a îndeplini astãzi (autoevaluãri, coeficienþi etc.), prin direcþionarea tuturor acestor activitãþi, în mãsura în care ele vor fi considerate necesare, spre personalul ‘contabil’; combaterea principialã, susþinutã a ideii cã evaluãrile numerice pot caracteriza performanþa ºtiinþificã ºi didacticã într-o facultate cum e cea de Litere. Renunþarea imediatã la secretizarea ‘internã’ a veniturilor (prin personalizarea ‘fluturaºilor’), în mãsura în care UBB nu este o instituþie privatã, care sã poarte o negociere separatã cu fiecare dintre angajaþii sãi privind salarizarea. Dimpotrivã, în condiþiile în care veniturile provin în mare parte de la bugetul statului, iar repartizarea lor internã se face, prin opþiune individualã, de cãtre ºefii de catedrã ºi decani, transparenþa în interiorul colectivelor, catedrelor ºi departamentelor devine necesarã - ca ºi justificarea oficialã ºi asumarea rãspunderii, din partea factorilor de decizie, pentru diferenþierile acordate. Obligativitatea elaborãrii ºi publicãrii unei declaraþii, similarã celei de avere a demnitarilor, privind veniturile anuale obþinute din partea UBB de cãtre toate persoanele ce deþin funcþii de conducere în Universitãþi - inclusiv de cãtre personalul TESA. Aceastã declaraþie publicã va include salariile, plata cu ora, cumulul, premiile ºi orice altã formã de cîºtig ce implicã instituþia noastrã ºi va oferi colegilor, ca ºi studenþilor, posibilitatea de a aprecia dacã distribuirea interioarã a veniturilor este echitabilã. Respectarea diferenþierii între orele ‘fizice’ ºi cele ‘convenþionale’ prestate de cadrele didactice ºi realizarea normãrii pe baza orelor convenþionale.

V probleme de specific disciplinar

Elaborarea ºi publicarea unui protest al corpului didactic al Facultãþii de Litere privitor la inadecvarea criteriilor CNCSIS pentru specificul ºtiinþelor culturii, urmatã de refuzul absolut ºi constant al instituþiei, inclusiv la nivel de conducere, de a pune la dispoziþia organismelor ierarhic superioare orice evaluare bazatã pe respectivele criterii, întru totul nereprezentative pentru sectorul nostru de activitate.

Redacþia

3


4

E C H I N O X

ªtiaþi cã... ... Departamentul de limbã, culturã ºi civilizaþie româneascã al Facultãþii de Litere, departament care asigurã studiile de limbã românã ale studenþilor strãini din anul pregãtitor (plãtitori ai unei taxe de cca. 3000 USD anual), ca ºi pe cele ale bursierilor Socrates ºi Erasmus (programe finanþate la nivelul Comunitãþii Europene) a fost declarat, în urma calculelor financiare ale conducerii facultãþii, a avea un deficit anual de peste 1 miliard 600 milioane lei vechi?



\

... s un ituaþi a pri exem desc vito plu ri sau r la (ce sã ma tar, de a inca e dr i sus e par sau, efect pacita pt, po nu re u t c t e ate prez a ea i se a fo el m u cuv ruril ai p n calc cond cel m intã d uc ai ec ro in d or i u e d erar babil l aritm erii F ºocan ît a , rep hic t t? sup de a etic e cultãþ ) erio rec lem ii are lam enfon a di dur n i ce



... Departamentul mai sus pomenit avea în componenþa lui activã, în anul financiar respectiv, doar 6 cadre didactice - dintre care nici unul nu era profesor?

... deºi recunoaºte instituþional dubla specializare a studenþilor de la Facultãþile de Litere, conducerea învãþãmîntului românesc a refuzat constant sã asigure o finanþare corespunzãtoare a acesteia, prin ridicarea coeficientului de bugetare/ student ºi a preferat sã sugereze mereu trecerea la monospecializare - care ar reduce drastic posibilitãþile de absorbþie pe piaþa muncii ºi postuniversitarã a absolvenþilor acestor facultãþi?



mn exe : u r a o da d lobal spre a ual net (g , ã þ n i n t, în c conse de venit a .) realiza o a c tc umit) ... erenþa cu ora e ntre un (an fef i d , ,î plu (pro ata a UBB atedrã u, pl salari ea de Litere ful lui de c 12.000 E ºe at ste Facult octorand ºi e pe d t s d lector ctor) a fo euro)? o de sor d rezece mii p s (douã

... deficitul este cifra negativã ce rezultã din scãderea cheltuielilor salariale (ºi de platã cu ora) ale unei catedre din veniturile realizate (din taxe ºi de la bugetul Statului) de aceasta în baza numãrului/ tipurilor de studenþi pe care îi deserveºte?

... în urmã cu mai bine de doi ani, Parlamentul României a luat decizia dublãrii unilaterale a salariilor profesorilor universitari, fãrã a lua în seamã celelalte categorii de cadre didactice universitare (conferenþiari, lectori, asistenþi)? Dublarea a privit baza de salarizare; la aceasta se adaugã sporuri de vechime, conducere, merit etc. care, fiind procentuale, agraveazã diferenþele uriaºe de venit între cei aflaþi în vîrful ierarhiei ºi toþi ceilalþi.

Z

H

... alocaþiile bugetare de la Minister nu au fost însã niciodatã suficiente pentru a acoperi necesitãþile apãrute prin mai sus-pomenita decizie parlamentarã?

F ]

... aceste venituri ale profesorilor greveazã radical bugetele salariale ale Facultãþilor, determinînd modificãri drastice în planurile de învãþãmînt, statele de funcþiuni, provocînd creºterea numãrului minim de studenþi într-o grupã de studiu ºi afectînd grav oferta de cursuri în regim opþional ºi facultativ?

... a t conº unci c înd tient pers a onal izãri a a realiz at p izare cest or ot a (în plic flagran enþialul te înch is) a diferen explozi v þ ‘flut uraº e, Univ al eve ersit ilor ’ atea ntualei ? a de cis

>

... secretizarea internã a veniturilor este o procedurã obiºnuitã în companiile private ºi acolo unde fiecare salariat are o negociere individualã cu instituþia care l-a angajat?

ul rînd nituri în prim ve ã az re gi tã de facto, instituþie care ociere nu exis eg ... însã într-o n e d el tf ementar nde o as l democratic el iu p ci bugetare ºi u n ri p ã az izare afecte i public? aceastã secret eltuirea banulu ch în þa en ar sp ce solicitã tran



L

...varza muratã prea tare se opreºte din fermentat dacã adãugaþi în ea 5 pastile de aspirinã?

... cuvîntul ‘fluturaº’ denumeºte nu doar o insectã din ordinul lepidoptere, ci ºi documentul prin care salariaþii sînt încunoºtinþaþi de cuantumul ºi structura veniturilor lor lunare?

... potrivit Statutului personalului didactic (12 iulie 1997), cap. IV, art. 84, alin. 5: “Formaþiunile de studiu ºi dimensiunea acestora se stabileºte de Senatele universitare la propunerea Consiliilor Facultãþilor în urmãtoarele condiþii: a) în învãþãmîntul universitar: grupa de studii cuprinde în medie 20 studenþi, nu mai puþin de 13 ºi nu mai mult de 25; subgrupa de studii cuprinde în medie 10, nu mai puþin de 7 ºi nu mai mult de 13.”


5

E C H I N O X

... un curs practic de limbĂŁ strĂŁinĂŁ la care participĂŁ peste 15 studenĂži ĂŽncepe a nu mai fi deloc practic, iar un seminar cu peste 20 devine, ĂŽn cel mai bun caz, un fel de pregĂŁtire pentru cor?

G

X

O

R

... ĂŽn Fac ultatea d e Litere a ĂŽn condiĂž UB iile de c rizĂŁ finan B, acutĂŁ, ult cia imele cif re orienta rĂŁ minime pentru o ti grupĂŁ au ve 150-200 fost: de stude nĂži pentr suri, 50-7 u cur5 pentru cursuri p seminari i Âşi ractice ?

... nu existĂŁ, cel puĂžin ĂŽn Facultatea de Litere, un sistem concurenĂžial coerent de stabilire a ofertei de cursuri opĂžionale Âşi facultative, Âşi cu atĂŽt mai puĂžin unul de chestionare a intereselor studenĂžilor pentru un domeniu ÂştiinĂžific sau altul - ĂŽn vederea stabilirii aceleiaÂşi oferte?

F

... d-na profesor doctor E.D. de la Catedra de limba românĂŁ se adreseazĂŁ public studenĂžilor domniei-sale cu apelative cum ar fi ‘pĂŁduchi’, ... etc.?

t

... ĂŽn v ed cadrelo erea acordĂŁr ii rd solicitĂŁ idactice ale U coeficientulu i de sa o n la perform autoevaluare iversitĂŁĂžii “Ba beÂş-Bo rizare, anualĂŁ anÞã ĂŽn l y , a d cuprinz ultimul i ĂŽnd crit iâ€? li se an, pon ferite domeni e i? derea c r lector riteriilo Spre exemplu iile de a r - ĂŽn ca , pentru didacti fost urmĂŁtoar zul ce ea studenĂž ; 25% cerceta : 10% elabora posturilor de ii; 15% re Âştiin re de m Ăžif a nalĂŁ; 1 5% act recunoaÂştere icĂŁ; 20% acti teriale v i n v i t particip a it ate cu are la d ate ĂŽn comun ĂžionalĂŁ Âşi in ternaĂžio itatea a ezvolta rea inst c ituĂžiona ademicĂŁ; 15 % lĂŁ.

... cea mai mare vacĂŁ din lume se numeÂşte Rio, trĂŁieÂşte ĂŽn Marea Britanie Âşi are 1,8 m ĂŽnĂŁlĂžime, cĂŽntĂŁrind 1, 25 tone ?

... chiar Âşi ĂŽn ‘interiorul’ celor doar 20 de procente alocate muncii cu studenĂžii, rezultatele evaluĂŁrii cadrelor didactice de cĂŁtre aceÂştia nu reprezintĂŁ singurul indicator ce se ia ĂŽn calcul? Astfel, coeficienĂžii de salarizare sunt minimal influenĂžaĂži de calitatea prestaĂžiei didactice a corpului profesoral.

M

mai sus, lul indicator de pa ci in pr te eÂş iv se ... ĂŽn ce pr entul de evaluare m ru st in ĂŁ, ic Ăžif iin cercetarea Âşt rilor Âşi publiierarhizatĂŁ a editu tĂŁ lis o pe ĂŁ az baze SIS? elaboratĂŁ de CNC caĂžiilor ÂştiinĂžifice

... CNCSIS (Consiliul NaÞional al Cercetãrii ªtiinÞifice din ÎnvãÞãmÎntul Superior), ÎnfiinÞat la sfÎrºitul anului 1994, este principala instituÞie prin care se finanÞeazã cercetarea ºtiinÞificã În universitãÞile din România, precum ºi studiile postuniversitare ?

Q

...ochiul unui struÞ e mai mare decât creierul sãu?



... majoritatea ÂştiinĂželor astĂŁzi autointitulate ‘tari’ practicĂŁ, la un mod inerĂžial Âşi care evitĂŁ orice autochestionare fundamentalĂŁ, o epistemologie care nu Ăžine cont de progrese ale teoriei cunoaÂşterii (cum ar fi, spre exemplu, rĂŁsturnarea kantianĂŁ) ĂŽntĂŽmplate ĂŽn urmĂŁ cu mai bine de douĂŁ sute de ani?



andezav l a c i d licaĂžii unt ra niste s r Âşase pub lecua m u inĂžele prinde doa ularĂŁ Âşi mo dia SIS Âşti tu C cu cel N C tip A icinĂŁ zul “S c ĂŽn ea a d c e i c e f d i Ăž m r n n , ĂŽ Âştii a, tice ĂŁses stelo reviste , lista revi teriale plas e asemene aticĂŁ se g lui C? e d a t m u a s u l D e i ... ĂŽn l pre exemp te una de m r theory’? imie Âşi mat rĂžin tip a p a ĂŽ e S i c erato osof ĂŁ, ch tajate? chimie, Âşi Âşi ‘op ile de fizic ogie sau fil ĂŁ e c d i i l n ĂŁ r dou e filo â€?, se lectro optoe abeÂş-Bolyai , iar cele d larĂŁ, B B de tip rsitas Unive a revistelor ri catego

...dacĂŁ vreĂži sĂŁ scĂŁpaĂži de sughiĂž trebuie sĂŁ vĂŁ ĂŽnĂžepaĂži lobul urechii cu unghia?

J

N

... trunchiul comun al FacultĂŁĂžii de Litere nu este o porĂžiune dintr-un copac, ci un ansamblu de discipline ce cuprinde cursuri Âşi seminarii de lingvisticĂŁ, teoria literaturii, literaturĂŁ comparatĂŁ Âşi esteticĂŁ ?

... fiecĂŁrui cadru didactic de la Universitatea “BabeÂş-Bolyaiâ€? i se cere sĂŁ semneze, ca o anexĂŁ la contractul sĂŁu de muncĂŁ, o aÂşa numitĂŁ “ClauzĂŁ de fidelitateâ€? faÞã de instituĂžie care, interzicĂŽnd angajaĂžilor sĂŁ presteze servicii faÞã de organisme similare, contrazice prevederile normale ale dreptului muncii ĂŽntr-o ĂžarĂŁ democraticĂŁ ?


6

NECESARA JUSTIFICARE Semnele inconfundabile ale bolii Universitatea “Babeº-Bolyai” nu are nevoie de lãudãtori, pentru cã îi are în interior. Nimic nu funcþioneazã mai bine în UBB decît aparatul ei de propagandã. Gîndit dupã tot ce avea mai bun cel comunist, dar ºi dupã regulile mai noi ale pieþei concurenþiale, acesta e un adevãrat sistem de autopromovare, protecþie ºi, cum ar spune americanii, gata oricînd sã loveascã pentru a preveni ceva ce iar putea dãuna. Nimic rãu în aceastã organizare ºi încercare de a sugera o siguranþã de sine. Doar cã, aºa cum ºtiu foarte bine foarte mulþi dintre cei mai puþin afectaþi de exagerãrile discursive, Universitatea clujeanã e profund bolnavã. Ca ºi sistemul politic românesc, ea funcþioneazã în baza unor structuri virtuale, fãrã miez: avem o democraþie virtualã în care se fac toate gesturile de suprafaþã, cele necesare pentru a convinge în exterior. Arsenalul de cliºee e mare ºi repetarea acestuia e atît de deasã, în ocazii din ce în ce mai festive ºi mai baroce (ºi mai ciudate, desigur), încît putem recunoaºte cu toþii cã undeva, în discursuri, într-o imagine virtualã, societatea româneascã aratã minunat. Desãvîrºit. La fel, UBB. Cifrele abundã ºi toate sunt pozitive. Comparaþiile, pe hîrtie, ne sunt extrem de favorabile. Fireºte, însã, totul e atît de fragil, încît doar zvonul cã ar putea exista o criticã poate sã clatine serios stabilitatea ºi pompa. Numãrul de faþã din Echinox a început sã aibã ecouri înainte de a apãrea. Dumneavosatrã citiþi rînduri ce ar pãrea cã doar acum trebuie sã-ºi facã efectul. Ele nici nu erau încã scrise, cînd telefoanele au început sã curgã înspre autorul acestor rînduri. Forme mai mult sau mai puþin subtile de presiune ºi-au fãcut locul (fireºte, fãrã a deveni ameninþãri). Sfaturi. Explicaþii. Întrebãri. Nemulþumiri. Nu am avut nici o clipã naivitatea de a crede cã acest numãr va trece neobservat. Dar am avut alte naivitãþi, destule. Am crezut cã el nu va fi perceput agresiv (pentru cã nu este). Am crezut cã se poate naºte un dialog (pentru cã asta dorim). Am crezut cã acolo unde existã critici (ºi sunt) ºi nedumeriri (majoritatea) se pot lua mãsuri ºi se pot da explicaþii. ªi, în sfîrºit, am crezut cã vom fi luaþi în serios. Aici, în acest ultim punct, se aflã tristeþea mea. Niciunul din telefoanele primite n-a presupus (mãcar o clipã) cã acest numãr Echinox se naºte dintr-o dorinþã constructivã. Cã opiniile ºi soluþiile din acest numãr ne aparþin. Cã dacã ele greºesc undeva o fac din lipsa noastrã de informaþie sau de pricepere (ºi nu din rãutate). Nu. Toate sugestiile ºi nedumeririle s-au redus la acest unic aspect: cine se aflã în spatele nostru? Ce interese reprezentãm? Cine ne foloseºte? E trist sã nu fii considerat partener de dialog, mai ales cînd crezi, ca ºi noi, cã dialogul ar putea schimba mult în bine sistemul universitar. Dar e ºi mai trist sã reacþionezi atît de paranoic. E, din perspectiva mea, un semn de boalã. Unul grav.

Ce vrem, aºadar Se pare cã trebuie s-o spun ºi s-o repet. Nu reprezentãm pe nimeni ºi nu ne intereseazã scopurile, ascunse sau nu, ale altora. Toate opiniile din acest numãr aparþin ºi poartã exclusiv responsabilitatea semnatarilor. A discuta starea Universitãþii înseamnã, din punctul meu de vedere, a încerca o analizã ce vede atît punctele slabe, cît ºi pe cele bune. Iar acolo unde se vãd puncte slabe, ne strãduim sã oferim soluþii. Manifestul din acest numãr, singurul text asumat de întreaga redacþie, e o asemenea încercare. Echinoxul nu e ºi nu doreºte sã fie agresiv, ci constructiv. Credem cã se pot lua mãsuri ºi credem cã soluþiile oferite de noi sunt aplicabile ºi realiste. Desigur, ele vor

E C H I N O X

KNJQNSJIO întîmpina obstacole: structuri rigide, oameni învechiþi, interese atent protejate. Pînã acum de fiecare datã au cîºtigat aceste elemente din urmã. Una din întrebãrile Echinoxului, poate cea mai importantã, este: cu ce preþ? Care sunt argumentele împotriva soluþiilor din manifest? Cîtã vreme aceste argumente (ce þin de oameni ºi interese) vor avea cîºtig de cauzã în faþa preocupãrii pentru calitatea învãþãmîntului ºi a viitorului Universitãþii? Numãrul de faþã din Echinox poartã titlul: Starea Universitãþii, volumul unu. Intenþionãm sã acordãm un timp UBB-lui ºi sã revenim cu un al doilea numãr în care vom analiza ce s-a schimbat. Dacã, fireºte, aºa ceva se va fi întîmplat. Dacã în Universitate opinia celor de jos, fãrã funcþii, fãrã avantaje, conteazã, fie cã ei sunt universitari sau studenþi.

Cum s-a a ajuns aici O primã cauzã pentru starea bolnavã a Universitãþii o constituie apatia studenþilor. Cît de departe sunt cei de acum de studenþii de la începutul anilor 90, conºtienþi de drepturile ºi responsabilitãþile lor, profund interesaþi de cum aratã ºi ce decizii ia instituþia în care învaþã! Se culeg roadele unei depolitizãri agresive a Universitãþii, dusã mult dincolo de ceea ce era necesar (ºi anume evitarea propagandei electorale). Conºtiinþa politicã ºi socialã a actualilor studenþi e aproape inexistentã. Nu doar grevele au dispãrut, ci, mai grav, integrarea studenþilor în sistemul de decizie. Puterea studenþilor este acum minimã (cu siguranþã la cel mai scãzut nivel de dupã 1990). Din acest punct de vedere Echinoxul actual încearcã sã suplineascã rolul de informare ºi de transparenþã pe care ar fi trebuit sã ºi-l asume Universitatea. Am constatat, pregãtind acest numãr, cîte lucruri le sunt necunoscute studenþilor, cîte drepturi le sunt ascunse ºi cît de distorsionatã ajunge la ei imaginea mecanismului universitar. O altã cauzã, previzibilã, o constituie structurile de decizie. Consiliile profesorale sunt conduse de oameni vechi, foarte atenþi cu interesele proprii ºi, de ceva vreme deja, docili faþã de structurile superioare. Cum ar putea fi oare altfel? Cum ar putea un profesor universitar sã-ºi ameninþe poziþia privilegiatã din care cîºtigã lunar sume enorme (la Facultatea de Litere acestea se învîrt în jurul sumei de 50 milioane venit net) pentru colegii lor mai mici (un conferenþiar trece cu greu de 12-14 milioane, ca sã nu mai vorbim de lectori ºi asistenþi) ºi, cu atît mai mult, pentru studenþi? Este o greºealã sã observi cã decizia de mãrire (uriaºã) a salariilor celor cu grad de profesor universitar a fost o loviturã politicã genialã fiind o modalitate de a obþine liniºte ºi tãcere? Echinoxul îºi permite sã întrebe: în virtutea cãror argumente e greºit sã cerem, în interiorul aceloraºi limite de buget, o redistribuire a acestor venituri? La fel: ce argumente se opun redistribuirii fondurilor bugetare astfel încît sã fie prioritare activitãþile ce pun pe primul plan calitatea învãþãmîntului? ªi pînã cînd ni se va reproºa constant ºi acuzator deficitul bugetar al fiecãrei catedre, cînd acesta e în proporþie de 90% produs de salariile celor cu grad de profesor? Acest numãr de revistã abia reuºeºte sã intre în cîteva din problemele Universitãþii: numãrul lor e mare ºi rezistenþa la dialog ºi schimbare îndîrjitã. În viitor efectele vor fi ºi mai vizibile: universitãþile tinere (cum e, spre exemplu, cea din Braºov) recupereazã teren. În UBB, angajatul a devenit un mecanism, atunci cînd nu beneficiazã de o structurã de putere. Existã, desigur, destui ºefi de catedrã care îºi impun voinþa în faþa propriilor catedre în virtutea unei legitimãri de tip autocratic.

TZH\IJVFP Dezbaterile reale lipsesc. Se impun reguli dure pentru promovarea didacticã. Sunt pãstrate discipline ºi interese vechi pentru cã oamenii au devenit inamovibili. Metodele de evaluare sunt o farsã: unicul lor rol este de a intra într-un dosar esenþial în justificarea virtualã a Universitãþii, dar inutil pentru orice schimbare în interior. Coeficienþii de salariu se acordã, fireºte, tot în funcþie de vechime ºi grad. Numãrul studenþilor creºte necontenit precum ºi limita minimã pentru curs ºi seminar. În curînd, cu banii pe care refuzã sã-i plãteascã pentru ore în sistem plata cu ora ce ar permite grupe rezonabile de studenþi, UBB va trebui sã închirieze un stadion pentru a putea desfãºura procesul didactic. Prioritãþile Universitãþii sunt deseori greºite ºi de multe ori confuze. Mã refer doar la un caz, pentru a mã justifica public faþã de niºte oameni la care þin foarte mult. Existã în acest numãr din Echinox, în interviul cerut domnului Ovidiu Pecican, o referire la proiectul UBB de a scoate revista Verso. Ea nu va fi înþeleasã, sper, nicidecum agresiv. Cred foarte mult în oamenii care fac aceastã revistã, precum ºi în necesitatea ei. Mulþi sunt foºti echinoxiºti, cu siguranþã dintre cei mai buni. Domnul Ion Mureºan este, în opinia mea niciodatã ascunsã, deseori publicã, cel mai important personaj cultural al Clujului actual. Public în revista Verso ºi voi continua sã o fac; nu cred cã ea e vreo concurenþã adusã Echinoxului, pentru cã nu cred cã între revistele culturale ar trebui sã existe aºa ceva. Ceea ce nu înþeleg însã este justificarea UBB: între 2001 ºi 2003 cu niºte chinuri îngrozitoare Echinoxul a fost susþinut financiar de Universitate, dar, dupã multe, enorme probleme, aceasta ne-a abandonat pe motiv cã nu suntem profitabili. Ce s-a schimbat între timp astfel încît sã justifice lipsa de susþinere a ceea ce continuu sã cred, în ciuda aparatului de propagandã care nu s-a sinchisit niciodatã sã observe acest lucru, cã reprezintã cel mai mare succes din 1968 ºi pînã în prezent al Universitãþii Echinoxul? M-aº bucura dacã rãspunsul ar fi cã între timp Universitatea ºi-a înþeles greºeala. Cu toate acestea, par sã existe deja semnale cã nu e aºa. Cititorii noºtri vor întîlni în acest numãr douã interviuri, unul cu decanul Facultãþii de Litere, celãlalt cu purtãtorul de cuvînt al Universitãþii. Îi invit sã compare la nivelul stilului ºi al atitudinii cele douã rãspunsuri, spre a vedea cu ochii proprii distanþa dintre o ‘autoritate’ dispusã la dialog ºi alta discreþionarã, revanºardã ºi arogantã. Mi-e teamã, în consecinþã, cã rãspunsul la întrebãrile noastre se aflã, ca de atîtea ori, în altã parte.

Imagine de final Sunt universitar. Cred în UBB. Acest numãr a pornit ºi apare cu cele mai bune intenþii. Nu e nimeni în spatele meu ºi nici al celorlalþi. Aºa cum nu credem cã Universitatea trebuie atacatã, nu credem nici cã orice criticã trebuie sufocatã ºi ºtearsã. Acest numãr e, repet, o invitaþie la dialog. Cum am spus-o, vor mai fi ºi altele. M-ar bucura dacã suspiciunile ar înceta ºi acest numãr ar provoca o dezbatere necesarã. Manifestul trebuie dezbãtut, criticile trebuie asumate sau combãtute (cu argumente reale, nu evazive), nedumeririle explicate. Aparatul de propagandã al UBB trebuie sã înveþe cîteva lecþii minime de civilizaþie: informaþia (realã) e vitalã (ºi nu disimularea prin cifre); refuzul sau tãcerea în faþa unei invitaþii la dialog împiedicã orice progres; suspiciunea ºi formele de presiune sunt un semn de paranoia ºi o denudare a propriilor convingeri. Sper cã ne aflãm în faþa unui lung ºi eficient dialog. Dacã nu va fi aºa, înseamnã cã boala Universitãþii e mult mai gravã decît cred. Horea Poenar


E C H I N O X

AGONIA LITERELOR I won’t wear your white feather I won’t carry your white flag (Marillion) [0.] Legitimarea unei poziĂžii subiective Acesta este un text scris cu inima grea, poate cel mai dificil lucru pe care l-am fĂŁcut ĂŽn ‘cariera’ mea de student Âşi apoi cadru didactic. ĂŽn urmĂŁ cu cĂŽĂživa ani, odatĂŁ cu apariĂžia “Noului Echinoxâ€?, iniĂžiam Antiuniversitaria, o rubricĂŁ pe care o credeam profesional necesarĂŁ, Âşi totodatĂŁ potenĂžial interesantĂŁ pentru cititori. AstĂŁzi, printr-o iniĂžiativĂŁ (pe care totuÂşi mĂŁ simt dator s-o salut) a IlincĂŁi DomÂşa Âşi a lui Gabriel Dombri, aceastĂŁ ‘invenĂžie’ s-a ĂŽntors ĂŽntrucĂŽtva ĂŽmpotriva mea. Am fost solicitat sĂŁ colaborez la un numĂŁr ĂŽntreg ce va avea ca temĂŁ neajunsurile UniversitĂŁĂžii. Pentru o bunĂŁ bucatĂŁ de vreme, m-am scĂŁldat ĂŽn iluzia cĂŁ voi avea tĂŁria sĂŁ tac; porneam de la o stare interioarĂŁ mĂŁcinatĂŁ de atĂŽt de multe nemulĂžumiri, ĂŽncĂŽt aveam temerea cĂŁ n-aÂş putea produce decĂŽt o intervenĂžie istericĂŁ: destructuratĂŁ, privind din interior, Âşi oarecum ridicolĂŁ - vĂŁzutĂŁ de afarĂŁ. O datĂŁ luatĂŁ, ĂŽnsĂŁ, aceastĂŁ decizie (de a nu scrie nimic), oricĂŽt de nepotrivit poate pĂŁrea amĂŁnuntul acesta personal, n-am mai reuÂşit sĂŁ dorm nopĂžile. Nu despre riscul meu de a mĂŁ pune ĂŽntr-o posturĂŁ penibilĂŁ era vorba aici. Iar cititorii “Echinoxuluiâ€? sunt ĂŽndeajuns de inteligenĂži Âşi maturi ca sĂŁ dea singuri la o parte acum, cĂŽnd totuÂşi am scris, ceea ce Ăžine de o prea deviantĂŁ subiectivitate. Ei vor cĂŁdea de acord, sper, cĂŁ dupĂŁ ĂŽndepĂŁrtarea acestui lest rĂŁmĂŽn, totuÂşi, adevĂŁruri - greu de contestat. Nu reclam, pentru ele, o legitimitate obiectivĂŁ. DimpotrivĂŁ, afirm cĂŁ ele rĂŁmĂŽn, pentru oricare dintre noi, inextricabil subiective. Iar aceasta este nu doar o pĂŁrere, ci o poziĂžie personalĂŁ - epistemologic Âşi moral justificatĂŁ ĂŽn linia unei gĂŽndiri situate undeva ĂŽntre post-kantianism, fenomenologie Âşi Humboldt; nu e locul aici s-o mai expun o datĂŁ. De aceea, veĂži ĂŽntĂŽlni foarte des, ĂŽn rĂŽndurile care urmeazĂŁ, expresii ca pĂŁrerea mea este, eu cred, eu consider. Sunt conÂştient cĂŁ, pe de o parte, ele ĂŽi pot lĂŁsa pe cei aici incriminaĂži sĂŁ nu se ĂŽngrijoreze, dat fiind cĂŁ e vorba doar de o opinie contrarĂŁ lor, opinie pe care ei o pot spera izolatĂŁ. Dar Âşi domniile lor trebuie sĂŁ fie conÂştienĂži de miza acestei alegeri a mea, care nu e (nici pe departe) doar stilisticĂŁ: faptele despre care voi vorbi trebuie asumate, pro sau contra, ele nu ĂŽngĂŁduie vreo poziĂžie de spectator dezinteresat. Cu alte cuvinte, nici un cititor ĂŽn vreun fel implicat ĂŽn viaĂža acestei facultĂŁĂži, sau a altora de acest profil, ĂŽn fine, ĂŽn Universitate, ĂŽn general, nu va avea ĂŽn realitate dreptul de a-Âşi spune asta nu mĂŁ priveÂşte sau nu eu sunt vinovat pentru cutare sau cutare neajuns, funciar sau doar momentan. Desigur, fiecare va fi ĂŽndreptĂŁĂžit sĂŁ-Âşi spunĂŁ (dacĂŁ ochiul moral interior i-o ĂŽngĂŁduie): aici C.V. greÂşeÂşte, sau chiar C.V. vorbeÂşte numai prostii, de la un capĂŁt la celĂŁlalt - rĂŁmĂŽnĂŽnd, totuÂşi, ĂŽn mod normal bĂŽntuit de conÂştiinĂža faptului cĂŁ penser contre, c’est penser avec. ĂŽn acest sens, textul meu nu ĂŽÂşi doreÂşte decĂŽt sĂŁ neliniÂşteascĂŁ. CĂŽteva minute de nesomn al celor pe care eu ĂŽi consider vinovaĂži (fiecare, personal) de prĂŁbuÂşirea lentĂŁ, dar sigurĂŁ a Literelor - iatĂŁ tot ce sper eu ca o consecinÞã a expunerii acestor pĂŁreri ale mele. ÂŞi nu vreau sĂŁ fiu greÂşit ĂŽnĂželes de cei, bĂŁnuiesc numeroÂşi, care se vor trezi, peste noapte, duÂşmĂŁnindu-mĂŁ: acesta este cel mai colegial dar care li s-ar fi putut face. El vine nu din resentiment sau rĂŁutate, ci din purĂŁ solidaritate Âşi din respect. FireÂşte, nu faÞã de ceea ce domniile lor au fĂŁcut Âşi, fĂŁcĂŽnd, au devenit; ci faÞã de ceea ce dĂŽnÂşii (Âştiu fiindcĂŁ pe unii, cel puĂžin, i-am admirat Âşi luat drept modele ĂŽn ĂŽntreaga mea tinereĂže) ar fi putut Âşi chiar, sper, ar mai putea fi.

7

$*21,$/ /25 52 216+.0 033 1. Povestea unei greve care n-aa mai avut loc... Redactez acest text undeva spre sfĂŽrÂşitul - din cĂŽte se vede azi, ĂŽn coadĂŁ de peÂşte1 - al unei greve naĂžionale a cadrelor didactice care, ĂŽn Facultatea de Litere, n-a fost grevĂŁ mai deloc. AtĂŽt de puĂžini au fost cei care sĂŁ respecte deciziile corpului profesional de care Ăžinem, ĂŽncĂŽt simt aproape nevoia de a scrie aici nume ale acestor colegi ai mei - Âşi de a le mulĂžumi personal pentru a fi acĂžionat principial. N-am s-o fac, totuÂşi, fiindcĂŁ, ĂŽn mult mai mare mĂŁsurĂŁ decĂŽt bucurat de gestul lor, sunt stupefiat de atitudinea aproape unanimĂŁ pe care am ĂŽntĂŽlnit-o de-a lungul acestor sĂŁptĂŁmĂŽni de protest. Voi pomeni aici, spre exemplu, doar poziĂžia unei doamne conferenĂžiar care a declarat cĂŁ nu face grevĂŁ, fiindcĂŁ dĂŽnsa (personal) n-are nici o nemulĂžumire - sau pe cea, care presupune nu doar autosuficienÞã, precum cea de mai sus, ci e de-a dreptul absurdĂŁ, a cĂŽtorva colegi, lectori Âşi asistenĂži, care au spus cĂŁ nu fac grevĂŁ pentru cĂŁ oricum orele vor trebui recuperate Âşi, ĂŽn plus, ele nu vor fi plĂŁtite. ĂŽn raport cu prima atitudine descrisĂŁ aici, voi consemna cĂŁ ea a fost cvasi-generalĂŁ mai cu seamĂŁ la nivelul profesorilor universitari. Lucrul poate pĂŁrea firesc, dacĂŁ ne gĂŽndim cĂŁ un profesor cĂŽÂştigĂŁ, net, de cel puĂžin patru ori cĂŽt un lector (dar raportul, cum vom vedea, merge pĂŽnĂŁ peste 10 la 1); dar el devine suspect atunci cĂŽnd ne amintim cĂŁ greva nu e un instrument de rezolvare a problemelor individuale, ci o convenĂžie civicĂŁ, manifestare oficialĂŁ a unei solidaritĂŁĂži de grup. CĂŽt despre a doua atitudine, ea nu poate fi explicatĂŁ, dupĂŁ pĂŁrerea mea, decĂŽt sau prin lipsa de logicĂŁ elementarĂŁ, sau prin fricĂŁ. DacĂŁ problema e prima, din pĂŁcate e greu sĂŁ-i ajutĂŁm pe colegii noÂştri; cine decide sĂŁ presteze anticipat o eventualĂŁ muncĂŁ pentru care, foarte probabil, nu va fi plĂŁtit, trebuie sĂŁ aibĂŁ o tendinÞã de a-Âşi fura propria cĂŁciulĂŁ - Âşi aceasta e greu de corectat. DacĂŁ problema e, ĂŽnsĂŁ, a doua, colegii afectaĂži de ea trebuie asiguraĂži cĂŁ existĂŁ totuÂşi legislaĂžie ĂŽn România, Âşi cĂŁ poziĂžia lor profesionalĂŁ e mai sigurĂŁ Âşi apĂŁratĂŁ decĂŽt le pare chiar ĂŽn condiĂžiile ĂŽn care nu fac mereu frumos. Atitudinile descrise mai sus nu reprezintĂŁ, ĂŽnsĂŁ, decĂŽt extremele - nefericite, consider eu, dar mĂŁcar clar poziĂžionate - ale atitudinii din Facultatea de Litere, privitor la grevĂŁ. Cei mai mulĂži, ĂŽnsĂŁ, ne-am ĂŽntrebat unii pe alĂžii: mĂŁi, tu Ăžii ore? Âşi, mai ales, neam luat unii dupĂŁ alĂžii, astfel ĂŽncĂŽt spre sfĂŽrÂşitul celei de-a doua sĂŁptĂŁmĂŽni, Âşi dat fiind cĂŁ aveam ĂŽn faĂža ochilor modelul viu al ‘superiorilor’ noÂştri, renunĂžaserĂŁm deja aproape toĂži. Ce rost are sĂŁ faci invers decĂŽt fac tot mai mulĂži dintre cei din jur, Âşi cum ar putea fi posibil sĂŁ ai dreptate ĂŽmpotriva tuturor? IatĂŁ ĂŽntrebĂŁri pe care, sunt sigur, mulĂži dintre noi ni le-am pus cu toatĂŁ seriozitatea. Or faptul cĂŁ am fost ĂŽn stare sĂŁ ni le punem semnaleazĂŁ, cred eu, cĂŁ suntem deja atinÂşi ĂŽn profunzime de o boalĂŁ spiritualĂŁ - una care a pĂŁtruns ĂŽn noi atĂŽt de adĂŽnc, ĂŽncĂŽt ne e foarte greu s-o mai observĂŁm, Âşi taxĂŁm drept nefireÂşti reacĂžiile de sĂŁnĂŁtate. Faptul cĂŁ am ajuns sĂŁ gĂŽndim exclusiv contextual, mĂŽnaĂži ca un soi de turmĂŁ inconÂştientĂŁ de decizii impersonale sau de-a dreptul oculte - iatĂŁ singura catastrofĂŁ care conteazĂŁ cu adevĂŁrat. ĂŽn absenĂža ei, toate nemulĂžumirile exterioare nu m-ar fi putut determina sĂŁ scriu acest text: el presupune prea mulĂži nervi, Âşi ĂŽmi va aduce prea multe neplĂŁceri. Agonia Literelor nu este, ĂŽnsĂŁ, doar disoluĂžia unui organism de ĂŽnvãÞãmĂŽnt Âşi culturĂŁ; este dispariĂžia lentĂŁ din interioritatea noastrĂŁ a conÂştiinĂžei importanĂžei noastre, a adevĂŁratelor noastre drepturi Âşi ĂŽndatoriri - a conÂştiinĂžei sarcinii Âşi vocaĂžiei noastre. CreÂşterea Âşi descreÂşterea instituĂžiilor externe Ăžine de logica, probabil inexorabilĂŁ, a istoriei; pierderea credinĂžei cĂŁ existĂŁ principii care reclamĂŁ Âşi justificĂŁ sacrificii ĂŽn raport cu

ordinea empiricĂŁ este un fenomen incomparabil mai grav, fiindcĂŁ obnubileazĂŁ apartenenĂža noastrĂŁ - individual-spiritualĂŁ - la lumea libertĂŁĂžii. 2. ...Âşi istoria, doar ĂŽn aparenÞã nevinovatĂŁ, a unor copii xerox La sfĂŽrÂşitul semestrului I al anului trecut universitar, considerĂŽnd cĂŁ o examinare judicioasĂŁ la disciplina de trunchi comun Introducere ĂŽn lingvisticĂŁ ar presupune ca o componentĂŁ Âşi o grilĂŁ, am ĂŽnceput sĂŁ pregĂŁtesc acasĂŁ, pe computer, cĂŽteva variante de test, format A4; ĂŽn acelaÂşi timp, obiÂşnuiam sĂŁ fac cĂŽteva copii pe sĂŁptĂŁmĂŽnĂŁ ale suportului de curs, pentru ca studenĂžii sĂŁ Âşi-l poatĂŁ multiplica mai departe. Or, mergĂŽnd eu la un moment dat la centrul de copiere al FacultĂŁĂžii cu un astfel de document, mi s-a reproÂşat cĂŁ exagerez cu numĂŁrul de exemplare pe care-l solicitam. CrezĂŽnd cĂŁ e vorba de o glumĂŁ sau cel mult de un reproÂş cazual, i-am rĂŁspuns persoanei care fĂŁcea copiile ceva de genul asta nu-i nimic, urmeazĂŁ ca ĂŽn sesiune sĂŁ avem grile. Nici sĂŁ nu vĂŁ gĂŽndiĂži, mi s-a replicat. FireÂşte cĂŁ la ĂŽnceput n-am luat ĂŽn serios acest avertisment; dar apoi am decis sĂŁ solicit oficial decanatului o aprobare pentru copii. OricĂŽt de incredibil ar pĂŁrea, prima cerere ĂŽn acest sens a fost respinsĂŁ: se pare cĂŁ Facultatea nu avea resursele necesare pentru procesul de copiere. VrĂŽnd sĂŁ ajung la o soluĂžie de mijloc, am re-tehnoredactat grilele ĂŽn format A5, explicĂŽnd, tot ĂŽntr-o cerere scrisĂŁ, conducerii cĂŁ refuzul de a face pentru fiecare student al anului ĂŽntĂŽi cĂŽte o copie care ar fi costat mai puĂžin de 500 de lei vechi, ĂŽn condiĂžiile ĂŽn care spre exemplu studenĂžii cu taxĂŁ plĂŁteau 500 de USD pe an (i.e. cam de 30.000 de ori mai mult) ne-ar putea expune ridicolului. Cum deja mĂŁ aÂşteptam, celei de a doua cereri nu i s-a dat nici un rĂŁspuns, iar ĂŽn sesiune am multiplicat grilele pe cheltuialĂŁ proprie. ĂŽntĂŽmplarea este, veĂži spune, meschinĂŁ; tocmai acesta e motivul pentru care am Ăžinut s-o relatez. SĂŁ ne aducem aminte cine (susĂžinem cĂŁ) suntem. Potrivit lui Andrei Marga Âşi corifeilor lui, Universitatea “BabeÂş-Bolyaiâ€? este una din cele mai respectabile instituĂžii de ĂŽnvãÞãmĂŽnt superior din estul Âşi chiar centrul Europei; iar ĂŽn cadrul acesteia, Facultatea de Litere reprezintĂŁ un organism extrem de preĂžios, fiindcĂŁ are o excepĂžional de diversificatĂŁ ofertĂŁ multilingualĂŁ Âşi multiculturalĂŁ. Un vizibil triumfalism dominĂŁ, consider eu, discursul oficial despre Literele clujene. Cu toate acestea, Literele clujene nu pot oferi unui student luxul de a avea gratuit o copie de jumĂŁtate de paginĂŁ - sĂŁ fim bine ĂŽnĂželeÂşi, nu ca sĂŁ o foloseascĂŁ la ĂŽnvĂŁĂžat, ci ca formular de examinare. Unii studenĂži mai mucaliĂži Âşi cu spaime faÞã de deznodĂŁmĂŽntul examenului mi-au spus cĂŁ totul e ca ĂŽn celebrul banc de pe vremea comuniÂştilor ĂŽn care, la ordin, oamenii muncii se spĂŽnzurĂŁ, procurĂŽnd frĂŽnghia Âşi sĂŁpunul pe cheltuialĂŁ proprie. ĂŽn replicĂŁ, ruÂşinat ca Âşi cĂŽnd aÂş fi purtat vreo vinovĂŁĂžie (poate doar faptul cĂŁ n-am aplicat una din cele douĂŁ soluĂžii cvasi-oficial mie oferite: “nu da grilĂŁ; sau dacĂŁ Ăžii neapĂŁrat, dicteaz-o studenĂžilor, ca s-o scrie cu mĂŽnuĂžele lorâ€?) - am bĂŁgat mĂŽna ĂŽn buzunar Âşi am plĂŁtit, zicĂŽndu-mi: bine cĂŁ nu mai Âştie multĂŁ lume. Azi cred, ĂŽnsĂŁ, cĂŁ am fĂŁcut aÂşa doar fiindcĂŁ refuzam sĂŁ vĂŁd the big picture. Evenimentul cu pricina nu era doar o ciudĂŁĂženie izolatĂŁ. AÂşa insignifiant (cantitativ) cum ĂŽl recunosc a fi, calitatea lui este, cred, ĂŽntru totul simptomaticĂŁ. E ca o decojire a pielii care mĂŁrturiseÂşte discret, dar fĂŁrĂŁ greÂş o boalĂŁ internĂŁ gravĂŁ. 3. Marginalizare financiar-iinstituĂžionalĂŁ PĂŁrerea mea este cĂŁ, dezvoltĂŽnd cu tot mai multĂŁ vigoare conceptul lor de Universitate managerialĂŁ


8

$* 2 1,$ / ,752 (mie aceasta mi se pare o sintagmã intern contradictorie, dar pentru promotorii ei, trebuie s-o admit, ea pare a face sens) Andrei Marga ºi emulii lui au determinat - cum era inevitabil - o atitudine de marginalizare a facultãþilor ‘neproductive’, între care la loc de frunte se situeazã Filosofia ºi Literele. ªi nu numai cã au fãcut, în interior, aceasta, în vreme ce în exterior fluturau pe mai departe stindardul pluricultural mai sus pomenit; dar au reuºit sã insinueze în conºtiinþa corpului didactic al Facultãþii noastre un sentiment de vinovãþie, o senzaþie continuã de aflare-în-culpã: prea multe cadre didactice pentru prea puþini studenþi, salarii prea mari, randament scãzut etc. Opinia mea este cã traiectoria post-revoluþionarã a Facultãþii de Litere în raportul ei cu Universitatea ilustreazã perfect expresia ºi sãrac, ºi cu pretenþii, cu precizarea cã sãrãcia e a facultãþii, iar pretenþiile, ale instituþiei care o patroneazã. ªi, din nou, nu vreau sã fiu greºit înþeles. Nu îi reproºez lui Andrei Marga ºi oamenilor lui cã au dus spre îndeplinire un proiect care, aºa megalomanic ºi cinic cum îmi pare mie (a se revedea celebra chestiune a Filarmonicii; but, then again, what do I know ?) a generat totuºi bunãstare la nivelul Universitãþii luate în tot. Nu pot sã le reproºez asta, fiind convins cã pentru tiranie nu tiranii trebuie condamnaþi primii, ci oamenii, pesemne slabi ºi obedienþi prin natura lor, care li se supun aproape necondiþionat. Reproºez Consiliului nostru profesoral ºi Decanatului nostru cã (e adevãrat, cu ezitãri ºi tergiversãri) au executat tot ceea ce li se ordonase. Cã au acceptat ºi oficializat restricþii masive la nivelul numãrului de ore, al planului de învãþãmînt, fãrã a susþine pînã la capãt specificitatea ce decurgea din dubla specializare; cã au acceptat ºi oficializat creºterea numãrului minim de studenþi la grupele de curs ºi seminar pînã dincolo de orice limitã admisã cînd e vorba de discipline cum sunt cele pe care le predãm, ba chiar, dacã nu mã înºel, dincolo de limitele legalitãþii. Sunt conºtient cã mi se va replica ceva în genul: am fãcut tot ce ne stãtea în putinþã; dar þin sã se consemneze cã eu, tocmai, nu acuz conducerea Facultãþii de rea-voinþã, ci doar de nepricepere, slãbiciune, conformism, obedienþã. Tot astfel cum nu aºtept de la un manager sãmi explice cum a fost el prins între ciocanul ºi nicovala constrîngerilor pieþei, ci s-o modifice pe aceasta, nu discut motivaþiile conducãtorilor noºtri, ci exclusiv performanþa lor. Trec repede în revistã datele externe cunoscute vrînd sã pot ajunge apoi, cum mi-e felul, la cele interioare. Impresia mea este urmãtoarea: azi, Facultatea de Litere oferã un proces didactic masificat, care riscã sã descurajeze performanþa individualã, stimulînd cooperarea gregarã între studenþii mai slabi ºi numeroºi (care acceptã fãrã crîcnire condiþiile de prezenþã obligatorie impuse, pe deasupra legii ºi a regulamentelor, de unii profesori ºi îºi trãiesc anii de ºcoalã fãrã participare realã ºi fãrã atitudine, cu spaima eternã a unor examene luate cu ‘sfîntul’ 5) ºi cadrele didactice mediocre, dar tiranice. Oricãrui student inteligent ºi cît-de-cît citit îi e tot mai uºor, cu fiecare an, sã iasã în evidenþã în raport cu un nivel mediu în continuã coborîre. Astfel, gradul de pregãtire al elitei înseºi scade ºi el treptat. Pe de altã parte, oferta de cursuri neinteresante, adesea în regim opþional cu altele la fel, rãmîne relativ constantã, în condiþiile în care nu existã nici un stimulent pentru propunerea de cursuri noi ºi nici un sistem real care sã asigure vitalitatea ºi corectitudinea concurenþei interne. Astfel de fenomene pot fi explicate doar în lumina condiþiilor de indigenþã instituþional-financiarã, care obligã la elaborarea planurilor de învãþãmînt plecînd nu, cum ar fi firesc, de la o con-

E C H I N O X

0%16 6)(**2$$). ./)> >+ +sultare a beneficiarului - a studenþilor, în primul rînd - ci invers, de la... statele de funcþiuni. Toate aceste efecte nu înseamnã, însã, nimic, dacã le comparãm cu cele interioare. Însuºi sentimentul cã viaþa în Universitate e viaþa unei elite pare sã se fi diminuat în intensitate, atît în noi cît ºi, ceea ce e mult mai grav, în studenþii noºtri. ªi nu vorbesc atît despre drepturile elitei, cît despre responsabilitãþile pe care ea ºi le impune sieºi - ºi care, în fapt, o fac, abia ele, sã fie o elitã. Cu fiecare an, pretenþiile pe care le are faþã de studenþi corpul profesoral sunt nu doar mai mici (cunoaºtem cu toþii cazuri de persoane cvasi-analfabete care, dacã sunt destul de încãpãþînate, reuºesc sã termine facultatea, dupã prelungiri care îi aduc pe toþi în situaþia de a le trata cu milã), ci mai ales mai impersonale; cînd ai de prelucrat cîte cinci sute de lucrãri de examen în trei sãptãmîni, existã riscul ca abordãrile originale sã te deranjeze: mãsurate cu ochiul birocratic al eficienþei imediate, ele sunt totalmente antiproductive. Conformitatea devine astfel un lucru care se rãsplãteºte; în schimb atitudinea începe sã ne aparã drept ceva ce trebuie, dacã nu întotdeauna pedepsit pe faþã, corijat, mãcar, cu înþelept aer ‘pãrintesc’. În fine, cum voi arãta ºi mai jos, cadrelor didactice din facultãþile ‘neproductive’, mai întîi, ºi studenþilor lor, mai apoi, li se inoculeazã, lent dar sigur, sentimentul cã fac/ muncesc la ceva penibil, foarte îndepãrtat ºi mai ales deviant în raport cu main-streamul vieþii ºtiinþifice ºi academice. Cã ar trebui sã fie recunoscãtoare/ recunoscãtori cã li se mai permite sã activeze în domenii atît de vagi ºi nelucrative ca limbile ºi mai ales literatura, ca sã nu mai vorbim de teoria ºi filosofia culturii sau de artã. Iar acest sistem de inducere treptatã a culpei funcþioneazã atît de bine, încît mai toatã lumea uitã sã-ºi reclame drepturile fireºti. 4. Disensiuni financiare ºi ierarhizãri valorice Nu intrã în aceastã categorie, desigur, acea parte a personalului didactic care exercitã (sau are potenþialul cel mai înalt de a exercita în viitor) funcþii de conducere; pentru aceasta s-au folosit tehnici de manipulare mult mai grosolane, dar deosebit de eficiente. Ideea de a dubla, la începutul anul 2004, salariile profesorilor universitari a fost o loviturã de geniu. Ea a aparþinut, desigur, unor politicieni care erau totodatã cadre didactice în diverse facultãþi, ºi a fost iniþial doar un mijloc prin care acestea îºi sporeau considerabil, fãrã nici un efort, veniturile. Pe parcurs, însã, mãsura s-a dovedit cum nu se putea mai inspiratã; ea a reuºit sã-i mai anestezieze (de parcã ar fi fost nevoie!) o datã pe conducãtorii instituþiilor din învãþãmîntul superior. În mai orice facultate ‘grosul’ Consiliului profesoral e format (aºa cum o aratã ºi numele organismului) din profesori. Nu ºtiu alþii cum cred, dar teoria mea (care, nu-i aºa, poate fi cumplit de greºitã ºi nedreaptã; dar, veþi vedea, cel puþin la fel de nedrepte sunt faptele care, susþine ea, au fost comise) sunã cam astfel: rãsfãþaþi cu venituri scandalos mai mari decît cele ale colegilor lor, fie aceºtia chiar conferenþiari, profesorii universitari care realizau cît de inechitabilã fusese decizia cu pricina au început, mai întîi, micul joc de-a ‘ascunsul fluturaºului’, în aºa fel încît sã nu se mai ºtie cît cîºtigau efectiv. Dupã ºtiinþa mea, unii dintre ei au avut chiar tupeul sã aparã în faþa propriilor catedre susþinînd cã de fapt aceastã mãrire salarialã n-a avut loc, sau cã suma nu-i chiar dublã etc. Ei, ºi dedulcindu-se (nu uitaþi nici o clipã cã acesta nu-i scenariul, opinia unui frustrat; dacã aº afirma adevãrul lui obiectiv, aº fi pasibil de un proces de calomnie; or, la cît cîºtig, nu mi-l permit) domniile lor la venituri poate normale în raport cu

importanþa socialã a muncii lor, dar indecente prin comparaþie cu ale celor care munceau alãturi de ei, au început sã fie preocupaþi în primul rînd de a le pãstra, ignorînd sau mãturînd sub preº chestiunea managerialã nou apãrutã - grava perturbare a echilibrului, ºi aºa precar, între venituri ºi cheltuieli salariale. Or, departe de a corecta, conform promisiunilor iniþiale, incredibilele discrepanþe de salarizare din sistem, conducerea învãþãmîntului românesc a luat, de atunci încoace, doar decizii care întãresc aceastã discrepanþã, inventînd spre exemplu criterii ce se pot aplica în fapt aproape exclusiv profesorilor ºi convertindu-le într-un coeficient de calitate de care depinde distribuþia fondurilor pe catedre, sau (mai ales) elaborînd noi metodologii de accedere în posturile ‘mari’ (conferenþiar ºi profesor) care sã împiedice aproape complet tineretul sã încerce a le atinge. Unde am ajuns, astfel? Am ajuns ca raportul salarial net dintre un lector ºi un profesor din Facultatea de Litere sã fie, în cazurile cele mai fericite (ºi foarte izolate), de 1:4; dar în medie el e undeva peste 1:5, iar în cazurile extreme (tocmai cele ale conducãtorilor mai mult sau mai puþin importanþi2) poate atinge sau depãºi 1:10. Privite din afarã, cifrele acestea (mai ales primele) pot sã nu parã scandaloase. Însã vreau sã explic de ce am dat exemplul lectorului: pe de o parte pentru cã e vorba despre cadrul didactic aflat la jumãtatea ierarhiei universitare (iar un conferenþiar nu stã considerabil mai bine) - deci n-am vorbit aici despre adevãraþii debutanþi, a cãror soartã e ºi mai tristã. Pe de altã parte, pentru cã ºtiu foarte bine nu atît cum e sã trãieºti din ºapte milioane ºi jumãtate lunar (deºi, fireºte, nici aceasta nu-i chiar imaginea traiului decent), cît cum e sã þi se sugereze cã, dupã aproape 20 de ani de efort clar direcþionat ºi susþinut, ºi mai ales în interiorul vocaþiei tale, adicã al lucrului pe care ºtii cã îl poþi face ºi îl faci foarte bine (calitativ), atît valorezi. Reproºez instituþiei în care lucrez nu doar cã m-a þinut, în aceºti mai bine de ºase ani de cînd m-a angajat, la marginea inaniþiei; nu aceasta este drama cea mai profundã, cãci, aºa cum bine ºtim, românul ‘se descurcã’. Ci cã a permis sã se exercite permanent asupra mea presiunea întrebãrilor: dacã mi-am ales bine cariera, dacã sunt într-adevãr pe atît de ‘bun’ ºi de valoros pe cît îmi spun, dacã nu e nebunie sã activezi astãzi tocmai în Universitate, în Litere, în domeniul lingvisticii etc. ªtiu bine cã, în lumina americãnismului mintal implementat azi chiar ºi în instituþia noastrã de cãtre grupul Marga & Co., fiecare din noi ar trebui sã fie mai flexibil, de exemplu sã se mai opreascã pentru a spãla o farfurie sau geamul unei maºini pe drumul spre casã, sau pur ºi simplu sã se reprofileze pînã gãseºte o slujbã mai bine plãtitã. Dar afirm fãrã ezitare cã 1) omul american nu e visul frumos al oricãrui conducãtor, decît fiindcã n-a apucat nicicînd sã stea îndeajuns în loc încît sã dobîndeascã profunzime ºi conºtiinþã de sine; el e ideal doar fiindcã e perfect manipulabil ºi 2) nu sunt realmente interesat de soluþii alternative la problema mea salarialã (nici mãcar de cea pe care azi o aplic: caut sã iau plata cu ora), fiindcã problema de principiu nu e cît pot cîºtiga crescînd volumul de muncã ºi bãtîndu-mi joc ºi de mine, ºi de cei cãrora le predau, ci cît cîºtig exercitînd norma mea didacticã, lucrînd aºadar în condiþiile de calitate optimã stabilite prin lege. Or, cu scuzele de rigoare pentru ceea ce va pãrea o lipsã de respect, nu am nici cea mai micã ezitare în a afirma cã munca mea (ºi a multora dintre colegii mei tineri) nu este de patru pînã la zece ori mai puþin valoroasã decît cea a profesorilor noºtri.


9

E C H I N O X

$* 2 1,$ / ,752 Mai cu seamã atît cît e vorba de activitatea principalã a instituþiei, care e predarea de cursuri cãtre, ºi conducerea de seminarii cu studenþi. Cred cã discrepanþele fireºti de nivel de pregãtire ºtiinþificã dintre mine/ noi ºi mai bãtrînii mei/ noºtri colegi sunt, în multe cazuri, pe deplin compensate de gradul de apropiere/ atenþie faþã de interesele, modul de a gîndi, mecanismele cognitive ºi valorizante ale studenþilor actuali. Afirm existenþa, din nefericire, a unei bariere, a unui hiatus generaþionist aproape de nedepãºit între cei mai mulþi profesori ºi cei cãrora ei le predau; prea puþine personalitãþi3 mai reuºesc sã strãbatã imensitatea de gheaþã dintre catedrã ºi bãnci. Cã sistemul de valorizare e gîndit în aºa fel încît sã ignore (probabil, deliberat) aceastã tristã realitate, o dovedeºte, spre exemplu, principiul de calcul al salarizãrii diferenþiate - care acordã muncii cu studenþii doar 20% din punctajul individual total al cadrului didactic, iar evaluãrii acestuia de cãtre studenþi (instrument în opinia mea indispensabil, dar care fireºte genereazã fãrã greº rezultate destul de neplãcute pentru corpul profesoral) doar o parte din acest procent. De altfel, cum bine ºtim, cel puþin unul dintre conducãtorii importanþi ai instituþiei noastre fãcea, nu cu multã vreme în urmã, un titlu de glorie din faptul cã am reuºit sã evitãm pînã de curînd implementarea ºi la noi a acestei maºinãrii infernale: într-adevãr, cine sunt studenþii, ca sã le dãm socotealã - ºi ce treabã avem noi cu ei? Revenind, ºi încheind acest punct al criticii mele: corpul didactic al Facultãþii este astãzi rupt în douã categorii care au, cel puþin la nivel financiar-instituþional, interese diametral opuse: una, dorinþa de a-ºi pãstra privilegiile, chiar dacã pentru aceasta e de acceptat orice dictat venit de sus; cealaltã, rezolvarea dificultãþilor nu doar financiare, ci ºi morale ce decurg din lipsa crasã de echitate ºi de valorizare a muncii membrilor ei. De ani de zile, Literele clujene sunt, din acest punct de vedere, o bombã pregãtitã sã explodeze. 5. Disensiuni profesionale: cazul trunchiului comun Tot lipsa acutã de resurse a reprezentat, în ultimii ani, motivul unei acerbe lupte interne (între, ºi chiar în interiorul catedrelor) pentru a pierde cît mai puþine ore/ discipline, în condiþiile reconfigurãrii perpetue (ºi mereu în deficit) a planurilor de învãþãmînt. Una dintre dominantele acestei lupte, despre care, fiind în cauzã, am aflat mai multe, a fost voinþa unora dintre ºefii de catedrã de a limita drastic numãrul aºa-numitelor discipline ‘de trunchi comun’, sau chiar, dacã e posibil, de a le elimina complet. Desigur, ceea ce fac acum este sã parþializez grav discuþia, reducînd-o la doar unul din aspectele ei, din întîmplare mai bine cunoscut mie. Însã ceea ce doresc e sã mai aduc un exemplu, dupã pãrerea mea simptomatic, despre gravitatea seismelor ce au afectat facultatea. Probabil cã lucrul cel mai normal ar fi fost sã nu ajungem nicicînd sã ne certãm între noi, încercînd mai degrabã sã refuzãm aplicarea unor decizii luate dupã ureche (sau, ceea ce e totuna, dupã cum sugera un calcul economico-aritmetic ideal) de persoane care lucreazã cu numere mari ºi, oricum, habar nu au de specificitatea Literelor. Singura mare problemã pe care, am impresia, ºi-a pus-o însã conducerea facultãþii noastre, în toþi aceºti ani, a fost cum, pe de o parte, sã fie, sau mãcar sã parã cît mai perfect obedientã în raport cu indicaþiile (iar limba de lemn mã face sã adaug: preþioase) ºi uneori ordinele discreþionare venite de sus în jos, iar pe de altã parte

0%16 6)(**2$$). ./)> >+ +sã dea, în acelaºi timp, în interior, impresia cã decãderea e inevitabilã, scrisã de chiar mîna implacabilã a Destinului ºi cã tot ce putem face e sã o acceptãm ºi sã ne descurcãm cu ea. Iar cînd am ajuns sã ne certãm, încercînd sã ne luãm unul altuia bucãþica din faþa gurii, unul din caii favoriþi de bãtaie (or fi fost ºi alþii; pe acesta îl cunosc eu) a fost ideea potrivit cãreia studentul la Litere nu are nevoie de cele trei linii disciplinare ce dãdeau - în chip tradiþional - ‘coloana vertebralã’ a facultãþii: lingvisticã generalã, teoria literaturii & esteticã, literaturã comparatã. Douã au fost direcþiile principale de atac ale colegilor noºtri. Unii s-au erijat în marii protectori ai intereselor studenþilor, mai cu seamã ale celor din anii mici, explicînd cum bietului absolvent de liceu, care nu vrea nimic mai mult decît sã înveþe douã limbi (ºi eventual literaturi), i se bagã pe gît tot soiul de noþiuni teoretice (plus ciudata linie de studiu literaturã universalã) pe care nu le doreºte ºi care n-au sã-i foloseascã în viaþã/ meserie. Alþii n-au mers într-atît de departe încît sã nege necesitatea ‘noþiunilor teoretice’; dar au afirmat cã e inutil ca acestea sã fie prezentate sistematic, de oameni (eventual catedre) specializaþi/ specializate. Ideea lor era cã puteau ei înºiºi, în cadrul cursurilor de limbã contemporanã/ istorie a limbii, respectiv literaturã naþionalã, sã expliciteze cele cîteva noþiuni operatorii de care era realmente nevoie. Veþi admite, sper, faptul cã e incredibil cum, în vremuri de crizã, interesele pur locale ºi empirice pot fi înfãþiºate (mai ales de cãtre oamenii de la Litere, care, cum bine ºtim, au discurs) drept chestiuni ºi argumente ‘principiale’. N-am sã insist prea mult asupra modului curios cum studenþii, ale cãror interese au fost pe deplin ignorate în toatã istoria mie cunoscutã - a facultãþii, au putut pãtrunde din nou (dar tot, fireºte, fãrã o consultare - fãcutã, obligatoriu, la nivelul anilor mai mari, deci conºtienþi) în discuþie. Sau asupra inocenþei (jucate? reale? nu ºtiu care din variante e mai periculoasã) a unor venerabili profesori ai noºtri manifestatã, spre exemplu, de acel important critic ºi istoric al literaturii care îl întreba pe prietenul meu Horea Poenar dacã la Teoria literaturii studenþii învaþã sã facã fiºe de lecturã. Discuþia aceasta, care, în sine, e prea largã, e de desfãºurat cu altã ocazie. Insist însã asupra felului cum presiunile extrainstituþionale ºi extracurriculare (traducere: exercitate în totalã necunoºtinþã de cauzã) pot cauza, în mãsura în care nu sunt contracarate ca atare (adicã drept pur ºi simplu neavenite) modificãri grave ale unor discuþii ce trebuiau pãstrate la nivel strict principial. Curricula unei facultãþi de litere nu se stabileºte dupã cum bate vîntul economiei, sau dupã cum se succed la putere grupurile de interese, pentru simplul motiv cã ea nu existã spre a rãspunde întrebãrilor de genul: cum îmi pãstrez eu orele? sau chiar ce viseazã absolventul de liceu?, ci doar spre a da o prefigurare a modurilor prin care pot forma omul pe care, ºi în sensul în care doresc sã-l formez. A transforma o instituþie care a produs de-a lungul anilor intelectuali ºi oameni de culturã (cu alte cuvinte, oameni cu dimensiune ºi atitudine speculativ-teoreticã ºi civicã!) într-o fabricã de semidocþi, incapabili sã vadã imaginea de ansamblu, sã sesizeze corelaþiile sistematice, siliþi sã se mãrgineascã la domeniul ºtiinþific parþial ºi totalmente izolat pe care îl vor practica - aceasta ar putea, desigur, ºi sã fie dimensiunea ocultã a intenþiilor4 conducãtorilor actuali din învãþãmîntul/ politica româneascã. Nutrisem, însã, speranþa cã aici, la noi, vom avea luciditatea/ demnitatea de a practica un fel oarecare de rezistenþã.

6. ªcoalã în sos bolognese, sau cireaºa de pe tort Decizia cea mai catastrofalã pe care a luat-o, însã, în ultima vreme consiliul profesoral al Literelor clujene e, dupã pãrerea mea, cea de a renunþa la examenul de admitere în facultate. Aici trebuie sã admit cã am admirat, ani la rîndul, încãpãþînarea ºi demnitatea cu care la noi se pãstra concursul, în ciuda presiunilor continue exercitate de UBB. Am ºi profitat, în calitate de lector care are constant dea face cu studenþi încã din anul I, semestrul I, de coeficientul totuºi acceptabil de calitate pe care admiterea îl asigura. Dar, în condiþiile bolognizãrii învãþãmîntului românesc, ºi mai ales temîndu-se cã vom fi spulberaþi de concurenþa exercitatã de alte universitãþi/ facultãþi mai mici & locale, am decis sã nu ne “speriem” potenþialii candidaþi ºi, ca o consecinþã, nu doar sã nu mai facem examene scrise, ci chiar sã-i acceptãm pe toþi cei înscriºi. Eroarea aceasta e, în opinia mea, mai gravã decît toate celelalte; dar, venitã în linia relativ constantã a unui management deplorabil, ea nu trebuie sã ne surprindã foarte mult. Conducãtorii Literelor par sã fi crezut cã, în capitalism, cînd piaþa e cvasi-saturatã de o anumitã ofertã (ce-i drept, foate ieftinã: puteþi face Literele chiar dacã sunteþi analfabeþi!), soluþia concurenþial eficientã e sã oferim ºi noi (eventual bazîndu-ne pe morga noastrã de UBB) acelaºi lucru. E, fireºte, un pic curios cã, într-o facultate care se viseazã, probabil, ºi ea managerialã, cei responsabili nu au auzit de concepte elementare de marketing - cum ar fi cel de poziþionare: trebuie sã oferi altceva decît ceilalþi, ºi sã faci cunoscutã specificitatea ofertei tale; dacã nu mai poþi fi primul în domeniu, nu e rãu nici sã rãmîi ultimul care îl mai acoperã. Eu cred cã tocmai încãpãþînarea de a pãstra admiterea, combinatã cu o modalitate oarecare de a face reclamã acestei poziþii singulare, ne-ar fi adus beneficii mult mai serioase - permiþîndu-ne ºi sã ne continuãm activitatea fãrã a ne fi ruºine de noi înºine din cauza oamenilor (a studenþilor) cu care avem acum, uneori, a sta de vorbã. Facultatea de Litere a viitorului apropiat aratã, vãzutã cu ochii mei, cum nu se poate mai sumbru: un fel de colegiu de trei ani, strãbãtut (acesta e cuvîntul!) de mase de studenþi de la an la an mai gregare, manageriat potrivit criteriului unic al cantitãþii care, singurã, poate aduce finanþare. La sfîrºitul acestei evoluþii, care, îndrãznesc eu o predicþie subiectivã, va fi rapidã ºi eficientã, ca un cancer metastaziat, distanþa parcursã faþã de locul de plecare se va converti în sfîrºit, într-o cezurã; vom trãi ºi practica, fiecare, cadre didactice ºi studenþi, o ºcoalã producãtoare de intelectuali semipreparaþi, îndeajuns de netreziþi la o conºtiinþã încît sã nu punã probleme societãþii, îndeajuns de puþin pregãtiþi încît sã fie oricînd amovibili. Iar dupã încã vreo cîþiva ani, nimeni nu-ºi va mai aduce aminte de unde am pornit. Sensul Universitãþii va rãmîne un gînd pierdut pentru totdeauna într-un domeniu pãrãsit, revolut al spiritului - fantasmã incompletã ºi dureroasã, imposibil de recuperat mai distinct, întoarsã doar arareori sã ne bîntuie visele profunde, coºmarurile profesionale. [7.] Încheiere: Legitimarea unei atitudini individuale Rãmîne, dupã pãrerea mea, de lãmurit rãspunsul la o singurã întrebare: dacã toate lucrurile stau pe atît de rãu pe cît am afirmat aici, dacã trãim într-adevãr o prãbuºire treptatã a instituþiei noastre, una ajunsã deja la un stadiu de foarte mare gravitate, în fine, dacã am atît de multe ºi serioase nemulþumiri, de ce nu fac un gest mai decis ºi mai demn, cum ar fi, de exemplu, sã-mi dau demisia?


10

E C H I N O X

&0 % 3;- ? 3)  @  ) >32> / .=  - -- : )@>   Pentru douã motive principale. Mai întîi, fiindcã demisia, retragerea contestatarilor a reprezentat întotdeauna visul frumos al conducãtorilor nepricepuþi. Într-o lume a gesturilor principiale, acesta ar fi, fãrã îndoialã, lucrul de fãcut. Dar universul pe care tocmai vi l-am descris e departe, în opinia mea, de a fi dominat de principii. Nimic mai greºit, în realitate, decît actul de a te da la o parte ºi a-i lãsa pe lideri sã-ºi continue somnul ºi visul frumos. Candidînd la funcþiile pe care le ocupã azi, domniile lor s-au expus inerent unei poziþii ce le acordã nu doar numeroasele privilegii deja pomenite, ci ºi responsabilitãþile ºi neplãcerile aferente. Peste tot ºi oricînd, politicienii trebuie împiedicaþi sã ajungã la impresia cã sunt aleºi în vreun sens metafizic al cuvîntului - cã au dobîndit, odatã cu funcþia, ºi capacitãþi excepþionale. Una dintre datoriile fundamentale ale intelectualului e, în opinia mea, cea de a exercita o presiune continuã asupra lumii politicului, în aºa fel încît ea sã se recunoascã pe sine ca nimic mai mult decît un rãu necesar, oricînd substituibil cu un rãu mai mic. Or, fãrã a fi apartenenþi uniform vreunui partid/ vreunei coaliþii, conducãtorii Facultãþii de litere au pãtruns, într-un oarecare sens, într-o lume a raporturilor de forþã, o lume politicã. Eu nu afirm cîtuºi de puþin cã m-aº fi descurcat mai bine decît dînºii; vãd doar, cu ochiul meu subiectiv, ºi afirm, în consecinþã, cã dînºii sau descurcat foarte prost. Este aceasta o procedurã nedreaptã din partea mea? Nu cred. Sunt, în oarecare mãsurã, în poziþia suporterului de fotbal care n-ar putea, probabil, manageria/ antrena o formaþie, dar nu poate sã nu observe (ºi are tot dreptul sã o facã public!) atunci cînd echipa lui favoritã se comportã catastrofal. Nu eu m-am angajat sã preiau Naþionala României, ci Victor Piþurcã (ºi, într-un oarecare sens, Mircea Sandu & Comp.). Sper ca literaþilor, mai ales, analogia sã le fie transparentã. Al doilea motiv îl expun pe cît de scurt pot, fiindcã a vorbi despre el mi-e de-a dreptul penibil. E un motiv vocaþional. Fac astãzi lucrul pe care l-aº fi putut face cel mai bine în viaþã. Am un contact permanent, stenic, dãtãtor de dependenþã, cu cel

puþin cîþiva dintre studenþii ºi colegii mei excepþionali; în absenþa acestei admirabile - din punctul meu de vedere - intersubiectivitãþi5, viaþa mea, oricît de îndestulatã exterior, ºi-ar pierde cea mai mare parte din sens. În fine, cred cu tãrie, în continuare, în lumea culturii ºi în sensul totodatã puternic ºi profund (indiferent cît ar fi el azi de denaturat!) al Universitãþii ºi al universitarismului. N-am, aºadar, nici cel mai mic gînd sã plec sau sã renunþ, mai ales din cauza unor greºeli care sunt cum nu se poate mai departe de a fi ale mele. Nu voi continua, însã, nici sã tac, protejînd falsa noastrã colegialitate ºi falsul nostru respect reciproc. Nu mã prea aºtept, o recunosc, nici la vreun rãspuns raþional din partea celor incriminaþi; mã cam îndoiesc cã vreunul dintre ei va admite adevãrul mãcar al uneia dintre opiniile exprimate de mine aici, va asuma mãcar una din atît de numeroasele - ºi gravele - culpe pe care le-am sugerat. Destul de probabil, reacþia va fi violentã, dacã nu chiar istericã, se va cãuta un pumn (cît mai instituþional cu putinþã, legal vorbind) care sã poatã fi bãgat în gura gãlãgiosului. Singurul avantaj, totuºi redutabil, pe care îl am ºi la care domniile lor vor trebui sã se gîndeascã înainte sã dea o replicã prezentului text, e cã eu sunt un singur om, un subiect liber, care are dreptul inalienabil sã-ºi exprime opinia; pe cînd dînºii sunt (reprezintã, cu acest prilej) o instituþie, de la care se aºteaptã (fie ºi dupã primele exclamaþii, viscerale, de surprizã ºi denial) o reacþie obiectivã, analiticã, echilibratã. Sper ca mãcar aici sã se dovedeascã mai ‘la înãlþime’ decît, afirm eu, au reuºit sã se arate, de-a lungul ultimilor ani, în actul propriu-zis de conducere. Aºtept (nu fãrã o micã dozã de neîncredere totuºi amuzatã) replici. Ale persoanelor, dacã vor avea tãria sã îºi asume subiectivitatea; ºi mai ales ale instituþiei, datoare sã gãseascã ºi sã afirme un adevãr mai tare decît cel, nu-i aºa, atît de local, de contestabil ºi de plãpînd pe care l-am vãzut eu. Cornel Vîlcu, lect. drd. cornel_vilcu@yahoo.co.uk

* Cum cititorii îºi vor putea da lesne seama, distanþa în timp între momentul cînd acest text s-a scris ºi cel în care el apare e - din motive în principal editoriale uriaºã; sunt aºadar dator sã menþionez dacã între timp sa schimbat ceva semnificativ. Pe scurt, se poate spune: nu, sau în orice caz nimic pozitiv. Dimpotrivã, au existat destule evenimente, a cãror relatare nu-ºi mai are locul aici, care au mi-au întãrit (ºi aproape transformat în convingere) impresia interioarã potrivit cãreia aceastã instituþie este condusã dupã bunul plac (ºi, managerial vorbind, ‘dupã ureche’) de persoane ºi grupuri ce-ºi urmãresc, într-o ignorare aproape deliberatã atît a condiþiilor manageriale, cît ºi a necesitãþilor ºtiinþifice ºi didactice, exclusiv propriile interese ºi ‘aranjamente’. Necoincidenþa acestora, faptul cã ele intrã, datoritã numãrului mare de ‘persoane importante’ al Facultãþii, în conflict, e, încep sã cred, singura explicaþie a faptului cã încã n-am ‘murit’ de tot. (n.a., C.V.) 1 Din fericire, în afara Literelor, sindicatele s-au þinut tari ºi, cum se ºtie, vom beneficia cu toþii de o îmbunãtãþire a situaþiei în anul 2006; lucrul cu care nu mã pot împãca este cã aceasta li se aplicã ºi colegilor noºtri care au caracterizat greva ca pe ‘o prostie’ ºi nu doar cã au decis s-o spargã, ci ºi sã-i acuze pe protestatari cã vor rãul þãrii, al elevilor ºi al partenerilor de muncã. 2 Îl invit pe cel mai bine plãtit profesor al Facultãþii de Litere (domnia-sa se aflã într-o poziþie din care va ºti fãrã greº cã despre dînsul e vorba) ca, dacã se simte scandalizat de afirmaþiile mele, sã propunã o confruntare publicã a ‘fluturaºilor’ noºtri din lunile august ºi octombrie 2005; dacã raportul dintre veniturile noastre nete e mai mic decît cel de mine incriminat, sunt perfect dispus sã retractez ºi sã-mi cer scuze la modul cel mai public cu putinþã. 3 ªi aceleaºi pe care le ºtiam înzestrate cu o eminentã vocaþie pedagogicã, încã din studenþia mea; nu le voi pomeni numele, fiindcã, dacã excepþionala lor calitate individualã le-ar da dreptul de a fi flataþi, apartenenþa lor consfinþitã la categoria pe care o incriminez îi face, în ochii mei, cel puþin la fel de vinovaþi ca ºi mai puþin înzestraþii - profesional ºi moral - lor colegi. 4 Nu cred, totuºi, cã poate fi aºa. Nu vreau sã încep a mã simþi bolnav de scenaritã, ºi pe de altã parte cred cã e prea mult spirit gregar în aceastã evoluþie pentru a se putea bãnui în spatele ei un intelect conºtient. 5 Pe care, fãrã a o gãzdui, Facultatea de Litere totuºi o conþine.

>>>>>>>>>>>>>>

         .................        ..............


E C H I N O X

11

Interviu c u p rof. u niv. d r. M ircea M uthu

Decanul F acultãþii d e L itere d in c adrul U niversitãþii “ Babeº-B B olyai” HP, CV: Cum puteþi explica deficitul unei catedre cum e cea de limbã românã pentru studenþi strãini care, pe de o parte, nu are nici un profesor, pe de alta aduce Universitãþii venituri importante de la studenþii cu taxã (cca 3000 USD pe pers./an) ºi din programele Erasmus ºi Socrates? Munca prestatã cu studenþii acestor douã programe europene nu este finanþatã de nimeni? MM: Problema Departamentului de Limbã Românã pentru strãini face parte de fapt din contextul bugetar deficitar al întregii facultãþi ºi, prin extrapolare, al universitãþii. O sã încerc sã rãspund punctual. În primul rând în acest departament sunt active cinci persoane. Sigur cã pe statele de funcþiuni existã mai multe, dar ele sunt fie detaºate, fie în concediu de maternitate, astfel încât trebuie pãstratã încãrcãtura posturilor. Aici existã o situaþie cel puþin paradoxalã în sensul cã, de obicei, acest departament nu-ºi poate definitiva statele de funcþiuni decât în toamnã, atunci când se ºtie bine cam câþi studenþi vor veni la aceste cursuri de limbã românã. Experienþa ultimilor ani a demonstrat cã aceºtia nu pot sã normeze mai mult de o grupã, o grupã ºi jumãtate, maximum douã în condiþiile în care avem tot mai puþini studenþi la anul pregãtitor, ºtiut fiind faptul cã la Medicinã, de pildã, unde veneau greci, de obicei, studenþi din þãrile arabe, toþi aceºtia s-au împuþinat pentru cã taxele sunt aproximativ egale cu acelea pe care le plãtesc la universitãþile din vest. În momentul în care se normeazã pe state, o grupã sau douã grupe, ne trezim cã vin alþii dupã începutul anului universitar, astfel încât nu mai putem sã-i normãm. Nu-i poþi pune în grupele deja existente pentru cã întâmpinã un decalaj de limbã ºi atunci colegii noºtri sunt puºi în situaþia inconfortabilã de a face cu ei ore gratuit. Pentru cã nu se pot modifica pe parcursul anului universitar statele de funcþiuni. Aceasta este prima chestiune. A doua problemã þine de studenþii strãini care vin la noi ºi plãtesc, dacã am cumula taxele, în jur de 3000 de dolari. Ce se întâmplã de fapt? Din aceºti 3000 de dolari 40 % ia Ministerul pentru cã aceºti studenþi sunt trimiºi prin acord. Pe de altã parte, din ceea ce rãmâne, între 30 ºi 40 % revine Universitãþii. Prin urmare din acestã sumã rãmâne un 20 % care abia acoperã doleanþele ºi necesitãþile financiare ale departamentului. În al treilea rând, noi aveam un mijloc de stipendiere mai bun datoritã cursurilor de varã. Pe vremea când eram prorector, erau organizate integral de cãtre acest departament. Acum organizarea acestor cursuri a trecut în sarcina Centrului de Cooperãri Internaþionale deºi greutatea stã, ºi acum, pe umerii departamentului pentru cã, practic vorbind, el asigurã totul. Eu vorbesc de cursurile ca atare. Dacã pânã acum câþiva ani noi aveam un beneficiu din aceste cursuri, în prezent acest beneficiu s-a subþiat pentru cã oamenii aceºtia, cãrora li se mãnâncã din concediul de varã sunt plãtiþi doar la plata cu ora. În sfârºit, existã o a patra situaþie care greveazã activitatea departamentului ºi deranjeazã din punct de vedere financiar pentru cã aceste deficite se adaugã la deficitele tuturor celorlalte catedre. E vorba despre studenþii Erasmus. ªi aici lucrurile sunt mai complicate pentru cã noi nu ºtim niciodatã câþi vin. Deci nu avem o situaþie exactã a celor care vin ºi chiar dacã am avea-o problema sar rezuma la întrebarea: “Cine plãteºte?” Anul trecut, de pildã, colegii noºtri au fost obligaþi sã facã nu mai puþin de 7 grupe. E adevãrat cã aceste cursuri de limba românã sunt intensive ºi merg pe perioade delimitate. Prin urmare ei au fost obligaþi sã facã 7 grupe pentru cã studenþii au apãrut pe parcurs ºi, cu toate diligenþele noastre de a fi plãtiþi, pânã acum am înregistrat un eºec pentru cã, pe de

o parte, am încercat sã avem o discuþie cu facultãþile la care sunt arondaþi pânã la urmã aceºti studenþi Erasmus, prin contracte de decontare. Au refuzat cu desãvârºire. Pe de altã parte, motivaþia lor a fost aceea cã ar exista un fond al Comunitãþii Europene ºi din acest fond se plãtesc studenþii Erasmus. Am fãcut toate demersurile la Rectorat ca sã aflãm care este situaþia ºi s-a spus cã, într-adevãr, ar exista teoretic acest fond, dar el încã nu a fost deblocat. ªi atunci eu am întrebat ºi la alte universitãþi pentru a vedea care este situaþia acolo. Rãspunsurile au fost variate: de pildã, dacã la Iaºi se plãtesc aceste cursuri, deci existã un fond, la Bucureºti nu se plãteºte nimic, dar la ei nici nu se fac cursuri de românã, ºi-atunci l-am contactat pe domnul ministru secretar de stat Miron, la Bucureºti ca totuºi sã primesc un rãspuns la aceastã problemã. Ca sã vãd dacã sunt banii ºi dacã sunt, unde se duc aceºti bani ºi de ce noi nu putem sã-i plãtim pe oamenii noºtri pentru cã ei, e clar, vor refuza sã mai facã aceste ore. Cam asta este, summa summarum, situaþia departamentului care trebuie întãrit tocmai în ideea burselor Socrate pentru cã eu cred cã accentul se va muta pe Erasmus. Adicã vor fi tot mai puþini studenþi care vor veni (sau poate mai mulþi, nu ºtim), dar, oricum, dacã intrãm ºi în formula Erasmus Mondus probabil cã deplasãrile se vor multiplica ºi-atunci trebuie gãsitã o soluþie. HP, CV: Nu credeþi cã eliminarea examenului de admitere va afecta grav ºi pe lungã duratã calitatea grupelor de studenþi? MM: Bineînþeles. Dar aici iarãºi ne miºcãm pe un teren nesigur. Noi am avut admitere pânã anul trecut. Apoi am comprimat, treptat, aceste admiteri, în sensul cã nu am mai dat câte trei probe dar am pãstrat testul de limbã. În contextul în care am vãzut cã toate universitãþile din arealul transilvan (ºi nu numai!) au renunþat la admitere, am fost obligaþi ca, experimental, anul trecut, sã facem un concurs de dosare. Anul acesta vom repeta aceastã “soluþie”, deoarece ne-am dat seama cã centrele care polarizeazã foarte mult virtualii noºtri studenþi sunt centrele care au eliminat complet orice test. Este vorba, în primul rând, de Sibiu, apoi de Oradea ºi de Braºov. În aceste condiþii de competiþie, pentru cã nu pot sã spun altfel, noi am fost obligaþi cumva sã renunþãm, tot experimental, la admitere; la admiterea în sensul clasic. Trebuie sã vã spun cã Facultatea de Litere a fost unul dintre ultimele bastioane ale admiterii din Universitate, pentru cã multe alte facultãþi au renunþat de mult la admitere. Evident cã nu este o soluþie. Evident cã nici nu pot sã-i spun “calitatea” - paideicã suferã, dar materialul uman cu care lucrãm, ºtiþi foarte bine, este absolut deprimant. În primul rând, voi consulta statisticile celor care au intrat anul trecut fãrã admitere, pentru cã numai acum, dupã ce s-au încheiat toate examenele, putem sã vedem numãrul de studenþi care s-au retras, pentru cã sunt foarte mulþi. Degeaba îmi veþi spune cã am avut 500 de studenþi cu taxã când s-au retras aproape jumãtate ºi nu s-au plãtit nici taxele. Aºadar trebuie sã vedem câþi s-au retras ºi câþi nu au promovat, pentru a face o socotealã. Aceasta va fi completatã ºi comparatã cu situaþia celor care anul acesta nu au intrat în licenþã, studenþi din anul IV care au dat, totuºi, examenul de admitere. Este o cifrã, n-aº zice înspãimântãtoare, dar oricum foarte importantã. Aºadar, comparând, statistic vorbind, aceste douã cifre, cu ajutorul lui Traian Rotaru, decanul facultãþii de sociologie, vom putea lua o hotãrâre pentru anul viitor. Pãrerea mea este cã la o asemenea facultate nu se poate renunþa la un test de limbã. De aici trebuie început. Nu este utilã intrarea cu dosar, pe baza mediilor de la douã limbi, câtã

vreme este posibil sã existe, de pildã, studenþi cu o medie mare la prima limbã ºi cu 4 la a doua, iar aceºtia vor intra oricum. Desigur, gândim aceste mãsuri presaþi ºi de o ameninþare pe care începem sã o resimþim: scãderea curbei demografice. În urmãtorii doi ani, cifra va scãdea dramatic, pânã la 15-20%, ori asta este imens. Atunci va trebui sã ne cãutãm candidaþii. Dar depinde cum o vom face. Va trebui conceputã o întreagã strategie de atragere a posibililor candidaþi. Anul acesta, de pildã, am avut norocul de a se fi organizat Olimpiada naþionalã de literatura românã în Cluj, unde am þinut o prelegere despre problemele de structurã ºi despre sporirea atractivitãþii instituþiei. De asemenea, de un an de zile am înfiinþat un Birou de pre-înscriere, prin care studenþii se pot interesa ºi pre-înscrie, prin mijloace electronice, la Facultatea de Litere. Acesta vine, spre exemplu, în întâmpinarea studenþilor care renunþã la alte facultãþi, care se pot pre-înscrie chiar dacã nu ºi-au înaintat dosarul. Prin urmare, încercãm tot felul de soluþii pentru a atrage studenþii. HP, CV: Cum se explicã, în condiþiile intrãrii în sistemul Bologna, care presupune creºterea numãrului de studenþi la master, actuala tentativã de a reduce la jumãtate programele de Master ale Facultãþii noastre? MM: Aici apare o situaþie dramaticã care nu vizeazã doar programele noastre, ci ºi pe cele doctorale. S-au redus drastic locurile prin alocaþie bugetarã atât la masterat, cât ºi la doctorat. Existã o contradicþie gravã între cerinþele programului de la Bologna ºi aplicarea lor. Noi am fãcut proteste repetate, s-a fãcut ºi unul la nivel de universitate ºi continuãm sã facem presiuni asupra ministerului pentru a reveni asupra acestor reduceri. Probabil, nu neapãrat datoritã actualei formule ministeriale, din nou accentul s-a deplasat înspre învãþãmântul tehnic ºi suspectãm cã locurile care s-au redus de la noi nu s-au pierdut, ci au fost redirecþionate înspre universitãþi care nu sunt de tip humboldtian, ca ºi a noastrã. O altã problemã este traducerea ezitantã a programului de la Bologna în legãturã cu masteratul. Ministeriatul lui Andrei Marga a fost, cred eu, cel mai bun, deoarece s-a început atunci, totuºi, o reformã. Au urmat miniºtri care au scos, una câte una, cãrãmizi din acest început de reformã, astfel încât astãzi nu ºtim dacã aceste masterate sunt profesionale sau ºtiinþifice, de cercetare. Desigur, dacã se pune accentul doar pe cele ºtiinþifice, e firesc ca numãrul masteranzilor sã nu fie foarte mare; nu oricine poate sã facã cercetare. Dar nici masteratul profesional nu este o simplã continuare a studiilor, un fel de an 4 care nu mai existã. În acest context, se ridicã încã o problemã. Masteratul va fi de doi ani. Oricum, centrul se va muta pe masterat, pentru a se realiza echilibrul dintre partea paideicã ºi cea de cercetare - care prin tradiþie aparþinea universitãþilor de tip humboldtian - apoi accentul va cãdea mai mult pe cercetare decât pe partea paideicã. În acest context, masteratul ridicã niºte probleme uriaºe. ªi una dintre chestiunile deficitului financiar al facultãþii noastre este pulverizarea, atomizarea masteratelor. Nu se poate ca facultatea noastrã sã aibã 18 masterate. Ele sunt necompetitive, nu funcþioneazã, masteratele trebuie sã aibã un caracter interdisciplinar, trebuie sã asiguri cel puþin douã cursuri întro limbã de circulaþie ca sã poþi aduce posibili masteranzi strãini, pentru cã intrã pe rol în formula jointmaster, în care nu poþi sã obþii o diplomã de master, dacã tu nu ai dat cel puþin 2 examene la o universitate partenerã care are o curiculã asemãnãtoare, care sã se întâlneascã prin tangentã mãcar cu grila noastrã. Din aceastã cauzã munca la curiculã devine presantã. Noi suntem într-o eternã


12 tranziþie, anul ãsta, de pildã, pentru cã dosarele de masterat au fost acreditate, nu mai poþi schimba masteratele, cum am încercat, inocent, sã le schimb. Colegii care se ocupã de masterate au mentalitatea româneascã, adicã doresc sã se schimbe totul, dar sã rãmânã tot aia, pentru cã este groaza lipsirii de ore ºi aºa mai departe. Acuma, aici e limpede cã din toamnã ele vor trebui reformulate. Facultatea noastrã nu poate sã aibã în mod normal mai mult de 6 masterate ºi asta în condiþiile în care instituþia trebuie neapãrat (probabil cã eu nu voi mai reuºi sã fac chestia asta pentru cã mã izbesc de o tacitã rezistenþã) reconstruitã pe departamente. Atomizarea facultãþii în 18 catedre este inoperantã din toate punctele de vedere. ªi din punctul de vedere al structurii, al funcþionãrii ºi din punct de vedere financiar. Trebuie sã vã spun cã din cele 16 miliarde cât este estimat deficitul facultãþii noastre pe 2006, aproape 9 miliarde le-au înghiþit masteratele. Sunt unele masterate care n-au avut decât 6 oameni. ªi acuma s-a impus ca cele 7 locuri alocate bugetat sã fie completate cu 6 locuri cu taxã, pentru cã altfel masteratul nu se poate susþine, el va cãdea automat. Am început discuþiile punctuale ºi colegii din consiliu sunt de acord cã ele trebuie refãcute total. Acuma ca sã vã mai dau un exemplu cu masteratul. Catedra de Limbi Moderne Aplicate are un al doilea masterat de interpretariat de conferinþã. Acest masterat este fãcut cu acordul ºi sub influenþa organismelor de la Bruxelles, ºi, printr-un protocol încheiat cu Ministerul Învãþãmântului, acesta era obligat sã aloce un numãr de 12 locuri. Anul trecut, s-au primit aceste locuri. Noi am contat pe acelaºi lucru. Am protocolul la mine, mi se spune de la rectorat cã ministerul nu mai dã nici un loc. Deci eu am fost obligat atunci, erau câteva masterate care aveau câte 8 locuri alocate bugetat, masteratele care au avut studenþi. E vorba de masteratele de englezã (la englezã totuºi au fost studenþi), la comparatã, mai erau vreo câteva, deci le-am alocat 8 locuri plus 5 cu taxã, sã fie 13. A trebuit sã le iau de la cele care au câte 8 locuri, sã le iau locul, sã le dau la Limbi Moderne Aplicate, ca toatã lumea sã aibã 7. Deci asta e situaþia durã cu care noi ne confruntãm ºi este, zic eu, poate cea mai importantã problemã pe care la orizont o percep ca un spectru. Sã rezum: 1 Ministerul ia aceastã decizie absolut în contradicþie cu programul de la Bologna. 2 Nu cunoaºtem exact ce formulã de masterat sã facem. 3 Nu se cunoaºte finalitatea efectivã a acestui masterat. Asta explicã de ce din ce în ce mai puþini vin ºi se înscriu la masterat. HP, CV: De ce li se cere cadrelor didactice sã-ºi facã autoevaluarea calitãþii muncii în vederea acordãrii coeficienþilor de salarizare când se ºtie deja cã deficitul va duce la acordarea coeficientului minim? Nu consideraþi cã aceasta e din partea conducerii o mascaradã iar pentru salariaþi o umilire? De ce anul acesta, când coeficienþii au fost cei mai mici cu putinþã (2), s-a acordat totuºi ºefilor de catedrã un coeficient mai ridicat (3)? MM: Aici sunt douã rãspunsuri foarte scurte. Primul rãspuns: sunt de acord cã am ajuns într-un fund de sac financiar vorbind, datoritã în principal subfinanþãrii. Trebuie sã ºtiþi cã alocaþia bugetarã pe acest an universitar a venit abia acuma, este mai micã de 90%. Acuma vã daþi seama cã în momentul în care se defalcã pe facultãþi trebuie sã te dai peste cap sã te gândeºti cum faci rost de salarii la oameni pe procentul ãla de peste 10%. Prin urmare nu este vorba de asigurarea salariilor defalcate pe merit. E o mare nedreptate ºi asta nu mai þine de facultate. Noi am cerut ºi o sã cerem ºi în continuare aceºti indici pentru cã pânã la urmã aceste autoevaluãri la care se adaugã anchetele pe care sociologii le fac prin studenþi, noi le inventariem ºi facem niºte dosare, nu ca la poliþie, dar astea sunt foarte importante în viitor, eu mã refer la vârsta tânãrã ºi la vârsta de mijloc pentru concur-

E C H I N O X suri. Ele vor conta, totuºi. Eu sper sã se redreseze chestiunea financiarã la nivel naþional ºi care vizeazã universitãþile. Sunt totuºi optimist acum ºi iatã de ce: se cere ca ºi în România sã se legifereze ierarhizarea universitãþilor. De ierarhizarea universitãþilor depinde într-un raport direct proporþional ºi finanþarea. Ar fi primul rãspuns. Al doilea: de ce un ºef de catedrã are un coeficient mai ridicat. Pãi e normal sã aibã un coeficient mai ridicat. Dacã aþi ºti câte face un ºef de catedrã, cu câte se chinuie, nici nu m-aþi mai întreba lucrul ãsta. Aceºti coeficienþi au fost mai mari în anii trecuþi, deci în anul trecut, acum doi ani, au avut 3,5 coeficienþi. Deºi este altceva sã ai o catedrã cu 43 de posturi, de pildã, cât are, dacã bine îmi amintesc, engleza, sau la departamentul de limbã românã pentru studenþi în care ai doar 9 posturi. Nu am avut ce face, a trebuit sã egalizãm aceºti coeficienþi. Mai mult, avem ºefi de catedrã care, la ora actualã, sunt lectori. Nu puteau sã rãmânã ca ºefi de catedrã cu coeficientul 2. S-au redus drastic aceºti coeficienþi, sã ºtiþi. S-au redus la prodecani, la decan s-a redus coeficientul; decanul nu a avut niciodatã coeficientul 5, aºa cum se spune, nici vorbã, s-a învârtit în jurul lui 4, dar 4 îþi dã pânã la urmã Rectoratul pentru cã de la facultate nu poþi sã ai aceºti coeficienþi. HP, CV: Cum justificaþi disciplinar (în calitate de profesor ce predã discipline “generale” ca estetica ºi teoria literaturii) actuala tendinþã de a subordona, în efortul de departamentizare, disciplinele teoretice de acest tip (aºa-zisul “trunchi comun”) faþã de un preconizat departament de Limbã ºi literaturã românã? Este teoria literaturii un subdomeniu sau un instrument auxiliar al istoriei literaturii române? Cum reacþionaþi la încercãrile repetate ale Consiliului Profesoral de a minimaliza ºi chiar elimina disciplinele teoretice de trunchi comun (Teoria literaturii, Lingvisticã generalã, Esteticã), cînd este cunoscut faptul cã în Universitãþile din Occident ponderea ºi importanþa acestora este cea mai mare? MM: Aici iarãºi douã rãspunsuri. Primul rãspuns: tendinþa nu e nouã. De când ºtiu eu trunchiul comun a fost atacat de aproape toate catedrele din facultate. ªi a þinut spatele profesorul Ion Vlad, acuma eu, din nou. Existã aceastã tendinþã, pe de o parte de a sechestra aceste discipline ºi nu este corect, de cãtre catedrele respective. În orice þarã trunchiul comun se face în limba statului respectiv, ºi aici vreau sã spun cã s-a comis o greºealã imensã, atunci când s-a ajuns la concluzia cã la maghiarã, de pildã, sã se facã trunchi comun în limba maghiarã. Eu m-am opus la aceastã hotãrâre a rectoratului de pe vremea aceea. Dar asta e o excepþie pentru cã, repet, trunchiul comun se face în limba statului. Acum, a doua chestiune. E adevãrat cã în trunchiul comun rãmân disciplinele pe care le ºtie toatã lumea. Deci este vorba de comparatã, de teorie literarã, de esteticã, de lingvisticã generalã. Trebuie sã va spun cã existã, de pildã, universitãþi care pur ºi simplu ºterg cu buretele existenþa esteticii, ceea ce mi se pare o inepþie. Pe de altã parte, ºtiþi foarte bine cã teoria literarã este pusã într-o oalã cu ghiveci, eu vorbesc de spaþiul englezesc de pildã, împreunã cu feminismul, împreunã cu postcolonialismul, cã nu mai ºtii ce este teoria literarã. Pe de altã parte, avem ºi o altã situaþie, pe care o ºtiþi foarte bine, cã literatura comparatã a devenit catedrã. Eu nu prea am fost de acord cu aceastã soluþie. Sigur, a existat o catedrã de comparatã. Dar în condiþiile în care trunchiul comun trebuie sã fie unitar este nociv sã existe aceastã dizidenþã, structural vorbind, printr-o catedrã de comparatã, precum acelaºi lucru este ºi cu catedra de lingvisticã generalã. Catedra de lingvisticã generalã nu poate sã existe în formula în care este. În ideea reconfigurãrii catedrelor pe departamente ele trebuie reunificate. Acuma, care ar fi soluþia: sã se creeze un departament de trunchi comun ºi asta în momentul în care avem ºi cele-

lalte departamente, pentru cã atunci este altceva. Departamentul de trunchi comun sigur cã va avea un stat al lui de funcþii, o curiculã a lui, etc. HP, CV: Ce credeþi despre decizia Parlamentului României de a dubla salariile profesorilor universitari? Existã o strategie a conducerii Facultãþii de Litere menitã sã compenseze discrepanþele uriaºe de salarizare create prin aceastã decizie între profesorii universitari ºi celelalte categorii de cadre didactice? Dacã existã, de ce n-a fost aplicatã pînã acum? Sunteþi de acord cã sursa principalã de deficit a Facultãþii de Litere o reprezintã salariile profesorilor? MM: Da, nu este vorba de o dublare, nici vorbã. Creºterea salariilor profesorilor va fi cu 3% din toamnã, dar cred cã aþi auzit de discursul preºedintelui Bãsescu care a atacat dur situaþia învãþãmântului ºi se lucreazã în sfârºit cu seriozitate acuma la creºterea salariilor la toate categoriile de universitari. Nu ºtiu cum va fi la preuniversitari, pentru cã acolo au rãmas la câºtigarea acestor bani din proiecte. Aceastã mãrire a salariilor, ea s-a discutat, sã ºtiþi, nu numai de acum. Mi se pare cã ultimul an de prorectorat, deja se punea problema ºi s-a fãcut un material, l-a fãcut universitatea noastrã, un fel de studiu, care a fost înaintat ministerului, doamnei Andronescu, mi se pare cã era ministru, în care erau precizate 2 limite, limita de jos ºi limita de sus vizavi de salarizare începând de la lector în sus, deci la toate categoriile, minus preparatori, care de pe atunci se preconizau sã disparã, pentru cã ºi acum se discutã în ce mãsurã munca de preparator ºi asistent va trebui sau nu sã fie suportatã de cãtre doctoranzii cu frecvenþã. Doctoranzii cu frecvenþã care sunt stipendiaþi ºi stipendiul lor ajunge actualmente la nivelul salariu actualmente de asistent. HP: Aici aº mai insista puþin. Consideraþi cã este o diferenþã mare... MM: Este o diferenþã mare ºi o bunã parte din deficitul facultãþii, nu numai al Facultãþii de Litere se datoreazã în bunã parte acestei creºteri de salariu a profesorilor. Acum depinde câþi profesori are fiecare facultate. La noi ajungem în situaþia în care sã fie foarte puþini profesori. Noi din punctul ãsta de vedere ne-am putea echilibra. Dar discutând acuma statele, purecându-le pe fiecare în parte, se scot la concursuri într-o veselie. S-au scos ºi în acest an, dar ele au fost suprimate în totalitate. HP: Sunteþi de acord cã actualele criterii de evaluare profesionalã (tip CNCSIS) defavorizeazã grav instituþiile ºi persoanele ce activeazã în domeniul ºtiinþelor culturii? Cum înþelege conducerea Facultãþii sã acþioneze în vederea rectificãrii acestor discrepanþe la nivelul Universitãþii ºi la nivel naþional? MM: Da, aici iar am fãcut tot felul de întâmpinãri. Sigur cã toatã lumea la momentul acesta este aproape hipnotizatã de celebrele publicaþii ISI, în care trebuie sã publici ºi noi nu putem, adicã navem cum. Însã se va maleabiliza, se vor înlocui aceste cerinþe cu cele care merg pe grila umanioarei, altfel nu se poate. Aº vrea sã mai spun cã discuþia pe plan internaþional este deosebit de ascuþitã la ora actualã. Se ºtie foarte bine cã existã aºa numita listã de la Shanghai; din 1700 de universitãþi din toatã lumea s-a fãcut o ierarhizare a acestor universitãþi. Noi, ca universitate, nu intrãm în primele 500 de universitãþi, dar suntem pe acolo ºi universitatea ºi-a propus sã intre în aceastã elitã a celor 500. Acuma un criteriu fundamental este publicarea în aºa numitele reviste ISI. Numai cã eu am primit un volum întreg cu aceste titluri de reviste în care poþi sã publici, dar editatã dupã grila americanã. Or acum se pune în discuþie viabilitatea acestei liste fãcutã de americani, sã vã dau un


E C H I N O X exemplu, care nu þine de spaþiul nostru de interes, totuºi: cea mai cunoscutã pe plan mondial revistã de arheologie este o revistã de arheologie din Germania care apare din aproximativ 1840. Or în acest volum nu existã aceastã revistã pentru cã americanii n-au arheologie. Nu mai vorbim de revistele de istorie, de revistele de istoria mentalitãþii, de istoria comparatã a mentalitãþii. Nici mãcar urmaºele analelor din Paris nu existã. Una dintre revistele fundamentale din spaþiul nostru: Revue des Etudes Sud-Est européenes, care are o întreagã istorie în spatele ei, reformulatã de Papacostea, de Condurache, de Al. Duþu nu figureazã acolo. Pe de altã parte, existã mentalitatea celor de la ºtiinþe aplicate, de pildã, de care mã izbesc frecvent în ºedinþe, pentru care mai important este sã publici într-o revistã decât sã scoþi o carte, pãi o carte e o carte, eu admit faptul cã acum se scot cãrþi cu lopata care nu au ce cãuta, asta este altceva. Evident cã aici iarãºi trebuie niºte revizuiri. Dar vã spun: pânã nu vine o echipã sudatã ca lumea la minister ºi care sã aibã o independenþã faþã de conjuncturile politice nu se va putea. Ne vom miºca mereu pe un drumeag nici mãcar pietruit. HP. Vã mulþumim foarte mult Au întrebat Cornel Vîlcu ºi Horea Poenar

13

Deficit!

- despre necesitatea unei introduceri în aritmetica elementarã, pentru filologi ZERO

Literaþii, zice-se, n-au nici talent, nici aplecare pentru cifre. De altfel, adesea am auzit argumentul potrivit cãruia ãsta-i ºi principalul motiv pentru care au ajuns literaþi. Încã de pe cînd eram student, mi se sugera cã filologia e un loc de refugiu pentru cei a) mai slabi de minte, b) cu mai puþinã prizã la realitate. Mai scurt ºi mai pe româneºte: de studiul limbii ºi literaturii se apucã aceia cãrora nu le place matematica (sau/ ºi fizica, etc.). Cred, aºadar, cã numai mintea mea slabã, necalculatorie, trebuie sã constituie explicaþia nedumeririi mele continue în faþa unei acuzaþii care mi se aduce cam de cînd lucrez pentru Facultatea de Litere; simt cã ar trebui ca, dupã mai bine de ºapte ani, sã-mi conºtientizez vinovãþia ºi sã fac ceva ca sã îndrept lucrurile. Simt cã dorm prea bine nopþile pentru cineva care duce în spate o asemenea culpã. Textul meu este, în acest sens, un apel disperat: vreau sã fiu ajutat de cineva care ºtie mai multã aritmeticã decît mine. Numai astfel voi putea pricepe unde ºi cît de grav am greºit. Fiindcã, de greºit am greºit, despre asta nu încape discuþie. Vedeþi dumneavoastrã, sunt în deficit. (Gata, am spus-o! Încep sã simt cum mi se ia o piatrã de pe inimã. Foarte deºtepþi, cei care au lansat conceptul de admission of guilt.) Sunt în deficit, constant, de vreo ºapte ani. Nu ºtiu exact ce înseamnã asta, dar intuiesc eu cã e ceva de rãu. Probabil, consum mai mult decît produc; primesc din partea societãþii mult prea mult pentru cît dau în schimb. Morala mea elementarã, ardeleneascã, îmi spune cã asta e ca un fel de furt. Or nu vreau sã cred cã sunt, congenital, definitiv, un parazit sau, mai grav, un cleptoman. Aº vrea sã mi se spunã cum pot face lucrul acesta sã înceteze.

UNU

Un exemplu: în urmã cu ceva vreme, am locuit un an, împreunã cu soþia mea, în cãminul A4 din complexul Hasdeu, în camerele pentru cadre didactice. Confortul nu era prea mare, dar chiria (mã rog, regia de cãmin) era suportabilã; apoi administraþia UBB, probabil în dorinþa de a elibera cîteva camere în plus pentru studenþi, a ridicat costul la o cifrã ce depãºea uºor preþul unei garsoniere în oraº. A existat, desigur, o scurtã ºi vagã miºcare de protest, inclusiv o întîlnire cu cîþiva prorectori (decanul nostru actual, dl Muthu, probabil ºi-o aminteºte, el a fost atunci unul din reprezentanþii instituþiei). Discuþia a fost destul de înfierbîntatã, ºi îmi aduc aminte cã la un moment dat d-l Bocºan (actualul rector) ne-a întrebat cum de ne permiseserãm (într-un manifest pe care-l lipisem pe uºa cãminelor) sã vorbim despre universitate ca despre un sistem de exploatare sclavagistã. I-am spus cã potrivit noilor reglementãri o camerã în cãmin urma sã coste cu circa 20% mai mult decît cîºtigam eu, ca asistent. Mi se pãrea cã, din moment ce dupã fiecare lunã de muncã ar fi trebuit sã dau eu instituþiei niºte bani, situaþia aducea a sclavaj, ba întrucîtva depãºea conceptul, fiindcã sclavii de pe vremuri, neremuneraþi, probabil n-aveau de unde sã acopere un eventual deficit. Acum ºtiu cã am greºit. Conducerea Universitãþii mi-a arãtat încã de pe atunci unde era eroarea. Cum adicã, o camerã în cãmin? s-a înfuriat, dacã bine îmi aduc aminte, regre... mã scuzaþi, rãposatul domn Friciu, ºef al administraþiei UBB. Un loc în cãmin, despre asta trebuie discutat (camerele aveau douã locuri). ªtiþi, am rãspuns, ca ºi majoritatea colegilor, locuiesc cu soþia. Cum e posibil? au sãrit atunci cu toþii în sus - rectori, administratori, conducãtori de toate tipurile (ba chiar, dacã-mi aduc bine aminte, ºi o secretarã care trecea cu niºte cafele). Decizie: Soþii, soþiile, copiii etc. - afarã din cãmin! Acum ºtiu cã, slab cum am fost la aritmeticã, am greºit. Un singur loc în cãmin, într-adevãr, costa doar cam 80% din cît cîºtigam. Dina ar fi putut sta la pãrinþii mei. Iar ai ei ne puteau trimite pachete: cartofi, morcovi, pãtrunjel. Am fi putut plãti regia pentru locul meu ºi am fi supravieþuit. Noi, însã, n-am înþeles cã miza era principialã, una de fidelitate faþã de UBB; ne-am cãutat chirie, ºi am gãsit la 2/3 din preþul camerei de cãmin. Pentru amîndoi. Nu ne-am însuºit aceastã lecþie de viaþã. N-am înþeles cuvintele profunde ale d-lui Andrei Marga care, din ce ni s-a povestit, interpelat de cãtre ºeful meu de catedrã privitor la problema cãminelor, ar fi rostit memorabila replicã: “Universitatea nu este azil pentru impotenþii financiar”. Astãzi regret. Eram mult mai prost pe-atunci. Aº vrea sã dau timpul înapoi.


14

E C H I N O X itãþii, de istoria comparatã a mentalitãþii.

DOI

Între timp, catedra la care lucrez a mai înregistrat în cîteva rînduri un deficit. Cum era, cred, ºi firesc, coeficientul meu de salarizare a scãzut constant, mergînd pînã aproape la minimum anul trecut ºi atingînd cam de acum (iunie 2006) înainte limita (legalã) cea mai de jos. Nu vreau sã înþelegeþi cã mã plîng. Nu vreau sã spun cã 10 milioane de lei vechi (aproape 300 Euro), în medie, (salariu + plata cu ora) în semestrele în care am lucrat cu peste 700 de studenþi e puþin. Nu vreau sã sugerez cã diferenþa anualã de venit net între mine, lector ºi un profesor ºef de catedrã, diferenþã un pic mai mare de 450 milioane de lei vechi (în jur de 13000 Euro) e inechitabilã; nu ºtiu destulã aritmeticã pentru asta. Dimpotrivã, vreau sã înþelegeþi sentimentul de ezitare cu care, deficitar fiind, scot banii din buzunar cînd îmi cumpãr, spre exemplu, un ºtrudel. O parte din el, simt, nu mi se cuvine pe deplin. De unde sã vinã acest deficit al meu? Am chiulit de pe la ore, ºi nu-mi aduc aminte? Sã fie prea puþini 150 de studenþi într-o grupã de curs, 50 la seminar? Sã aibã dreptate toþi acei oameni de bine care spun cã ºi cadrele didactice trebuie sã lucreze, ca tot muncitorul cinstit, cel puþin 40 de ore efective pe lunã? ªi dacã am face aºa, am scãpa de deficit? Undeva, e cert, am greºit. Nu poate fi vina managerilor, sau a Universitãþii, ori a Ministerului; acolo sunt oameni care, spre deosebire de mine, ºtiu sã calculeze. Or ei îmi spun cã acesta e deficitul meu. Cã au închis ochii ºi m-au plãtit în toþi anii aceºtia cu mai mult decît ar fi trebuit. E de înþeles, cred, cã mã simt ca ºi cînd aº avea o datorie nereturnatã. Vreau, mãcar, sã înþeleg.

TREI

Supun, aºadar, atenþiei cititorilor un caz din acesta aritmetic, pe care eu unul nu reuºesc sã-l descurc, cu rugãmintea ca, dacã dînºii gãsesc soluþia, sã-mi scrie pe adresa de email specificatã la final. E exemplul deficitului din ultimul an al Departamentului de limbã, culturã ºi civilizaþie româneascã, a.k.a. (pentru noi, filologii) “catedra de românã pentru studenþi strãini”. În respectiva perioadã, catedra avea un conferenþiar, trei lectori ºi doi asistenþi. ‘Intrãrile’ în bugetul catedrei sunt reprezentate de taxele plãtite de studenþii strãini din anul pregãtitor, aprox. 3000 USD/ persoanã; dar pe de o parte nu toþi aceºti studenþi sunt plãtitori (unii sunt bursieri), pe de alta Ministerul ºi UBB iau 70% din bani, restul revenind Literelor. Catedra presteazã de asemenea servicii pentru bursierii Socrates ºi Erasmus, în jur de 100 de studenþi anual, dar, din motive neclare (ºi spre deosebire de situaþia de la Bucureºti ºi Iaºi, de exemplu) aceºtia nu aduc nici un leu Facultãþii. Deficitul despre care vorbesc - calculat ºi declarat printr-un act oficial de cãtre conducerea Facultãþii de Litere - a fost, pentru un an, de peste 1 miliard 600 milioane lei vechi. Sã examinãm situaþia plecînd de la o estimare ultra-pesimistã: sã spunem cã doar jumãtate din studenþii anului pregãtitor plãtesc taxã; cam o treime din aceºti bani revenind Literelor, avem 1000 USD x 15 studenþi = 15000 USD, aproximativ 450 milioane lei vechi. Adunînd aceste venituri la deficitul total, ajungem la peste 2 miliarde lei vechi. Sã presupunem cã un sfert din activitãþile catedrei ar fi fost prestate la plata cu ora, de cãtre persoane din afara ei; rãmînem cu 1 miliard jumãtate, pe care îl împãrþim la 6 persoane: 250 milioane lei de persoanã, aproape 21 milioane/ om/ lunã.

PATRU

Nedumeririle mele sunt nedumeririle nepriceputului; sunt convins cã sau cititorii, sau chiar instituþiile, ordonate ierarhic, ce ne patroneazã, mã vor lumina. Spre exemplu, eu, ca lector, n-am ajuns nici în vremurile cele mai bune, cu plata cu ora cu tot, la 14 milioane lunar; un conferenþiar nu stã mult mai bine, iar un asistent din litere care atinge 11 milioane musai dã slujbe de mulþumire în bisericã. ªi, fiindcã începe sã-mi placã treaba asta cu calculatul, sã vãd cît credeam eu cã ar cheltui o asemenea catedrã: sã zicem 17 milioane + 3 x 13 + 2 x 11 = 78, în total 80 milioane lunar, 960 milioane anual. Vedeþi care e drama mea? Dupã mintea mea slabã, chiar dacã n-ar fi lucrat nimic, nici o orã, ºi statul i-ar fi plãtit pe degeaba, oamenii aceºtia n-aveau cum sã ajungã la peste 1 miliard ºi jumãtate deficit. Chiar dacã toþi studenþii din anul pregãtitor ar fi fugit fãrã sã plãteascã ºi chiar dacã ar fi adevãrat cã pentru Socrates ºi Erasmus nimeni în þara asta nu încaseazã de la pîrdalnica de Comunitate Europeanã nici un euraº, calculului meu îi mai lipsesc bunãtate de 600 milioane. Desigur, pentru toate astea, vinovaþii nu sunt conducerea Facultãþii, care nu ºtie sã reclame fondurile care i se cuvin, Universitatea ºi Ministerul care iau partea leului din munca altora, prefãcîndu-se a uita pânã ºi de fondurile europene pe care le mai încaseazã pentru ea, administratorii ºi contabilii care calculeazã deficitul în funcþie de veniturile brute, astfel încît ceea ce statul îmi dã cu o mînã ºi îmi ia cu cealaltã apare, în cele din urmã, ca un lucru luat de mine, în chip necuvenit, de la stat. Vinovatã nu e nici entitatea organizaþionalã (mie neclarã) care, conºtientã cã marele producãtor de deficit în Universitate sunt salariile profesorilor, de cel puþin cinci ori mai mari decît ale oricãrei alte categorii de cadre didactice, a inventat un ‘coeficient de calitate’ ce scade drastic rezultatul calculului veniturilor pentru catedrele cu profesori puþini. Toþi cei, ºi toate cele pomeniþi/nite mai sus sunt oameni ºi instituþii responsabili/sabile. Vinovaþi nu pot fi cei care se pricep la calculele astea complicate - ºi, drept dovadã, sunt plãtiþi din greu ca sã le facã. Vinovaþii suntem eu, care, iatã, nu mã descurc cu aritmetica de clase mici, ºi colegii mei de la Româna pentru studenþi strãini, care, iatã, înghit bani grei, spoliazã o naþiune ºi aºa sãracã în schimbul efortului de a-i purta ‘cuvîntul’ în faþa lumii.

CINCI

Celui care furã, sã i se taie o mînã. Celui care primeºte foloase necuvenite, sã i se deschidã dosar penal. Celui care are deficit, sã i se taie din salariu. Fiecãruia dupã vinovãþia lui. Mulþumesc domnilor Marga, Bocºan, Muthu ºi tuturor celorlalþi cã mi-au deschis ochii. De mîine reiau aritmetica, începînd cu clasa intîi. Într-o zi, voi învãþa ºi eu sã calculez ca domnii mai sus pomeniþi; într-o zi voi fi vrednic de instituþia noastrã. Pînã atunci, pãcatele mele! deficit - deci exist. Cornel Vîlcu cornel_vilcu@yahoo.co.uk


15

E C H I N O X

Interviu cu prof. univ. dr. Ovidiu Pecican

Purtãtor de cuvânt al Universitãþii “Babeº-B Bolyai” C.V.,H.P.: - Cum explicã rectoratul, în contextul în care fa-cultãþile sunt obligate sã-ºi gãseascã surse extra-bugetare de finanþare, existenþa unui centru de atestare lingvisticã (Lingua) în afara Facultãþii de Litere, singura instituþie în mod principial specia-lizatã pentru a îndeplini aceastã muncã? Nu consideraþi cã, prin înfiinþarea acestui centru paralel, Facultãþii de Litere îi este sustrasã o sursã normalã ºi necesarã de venituri? O.P.: - Am adresat întrebarea dvs. ambelor centre de atestare lingvisticã din sfera universitãþii noastre, Lingua ºi Alpha, deºi dvs. vã referiþi doar la primul (de ce?). Întâiul a fost organizat la Catedra de Limbi Moderne Aplicate, ca rezultat al constatãrii cã existã nevoi presante de competenþe lingvistice la categoriile studenþeºti cu interese expres direcþionate în sfera activitãþilor pragmatice, la îndemnul preºedintelui E. L. C., Wolfgang Mackienwicz. La Berlin îºi are sediul Comitetul European pentru Limbi Moderne care, iatã, nu împãrtãºeºte ideea cã în materie de cunoaºtere ar trebui sã se manifeste un soi de centralism ori exclusivitate (dvs. vorbiþi despre Facultatea de Litere ca despre “singura instituþie...” etc.). Al doilea, cel pe care îl omiteþi - din neºtiinþã ori din vreun alt motiv, care îmi scapã? - þine tocmai de Facultatea de Litere ºi a luat fiinþã ºi prin îndemnul colegilor de la Lingua, funcþionând de atunci încoace cu similare bune rezultate. Cum se vede, în sfera Universitãþii Babeº-Bolyai graviteazã douã centre care deservesc publicul studenþesc în materie de atestare a cunoºtinþelor lingvistice, nu doar unul. Rãmâne celãlalt versant al întrebãrii, sã îi zicem - cu riscul de a greºi - cel al “viziunii”. Pentru cel/ cei care întreabã este de la sine înþeles cã numai o singurã structurã organizatoricã a universitãþii poate împrãºtia lumina într-o sferã de cunoaºtere anume. Conform acestei convingeri e drept, de o anume vechime ºi rãspândire - limbile ar trebui predate numai la Litere, economia numai la Economice ºi istoria numai la Istorie. Cã o vrem sau nu însã - ºi aceasta poate fi o dezbatere permanentã, fertilã, care sã antreneze experienþe semnificative în viaþa academicã -, realitãþile actuale au condus la o diversificare a activitãþilor ºi, în consecinþã, în dorinþa de a veni în întâmpinarea nevoilor comunitãþii, sunt de gãsit soluþii plurale. Aºa cum cursuri de istorie se fac ºi la Litere, ºi la Studii Europene, ºi la ªtiinþe Economice ºi în alte câteva locuri, ºi la fel cum economie se învaþã ºi la Facultatea de Bussines ori la Studii Europene, Istorie ºi Filosofie º. a., trebuie acceptat cã ºi limbile strãine se pot învãþa ºi în afara catedrelor de la Litere. Acest lucru se ºi întâmplã, nu numai la Centrele Culturale din oraº, ci ºi la centre specializate care nu au nici o legãturã cu mediul universitar. A crede cã, pe lângã organizarea cursurilor universitare prinse în curriculum-ul specific, catedrele unei facultãþi cum este cea de Litere ar putea asigura integral satisfacerea nevoilor lingvistice ale unei comunitãþi cum este cea a Clujului, mi se pare o utopie; ceea ce nu înseamnã cã aº avea necesarmente dreptate. Nimic nu împiedicã pe nimeni sã fie creativ, imaginativ, gãsind cele mai bune soluþii pentru propria dezvoltare. Rãmâne, pentru a încheia acest lung rãspuns, sã mai remarc iritarea referitoare la obligativitatea gãsirii de surse extra-bugetare la Litere. Dacã aceastã necesitate este înþeleasã strict administrativ, înseamnã cã nu s-a priceput exact ce implicaþii are trecerea din decembrie 1989 de la economia planificatã ºi de la dependenþa absolutã de un stat autoritarist cãtre o economie liberã, de piaþã, unde competiþia ºi iniþiativa au luat locul monopolului statului. Cred cã resursele alternative sunt de neevitat în condiþiile în care econo-

mia româneascã rãmâne neperformantã în multe sectoare, iar resursele bugetare alocate educaþiei sunt constant insuficiente. Rãmâne, încã o datã, privilegiul inteligenþei acela de a dovedi spirit laborios ºi iuþealã în miºcãri, prospectare vigilentã a posibilitãþilor ºi obþinere de bani din aplicarea adecvatã la programe naþionale ºi internaþionale. Nu este o noutate cã multe catedre, centre ºi personalitãþi din interiorul universitãþii noastre au izbutit în aceastã provocare, fapt care a contribuit la dezvoltarea pe mai departe a instituþiei noastre. C.V.,H.P.: - Ce preferã conducerea Universitãþii: prelungirea activitãþii profesorilor ajunºi la vârsta pensionãrii, sau promovarea din interior a unor cadre tinere? O.P.: - De ce ar trebui instituitã aici artificial o logicã maniheistã (“sau” - “sau”)?! Este nevoie ºi de experienþã, ºi de impetuozitatea ºi de motivaþia tinereþii. ªi de ce sã se ia în discuþie doar “promovarea din interior”, când mulþi dintre noi am venit dinafara universitãþii? Cine ar beneficia din îngustarea câmpului din care UBB îºi face selecþia de dascãli? Ca ºi pânã acum, sunt doriþi toþi cei dornici sã se ilustreze la un nivel de excelenþã în cadrul vieþii aca-demice; în limita locurilor, în funcþie de nevoile universitãþii ºi de dinamica dezvoltãrii instituþionale, cu deplinã bunãcredinþã. Acum, când UBB a adoptat un program ce vizeazã clasificarea sa pe unul dintre primele cinci sute de locuri ale lumii, ºi când s-au deschis ºi porþile angajãrilor internaþionale - în mod firesc, doar suntem la puþine zile înainte de integrarea efectivã în Uniunea Europeanã! -, a proceda altfel ar însemna sã nu existe coerenþã. Doar atât: cã unul este nivelul intenþiilor ºi al principiilor, ºi altul este cel al constrângerilor legale, logistice, financiare etc. Dar, iarãºi, zic: “cadre tinere”? Nu mi-aº desemna colegii mai tineri în formatul acesta amintind de limba de lemn a socialismului... C.V.,H.P.: - Cum se poate justifica, în opinia conducerii Universitãþii, diferenþa uriaºã între salariul unui profesor universitar ºi cel al cadrelor didactice inferioare? Este un profesor, în anumite cazuri, de 12 ori mai bun decât un lector? În condiþiile de dificultate financiarã în care un asistent sau lector universitar se aflã la limita supravieþuirii, credeþi cã ar fi imoralã o redistribuire a salariilor în limitele bugetului existent, care sã atenueze aceste decalaje? O.P.: - O întrebare alcãtuitã din trei întrebãri, fiecare cu þinta ei specificã... Prima dintre ele, anume cea referitoare la “diferenþa uriaºã” instituie, iarãºi, o tensiune conflictualã între profesori, pe de o parte, ºi colaboratorii lor mai tineri din ierarhia universitarã (asistenþi, lectori), pornind de la criteriul unic al salarizãrii, care rãmâne unul economic ºi de naturã administrativã. Lucrurile sunt, o ºtim toþi, mai complexe, ºi cele douã “tabere” constituite ca atare doar în imaginaþia celui/ celor care întreabã, cred - convieþuiesc ºi coopereazã, în multe cazuri, armonios, împlinindu-ºi misiunea didacticã ºi de cercetare, alcãtuind echipe cu obiective liber asumate etc. Pot exista, desigur, diferenþe semnificative de salarizare, dar acestea se acumuleazã, atunci când realmente este aºa - iar acesta nu este cazul întotdeauna -, nu doar prin însumarea retribuirii doctoratului ºi vechimii, ci ºi prin funcþii de conducere (masterate, linii de studiu, colective de cercetare, catedre, decanat). Existã ºi coeficientul de salarizare, în principiu flexibil, renegociabil de la un an la altul, dar depinzând ºi de situaþia financiarã a catedrei, facultãþii ºi a universitãþii în ansamblu. Rezultã din cele de mai sus cã nu toþi profesorii se înalþã pe

piscurile plafonului maxim de salarizare, ci existã ºi între deþinãtorii aceluiaºi grad didactic diferenþe. Cât despre asistenþi ºi lectori, nu existã îndoialã cã în fiºa româneascã a postului lor se atribuie prea multe ore de activitate didacticã ºi se lasã mai puþin timp cercetãrii. Este un efort considerabil solicitat celor tineri care, în plus, au ºi obligaþia de a-ºi dovedi gândirea performantã prin asumarea ºi încheierea unei teze de doctorat. Cu toate acestea, amintesc aici un fapt ce se uitã poate: ºi profesorii noºtri au trecut prin aceste furci caudine ºi, cei mai buni dintre ei, s-au regãsit ulterior întãriþi, nicidecum învinºi. Amintesc ºi generaþia maeºtrilor Echinox-ului, Ion Pop, regretatul Marian Papahagi ºi, respectiv, Ion Vartic, menþinuþi ani de zile, peste limita fireascã, la nivelurile inferioare ale carierei lor didactice. Reparatã, în fine, dupã cãderea regimului Ceauºescu, eroarea a dat la ivealã o generaþie de dascãli ai universitãþii clujene realmente de excepþie. Sã mai facem, în fine, ºi efortul de a compara situaþia din România cu cea din alte þãri europene ºi occidentale, corelând-o cu gradul de prosperitate al economiilor naþionale respective. Lucrurile se vor mai relativiza, astfel. A doua întrebare: da, existã cazuri când un profesor poate fi de douãsprezece ori mai bun decât un lector, cum pot exista, fireºte, ºi cazuri inverse, când lectorul bate de departe în competenþã profesorul. Dacã primele dau gloriile unei ramuri ºtiinþifico-didactice, ultimele sunt excepþiile mirabile care asigurã saltul înainte în cunoaºterea din mediile academice. Cred însã cã nu trebuie generalizat ºi cã ºi unul, ºi celãlalt sunt niºte cazuri cu caracter de excepþie faþã de regulã. În opinia mea salariile dintr-o economie grav afectatã, cum este cea româneascã, nu pot rãsplãti deocamdatã pe mãsurã performanþa de vârf. Atunci când un profesor ia în România de douãsprezece ori mai mult decât un lector universitar, aceasta se poate datora activitãþilor suplimentare ale primului în raport cu cel de al doilea: coordonare a echipei de cercetare, publicaþii specializate ºi omologate, manageriat, corespondenþã cu parteneri strãini, medierea între nivelurile superioare ºi cele inferioare ale ierarhiei universitare. A treia întrebare din suita celor trei îmi solicitã o pãrere în nume propriu. Resping decis ideea nivelãrii salariale din motive caritabile, deºi se întâmplã cã, la rândul meu, deºi profesor, dupã doisprezece ani de carierã universitarã clujeanã, încã îmi drãmuiesc infinit resursele pentru cã locuiesc în chirie, iar în Cluj chiriile cresc, printre altele, ºi datoritã dezvoltãrii impetuoase a universitãþii noastre, care oferã noi specializãri, noi secþii, amplificând liniile de studii ºi diversificând exploziv oferta. Populistã ºi, poate, simpaticã sindical, ideea nivelãrii vãdeºte mai multã atenþie faþã de asigurarea socialã decât încredere în competiþia valorilor. Ar trebui sã ºtim gândi un sistem de într-ajutorare colegialã dincolo de anemicele sindicate didactice ºi de împrumuturile în sistemul ajutorului reciproc; dar nici aici nu observ încã o mobilizare pe mãsura nevoilor. Bãncile par mai isteþe, cu ofertele lor diversificate (într-unul dintre programele acestora m-am înrolat, în al doisprezecelea ceas, ºi eu, sãtul de mãririle peste noapte ale chiriilor ºi, în general, de nivelul obscen al preþurilor sãrãciei la Cluj). C.V.,H.P.: - Cum justificã Universitatea refuzul de a subvenþiona sau ajuta financiar o revistã culturalã - Echinox - care îi aparþine din 1968 (ºi care reprezintã probabil cel mai mare succes al Universitãþii în aceastã perioadã) pe motiv cã nu este profitabilã ºi în acelaºi timp alegerea de a înfiinþa o revistã nouã, de aceeaºi facturã - Verso?


16 O.P.: - Observ, la nivel lexical, cã ideea cã universitatea ar trebui sã se “justifice” revine. Menþionez cã nu subscriu la formulã ºi cã o gãsesc neinspiratã. Universitatea s-a implicat în ultimii ani în mai multe tentative revuistice, Verso nu este în acest sens o premierã. La respectivele încercãri au participat, cum se ºtie, profesioniºti de prima mânã ai presei culturale, de la doamnele Ruxandra Cesereanu ºi Miruna Runcan pânã la jurnalistul George Þâra, fost echinoxist ºi membru al grupului Ars Amatoria. Mi se pare mai degrabã cã instanþa care chestioneazã s-ar cuveni sã încerce sã justifice opinia - lipsitã de modestie ºi chiar de un caracter rezonabil - cã Echinox este, trebuie sã fie ºi va rãmâne etern unicul copil legitim al universitãþii. În acest fel pare sã se ignore pânã ºi publicaþia rãsãritã din acelaºi trunchi, Caietele Echinox, admirabilã ºi deplin vizibilã pe piaþa de idei a momentului. Din nefericire, ultimii ani au condus excelenta revistã de odinioarã cãtre o anume îngustare a opþiunilor ºi chiar cãtre o anonimizare. Voi aduce în acest sens mãrturia proprie: deºi în toamnã mi-a solicitat sã rãspund câtorva întrebãri legate de destinul bibliotecilor din cadrul UBB, Echinox-ul, care mã ºtiuse gãsi atunci când dorea rãspunsurile, nu m-a mai gãsit ºi dupã apariþia numãrului respectiv. Nu am deci idee dacã materialul realizat cu acel prilej de Ilinca Domºa ºi de mine a apãrut sau nu. Simplã impoliteþe ori tacticã PR? Este greu de ºtiut unde, în interiorul UBB ºi în afara redacþiei, se pot gãsi exemplarele disponibile ale revistei. Ca unul ce m-am bucurat odinioarã de o bunã primire în paginile Echinox-ului, în calitate de student la istorie ºi filosofie, constat cã între timp interesul actualei echipe pentru colaborarea cu studenþii de la alte facultãþi s-a subþiat simþitor, afectând oferta revistei. Mai este ori mãcar se mai vrea Echinox-ul o publicaþie a universitãþii noastre? Sau a devenit prin excelenþã o revistã a filologilor, care îºi aflã resursele intelectuale ºi le poate eventual gãsi ºi pe cele logistice la facultatea proprie? Ostilitatea pe care pare sã o adãposteascã întrebarea de faþã în raport cu o nouã revistã iniþiatã de UBB - însã departe de a fi integral susþinutã de aceasta - este oare o expresie a spiritului colegial ºi a interesului alimentat de bunãcredinþã faþã de eforturile instituþiei de a întãri prezenþa culturalã clujeanã? Ignorarea Caietelor Echinox de dragul unei puneri în contrast este un gest amical faþã de profesorul Corin Braga ºi echipa sa? Dar împãunarea cu meritele generaþiilor dinainte poate fi socotitã deplin legitimã? Nu trebuie uitat cã Echinox-ul anilor 70 ºi 80 a umplut redacþiile revistelor ardeleneºti de culturã ºi literaturã, ba ºi pe cele ale unor cotidiane ºi magazine din restul þãrii. Atunci cum poate fi clamatã integral moºtenirea echinoxistã doar de generaþia care face revista astãzi? În virtutea acestor nedumeriri ºi a altora, îngãduiþi-mi sã emit opinia - poate impopularã, dar direct formulatã - cã nu asemenea atitudini ºi performanþe au caracterizat Echinox-ul prestigios de odinioarã. C.V.,H.P.: - Care este motivul pentru care conducerea Universitãþii nu ajutã financiar acele catedre “exotice” din interiorul Facultãþii de Litere - motiv clamat, în repetate rânduri, de mândrie ºi de multiculturalism - care sunt în grav deficit financiar? O.P.: - Catedre “exotice”? Nu înþeleg întrebarea. Ce fel de “exotism” adãposteºte Facultatea de Litere? Dacã este sã iau ca reper referirea la multicultura-lism, ar trebui sã înþeleg cã vorbim despre studiile interesând limbile nordice, studiile de niponã? Vreau sã cred cã nimeni nu considerã ironic - cã liniile de studiu maghiarã ºi germanã, reprezentate firesc ºi la Litere, ar fi... exotice. Ele sunt, cel puþin din 1995, de când UBB a asumat programatic construirea unei ambianþe academice în acord cu tradiþia istoricã transilvanã, pluriconfesionalã ºi multiculturalã, componente fundamentale ale profilului nostru universitar.

E C H I N O X Deficitul financiar, acolo unde apare, pare sã mãrturiseascã o contraperformanþã managerialã. Dacã acesta este cazul unora dintre liniile respective de studiu, poate cã soluþia nu ar trebui aºteptatã “de sus”, dinspre rectorat, ci s-ar cuveni mai degrabã gãsiþi managerii pricepuþi de care colectivele, catedrele sau programele au nevoie. “Ajutorarea” are loc, dar ea nu trebuie înþeleasã în termeni ecleziastici, ca pomanã, sau în cheia falsului despotism luminat, ca injecþie privilegiatã de fonduri, prin discriminarea altora (“exotici” sau nu). Analizele, discuþiile profesionale, analizele de bilanþ, chemãrile la ordine sunt ºi ele componente ale unui ajutor profesional, ºi ele nu semnificã dezinteres sau ignorare a problemelor respective. Nimeni nu poate, totuºi, rezolva problemele punctuale ale unei echipe în afara acelei echipe înseºi. De vreme ce mulþi pot, trebuie identificate motivele pentru care nu ar putea ºi cei aflaþi deocamdatã în impas. Schimbarea strategiei, inventivitatea, diversificarea abordãrilor, asumarea managementului de cãtre un leadership cu o altã componenþã sau cu sarcinile redistribuite în funcþie de afinitãþi pot fi, cred, soluþiile aºteptate. C.V.,H.P.: - Care este viziunea Universitãþii asupra actului didactic ºi spiritual pe care îl poate desfãºura un cadru didactic în condiþiile supraîncãrcãrii normelor, ale impunerii unui numãr minim de studenþi pentru curs ºi seminar ce atinge zona ridicolului ºi ale lipsei de susþinere financiarã? O.P.: - Viziunea respectivã se desprinde cu claritate din documentele senatului UBB, cele emanate dinspre rectorat ºi Consiliul Academic, hotãrâtoare rãmânând ºi prevederile cadru din charta universitãþii. Toate acestea trebuie însã interpretate în strânsã corelaþie cu dispoziþiile ministerului ºi ale legislaþiei româneºti în vigoare, în general. Ele pot fi eronate pe alocuri, constrângãtoare ori excesive ici sau colo, dar cum ne miºcãm într-un cadru democratic ºi avem la îndemânã autonomia universitarã, opiniile noastre pot deveni relevante printr-un exerciþiu civic ºi profesional neîntrerupt. Într-o altã ancadraturã, atentã la evoluþiile demografice din ultimii ani, atrag atenþia asupra subþierii populaþiei studenþeºti în anii ce se apropie, ca urmare a sporului demografic negativ înregistrat dupã 1989 în România. Este aproape sigur, în aceastã luminã, cã supraîncãrcarea de care vorbiþi va deveni o problemã a trecutului, marea întrebare a zilei fiind, încã de pe acum, cum anume am putea asigura norme tuturor angajaþilor universitãþii în aceste noi condiþii. Îndrãznesc sã cred cã soluþia ar putea-o oferi, o datã în plus, intrarea în competiþia internaþionalã ºi atragerea unor noi categorii de populaþie în programe de tip “Educaþia permanentã”. Din nou, un manageriat performant va fi singurul apt sã propulseze universitatea ºi viaþa academicã înspre versantul unor noi succese, în loc de a ne antrena pe toþi pe panta eºecului ºi a paupertãþii. C.V.,H.P.: - Cum explicã Universitatea faptul cã toþi coeficienþii de salariu se repartizeazã dupã vechime ºi funcþie, realizându-se astfel o accentuare a dife-renþelor ºi aºa mari între gradele didactice? O.P.: - În principiu, vechimea reflectã experienþã ºi acumulare cognitivã, iar funcþia înseamnã capacitate de decizie, asumare de rãspundere ºi competenþe manageriale. Dacã nu este aºa, consiliile profesorale, birourile de conducere de la nivelul facultãþii, decanatele ori catedrele pot corecta situaþia prin pârghii legale, în conformitate cu legea ºi cu charta universitãþii. Dacã însã lucrurile stau, într-adevãr, astfel, atunci, sã o recunoaºtem, criteriile sunt serioase. În cazurile unei creativitãþi de excepþie, exprimabile la orice vârstã ºi în orice moment al carierei, sunt mecanisme compen-

satorii, de la diplomele de merit la premiile anuale pentru cãrþile universitarilor. Cred, de asemenea, cã în astfel de fericite situaþii granturile pe care respectivii le obþin oferã primele recompense aºteptate (deplasãri în strãinãtate, un plus de bani, acces la resurse intelectuale noi, îmbunãtãþirea logisticii proprii). C.V.,H.P.: - Cum justificã Universitatea secretizarea veniturilor angajaþilor sãi, în condiþiile în care ea rãmâne o instituþie publicã ºi nu una particularã? O.P.: - Punerea în plic a fluturaºilor cu specificãrile sala-riale nu a fost inventatã la UBB. Adoptarea ei trebuie însã salutatã ca o formã de respect faþã de partea privatã a vieþii noastre, altminteri mult prea publicã ºi prea adeseori încãlcatã. Dincolo de aceastã recucerire a caracterului privat al unor segmente ale prezenþei noastre în spaþiul public, nu trebuie uitat cã, în afara contractului colectiv de muncã, existã contractul individual, negociat de fiecare în parte. De ce ar fi de neacceptat limitarea posibilitãþii fiecãruia de a privi peste umãrul colegului sãu în farfuria acestuia? Cred cã obiecþia de faþã, subînþeleasã de întrebare, vine din orizontul faimosului adagiu “sã moarã ºi capra vecinului”, dezvoltat alert ºi multilateral de mentalitatea egalitarismului socialist. Mai adaug cã, în conformitate cu legea în vigoare, persoanele cu funcþii de conducere din universitate ºi-au postat declaraþiile de venituri încã de acum câteva luni pe site-ul UBB. Nu ar rãmâne decât ca acesta sã fie consultat de orice persoanã curioasã, dornicã de comparaþii. C.V.,H.P.: - Cum poate un cadru didactic tânãr al Universitãþii sã supravieþuiascã financiar în condiþiile în care, prin clauza de fidelitate, îi sunt îngreunate la maximum posibilitãþile de a obþine alte venituri? Care sunt oportunitãþile pe care Universitatea i le oferã? O.P.: - Clauza de fidelitate se referã exclusiv la munca identicã prestatã în instituþii similare, ceea ce este, pânã la urmã, o chestiune exprimând în câmpul nostru specific de activitate principiul prezent ºi în alte domenii - al evitãrii concurenþei neloiale. Nimeni nu îl împiedicã pe angajatul UBB sã aibã alte activitãþi care sã îi completeze veniturile, cu speranþa, desigur, cã acestea nu ar însemna o derogare de la condiþia sa de dascãl la o universitate prestigioasã. Formulat ca regulã, principiul la care vã referiþi a cunoscut, în unele cazuri, pe anumite perioade, ºi derogãri, ceea ce evidenþiazã ºi existenþa unei anumite flexibilitãþi. Ea poate surveni, din câte îmi dau seama, în funcþie de interesele instituþiei, dar ºi ale persoanei ce le devine subiect. Cât despre oportunitãþile pe care UBB le oferã oamenilor ei în afarã de munca specificã de dascãl ºi de orizontul de cercetare care completeazã orele didactice, ele nu sunt puþine. Amintesc însã cã, dacã nu ar fi profesori ai UBB, mulþi dintre cei solicitaþi de alte aºezãminte universitare, mai mici ºi mai obscure sau la fel de mari ºi de sonore, nu ar beneficia de ofertele ce le parvin. În rest, rãmân ONG-urile, serviciile plãtite de sectorul privat pentru diverse forme de instrucþie punctualã, cooperarea cu instituþiile statului în felurite forme, de la caz la caz. De ce ar trebui ca universitatea sã ofere ºi altceva decât un câmp de activitate academic?! C.V.,H.P.: - Care sunt motivele pentru care Universitatea nu protesteazã public în privinþa deciziilor ministerului care o afecteazã direct? O.P.: - De-a lungul inchizitivului interviu de mai sus m-am strãduit sã rãspund informat, cu bunã credinþã, ºi apãrând nu doar interese private ori de grup restrâns, ci pe ale prestigioasei instituþii pe care o slujim deopotrivã. Am socotit cã, procedând


17

E C H I N O X astfel, rãspund unui deziderat legitim vizând nu numai informarea cititorilor Echinox-ului, ci ºi dezbaterea unor chestiuni ce nu sunt ºi nu pot fi decise odatã pentru totdeauna ºi pe deasupra siluetelor umane. Nu ascund însã cã formularea acestei ultime întrebãri mã face sã înþeleg cã persoana/ persoanele care întreabã nu este/ nu sunt la curent cu luãrile de poziþie ale UBB nici din buletinul editat de rectorat, nici din presã. ªi totuºi, nu o singurã datã protestele universitãþii noastre la adresa mãsurilor luate de MEN în privinþa doctoratelor, finanþãrilor, a alcãtuirii comisiilor ministeriale au fãcut obiectul atenþiei opiniei publice din þarã. Astfel de atitudini critice au fost reiterate în nume propriu de cãtre preºedintele Consiliului Academic ºi pe micul ecran, în cadrul emisiunii Dialoguri cu Andrei Marga (TVR 2, emisiunile de vineri dupãamiaza ale studioului Cluj). Rãmâne de înþeles poate cã sâcâiala mai mult sau mai puþin difuzã ce se putea citi aproape în fiecare întrebare obtureazã posibi-litatea întrebãtorului de a emite o judecatã echilibratã a situaþiilor, ceea ce se adaugã, în fapt, ignorãrii iniþiativelor universitãþii. Or, fiecare decanat primeºte personal, numãr de numãr, buletinul informativ al Rectoratului ºi al Consiliului Academic, iar un alt exemplar este trimis întotdeauna la secretariatul fiecãrei facultãþi. Chiar ºi aºa, dialogul acesta rãmâne util pentru toþi cei interesaþi de situaþia învãþãmântului academic din România - cu dificultãþile pe care le implicã el -, pentru cine vrea sã ºtie de ce merg lucrurile cum merg (în bine ºi în rãu), ºi nu altfel, la universitatea noastrã, ºi (nu în ultimul rând) cum îºi recupereazã Echinox-ul interesul pentru vocea unuia dintre foºtii sãi redactori. M-aº bucura, de aceea, ca textul sã aparã ºi sã dialogãm ºi de aici înainte. Mult succes ºi urãri de mai bine pentru toþi redactorii ºi cititorii Echinox-ului, ca ºi pentru UBB ºi învãþãmântul din România.

Notã: Textul nepublicat la care face trimitere domnul Ovidiu Pecican era un prim interviu, elaborat de Ilinca Domºa ºi Gabriel Dombri. Însã, întrucât numãrul acesta ºi-a întârziat apariþia ºi este un numãr colectiv fãcut în urma unor dezbateri, domnului Ovidiu Pecican i s-a pus o nouã serie de întrebãri, mai cuprinzãtoare. Deºi iniþial doream sã publicãm ambele interviuri, am renunþat la primul datoritã repetiþiilor apãrute în rãspunsuri. Vlad Roman

Nu ascund însã cã formularea acestei ultime întrebãri mã face sã înþeleg cã persoana/ persoanele care întreabã nu este/ nu sunt la curent cu luãrile de poziþie ale UBB nici din buletinul editat de rectorat, nici din presã. ªi totuºi, nu o singurã datã protestele universitãþii noastre la adresa mãsurilor luate de MEN în privinþa doctoratelor, finanþãrilor, a alcãtuirii comisiilor ministeriale au fãcut obiectul atenþiei opiniei publice din þarã. Astfel de atitudini critice au fost reiterate în nume propriu de cãtre preºedintele Consiliului Academic ºi pe micul ecran, în cadrul emisiunii Dialoguri cu Andrei Marga (TVR 2, emisiunile de vineri dupã-amiaza ale studioului Cluj). Rãmâne de înþeles poate cã sâcâiala mai mult sau mai puþin difuzã ce se putea citi aproape în fiecare întrebare obtureazã posibilitatea întrebãtorului de a emite o judecatã echilibratã a situaþiilor, ceea ce se adaugã, în fapt, ignorãrii iniþiativelor universitãþii. Or, fiecare decanat primeºte personal, numãr de numãr, buletinul informativ al Rectoratului ºi al Consiliului Academic, iar un alt exemplar este trimis întotdeauna la secretariatul fiecãrei facultãþi. Chiar ºi aºa, dialogul acesta rãmâne util pentru toþi cei interesaþi de situaþia învãþãmântului academic din România - cu dificultãþile pe care le implicã el -, pentru cine vrea sã ºtie de ce merg lucrurile cum merg (în bine ºi în rãu), ºi nu altfel, la universitatea noastrã, ºi (nu în ultimul rând) cum îºi recupereazã Echinox-ul interesul pentru vocea unuia dintre foºtii sãi redactori. M-aº bucura, de aceea, ca textul sã aparã ºi sã dialogãm ºi de aici înainte. Mult succes ºi urãri de mai bine pentru toþi redactorii ºi cititorii Echinox-ului, ca ºi pentru UBB ºi învãþãmântul din România. Cluj-Napoca, 17 iunie 2006 Au întrebat Cornel Vîlcu ºi Horea Poenar

Cluj-Napoca, 17 iunie 2006 Au întrebat Cornel Vîlcu ºi Horea Poenar

Notã: Textul nepublicat la care face trimitere domnul Ovidiu Pecican era un prim interviu, elaborat de Ilinca Domºa ºi Gabriel Dombri. Însã, întrucât numãrul acesta ºi-a întârziat apariþia ºi este un numãr colectiv fãcut în urma unor dezbateri, domnului Ovidiu Pecican i s-a pus o nouã serie de întrebãri, mai cuprinzãtoare. Deºi iniþial doream sã publicãm ambele interviuri, am renunþat la primul datoritã repetiþiilor apãrute în rãspunsuri. Vlad Roman

z


18

A n c h e t ă

E C H I N O X

d e s p r e

U n i v e r s i t a t e

I

1. Imposibil de dat o notã care sã acopere totul. Extrem de puþine cursuri exceleazã. Aºa cã le lãsãm deoparte. Aºadar, rãspunsul: undeva pe lângã nota de trecere. 2. a) Presupun cã aceasta depinde de natura orientãrii “vocaþionale” a studentului. Personal, o proastã alcãtuire vãd din punctul de vedere al neactualizãrii lor. Teme care încremenesc undeva la începuturile literaturii române, la romantism sau, cel mult, la perioada interbelicã. O accentuare ºi o extindere a acestor teme undeva la un semestru sau chiar semestre întregi minimalizeazã altele. b) Fooarte bunã pentru temele care se reiau semestre la rând dacã ceea ce se cautã pe “piaþa muncii” e o expunere eseisticã mai mult sau mai puþin reuºitã. Cât despre zonele rãmase într-un con de umbrã, le lãsãm pe mai târziu, cã doar experienþa e... mama învãþãrii. 3. La tour d’ivoire pentru majoritatea profesorilor, cel mult ironizare, presupun, din partea acelora pentru care propriul discurs are o anumitã importanþã, deci ironizarea e ºi aici un soi de egocentrism. Despre personalul auxiliar, ce sã spun, o scurtã descriere a secretarei (nu vreau sã generalizez, ajunge una singurã): pasivã, cu þigara în mânã, strigând ca din gurã de ºarpe: “Ieºi afarã!”. 4. Toate ar fi ok dacã anterior sistemului universitar s-ar fi fãcut acea “triere” la care cred cã trimite întrebarea aceasta. 5. Dacã pui Literele între paranteze ºi te faci... autodidact (groaznic cuvânt!) uiþi “idealurile” cu care ai pãºit pragul facultãþii....Dacã nu, îngurgitezi cât îngurgitezi, mai dai ºi-afarã, iar îngurgitezi ºi tot aºa. 6. No comment! C.B. Facultatea de Litere

II

1. 6.8 2.a) nu cred ca poate fi vorba despre un plan de învãþãmânt care sã punã în valoare dezvoltarea vocaþionalã a studenþilor în FSPA (Facultatea de ªtiinþe Politice ºi Administrative) b) Având în vedere cã obþinerea unui loc de muncã în administraþia publicã din România este în mare parte condiþionat de diploma de absolvire a facultãþii, planul de învãþãmânt nu joacã un rol important. Însã, în ceea ce priveºte “cunoºtiinþele” dobândite în urma planului de învãþãmânt ºi “utile” pentru piaþa muncii (care, ca ºi disponibilitate a locurilor de muncã e aproape inexistentã în acest domeniu), pot spune cã sunt în mare parte adecvate pentru o viitoare bunã desfãºurare a activitãþii în instituþiile publice. 3. Spre deosebire de alte facultãþi, unde atitudinea corpului didactic (ºi a personalului auxiliar) poate fi caracterizatã prin indiferenþã, egocentrism etc. la FSPA corpul didactic este destul de înclinat sã comunice într-un mod plãcut ºi interesat pentru eventualele “nevoi” ºi probleme ale studenþilor. Însã, ceea ce se câºtigã la bunãvoinþã se pierde la calitate. Cu toate cã sunt binevoitori (probabil, în mare parte pentru cã sunt mai tineri), lipsa de experienþã îi face sã parã niºte diletanþi care au ocupat ºi ei “cumva” posturile. 4. O aberaþie. Nu înþeleg de ce ar renunþa cineva la un sistem propriu de recrutare (construit dupã nevoile instituþiei respective) în favoarea unui sistem de evaluare generalã care are multe defecte. 5. Nu pot sã spun cã aveam niºte aºteptari clar formulate înainte de începerea facultãþii. 6. Cu câteva excepþii, nu putem vorbi despre o disponibilitate culturalã sau nivel cultural ridicat (sau mediu cel putin). Aici se vãd, într-adevãr, urmãrile concursului de admitere cu dosare. C. P. Facultatea de ªtiinte Politice ºi Administrative

1. Dacã ar trebui sã daþi (pe o scarã de la 1 la 10) o notã ‘globalã’ facultãþii la care studiaþi, aºa cum aþi cunoscut-o pînã acum, care ar fi aceasta? 2. Cum apreciaþi actuala alcãtuire a planurilor de învãþãmînt? Cît sunt ele de adecvate intereselor actuale ale studenþilor, din punctul de vedere a) al dezvoltãrii ‘vocaþionale’ b) al pregãtirii profesionale pentru ‘piaþa muncii’ ? 3. Aþi putea încerca o evaluare globalã a atitudinii corpului didactic faþã de studenþi? Dar în ce priveºte atitudinea personalului auxiliar (secretariat etc.)? 4. Ce pãrere aveþi despre decizia Consiliului Profesoral de a renunþa la concursul de admitere? (cu disocierea între interesul profesional ºi cel managerial al instituþiei) 5. În raport cu aºteptãrile dvs. dinainte de înscrierea la facultate, sunteþi mai degrabã satisfãcut(ã), sau dezamãgit(ã) de “realitatea” Literelor? 6. Cum apreciaþi nivelul ºi disponibilitatea culturalã ºi vocaþionalã a colegilor dumneavoastrã?

III

1. Cu excepþia personajelor ºi a momentelor sublime care trezesc facultatea din letargie din când în când (ºi care scapã oricãrei evaluãri posibile), activitatea susþinutã de aceastã instituþie în ultimele trei semestre, de când dateazã prietenia noastrã, este evaluatã cu un penibil calificativ de “mediocru” ºi primeºte in consecinþã o notã de trecere: 5. Nota acordatã este rezultatul unei cvasi-depline inadecvãri la cerinþele desfãºurãrii normale a unui învãþãmânt performant ºi la asigurarea unor condiþii de studiu optime pentru studenþi. Slaba comunicare între aceºtia din urmã ºi indivizii de la conducerea instituþiei, atitudinea neparticipativã de ambele pãrþi, precum ºi absenþa unor evenimente culturale care sã stimuleze dialogul sunt alte motive care justificã o astfel de notã. 2. În ciuda numãrului relativ mare de posibile specializãri ºi cursuri care pãreau a-mi fi oferite ca viitoare studentã la litere, confruntarea cu “planurile de învãþãmânt” a fost de-a dreptul ºocantã. Se pare cã în cei patru ani de facultate va trebui sã ne conformãm toþi aceleiaºi programe stabilite “de sus”, fãrã a avea nimic de spus în aceastã privinþã. În consecinþã, suntem nevoiþi sã “înghiþim” aceleaºi cursuri care au terorizat generaþii întregi de studenþi (cursuri cotate cu foarte multe credite, de altfel, ºi a cãror pondere la media finalã este considerabilã). Per ansamblu, oferta nu este mai deloc diversificatã; calificativul “opþional” conferit unor cursuri nu are, de cele mai multe ori, nici o relevanþã, iar, în ceea ce priveºte cursurile speciale, acestea nu aduc nimic nou, situându-se mai degrabã în continuarea cursurilor principale. De dezvoltare “vocaþionalã” nici nu cred cã poate fi vorba, de vreme ce studenþii nu au dreptul sã opteze singuri pentru cursurile care le pun în valoare aptitudinile sau le satisfac sfera de interes. Ideal ar fi sã putem alege ºi cursuri de la alte catedre decât cea de care aparþinem, atât pentru a lãrgi domeniul de studiu, cât ºi pentru a evita riscurile unei “specializãri excesive”... “Piaþa muncii”?! La o asemenea întrebare s-ar putea sã mi se deschidã în faþã o perspectivã destul de sumbrã... Pentru majoritatea colegilor mei, “ce vei face dupã ce termini?” e o întrebare tabu (dintr-un mecanism de autoapãrare)! Se vorbeºte din ce în ce mai mult de diversificarea posibilitãþii de integrare profesionalã pentru absolvenþi, ni se spune cã nu vom mai ajunge automat la catedrã dupã terminarea studiilor ºi cã avem

ºansa de a ne gãsi de lucru în domenii diferite de ceea ce am studiat... Dar de cealaltã parte a baricadei, structura planului de învãþãmânt nu pare a þine pasul cu aceste schimbãri survenite ºi rãmâne fidelã vechiului ei program. 3. Aº putea încerca o asemenea evaluare, deºi experienþa nu va fi deloc una plãcutã. Cu foarte puþine excepþii, atitudinea “corpului didactic” din facultatea noastrã frizeazã indiferenþa, atunci când nu este vorba de un egocentrism mai mult sau mai puþin manifest la nivelul relaþiei cu studenþii. Am în permanenþã impresia cã avem de-a face cu “indivizii de la catedrã ºi cursurile lor”, ºi cã aceastã situaþie e una bãtutã în cuie, care nu va putea fi schimbatã de nici o încercare disperatã a vreunui student idealist încã de a se revolta faþã de o astfel de situaþie “instituþionalizatã”. Nu avem dreptul sã spunem nimic atunci când vine vorba de ceea ce ni se predã sau de ceea ce ar trebui sã constituie evaluarea finalã. Suntem ca niºte copii naivi ºi incapabili în faþa celui care stã la catedrã ºi care, în cele mai nefericite cazuri, îºi arogã dreptul de a tãia ºi spânzura studenþii dupã bunul plac. Nimeni nu pare a se mai întreba dacã e just sau nu faptul cã zeci de studenþi continuã sã pice aceleaºi examene, sesiuni la rând, sau dacã nu ar trebui luate în considerare ºi alte metode de evaluare decât învechitele examene în care trebuie sã satisfacem lipsa de imaginaþie a profesorului, precum ºi sadismul acestuia în a ne arãta cã nu ºtim nimic sau cã “nu am înþeles materia”. Lipsã aproape totalã de comunicare, aprecieri nu întotdeauna justificate cu privire la nivelul “din ce în ce mai slab” al studenþilor, note acordate aleatoriu (fãrã posibilitate de contestare, bineînþeles), criterii depãºite de evaluare - toate acestea sunt situaþii împãmântenite în solul din ce în ce mai steril al Facultãþii de Litere, situaþii faþã de care unii dintre colegii mei reacþioneazã tacit, conºtientizând poate inutilitatea unei contestãri a sistemului osificat în vechile-i structuri (“unii” pentru cã existã ºi o grãmada amorfã care fie a renunþat, fie nu a încercat vreodatã sã facã ceva în privinþa asta). Existã ºi excepþii însã, iar pentru mine aceste cazuri sublime de nonconformism au reprezentat motivul care m-a þinut încã treazã în Facultatea de Litere, împiedicându-mã la timp sã nu cad în prãpastia nonsensului existenþial. Atitudinea oarecum exclusivistã a unora dintre profesori este o altã bilã neagrã pe care o acord cu tristeþe mult-citatului ºi mult-blamatului nostru “corp didactic”. În definitiv, universitatea e a studenþilor, nu a profesorilor, iar fãrã noi preþioasele învãþãturi ale distinºilor s-ar dovedi absolut inutile, iar statutul lor de la catedrã ºi-ar dezvãlui vacuitatea. Personalul auxiliar?!.. Printre studenþii de la Litere circula o vorbã: “oroarea facultãþii sunt secretarele ºi bibliotecarele”, iar eu subscriu acestei pãreri, asistând din ce în ce mai nervoasã la veºnicele cozi de la secretariate (moºtenirea comunistã...), la orarele imposibile ale acestora ºi la nonºalanþa cu care suntem lãsaþi sã aºteptãm rãspunsuri care, când vin, dacã mai vin, sunt neclare ºi expeditive, mai degrabã ridicãri din umeri ºi nepãsare. Situaþii ºcolare cu greºeli, veºnicele note care lipsesc la examene deja susþinute, zile întregi de aºteptare pentru eliberarea unei simple hârtii, timpul pierdut pentru obþinerea unei informaþii (care de multe ori nici nu mai e primitã) pot transforma viaþa de student într-un coºmar. Dacã la aceastã situaþie mai adãugãm ºi starea generalã a bibliotecilor, conjugatã mereu cu atitudinea personajelor “amabile” care se baricadeazã în spatele rafturilor sau a birourilor, jucându-se cu timpul ºi rãbdarea noastrã neîncetat, peisajul capãtã note de un sumbru dureros. Dar discuþia despre situaþia în care se aflã bibliotecile


19

E C H I N O X facultãþii e una sinistrã ºi interminabilã... Nu mai am încredere în posibilitatea remedierii unei astfel de situaþii, cel puþin pânã când eu voi pãrãsi bãncile acestei facultãþi, deºi continuu sã cred cã toate acestea sunt aspecte care ar putea fi rezolvate relativ uºor, printr-o acþiune promptã care sã elimine aceste “mici nimicuri” care fac însã atât de mult... 4. Mi se pare o decizie total neinspiratã, ca de altfel multe din deciziile luate de respectivul for... Consecinþele acestei hotãrâri s-au fãcut simþite imediat ºi, din nefericire, ni s-au imputat de multe ori ºi nouã , de parcã noi am fi de vinã pentru o decizie care nu ne aparþine (“Nivelul scãzut la care vã aflaþi este din cauza faptului cã nu aþi mai dat examen de admitere!!!”se mai aude din fundal câte o voce atotºtiutoare care pretinde a avea rãspunsurile la orice problemã). La fel cum nu cred în valabilitatea notelor de la dosarul pe care îl prezintã un sârguincios elev deabia desprins de pe bãncile ºcolii, nu cred nici în relevanþa absolutã a unei note pe care tânãrul o obþine la capãtul unui examen de admitere de doar douã ore (la douã discipline încã), într-o zi canicularã de varã, dupã o perioadã de agitaþie care te face sã uiþi jumãtate din cât ºtii de fapt ºi sã reuºeºti sã scrii la examen chiar ºi mai puþin. Ar fi posibilã o redresare a situaþiei prin înþelegerea într-o manierã mult mai subtilã a actului educativ ºi intelectual (un interviu, de exemplu, ar spune mult mai multe despre nivelul de cunoºtinþe al elevului sau despre aptitudinile sale, fiind o probã cu adevãrat convingãtoare pentru o universitate de prestigiu ºi care vrea studenþi de elitã); din nefericire însã, atingem astfel o sferã mult mai largã a spaþiului în care trãim ºi de la care o asemenea pretenþie ar fi prea mult deocamdatã. Profesional vorbind, cred cã facultatea ºi-a dat singurã o mare loviturã prin aceastã mãsurã, renunþând atât la o veche tradiþie, cât ºi la un minim set de cunoºtinþe pe care tânãrul novice în ale filologiei trebuia sã le deþinã. Mai în glumã, mai în serios, ºi-a deschis însã porþile în faþa a zeci de studenþi care prin prezenþa lor insolitã ºi inadecvatã faþã de profilul facultãþii, aduc un element “inedit” ºi care, prin gãlãgia lor inofensivã, vor trezi poate organele de decizie dintr-o neplãcutã stare de somnolenþã. Managerial vorbind, deºi un astfel de discurs îmi este total atipic, cred cã efectele unei astfel de decizii întârzie sã aparã. Admiterea atâtor studenþi în regim cu taxã a adus probabil venituri mai mari bugetului facultãþii, venituri care ar putea fi folosite în beneficiul studenþilor, în probleme cu adevãrat stringente (în privinþa bibliotecilor ºi a accesului la informaþie, în general, care trebuie ridicat, printr-o modernizare serioasã, deasupra stadiului ridicol la care se aflã). 5. Nu sunt nici mulþumitã ºi nici dezamãgitã (deºi existã o multitudine de motive care m-ar conduce spre aceastã din urmã variantã). Am optat pentru Facultatea de Litere datoritã libertãþii de spirit pe care mi-o oferea, spre deosebire de alte facultãþi, deºi am fost avertizatã înainte de a mã înscrie de cãtre foºti absolvenþi asupra aspectelor mai puþin plãcute legate de aceastã facultate. Sunt conºtientã de faptul cã situaþia este la fel de gri ºi în ceea ce priveºte alte facultãþi ºi mi-am dat seama cã libertatea pe care o cãutam e de fapt una care þine mai mult de viaþa mea interioarã, de o opþiune individualistã, independentã de ceea ce îmi oferã instituþia în care îmi petrec studenþia. Existã o mare ºi periculoasã rupturã între realitatea literelor aºa cum o vãd eu ºi cea pe care mi-ar oferi-o aderenþa obedientã la regulile nescrise ale acestei instituþii; iatã de ce reuºesc sã mã regãsesc pe mine ºi sã îmi afirm libertatea de gândire chiar ºi într-un cadru care nu mã reprezintã decât într-o micã mãsurã. Dacã dezamãgirea care i-a blazat pe mulþi dintre colegii mei ar pune stãpânire ºi pe mine, efectul ar fi unul devastator. O perspectivã ludicã ºi indivi-

dualistã asupra întregii situaþii este singura soluþie pe care o întrevãd la capãtul traseului pe care l-am parcurs pânã când am ajuns sã mã împac ºi sã mã accept ca studentã la Facultatea de Litere. 6. Întrebarea este cea mai grea dintre cele ºase pentru cã depinde de toate celelalte luate în discuþie. Nu cred cã se poate da un rãspuns clar în aceastã privinþã deoarece sunt prea mulþi factori la mijloc ºi relaþia dintre aceºtia e foarte sensibilã. Cred însã cã lipsa de comunicare atât dintre studenþi ºi profesori, cât ºi între studenþi, e principalul obstacol în calea unei asemenea evaluãri. De o parte a baricadei par a se afla studenþii care îºi dau seama de situaþia în care se aflã, care ar vrea sã se schimbe ceva, dar nu fac mai nimic pentru asta, ºi care, nefiind prea deschiºi dialogului autentic, se retrag mai degrabã în propria lor lume sau într-un cerc restrâns de prieteni. De cealaltã parte zace majoritatea cãreia nu prea îi pasã de problemele din jur ºi care se lasã dusã de val, pânã la cãderea într-o indolenþã dezarmantã. Pentru mulþi dintre colegii mei, perioada facultãþii e una a cãrei principalã, dacã nu singurã finalitate este obþinerea unei diplome la capãtul celor câþiva ani de blazare universitarã prin care trec fãrã nici un fel de implicare. Cauza acestei atitudini nu cred cã porneºte însã doar de la ei, ci ºi de la ceea ce le oferã facultatea (adicã o viaþã culturalã care lipseºte aproape cu desãvârºire, un sistem care favorizeazã mai degrabã cãderea în anonimat decât afirmarea, mai degrabã conformismul facil decât exprimarea liberã ºi originalã). Existã prea puþine ocazii în care studentul sã poatã spune ceea ce gândeºte ºi prea puþine locuri de întâlnire ºi de dialog (iar acestea sunt exclusiviste ºi elitiste!). Iar atâta vreme cât studentului nu i s-a oferit acest prilej, cred cã este injust sã i se judece atitudinea ºi sã i se punã etichete. Fiind un om lipsit de idei preconcepute în legãturã cu cei din jurul meu, am descoperit oameni foarte inteligenþi acolo unde alþii poate se aºteptau cel mai puþin, în studenþi care nu strãlucesc nicicând la cursuri, dar care reuºesc sã îºi contureze o clarã atitudine criticã la adresa sistemului, deºi reacþioneazã mereu tacit, fãrã zgomot sau prea multã risipã de energie. Disponibilitate culturalã existã în rândul studenþilor de la Litere, dar cred cã e permanent inhibatã de ceea ce li se oferã în schimb - adicã mai nimic. Devoratori serioºi de muzicã, filme sau cãrþi bune, colegii mei fug din calea unei lupte quijotesti ºi se ascund în intimitatea unui cerc de amici sau chiar în solitudine; ar ieºi însã oricând din spaþiul lor pentru a merge la o piesã de teatru bunã sau la o întâlnire cu o personalitate culturalã, dacã ar merita efortul ºi dacã nu s-ar ciocni acolo de aceleaºi figuri anoste, tensionate ºi de aceeaºi atmosferã inhibantã. E nevoie de mai multã diversitate pentru a satisface sensibilitatea culturalã a studentului actual, iar aceastã diversitate lipseºte. Desigur, existã ºi aspectul insolvabil, acela al studenþilor adormiþi iremediabil, al cãror loc în Facultate de Litere este mereu pus sub semnul întrebãrii, dar cum situaþia lor este una fãrã ieºire, prefer sã nu o mai iau în calcul. Prezenþa lor în Facultatea de Litere este echivalentã cu o mare absenþã.... E.B. Facultatea de Litere

IV

1. Nota 1: cea care se dã doar din oficiu sau pentru copiat. Unele persoane din corpul didactic, numãrabile (nici chiar) pe degetele de la o mânã ar ridica-o totuºi la o situaþie de trecere: 4,50. 2. Alcãtuirea planurilor de învãþãmânt e haoticã, incoerentã. Nu se þine seama nici mãcar de un minim principiu cronologic. Descartes se studiazã postkantian ºi Schopenhauer e un filozof contemporan cu noi (la fel ca Duns Scotus, desigur). Prin urmare nu le consider adecvate dezvoltãrii vocaþiei, cu atât mai puþin cu cât nu cred ca

vocaþia sã aibã vreo conexiune cu planurile de învãþãmânt. b) Nu putem vorbi despre aºa ceva din moment ce faptul respectiv nu existã: atâta timp cât filozofia nu poate fi privitã, la momentul prezent, în România, ca o profesie, “meserie”, al cãrei exerciþiu e efectuat cu profesionalism ca ºi în toate celelalte. E cât se poate de evident cã valabilitatea filozofiei ca profesiune, a profesiei de filozof pe piaþa muncii e nulã. 3. Atitudinea corpului didactic e variatã: între aerele nefondate de superioritate (pseudo)academicã prost-înþeleasã ºi comportãri excelente, de autentici învãþãtori care reuºesc sã transmitã idei, moduri de filozofare. Personalul auxiliar - execrabil, puiet al unui monstru birocratic de sorginte kafkianã. Dacã se întâmplã sã comiþi indiscreþia tragicã de a cere o adeverinþã de student, ai impresia cã þi se va arunca în cap un dulap. 4. Absenþa examenului de admitere consoneazã cu absenþa generalizatã a criteriilor ºi o sancþioneazã. 5. “Aºteptãrile” nu erau de nici un fel: ar trebui sã ne obiºnuim sã nu ne generãm aºteptãri, (auto)iluzionându-ne - ca sã nu fim post-factum dezamãgiþi. Nu sunt dezamãgit, e exact cum ºtiam cã va fi. 6. În general nivelul ºi disponibilitatea sunt foarte scãzute. Nu e nici o uimire în aceasta. Curiozitatea lecturii, a studiului e ceva tot mai rar, descendent. Majoritatea studenþilor ajung, cam la orice facultate, din motive minore unei vocaþii. L.M. Facultatea de Filosofie

V

1. Nouã. Pentru cã nu am uitat ceea ce eram înainte ºi ceea ce într-o oarecare mãsurã sunt ºi acum. Sã nu aºtepþi nimic înseamnã cã orice primeºti te poate converti într-o formã încãrcatã de un rãspuns a cãrui existenþã reduce la zero importanþa nuanþelor sale. Privirea devine mai degrabã o digerare prelungitã a propriei sale satisfacþii. ªi a vedea e astfel a orbi, dar e preferabil acelei stãri anterioare. Cinci. Pentru cã tot timpul ãsta nu mam putut niciodatã aduna. Pentru cã în faþa anumitor cursuri ºi oameni mi-a fost fricã, cãci îmi cereau sã fiu eu însãmi în vreme ce ei mã fãceau sã alunec, sã le las loc, deºi locul meu nu interesa pe nimeni. Pentru cã am fugit când n-am mai ºtiut sã le spun cãrþilor nimic, când în ele ochiul s-a format sã repereze imediat un spaþiu al lui ºi a coborât acolo melci cu lipici sã-ºi facã ei casã. Cinci pentru cã totuºi mã voi strecura cumva pe lângã toate ºi poate chiar voi uita. 2. Nu cred cã se þine cont de aceste interese ale studenþilor. Presupun cã în toatã împãrþirea cursurilor pe semestre, chiar ºi în simpla existenþã a unora existã multã inerþie (racordul la prezent se produce scurtcircuitat, rar, sau în forme paradoxale, ilare chiar, dacã te poþi detaºa, cum e cazul bibliografiei pentru licenþã). Principala modalitate de subminare a acestor interese e cultivarea unui mod de învãþare mecanic. Cartea e o anexã a cursului, funcþia ei unicã devenind aceea de a-l sprijini. Dacã vrei sã rãtãceºti mai mult prin acest spaþiu, trebuie sã presari firimituri de pâine, sã laºi urme sigure ca în poveste, ca sã te poþi întoarce în singurul spaþiu confirmat, acceptat: cursul. Cãci despre un drum care nu s-a terminat nu se poate spune nimic, mai ales într-un examen. Însã dacã în acest caz te poþi juca de-a subiectivitatea crescând din noroiul compromisurilor, dacã înveþi sã devii uºor necrofag, în unele situaþii un sertar bine compartimentat (cu dialectele, subdialectele ºi particularitãþile lor, cu sunetele limbii române înfruntând cu vitejie timpul ºi transformânduse de capul lor sau în grup etc.) îþi locuieºte fiinþa, crescând peste marginile tale. E momentul maximei fericiri. Dacã ajungi pânã în punctul în care aceste absurde structuri te exprimã eºti ferit de orice risc. Nu însã ºi dacã mai vrei sã te smulgi din aceastã stare (de fapt nici aici nu e meritul tãu, aceastã stare se retrage singurã). Pãrþi din tine rãmân acolo.


20

3. Nu. Mi-e greu. Momentan mã simt lipsitã de aceastã putere de a face o medie a atitudinilor profesorilor faþã de studenþi. Pentru cã existã acei câþiva, foarte puþini profesori pe care ar fi o impietate sã-i adun cu alþii, care se sustrag oricãrui grup, fie el ºi unul temporar, auxiliar. Dincolo de ei, restul. Atitudinea lor e rãsfrântã în calitatea actul didactic (cu toate componentele lui). Pentru unii eºti, pentru alþii nu. ªi de multe ori aceste douã situaþii nu sunt decât acelaºi lucru. Cât despre personalul auxiliar... personal nu am prea avut tangenþe, însã din cele auzite, atitudinea faþã de studenþi e încã una cu reminiscenþe comuniste. 4. Catastrofal. Aberant. Cu siguranþã un interes trebuie sã existe ºi acesta se regãseºte probabil în faptul cã în acest fel facultatea se scuteºte de prea mari eforturi. Într-o þarã în care bacalaureatul nu e o carte de vizitã, cel puþin nu pentru capacitãþile elevului, poate doar pentru relaþiile ºi situaþia financiarã a pãrinþilor, a alege o asemenea manierã de selecþie a viitorilor studenþi e o crimã. Pentru cei rãmaºi în afara sistemului universitar pe nedrept ºi pentru facultate ca instituþie cu prestigiu ºi ca organism viu. Pe de altã parte, chiar presupunând cã bacalaureatul nu ar fi ceea ce este, facultatea ar trebui sã doreascã studenþi pentru ea. Acum e asemãnãtoare acelor false mame din lumea animalelor care hrãnesc orice vietate asemãnãtoare ca vârstã ºi formã cu puii lor. 5. Mulþumitã. ªi asta are legãturã cu ce spuneam la primul punct. ªi cu faptul cã am putut sã citesc mult, mult..., deºi o lege a echilibrului a existat, cãci mai lipsitã de cuvânt nu am fost niciodatã. De fricã. 6. Majoritatea sunt alpiniºti. Escaladeazã cãrþi ºi se revoltã apoi împotriva celor care i-au trimis într-o asemenea expediþie. Doar cã de multe ori protestele amuþesc satisfãcute de gãsirea unui ingenios mijloc, copierea, care permite atingerea culmilor râvnite fãrã minima suferinþã. În general însã, aceastã majoritate sângereazã lovindu-se sau amorþeºte. ªi asta pe fiecare munte. Sau altfel: cartea e un teren agricol, o lungã istorie ce nu vrea sã se sedimenteze cuminte, mersul trenurilor cu personaje, psihologii... Relaþia cu cartea e una ce dacã vrea sã existe trebuie sã îmbrace diverse chipuri, sã se traducã în semne ce nu ar trebui sã o vizeze. Altã parte, ceva mai micã, e drept, nu ar avea ce cãuta în nici o facultate. Dar cu siguranþã vor avea ce cãuta în ºcoli ºi licee. ªi altã parte sunt cei, de data asta cu adevãrat puþini, pe care te bucuri cã i-ai cunoscut. A cãror însemnãtate nu rezidã nici în notele luate, nici în rapiditatea cu care se aglomereazã în jurul tãu din milã pentru cercul tãu de prieteni încã neîmplinit, deschis, gol poate. Cei atât de puþini pentru care facultatea e posibil sã fi fost puþin. A.T. Facultatea de Litere

VI

1. O notã de 8. 2. Planurile de învãþãmânt actuale corespund cerinþelor ºi rigorilor europene referitoare la educaþie, însã lipsa motivaþiei ºi a impulsului material genereazã interesul tinerilor cãtre locurile de muncã din exterior care nu corespund pregãtirii lor intelectuale. 3. Atitudinea profesorilor se poate corela cu relaþia profesor student care diferã în funcþie de profesor. În general atitudinea profesoralã trãdeazã o indiferenþã. Secretariatele au un dezavantaj: dezinformarea sau proasta informare a studenþilor. 4. Este o decizie proastã deoarece este un mod de a promova non-valorile ºi studenþii dezinteresaþi. 5. Dupã prima sesiune sunt mai mult dezamãgit de “realitatea” Facultãþii de Istorie, nu din cauza notelor (sunt integralist), ci din cauza modului de organizare. 6. Nivelul de pregãtire al colegilor este sub aºteptãrile mele datoritã lipsei de interes, motivaþie ºi implicare intelectualã a studenþilor. În plus, existã

E C H I N O X rare cazuri în care se poate vorbi despre o vocaþie realã, în conformitate cu afinitãþile legate de istorie ale colegilor. B.F. Facultatea de Istorie

VII

1. Nota 9. 2. a) În ceea ce priveºte dezvoltarea “vocaþionalã”, consider cã planul de învãþãmânt “aglomereazã” memoria studentului, în sensul cã el promoveazã sistemul acumulãrii a cât mai multe informaþii, fãrã a promova un sistem care sã eficienticizeze gândirea studentului. b) planul de învãþãmânt nu ajutã studentul pentru pregãtirea pentru “piaþa muncii”. 3. Corpul didactic vine în ajutorul studentului în momentul în care studentul cere acest lucru. Teoria este valabilã ºi pentru personalul auxiliar. 4. Cred cã decizia consiliului profesoral este bunã. Renunþarea la examenul de admitere permite cât mai multor studenþi de a alege ce facultate doresc pentru viitorul lor profesional. 5. Oscilez între cele douã. Satisfãcutã pentru cã informaþiile pe care le descopãr îmi sunt utile; dezamãgitã pentru cã nu existã un sediu propriu al facultãþii. 6. Colegii mei sunt dornici în a aprofunda cunoºtinþele în acest domeniu cultural. Nu sunt sigurã cã toþi vor alege acest domeniu vocaþional. C.P. Facultatea de Istorie

VIII

1. Aº da un 7. 2. Planurile de învãþãmânt nu mi se par adecvate intereselor actuale ale studenþilor, neurmãrind adevãrata realitate. Prin acceptarea sistemului Bologna se remarcã o sintetizare a materiilor noastre. Ni sau îngrãmãdit diverse materii în puþin timp, devenind repede surescitaþi. Iar pentru noi, ca istorici, timpul de lecturã în biblioteci s-a redus drastic, deºi este un fapt extrem de important. Citim doar sinteze ºi compendii pentru a putea fi în pas cu materia. Nu uitaþi cã prima oarã suntem oameni ºi apoi studenþi. 3. Într-o evaluare globalã, personal, pot sã afirm cã am avut parte de o atitudine binevoitoare a corpului didactic. În schimb, din partea secretarelor avem parte de o atitudine uneori ostilã. 4. Nu sunt de acord cu aceastã decizie, concursul de dosare chemând la înscriere persoane care renunþã dupã primul semestru la facultate. Cunosc cazuri în care aceste persoane au luat burse de studiu ºi dupã prima sesiune au renunþat. 5. Sunt puþin dezamãgit de “realitatea” Facultãþii de Istorie. 6. Sunt prea puþini disponibili cultural ºi vocaþional printre colegi. F.C. Facultatea de Istorie

IX

1. Un ºase cu indulgenþã. 2. a) Din moment ce fiecare are o altã vocaþie, fiecare este liber sã aleagã materiile din planul de învãþãmânt care i se potrivesc. Un plan de învãþãmânt luat global, nu poate ºi nu trebuie sã satisfacã nevoile tuturor studenþilor luaþi în parte. b) Pe piaþa muncii toþi pornim cu niºte ºanse care sunt doar în foarte micã mãsurã condiþionate de materiile planului de învãþãmânt. 3. Nu se poate evalua global atitudinea corpului didactic pentru cã fiecare profesor este un individ cu o personalitate proprie. Personal consider cã nu existã decât un numãr foarte mic de profesori care comunicã ºi interacþioneazã cu studenþii. Pe de altã parte, personalul auxiliar poate fi caracterizat ca fiind arogant, infatuat ºi de cele mai multe ori sfidãtor. 4. Cred cã în timp, nivelul ºi statutul facultãþii de litere va avea de suferit. 5. Bineînþeles cã am avut unele aºteptãri infirmate de facultate, dar în mare parte sunt mulþumitã,

încerc sã-mi gãsesc drumul. 6. Parcã aº vedea clonele colegelor mele de la secþia de filologie a liceului unde am terminat, unde majoritatea s-a înscris ca sã “scape de mate”. În concluzie, sunt decepþionatã, excepþional de decepþionatã. Disponibilitate culturalã ºi vocaþionalã se manifestã doar la unele persoane, considerate de majoritatea mediocrã “ciudate”. T.K. Facultatea de Litere

X

1. Nota 3. 2. Nu sunt îndeajuns de adecvate deoarece nu se pune mai mult accent pe practicã ºi alte activitãþi extraºcolare. 3. Atât personalul auxiliar cât ºi corpul didactic manifestã o atitudine indiferentã ºi câteodatã chiar ostilã faþã de studenþi, fãrã a avea motive întemeiate. 4. Aceastã decizie demonstreazã interesul în primul rând material al facultãþii. 5. Sunt total dezamãgitã de “realitatea” Literelor. Aºteptãrile mele de dinainte de înscrierea la facultate nu au fost nici pe departe satisfãcute, datoritã atât planului de învãþãmânt cât ºi cadrelor didactice. 6. Nu sunt în mãsurã sã apreciez nivelul ºi disponibilitatea culturalã ºi vocaþionalã a colegilor mei deoarece nu îi cunosc îndeajuns. A.I. Facultatea de Litere

XI

1. Nota 6. 2. Din punctul de vedere al dezvoltãrii vocaþionale planurile de învãþãmânt rãspund într-o oarecare mãsurã aptitudinilor studenþilor, dar cred cã ele vizeazã acoperirea unor domenii de bazã mai mult decât urmãrirea unor aptitudini speciale. Iar în ceea ce priveºte pregãtirea studenþilor pentru piaþa muncii, aceasta este mult sub nivelul cererilor angajatorilor. 3. Profesorii manifestã, majoritatea, o atitudine indiferentã; dar acest interes scãzut pentru performanþele studenþilor este un rãspuns la pasivitatea, lenea ºi indiferenþa complementarã a studenþilor. Personalul auxiliar este deplorabil!!! 4. Din moment ce suntem înscriºi la o facultate ce necesitã o bazã de cunoºtinþe, mi se pare absurd sã nu existe un concurs de admitere. Dar aparent interesul managerial îl depãºeºte pe cel profesional. 5. Pânã în momentul de faþã mã pot declara cam dezamãgitã, dar încerc sã-mi pãstrez interesul ºi optimismul. 6. Dintr-un numãr de aproximativ 90 de colegi, 10 % aratã o disponibilitate culturalã ºi vocaþionalã ridicatã, pe când restul stagneazã într-o mediocritate decepþionantã din care nu cred cã au ºanse sã se detaºeze. Deviza pare a fi “Învãþ sã iau 5! Mãcar sã-mi dea atât; oricum nu înþeleg nimic!”. I.N. Facultatea de Litere

XII

1. Având în vedere faptul cã pe unii îi respect prea mult, iar pe alþii prea puþin, ar fi o grosolãnie comunistã ºi o formã de disrespect faþã de Führer sã fac o astfel de omogenizare. Nu mi s-a pãrut niciodatã corect ca nota proastã a unuia sã rãsfrângã asupra altuia ºi invers. Valorile nu trebuie amestecate, notele trebuie date doar individual. Pot totuºi sã dau un reper: ªtefan Borbély +++10. 2. Planul de învãþãmânt de la UBB este foarte bun ºi am credinþa cã în viitor va fi ºi mai bun, pentru cã existã cu adevãrat atitudinea necesarã pentru a duce lucrurile mai departe. Oferã multe cursuri opþionale ºi acoperã o gamã variatã de interese ºi preferinþe. Nu l-aº schimba pentru nimic în lume. 3. În proporþie de 80% atitudinea corpului profesoral e una care te face sã vii la cursuri cu plãcere. Inspirã demnitate ºi încredere. În restul de 20%


21

E C H I N O X suflã un aer de Balcani ºi de “CIUMA ROªIE”. 4. E o decizie foarte bunã pentru cã dã posibilitatea mai multor oameni sã intre, sã vadã ce înseamnã un curs la nivel academic ºi sã se “lumineze”. Elitismul ºi selectarea prin examen scris trebuie promovate, dar nu atât de timpuriu - adicã imediat dupã terminarea liceului. Dacã cei ce terminã liceul stau prost la capitolul culturã e vina corpului profesoral din licee, care în proporþie de 80% sunt niºte incompetenþi ºi cel mai important, nu sunt capabili sã predea o ATITUDINE vis-a-vis de culturã. Fãrã aceastã bazã nu se poate face nimic durabil. Absolvenþilor de liceu trebuie sã li se dea ºansa sã urmeze un învãþãmânt universitar de calitate ºi abia apoi sã fie selecþionaþi “la sânge”. Un eventual concurs prin examen scris ar priva pe nedrept mulþi tineri care sunt victimele prostiei ºi nesimþirii profesorilor din licee. 5. Satisfãcut. M-au schimbat mult în bine aceºti 4 ani ºi mi-au lãrgit perspectivele. 6. O atitudine superficialã faþã de viaþã dublatã de lipsa unor principii sãnãtoase. “Abisal” vorbind, aceasta e o consecinþã a uitãrii/ pierderii demnitãþii ariene a omului est-european sub influenþa slavobalcanico-þigãneascã ce domneºte în România. F.D. Facultatea de Litere

XIII

1. Aº da nota 8. Deºi sunt mai multe aspecte negative decât pozitive, nota ar fi totuºi 8, pentru cã existã câþiva profesori care sunt demni de statutul de profesor universitar. Spun asta deoarece au pregãtirea necesarã, îºi îmbogãþesc încontinuu subiectele ºi introduc în planul de învãþãmânt teme sugerate de studenþi. Prin cerinþele lor mai dure, contribuie la ridicarea nivelului învãþãmântului. 2. Existã cursuri care au doar funcþia de a “umple” spaþiul în planul de învãþãmânt - un astfel de curs a fost Introducere în filologie în primul an. În rest, mi se pare corect ca un student la limba maternã sau la limbi strãine sã intre în contact cu literatura acelei limbi sau gramatica acesteia, din moment ce au intenþia de a deveni profesori. Problema este cui îi foloseºte cursul respectiv. Existã profesori care nu sunt capabili de a plãnui tot ce ar trebui sã existe în orar în timpul alocat acestora. E foarte penibil ca un profesor sã se plângã 20 de minute cã nu are timp pentru a aborda subiecte precum... în loc sã foloseascã ºi cele 20 de minute . Sunt probleme ºi la cursurile opþionale - au fost cazuri în care era vorba de un curs opþional ºi fiind unul singur a devenit în mod automat obligatoriu. S-ar putea dezvolta planurile de învãþãmânt în stil occidental, unde sunt listate varietãþi de cursuri opþionale, iar studentul e liber sã-ºi aleagã acele cursuri care vor fi mai importante din punctul de vedere al pregãtirii profesionale. 3. Sunt foarte puþini profesori (eu cunosc doar patru) care sunt dornici sã te ajute când se iscã o problemã adevãratã. Cei mai mulþi încep cursurile prin a spune cã “Vã puteþi adresa cu orice problemã” dar la o problemã concretã trag studentul la rãspundere, învinuindu-l chiar fãrã a-l asculta. Profesorii sunt acolo ºi sunt plãtiþi pentru a-i ajuta pe studenþi - cu toate acestea, la noi încã existã relaþia de ierarhie între profesori ºi studenþi. Atitudinea personalului auxiliar (ex. secretariat) e una sub orice criticã. Ei cred cã sunt cei care conduc facultatea. Stai la cozi infinite pentru ca sã þi se spunã cã azi nu te mai primesc. Notele tale nu sunt trecute în catalog, te duci sã clarifici problema arãtându-þi carnetul de note (pentru cã ai ajuns ºi la asta) iar secretara îþi strigã cã nu e valabil (e singurul document oficial al studentului). Dupã aceste evenimente, mi s-a pãrut chiar ironic afiºul zãrit în faþa uºii portarului, care spunea cã studentul este încurajat sã se ducã la secretariat cu orice problemã, pentru cã aceasta este o instituþie, care le rezolvã.

4. Þinând cont de faptul cã cursurile dureazã doar trei ani, mi se pare absurd sã se facã admiterea pe bazã de dosar, note care nu oglindesc adevãrul în totalitate. Ar trebui sã existe examenul de admitere, pentru cã acesta ar însemna cã ar fi admiºi doar oameni care au studiat în acest domeniu - iar universitatea ºi-ar împlini funcþia de studii superioare, nu de studii medii. E necesarã o formã concretã de a analiza cunoºtinþele viitorilor studenþi - e o chestiune de ridicarea nivelului învãþãmântului. ªi în anul nostru existã studenþi care au intrat cu media 10 - datoritã unor teste precum Toefl - dar care n-au rezistat nici mãcar un an. 5. Aº spune cã dezamãgitã, dar atunci nu aº lua în considerare ceea ce au reuºit unii profesori. Datoritã unora cred cã totuºi a meritat pentru cã chiar am reuºit sã evoluez pe plan profesional. 6. Am fost uimitã sã aflu în anul trei cã majoritatea colegilor mei nu au de gând sã profeseze în domeniul în care s-au profilat. Se pare cã Facultatea de Litere este doar o diplomã ºi cei mai mulþi absolvenþi se vor îndrepta spre alte profesii. I.D. Facultatea de Litere

XIV

1. Dacã ar trebui sã dau o notã Facultãþii de Litere, aºa cum am cunoscut-o în anii de studenþie, aceastã notã ar fi 7. În ciuda lucrurilor care m-au dezamãgit, trebuie sã recunosc cã în cadrul acestei instituþii am “crescut” din punct de vedere intelectual. Într-adevãr, exigenþele acestei facultãþi sunt mari, însã am învãþat sã privesc problema dintr-un alt unghi ºi anume am transferat aceste exigenþe în terenul meu, dându-mi seama cã totul depinde de mine. Chiar dacã atitudinea unor cadre universitare lasã mult de dorit, am învãþat sã ignor într-un fel aceastã atitudine ºi sã mã axez pe ceea ce îmi foloseºte mie din punct de vedere profesional. Aceastã acceptare pasivã a unei atitudini necorespunzãtoare ia forma unui compromis, însã în acelaºi timp acest compromis este balansat de profesori cãrora într-adevãr le pasã de viitorul celor care le sunt studenþi. Pe lângã atitudine, un al doilea lucru care m-a dezamãgit este pregãtirea sau activitatea profesionalã a multor oameni care au pretenþia sã se numeascã cadre universitare. Poate pãrea durã aceastã afirmaþie, însã este foarte realã. Nu mi se pare normal ca un profesor sã se prezinte la un curs, chiar dacã acesta este un curs practic, ºi sã afirme cã pe el nu îl intereseazã ce va face în cadrul respectivului curs, cã oricum nu are nici o importanþã ºi aºa mai departe. 2. Din pãcate se pune foarte mult accent pe partea teoreticã ºi nu pe cea practicã. Într-adevãr, teoria este necesarã pentru formarea unei fundaþii, a unei baze, însã acest lucru nu este suficient din punctul de vedere al pregãtirii profesionale a unui om pentru piaþa muncii. Nu este suficient, pentru cã în momentul în care am ajuns la finalul celor patru ani de studii, majoritatea dintre noi, studenþii, uitãm 60% din materia acumulatã, dar pe de altã parte, nici nu ºtim sã aplicãm ce am învãþat. Chiar dacã sunt foarte multe cursuri practice ºi opþionale, acestea fie apar prea târziu - semestru 2 din anul 4 - fie sunt aduse ºi ele la un simplu exerciþiu teoretic. Intenþia mea nu este sã discreditez importanþa teoriei în dezvoltarea noastrã intelectualã, însã vreau sã subliniez cã pur ºi simplu nu este suficient. Cât am fost studentã Erasmus la University of Southern Danmark mi-am dat seama cât valoreazã partea teoreticã a filologiei, deoarece noi, studenþii români, aveam un bagaj de cunoºtinþe enorm în comparaþie cu cei danezi, ºi totuºi, în final, ei sunt mai buni ca noi, pentru cã puþinul teoretic pe care îl au ca bazã ºtiu sã îl aplice în domenii practice. 3. Nu ºtiu dacã aº putea sã fac o evaluare globalã a întregului corp didactic, pentru cã aºa cum am mai spus, sunt profesori a cãror atitudine m-a dezamãgit foarte mult, însã sunt ºi profesori pe care îi

admir ºi îi respect foarte mult, însã din pãcate aceºtia sunt foarte puþini. În ceea ce priveºte personalul auxiliar, sunt ºi mai dezamãgitã. 4. Lãsând la o parte interesul managerial al instituþiei, ºi punând accentul pe cel profesional, consider cã aceasta e cea mai proastã decizie care s-a putut lua. 5. Nu aº putea sã spun cã sunt pe deplin dezamãgitã de aceastã realitate a Literelor, ci, hai sã spunem, pe jumãtate satisfãcutã. 6. Nu vreau sã dau dovadã de rãutate, însã majoritatea colegilor mei dau dovadã de superficialitate. Este foarte uºor sã dãm vina pe profesori ºi sã îi considerãm principalii vinovaþi pentru faptul cã noi, la terminarea acestei facultãþi, nu suntem în stare sã ne gãsim un loc de muncã corespunzãtor. Pe de altã parte, am colegi al cãror nivel este foarte ridicat ºi de care sunt sigurã cã vor reuºi sã realizeze ceea ce ºi-au propus. M.H. Facultatea de Litere

XV

1. Nota globalã acordatã acestei facultãþi e 7.49. O mare parte din ea este acaparatã de aspectele pozitive (legate numai de calitatea ºi conþinutul cursurilor þinute de “personalul prestator de servicii”) iar cealaltã parte din: 1. condiþii de studiu insuficiente ºi ineficiente 2. organizarea grupelor de studiu, cu un numãr mult prea mare de studenþi 3. lipsa materialului (cãrþi). 2. Dacã se ia în considerare faptul cã studentul de la Litere este viitorul profesor de gimnaziu/ liceu, atunci actuala alcãtuire a planurilor de învãþãmânt nu satisface în mod adecvat nici dezvoltarea vocaþionalã, nici pregãtirea profesionalã pentru piaþa muncii. În primul caz, argumentul principal este dat de numãrul mic de ore alocat practicii didactice (10 ore de asistat ºi 5 ore de predat pentru specialitatea A, iar pentru specialitatea B nici mãcar nu se asigurã un profesor coordonator). Pentru cea de-a doua, ineficienþa ºi inutilitatea anumitor cursuri este evidentã. 3. Atitudinea corpului didactic faþã de studenþi are o gamã destul de largã de manifestare, începând cu superioritate (ironicã, fãþiºã, denigratoare, ludicã) ºi încheind cu cea de comunicare (bidirecþionalã, aparentã, de tip colaborare). Însã atitudinea personalului auxiliar este clar marcatã de lipsa unor cursuri de relaþii publice, lipsã manifestatã în desconsiderarea cererilor studenþilor (de fapt studentul, beneficiar al serviciilor acestui personal auxiliar, nu pare sã fie decât un element x care nu face decât sã tulbure bunul mers al lucrurilor). 4. Din punct de vedere managerial, decizia luatã de consiliul profesoral de a renunþa la admitere este legitimã ºi funcþioneazã perfect pe termen scurt - sunt atraºi foarte mulþi studenþi potenþiali, însã baza de selecþie are un grad mult mai mic de obiectivitate decât cea a concursului propriu zis de admitere. Pe termen lung, strategia nu funcþioneazã, iar motivul principal este înregistrarea scãderii nivelului de pregãtire al studenþilor admiºi. Interesul profesional este, de asemenea, deservit dintr-un dublu punct de vedere: a. profesorii vor fi nevoiþi sã facã un efort mai mare în procesul de predare, b. studenþii vor trebui sã investeascã mai mult timp ºi mai multã energie în înþelegerea ºi învãþarea materialelor. 5. Cred cã sunt mai degrabã dezamãgitã, iar motivele þin ºi de formã - condiþii de studiu - ºi de conþinut - calitatea ºi modul de predare a unor cursuri - pachetului educaþional oferit de Litere. 6. Cred cã aprecierea mea se situeazã la limita superioarã a calificativului “bine” - ca intersecþie a calitãþii nivelului ºi a disponibilitãþii vocaþionale ce îi definesc, în mare, pe colegii mei, ºi þinând seama ºi de cadrul formativ oferit de facultate. N.B. Facultatea de Litere

Notã: Fiind vorba de studenþi care vor mai avea de-a face (între cîteva luni ºi cîþiva ani) cu instituþia pe care o analizeazã, redacþia a gãsit de cuviinþã sã le permitã a-ºi proteja identitatea.


22

E C H I N O X “La longue souffrance engendre la coutume, la coutume le consentement et l’imitation.”

Fragment despre universitate

Montaigne Astfel se deschide calea acceptãrii ironice, detaºate, mature a ceea ce nu are cum fi schimbat, fãrã sã te mai întrebi dacã, în acest caz, alegerea fãcutã mai are sens. O atitudine care nu trebuie respinsã aprioric, care poate fi argumentatã, dar care poate servi ºi comoditatea, atunci când e adoptatã, înainte de orice altceva, în faþa unor chestiuni concrete, care nu cer o punere în ecuaþie barbarã a propriei vieþi, într-un elan progresist copilãros, ci pur ºi simplu o reacþie prezentã, vie; devine atunci simplu evazionism ºi utilizare a unui eºafodaj profesional preexistent pentru a gãsi, fãrã prea multã bãtaie de cap, un loc de muncã din care nu va trebui nici mãcar sã ieºi la pensie vreodatã. De aceea m-am sãturat sã aud cadre didactice plângându-se de cât de inculþi, incapabili, dezinteresaþi sunt studenþii acum. Nu cã n-aº fi de acord; au perfectã dreptate. E o mare suferinþã sã-þi petreci seminariile ascultând colegi care nu cunosc nici mãcar limba românã (sã nu mai vorbim de celelalte). Dar a cui e vina? Cine e responsabil? Acum câþiva ani bacalaureatul avea o pondere de o treime în nota de admitere, celelalte douã treimi fiind obþinute prin examen. Chiar ºi atunci mi s-a pãrut revoltãtor cã au fost admise persoane care nu aveau mãcar 5 la ambele probe. Se înþelege aroganþa lor ulterioarã, pretenþiile prostiei ca facultatea sã se dimensioneze dupã limitele lor strâmbe (“cursurile ar trebui fãcute ca sã le înþeleagã toatã lumea”), câtã vreme li s-a transmis cu bunã ºtiinþã, din purã lãcomie, un feedback falsificat: “sunteþi destul de buni pentru facultate” (varianta onestã: “vã vrem aºa proºti cum sunteþi”). Deºi intrau prea mulþi, ordinea era mãcar cea corectã: primii erau cei ce dovediserã cã au ce cãuta într-o facultate de litere. De anul acesta, examenul a fost eliminat; se intrã pe baza evaluãrii profesorilor de liceu (cãci ei noteazã ºi bacul). Oricât de bine intenþionaþi ar fi, de unde prezumþia cã evaluarea lor e congruentã cu cea fãcutã din perspectiva unei admiteri? De unde ipocrizia corectitudinii, ºtiind în ce hal se copiazã la bacalaureat (realitate nedocumentatã, dar unanim recunoscutã)? ªi cum rãmâne cu limbile strãine? Poþi sã începi sã studiezi literatura francezã fãrã sã fi atins mãcar nivelul mediu al limbii. ªi e o mare naivitate sã crezi cã aceste chestiuni deranjeazã pe cineva. Câtã vreme îþi permiþi sã plãteºti reexaminãri la infinit, nu ai cum sã nu termini, mai devreme sau mai târziu, facultatea. Cum s-a rezolvat problema examenelor cãzute chiar ºi a patra oarã? Gãsind un nou mod de a scoate bani: studenþii trec printr-o aºa-zisã “exmatriculare ºi reînmatriculare” pe un loc cu taxã. Ce conteazã cã nu ai ce cãuta la Litere? Dacã plãteºti, poþi rãmâne fãrã probleme. Important e, însã, cã aceºti studenþi stupizi nu îºi obþin locul prin forþã, profesorii (folosesc termenul ca prescurtare, nu exclud cadrele didactice cu alte grade) fiind constrânºi la a le suporta prezenþa. Ci ei sunt primiþi de bunãvoie; aceiaºi oameni care nu se sfiesc sã îºi ironizeze sau sã jigneascã întreg auditoriul de studenþi în mijlocul cursului nu au, în acelaºi timp, nici o problemã sã îºi continue, nederanjatã, cariera susþinutã în ºi printr-un sistem bazat pe mase ignorante. Sunt cei care profitã cel mai mult de pe urma actualului sistem; sunt cei care ar putea sã schimbe, câte ceva mãcar, dar nu o fac; sunt ultimii care ar trebui sã aibã ceva de criticat. E ºi mai comod sã ai mulþi studenþi incapabili, decât puþini ºi pretenþioºi. Pentru cã, altfel, s-ar pune problema unui dialog real, a unei flexibilitãþi faþã de interesele (culturale, desigur, ale) studenþilor. Aºa, e mai simplu: majoritatea studenþilor sunt atât de stupizi, încât ajung ºi eu sã fiu de acord cã e mai bine sã facem cursuri opþionale care nu au nici un sens, altul decât cã ele acoperã o bucãþicã din competenþa cuiva, pe care acel cineva va putea s-o repete încã un an, so valorifice la indigo, decât sã ascultãm opþiunile colegilor mei. Astfel, dupã ce au lãsat turme întregi sã intre în facultate, profesorii au scãpat ºi de povara unui raport exigent, problematic, dar ºi creator, în interiorul instituþiei, cu individualitãþi conturate. Studenþii sunt atât de mulþi, atât de inculþi, încât poþi sã propui orice curs, poþi sã îl faci oricum, e exclus sã i se aducã o criticã solidã. ªi dacã ea apare cumva, va fi oricum zdrobitã faþã în faþã cu numãrul celor cãrora nu le pasã, care nu vor decât o diplomã, oricare, ºi pentru care facultatea e perfect construitã. În plus, au creat ºi situaþia care, în sfârºit, îi îndreptãþeºte sã spunã, uitând parcã de responsabilitatea pentru începutul declinului: “studenþii de azi”, de parcã aceºtia ar fi rãsãrit, ca pãpãdiile, în curtea facultãþii. Existã masterate de genul “romanul francez contemporan ºi culturã ºi civilizaþie francezã” - trebuie sã predea fiecare undeva, nu? - a cãror bibliografie de admitere nu cuprinde nici mãcar un roman francez. Existã o atât de micã dorinþã de mobilitate ºi substanþialitate a cursurilor opþionale, încât devenim regresivi, facem totul obligatoriu; ar fi prea urât, prea insuportabil sã iasã la ivealã cã [sic] cursurile


23

E C H I N O X

nt

Ilinca Domºa

F

me

cutãrei persoane, activitatea cutãrei catedre au relevanþã numai ºi numai pentru ele, cã sunt continuate din inerþie ºi din spaima fiecãruia cã, atacându-l pe altul, pe drept chiar, va fi la rândul sãu atacat. Existã poltroni. Existã o incredibilã, o patologicã schizoidie între discursurile idea-liste despre universitate þinute în diverse întruniri ºi fuga din faþa problemelor care apar faþã în faþã cu studenþii; dacã acest dialog se distruge, dispare, mai existã atunci o universitate care sã fie altceva decât un emitent de diplome de absolvire? Pânã în anul IV inclusiv, majoritatea cursurilor au caracter introductiv ºi general, ca ºi cum ne-am afla undeva între liceu ºi o opþiune profesionalã serioasã; mãcar dacã i-am spune, cu onestitate, “colegiu pedagogic de limbã ºi literaturã”, cãci alte pretenþii au devenit fantasmagorice. De mult timp, deja, toaletele aratã destul de bine; lãudabil, e semn de civilizare. Dar cu sãlile de lecturã cum rãmâne? Mã întreb când a petrecut ultima oarã altcineva decât studenþii câteva ore citind ºi luând notiþe pe o masã care se miºcã, tremurã când scrii, pe un scaun þeapãn de lemn (care poate se miºcã ºi el), cu uºi vechi scârþâind continuu ºi vocile stridente ale bibliotecarelor izbucnind când ºi când. Cine-a trecut prin aºa ceva pare sã fi uitat complet. Cât despre numãrul mic de cãrþi, de multe ori 1-2 exemplare la peste o sutã de studenþi, soluþia sugeratã (ºi practicatã de toatã lumea) e xeroxul, o ilegalitate încurajatã chiar de instituþii cum e facultatea, care nu pot pretinde cã au baza materialã necesarã numãrului lor de studenþi. Biblioteca, inventarul ei de cãrþi sunt chestiuni secundare, abandonul lor, nepãsarea sunt sincere: nu asta e important, nu aici conteazã studenþii. Existã, însã, motive capitale pentru renovarea toaletei; nu, cum v-aþi aºtepta, cele ce þin de un nivel de civilizare; însã vizitatorul universitãþii, potenþialul client, va vedea mai probabil toaleta decât sala de lecturã, ºi imaginea conteazã, nu? Iar în ordinea importanþei, dupã toalete, vine asfaltarea curþii: trebuie sã avem spaþiu de parcare. Scaune noi pentru bibliotecã? Achiziþionare de cãrþi? Mai sunt multe de fãcut pânã atunci. Aº fi preferat, categoric, un alt statut, ca student, decât cel de client. Dacã, însã, astfel se pune problema, mãcar acesta sã fie respectat. Or, ultimul lucru ce se are în vedere e relaþia de client - furnizor de servicii cu studenþii. Niciodatã, la început de an, nu se rezolvã la timp problemele organizatorice. Dacã se întârzie cu eliberarea unui act, asta e; dacã studentul întârzie sã predea un act, e scandal. De un an de zile se spune cã notele studenþilor sunt pe site-ul facultãþii; în octombrie, când ar trebui sã îþi cunoºti restanþele pentru încheierea contractului, nu erau nici mãcar cele din sesiunea de varã. Termenul de depunere a cererilor ºi dosarelor de bursã a fost scurtat anul acesta la prima sãptãmânã din semestru. Dacã celelalte instituþii lucreazã asemeni secretariatului nostru, întârziind o zi, douã, având program cu publicul câte douã ore în douã zile ale sãptãmânii, e imposibil sã îþi completezi dosarul la timp. ªi aceasta în contextul în care contractele de studii sunt returnate studenþilor undeva dupã mijlocul semestrului. Nu þi se va oferi la secretariat nici o informaþie; eºti doar un tolerat acolo; cât despre biroul de relaþii cu publicul, el e doar un filtru între secretariat ºi public, el serveºte la a decongestiona un coridor, fãrã a avea o funcþie proprie. Încercaþi, însã, sã sunaþi la secretariat pentru a vã interesa de o notã - de la capãtul firului telefonic nu au cum ºti dacã nu sunteþi cumva o persoanã importantã; veþi vedea cum secretarele nu se mai gândesc la ce intrã sau nu intrã în atribuþiile lor, cum rãspund obsecvios ºi grãbit; nu suntem, cu toþii, clienþi ai facultãþii, trataþi decent; autoritatea (iluzorie, meschinã) e cea care zdrobeºte sau umflã orgoliul acestor persoane, secretarele - uneori, studente catastrofale ale aceleiaºi facultãþi, care au gãsit în sfârºit cu ce sã controleze, sã încurce, sã terorizeze persoanele a cãror ocupaþie le creeazã ºi lor dureroasã amintire - un loc de muncã. Presupun cã atât articolul meu, cât ºi cele ale colegilor mei, vor fi citite cu destulã plictisealã. Ne închipuim, naiv, cã existã persoane dispuse sã rãspundã. Dar e ridicol sã crezi cã existã loc pentru discutarea acestor probleme; sunt cele peste care se lasã un vãl de tãcere. Universitatea a încetat de mult sã mai fie un spaþiu al cuvântului, sã continue o istorie construitã prin cuvinte (care a fost pãstratã, trecutã prin comunism pentru ca acum s-o putem arunca la gunoi; ºi câte orgolii nu îºi construiesc supravieþuitorii! au murit de fapt ºi ei, pentru cã altceva nu mai ºtiu sã facã decât sã pãstreze; or, tot pãstrând-o, trag în propria groapã nefericita comoarã, a cãrei dispariþie nu se mai vede de atâta nostalgie). Câte facultãþi, câþi studenþi, cu cât mai mult, cu atât mai bine. Despre universitate se mai vorbeºte doar în cifre.

g a r


24

E C H I N O X

Simple stãri de fapt Universitatea nu este pentru toatã lumea. 160 de studenþi la secþia Românã-A este nefuncþional din toate punctele de vedere. Exceptându-l, desigur, pe acela de menþinere a posturilor universitare. Cine a fãcut seminarii cu ei, îi ºtie: persoane dezinvolte fãrã suport teoretic minimal, conlucrând cu ultimele lor eforturi de a îngurgita informaþie. În marea lor majoritate. Mare parte din studenþi sunt mult sub media decenþei. Corectând lucrãri, un nume care a reuºit sã nu ajungã agramat pânã la sfârºitul rãspunsului îþi devine simpatic. Dacã este ºi coerent, devine vârf. ªi vorbesc de studenþi care au intrat în facultate ca ºi mine (1/3 Bac, 1/3 limba ºi literatura A, 1/3 limba ºi literatura B). Când am auzit prima oarã de renunþarea la admitere, am râs: nu am crezut cã vreo persoanã din conducere va aproba vreodatã aºa ceva. Se pare cã au fost mai mulþi. Am râs pentru cã proporþia de o treime Bac era deja imensã; în ultimii ani notele la Bacalaureat au explodat. O notã excelentã pentru cineva de acum 10 ani este astãzi superfluã. ªi apoi, aceasta presupune cã ratarea Bacalaureatului (la 18 ani!) e similarã cu ratarea unui drum profesional serios în viitor. Este Bacalaureatul într-atât de destinal ºi de bine conceput încât sã garanteze o eficienþã atât de variatã ºi sã-ºi asume o responsabilitate atât de mare? Nu mã îndoiesc: vãd cã nu este aºa. Planul acesta nu are cum fi funcþional. Facultatea de Litere a ajuns sã pregãteascã în mare mãsurã un fel de învãþãtori derutaþi care ajung apoi secretare, sau, dacã ajung profesori numai profesori nu pot fi numiþi. Îi putem întreba în aceastã problemã pe cei ce corecteazã la titularizarea preuniversitarã. Instituþia care e Facultatea de Litere din cadrul UBB ºi care are

un prestigiu (de altfel afirmat deseori) de apãrat îºi permite sã mizeze în selecþia viitorilor ei studenþi pe grilele altor instituþii. Încã mai sperãm într-o universalizare idealã? Pe competenþa notãrii aparþinând altora? Pe competenþa la alte materii decât cele care intereseazã fiecare secþie în parte? Pe competenþele la cinci materii destul de lax alese? Din cinci, minim douã sunt alese de cãtre elev. Organizãm admiteri prin examene la alegere? Prea mult spus. Organizãm admiteri prin competenþele alese de candidaþi într-un procent de minim 40%? Didactic, acest fapt e revoltãtor. Apoi, Bacalaureatul nu poate avea pretenþia unui examen de cunoºtinþe generale, ºi neavând mizã universalistã, mã tot întreb cu ce e relevantã nota la biologie (ar veni o cincime) la admiterea în Litere? La aceastã problemã se adaugã o alta, cel puþin la fel de serioasã: cele 8 semestre de studiu universitar vor deveni 6. În dublã specializare, asta înseamnã o medie de aproximativ 10 examene pe sesiune. Într-un ritm fulgurant, în trei ani privilegiaþi, fostul licean care îºi alesese douã probe la Bac devine dublu licenþiat. Mai mult, în ultimul an s-a specializat. Acum patru ani diferenþa dintre modulul literar ºi cel de gramaticã (conform specializãrii de atunci) era de un singur curs. Sau aºa a devenit pe parcursul semestrului. Dar sã mai stãm puþin aici: 6 semestre presupun, dacã gândim neoficial, anul I (de acomodare), anul II ºi anul III (de încheiere). În primul an sunt dezorientaþi ºi îi înþelegem. În ultimul an au de pregãtit o lucrare de licenþã ºi îi înþelegem. Cred cã ar trebui sã îi înþelegem ºi în anul II: chiar nu e vina lor cã sistemul de care au fost acaparaþi, în care, din date istorice, au fost obligaþi sã intre, presupune asemenea aberaþii structurale. Mi se va contraargumenta prin sistemul Bologna. De dragul unor structuri vom crea hibrizi intelectuali. Frustrãrile mele personale legate de funcþionalitatea logisticã îmi par periferice. Unele sãli de curs/ seminar sunt închise cu cheia (împotriva studenþilor presupus delincvenþi?, împotriva cine ºtie cãrei activitãþi ilicite?). Sugerez evitarea serviciilor financiar ºi social. Apoi ar mai fi secretariatele, unde are câºtig de cauzã secretariatul Rectoratului. M-am prezentat la acest birou în noiembrie 2003, în cele douã ore de program cu publicul ºi secretara m-a întâmpinat providenþial: Ce cãutaþi aici? Ieºiþi afarã. Vlad Roman

MMM MMM MMM

MMM

MMM MMM MMM

Breviar de comédii ºi caractere Problemele facultãþii sunt cunoscute. Profesorii (termenul e folosit ca prescurtare) care dicteazã sau politica dezastruoasã a admiterilor sunt doar douã dintre cele dezbãtute obositor de mult. Articolul de faþã încearcã sã sistematizeze “tipurile umane” care apar în mediul generat de aceste neajunsuri, cu determinãrile, simetriile ºi cercurile lor vicioase. Cauzele ºi motivaþiile nu vor fi vizate decât fragmentar ºi contextual, fiind în mod evident strâns legate unele de celelalte. E de la sine înþeles cã tipologiile enumerate mai jos nu au pretenþia de a cuprinde ºi explica toþi indivizii care au de-a face cu facultatea de litere; mai degrabã, scopul este de a creiona o imagine de ansamblu destul de cuprinzãtoare încât sã funcþioneze drept fundal pentru evidenþierea cazurilor singulare. Armata, facultatea de filosofie ºi cea de litere sunt acum opþiunile cele mai facile dupã bacalaureat. Dacã filosofia (datoritã cuvântului, probabil) impune o distanþare straniu esotericã, iar academia de poliþie rãmâne, pentru marea majoritate, un domeniu “vocaþional”, opþiunea pentru litere ajunge a fi o medie logicã între necesitatea absentã ºi debusolarea naivã. Studenþii care vin dinspre aceste premise rareori au vreo legãturã cu filologia de orice fel. Sunt indivizi care ar fi avut mult mai multe ºanse de a înþelege sensul unui curs de psihologie, relaþii internaþionale sau economie, decât al unuia de literaturã. Condus bine, un curs din facultatea în care s-au trezit le va rãmâne complet strãin; o enigmã, cel mult, învinsã, în cele din urmã, de abulie, somnolenþã sau “viaþa de student” (cu siguranþã mai importantã decât orice alt lucru studenþesc). Pe latura cealaltã, un curs fãrã temã, nejustificat, condus defectuos sau dezinteresat va reuºi, într-un fel, sã-i vizeze direct, confirmându-le prezenþa, datoratã sistemului comoditãþii prin care facultatea de litere e opþiunea celui care nu ºtie, nu vrea, nu poate sau nu are chef sã aleagã. Îndeobºte, aceºti indivizi sunt bântuiþi de o vagã conºtientizare a unei nepotriviri, dar vor fi cât se poate de mulþumiþi sã o atribuie proastei funcþionãri a facultãþii, gãsind toate motivele ridicole, forþate sau doar stupide pentru a fi revoltaþi (pe jumãtate din principiu, oricum). Reuºesc, în primul rând, sã înmulþeascã rândurile unei opoziþii de murmur gregar, anonim dezaprobator, ºi apoi sã submineze credibilitatea celor care ar ºti ce sã obiecteze (ubi sunt?), aducând astfel o ultimã ºi sãnãtoasã contribuþie la ceea ce e cu adevãrat disfuncþional în sistem. Fireºte, ironic e faptul cã au cu toþii dreptate în a fi revoltaþi, însã, dincolo de chilipirurile imediatului, nu bãnuiesc motivele. Dezorientatul rãmâne o specie iremediabilã care îngroaºã opac rândurile facultãþii de litere, produce lucrãri, examene ºi licenþe dezastruos - corecte, în proximitatea notei de trecere, ºi îºi va agita, probabil, pumnii, prin noua confuzie de dupã absolvire, împotriva unei þãri care a permis unei facultãþi sã-i permitã lui refuzul de a-ºi deschide ochii. În succesiune fireascã apare tipul studentului mediocru, un fel de pãturã a burgheziei în facultatea de litere, majoritatea ºtearsã a celor care au ales conºtient filologia, fãrã a lãsa însã în urmã perspectiva, modul de lucru ºi atitudinile din liceu. Examenele sunt teze, cursurile sunt rezumate, cãrþile profesorilor sunt echivalentul crestomaþiilor de bacalaureat pe bandã rulantã (care, oricum, nu acumuleazã praf), iar ºtiinþele sunt materii de învãþat. Absenþele nu sunt de conceput pentru aceºti indivizi, permanentizaþi într-un decor semitransparent, din anonimatul cãruia se bâlbâie panicaþi sub atacul oricãrei întrebãri care îi vizeazã direct. Tipologia lor funcþioneazã în acea linearitate inconºtientã a gândirii ºi trãirilor care poate concepe urcuºuri ºi coborâºuri, dar nu schimbãri.


E C H I N O X Nu au pãreri ºi nici stridenþe existenþiale, iar atunci când le au, în acele cazuri rare ºi uºor de reperat, acestea sunt eºafodajul unui sistem compensatoriu de prost gust atitudinal ºi vestimentar, ostentaþie adolescentinã care indicã nu atât ridicolul, cât un penibil trist. În firescul unei lumi ideale, aceºtia ar trebui sã fie cei puþini ºi inofensivi; în prezentul nostru ar rãmâne oarecum liniºtitor ca ei sã constituie o majoritate, destinatã firesc ºi realist anumitor zone ale câmpului muncii, cu atât mai mult cu cât rezultatele lor sunt, prin definiþie, cel puþin medii. Alarmant ºi aproape grotesc, însã, nu e doar ritmul în care scade ponderea acestei tipologii, ci mai ales faptul cã, sub presiunea creºterii accelerate a categoriei dezorientaþilor, aceºti studenþi se confundã cu o zonã în care nu ar avea, în mod normal, acces. Cel silitor (cu tot bagajul ºcolãresc al termenului) devine cel inteligent, pentru cã alternativa sunt cei nepotriviþi, în timp ce rezultatele medii devin performanþe în urma aportului de cifre negative la ecuaþie. Studentul “intelectual” e de asemenea o tipologie bine ancoratã în fauna facultãþii de litere, reprezentatã însã de un numãr tot mai mic de indivizi. Întrun sens, acest tip de elitist e un caz special de mediocritate, cu o conºtiinþã superioarã a locului în care se aflã, sau poate doar cu o putere mai mare de a crede ºi a se transpune într-un cliºeu. Sunt acei indivizi care duc metoda liceului la perfecþie, o rafineazã ºi o pun mai degrabã în slujba generãrii unei aparenþe de elitã, decât în slujba notelor. Oricum, acestea sunt departe de a fi ignorate, bursa fiind un apanaj firesc, la fel ca implicarea în orice fel de competiþie, revistã, organizaþie sau eveniment care oferã o ocazie pentru etalarea bibliografiei. Creativitatea (identificatã subliminal cu gândirea creativã) e lãsatã deoparte cu uºurinþã ºi ironie duioasã, iremediabil superioarã, drept fiind apanajul poeþilor sau altor tipuri de boem-rataþi, oameni neserioºi ºi incompatibili cu realitatea unei Culturi la care se poate accede (strict) prin muncã ºi lecturi programatice. Nu e departe de ei nici zodia unui Dinu Pãturicã, iar unii sunt dublaþi de o alurã stranie de succes în toate direcþiile - imagine, baruri, lecturi, cluburi, premii, inedit - un fel de transplant al idealului american pe un corp universitar împins cu atât mai mult spre imaginea unui golem decrepit. Bineînþeles, nu e de mirare cã acest tip de student existã; în esenþã, e vorba de o categorie de indivizi prezentã în toate domeniile ºi fireascã, dacã nu necesarã, în felul ei. Îngrijorãtor e însã efectul pe care îl au acum în contextul celorlalte tipologii. O perspectivã obiectivã asupra însemnãtãþii lor e serios îngreunatã de fundalul haotic faþã de care sunt juxtapuºi, ajungând a fi identificaþi aproape în unanimitate cu ceea ce ar trebui sã fie elita, cu atât mai mult cu cât încearcã, la diverse grade de subtilitate, sã emuleze acel cliºeu eliadesc la mare cãutare în nostalgia celor care dau verdictele. Ultimul din listã va fi studentul “conºtient”, cel care se aflã în afara tipologiilor prin capacitãþi ºi poate fi gãsit în oricare dintre ele prin aparenþe. De regulã înþelege neajunsurile - sau absurditãþile facultãþii ºi tot de regulã e perfect anonim. E autodidact, în cea mai bunã tradiþie a filologiei, ºi are atât de puþin de-a face cu sistemul universitar încât fie îl depãºeºte cu uºurinþã (obþinând burse cu un minim de efort), fie riscã mereu sã cadã în afara lui prin acumularea restanþelor. Alege din primii ani direcþia care îl intereseazã ºi le ignorã, într-un fel sau altul, pe celelalte, atrãgându-ºi antipatii aprinse dar ºi protecþia unora care îi realizeazã potenþialul. Existã, astfel, cazuri de “adoptaþi”, însã tutela protectivã a unui profesor devine pentru ei încã o modalitate de a se distanþa - sau proteja - de sistemul facultãþii, cu ironia faptului cã se pregãtesc sã i se alãture. Se poate concluziona, pe de o parte, cã acei studenþi care într-adevãr îºi au locul în facultatea de litere sunt nevoiþi sã rãmânã la metoda autodidactã într-o proporþie mult mai mare decât ar fi normal. Pe de altã parte, la fel de

îngrijorãtor e felul în care devine necesarã eludarea sistemului, temporar sau parþial, pentru oricine e interesat de o carierã onestã în domeniu. Fireºte, o ascensiune “corectã”, fãrã obstacole ºi dupã toate preceptele tradiþiei este posibilã, însã de obicei e rezervatã celor care fac parte din alte tipologii enumerate mai sus. Cadrele didactice se pot încadra, la rândul lor, în categorii oarecum simetrice cu cele ale studenþilor. O astfel de stratificare este, conform logicii, necesarã, pentru a justifica perpetuarea prezentei situaþii, cu toate defectele evidente. O primã tipologie, evidentã pentru oricine alege sã ia seama de ea, este cea a profesorului absent, cel care dicteazã. Este aproape imposibil de înþeles opþiunea pentru o astfel de metodã. În afara domeniilor literare, în privinþa cãrora aceastã discuþie devine tragic inutilã, existã, în programa facultãþii de litere, ºtiinþe prin excelenþã teoretice, cu definiþii ºi reguli fixe. A le respecta la literã nu înseamnã, însã, a le comunica ºi conþinutul. Existã, desigur, un corp de studenþi care pot crea uneori o imagine dezolantã. A renunþa complet la comunicarea cu ei nu poate fi o rezolvare. În plus, atunci când fuga din calea unei probleme devine necesarã, ea se poate face pe alte cãi, mai onorabile. Orice bagaj teoretic a cãrui memorare e necesarã (ignorând, pe moment, polemica asupra acestei necesitãþi) poate fi cu uºurinþã prezentat studenþilor în mod elegant, sub formã de hand-out-uri, lãsat la bibliotecã, sau prin orice altã modalitate care economiseºte timp. Reducerea unui profesor la nivelul de audiobook rãmâne, dincolo de orice motivaþii, de neînþeles. Urmeazã categoria profesorilor mecanicizaþi, aceia care ajung sã îºi asimileze o rutinã fixã a predãrii în aºa mãsurã, încât înceteazã sã existe pentru studenþi în altã formã decât cea a unei interfeþe politicos opace cu materia. Aceºtia par a ilustra un compromis între abdicarea celor care dicteazã ºi activismul celor care pãstreazã o legãturã normalã cu studenþii. Sunt profesorii care nu se revoltã ºi nici nu se entuziasmeazã, nu iau atitudini, nu oferã ºi nici nu sunt interesaþi de puncte personale de vedere. Vor preda fãrã scrupule mitul peºterii unor studenþi din anul patru, dacã e necesar, ºi vor rãspunde amorþiþi ºi corect oricãrei întrebãri. Apeleazã la metode ºi strategii fixe de predat, amenajeazã în mod artificial dialoguri ºi rãmân impasibili atât în faþa inepþiilor cât ºi a contribuþiilor interesante, nu însã fãrã a le evalua în mod corect. O asemenea corectitudine nu poate fi, însã, de ajuns, oricât de binevenitã ar fi în contextul atâtor absurditãþi. Lipsa de interes e ºi ea o formã de abdicare. O altã categorie de profesori, relativ nouã ºi în strânsã legãturã cu peisajul prezent al facultãþii este una care mizeazã pe un fel de divertisment academic, menit mai mult decât orice sã trezeascã interesul. Aceºti profesori se adreseazã aproape exclusiv tipologiilor mai puþin complexe de studenþi, ignorând pericolul de a-i reduce pe toþi la acelaºi cliºeu al incompetenþei. Încearcã sã fie plãcuþi, populari, interesanþi sau moderni, pierzând contactul cu ceea ce ar trebui, în mod normal, sã fie academismul, în favoarea unui fel de showbusiness puternic americanizat, ridicol ºi tragic totodatã. Le corespunde zona Paolo Coelho ºi Dan Brown, care nu de puþine ori ºi-au fãcut loc în bibliografiile obligatorii. E greu de gãsit vreo justificare pentru discutarea acestui tip de autor, altfel decât ca fenomen de masã; însã, în acest caz, s-ar dezbate o problemã socio-culturalã, nu literarã. Singurul motiv pentru prezenþa lor pe listele bibliografice rãmâne tot o captatio benevolentiae a studenþilor cu afinitãþi ºi preferinþe în acea zonã literarã. E foarte dificil, uneori, sã se traseze linia dintre compromisurile triste care trebuiesc fãcute cu interesele majoritãþii studenþilor (fãrã a discuta, încã o datã, motivele pentru care aceastã majoritate se prezintã la acest nivel) ºi opþiunea pentru o facilitate dezastruoasã intelectual. Pânã la urmã,

25

aceºti profesori vor risca sã corespundã ei înºiºi, în plan universitar, unui Coelho ºi Brown, pãrând sã aibã în cadrul facultãþii aceeaºi funcþionalitate pe care ceilalþi o au în cadrul literaturii. Existã, fireºte, ºi o categorie de profesori a cãror prezenþã e în mãsurã sã reabiliteze peisajul nu tocmai fericit al facultãþii. Sunt cei care nu ºi-au pierdut dinamica, persistã în a încerca, vâneazã studenþi capabili, oferã ocazii pentru discuþii, provoacã la dialog. Realizeazã, prin corectitudine ºi implicare, ceea ce fiecare categorie precedentã reuºeºte doar parþial: comunicã eficient conþinuturile cursurilor ºi sunt, de regulã, populari, pentru cã posedã acea caracteristicã elementarã a unui profesor care le permite sã prezinte drept fascinantã ºtiinþa sau materia pe care o predau. Evalueazã corect pentru cã sunt prezenþi. Sunt cei care mai degrabã preferã sã întâlneascã studenþii la jumãtatea drumului, decât sã le vinã în întâmpinare în mod pasiv, sau sã-i ignore complet. Faptul cã aceºti profesori reuºesc sã gãseascã studenþi cu care pot dialoga e singura dovadã necesarã pentru a demonstra lipsa de justificare din metodele celorlalte categorii. Profesorii dinamici sunt, însã, în preponderenþã tineri, deºi asta nu poate constitui o regulã. “Tinereþea” academicã e neobiºnuit de lungã. Tocmai de aceea, încã le lipsesc, în mod fatal, autoritatea, vârsta, notorietatea ºi volumele publicate pentru a putea constitui modele. Nu pot sã se identifice cu acea imagine-cliºeu a Profesorului, componenta psihologicã necesarã pentru student. Cel mult, ei reprezintã o oferta de dialog valabilã ºi cât se poate de binevenitã, de pe o poziþie stânjenitor de apropiatã, ca anvergurã, de cea a studentului. Despre acea ultimã categorie de profesori care pot constitui modele ºi al cãror nume poartã o rezonanþã de instituþie se pot spune foarte puþine. E adevãrat ca nevoia de modele poate fi cu uºurinþã criticatã ºi deconstruitã; pentru unii, raportarea intelectualã la o instanþã cât mai apropiatã ca pondere ºi vârstã e preferabilã relaþiei cu o instituþie umanã. La fel de adevãrat e cã, dincolo de motivaþiile uºor psihanalizabile, nostalgia pentru modele poate fi consideratã o deformaþie profesionalã a unui anumit tip de cititor, nu tocmai la ultima orã în ceea ce priveºte realitãþile academice. Însã, cu atât mai mult în contextul de azi, nu poate fi negat efectul benefic al existenþei - fie ea ºi utopicã acelor oameni cu destulã autoritate încât sã poatã stabili verdicte, contribuind la închegarea ºi reabilitarea unui sistem din ce în ce mai disfuncþional. Nu e vorba neapãrat de un apel. E ºtiut cã birocraþia ºi raþiunile pragmatice pot învinge orice. E vorba de reabilitarea unei anacronice nostalgii a centricitãþii, poate nu foarte îndepãrtatã de o naivitate sãmãnãtoristã, dar care, dozatã conºtient ºi bine coordonatã, ar putea contribui semnificant la stabilirea unei ordini despre care nu ºtim sigur dacã a existat vreodatã, dar avem certitudinea cã nu existã azi. Marius Lobonþiu

dfj fkjxvkjlþxj cbfjbpºjdsã gojig3ãiuvw 7jvrtnpf u


26

E C H I N O X

Ne place sã fim în direcþia valului care mãturã. Televiziunea promoveazã emisiuni ca Generaþia Contra, iar cenaclul Echinox agitã formatul Pro vs. Contra. ªi ar mai fi ºi anti-, ne-, non-. Revoltã, revoltã! Existã în lume o fecundã stare de nemulþumire care întãrîtã candid tot soiul de forme de violenþã. Totuºi, oricît de incitant ar fi sã denunþi (ca singurã modalitate de a fi ferm), ceea ce pînã la urmã reuºeºti este tot instaurarea unei nomenclaturi, aflatã la polul celei luate la bani mãrunþi. Pentru cã ne aflãm cu toþii dincolo de bine ºi de rãu ºi suntem mult prea rafinaþi pentru a vedea realitatea în plus ºi minus, sã acceptãm calea de mijloc, chiar ºi atunci cînd numãrul de faþã e Antiuniversitaria. E punctul de la care îmi place sã porneascã vorbele mele, pentru a ajunge apoi la fapte. Pentru cã universitãþile sunt instituþii populate cu indivizi, mã voi opri asupra acestora din urmã. Studenþi sau profesori, fiecare îºi gãseºte partea de vinã ºi de scuze. Profesorul trebuie sã dea mai mult; doar el e cel cu doctorat, experienþã, cãrþi publicate etc. Ca studenþi, nu avem cum sã fim rotunzi ºi echilibraþi ca sferele. În cel mai bun caz, suntem ca ºireturile ce cautã rotunjimile gãurite ale pantofilor care, fiind instrumente de mers, pot fi metaforic o modalitate de a ajunge la ceva ce nu se aflã încã în perimetrul nostru. Vreau sã las ºiretul sã fie ºiret ºi sã salte cînd la pro- , cînd la anti-, aºa cum îi ºade bine. Am selectat pentru articolul de faþã patru vorbe ºirete, de duh, care vin din partea profesorilor ºi care spun lucruri deranjante într-o formã plãcutã, ludicã. Sunt profesori pe care eu îi admir foarte mult. Nu sunt singurii. Doresc ca pornind de la aceºtia sã ajung ºi la oile mai nefericite, mai rãtãcite ale sistemului care sunt din ce în ce mai mult protejate de lege. Despre ele vreau sã scriu, fãrã a discredita conceptul de universitate sau profesor. “Peºtele de la cap se-mpute” A se folosi cît mai mult unitatea centralã cu care ne-a dotat natura. Cum aratã un profesor care îºi foloseºte capul? Iatã cum:

ªiretul bine încadrat în paginã - nu citeºte cursurile de pe foi fãrã a-ºi ridica mãcar o datã ochii de pe foaia de hîrtie; - nu exclude puterea exemplului, dar nici pe cea a pãrerii de specialitate; - dacã, totuºi, citeºte cursurile de pe foi, are mãcar bunul simþ de a repeta un termen pe care nu l-a pronunþat suficient de clar, fãrã a te repezi spunîndu-þi “Cartea e la bibliotecã, dacã nu înþelegeþi.”; - îºi organizeazã materialul în mod logic; - nu face jumãtate de semestru cursul introductiv; - nu reduce tot cursul la termeni care îl pasioneazã; - nu rezumã cãrþile din bibliografie. Mai mult decît atît, el ºtie sã facã asociaþii care sã stîrneascã o atitudine în student, nu o stare de amînare; mirare ºi nu dezamãgire. Profesorul care e doar savant nu va ºti sã explice, iar profesorul care nu stãpîneºte nici mãcar informaþia, cum sã se mai stãpîneascã ºi pe sine? Adevãrul e creat de metodã; la fel ºi profesorul- el devine atît prin ce zice cît ºi prin cum zice. Cu toþii am întîlnit specimene care combinã diferit plinurile cu golurile. Exigenþa e necesarã, nu auxiliarã. “Nu scrieþi... Acuma io vorbesc... Nu scrieþi, ca sã înþelegeþi!” Vorbesc ºi învãþ cã atunci cînd voi fi profesor voi vorbi, voi explica, mã voi implica. Nu vreau ca teoria sã omoare practica, dar nici sã o anulez pe prima. Teoretizarea exclusivã e sindromul consistenþei cu sine a lui TREBUIE Sã-Fiþi-Exacþi; SãLuaþi-Totul-de-a-Gata. Nu vã îndoiþi, universitatea noastrã e un mundus axiomatic. Dar, prin însuºi faptul cã se afirmã consistenþa cu sine, suntem profund inconsistenþi. Iatã cum sub masca lui pro- rîde ºi se veseleºte anti-. “Pe la casa (cu varianta regionalã poarta) cui mii drag treabã n-am, da’ tot îmi fac!” Cã tot vorbirãm de axiome inoculate... Pãrinþii spirituali ai facultãþii la care încã sunt studentã sunt V. Babeº ºi J. Bolyai. Primul s-a ocupat toatã viaþa de bacterii ºi inoculãri (vaccinul antirabic lui i-l datorãm); al doilea s-a ocupat de axiomele teoriei neeuclidiene, fundamentînd astfel un univers cu legi asemãnãtoare celui euclidian (diferenþele se menþin la nivelul axiomei nr. 5), perfect funcþional ºi acceptabil. Bolyai nu distruge însã achiziþiile teoriei la care a adãugat cardinalul ne-. Doi oameni pasionaþi au reuºit sã îmbine ºi calitatea ºi cantitatea, din nou, cu pasiune, cu dãruire. ªi dragostea trebuie cultivatã, ca un rînd nescris în deontologia individului. Disting foarte clar la un curs omul - profesor de persoana - profesor. Cei ce se limiteazã la persoanã sunt indivizi ai cantitãþii ºi ai informaþiei. În momentul în care persoana îi permite omului o intruziune, fie ea cît de micã, scãpatã sau voluntarã, gradul de interes al materiei creºte. Aºa a început sã-mi placã ºi sã mã pasioneze lingvistica, materie care în anul întîi nu avea nici o logicã. Vã mulþumesc, domnule profesor Vîlcu! Pasiunea investitã dã mereu rezultate. Aceºtia sunt adevãraþii profesori, neînsinguraþii, cei care îþi confirmã umanizarea teoriei din cãrþi. Nu se încadreazã în aceastã categorie blazaþii, implicaþii care nu ºtiu sã se implice, sadicii care zîmbesc doar cînd spun “Vã voi sancþiona drastic dacã nu....”. “Opera de artã... nu-i hier de cãlcat.” Cum poate deveni un student specialist? În ce mãsurã pot sã investesc timp în ceea ce îmi place? Trunchiul comun de materii obligatorii ºi opþional - obligatorii al Facultãþii de Litere oferã

literaturã, literaturã comparatã, teoria literaturii, literaturã... A! ºi sã nu uitãm esteticã. ªi e foarte bine, util ºi minunat pînã la un punct, atîta timp cît catedrele mari de literaturã îºi aduc aminte cã mai existã ºi Catedra de Lingvisticã ºi Limbã Romînã. Timp de patru ani, oricum aº fi fãcut alegerea, mãcar un fel de literaturã era obligatorie. Apoi, trebuind sã aleg între literaturã ºi lingvisticã, puteam sã aleg, în sfîrºit, lingvistica (doar v-am spus cã existã ºi profesori care te pot ridica din ignoranþã), însã numai pentru un semestru, cãci în urmãtorul puteam alege sã fac doar literatura obligatorie. Cu alte cuvinte, la nivel de trunchi comun, pentru ca într-un an sã-mi primesc porþia de lingvisticã, am fost nevoitã sã studiez de douã ori mai multã literaturã. Dar, surprizã! Licenþa; în cadrul cãreia douã pãrþi sunt limbã ºi doar una literaturã. No Comment! Iar la proba de literaturã romînã, de exemplu, subiectul a constat în comentarea unui fragment din romanul Moromeþii - episodul tãierii salcîmului (cu textul în faþã). Ca sã te descurci la un astfel de subiect nu trebuie sã termini facultatea. E suficient liceul. ªi dacã tot se investeºte atît de mult în literaturã (ceea ce, repet, nu e rãu) cred cã se poate gãsi un subiect mai de Doamne-Ajutã care sã nu niveleze valoarea studenþilor care ºtiu sã evidenþieze ºi nuanþele, nu doar contururile. Nu toatã lumea care intrã la facultate trebuie sã o ºi termine. Unde e exigenþa? Mai mult în vorbe decît în fapte. Cînd aceasta lipseºte sau e prost folositã, cînd profesorul e doar persoanã cu iz de personaj, studentul rãmîne la stadiul de unealtã de gradul întîi, adicã unealtã ce nu poate produce alte unelte. El nu va cãuta decît sã parcurgã ca un hier de cãlcat eficient toatã bibliografia (fãrã diferenþe); va termina facultatea, bun sau slab, bine încadrat în paginã, cu ºireturile legate pentru drum. Articolul e departe de a fi complet. Ideea e cã oricine greºeºte ºi provoacã celui de lîngã nemulþumire. Lucrurile trebuie privite cum grano salis pentru a nu deveni ocnaºi în mina extremelor. Melania Duma


E C H I N O X “Anti” cu ardoare Este la modã sã fii anti. De ce? Din principiu, “principiul de a fi împotrivã”, dupã cum spune un banc. Majoritatea acþiunilor care se desfãºoarã mai nou sînt forme de protest. Domeniile sînt cît se poate de diverse. Cert este cã fiecare îºi gãseºte ceva la care sã se opunã. De data aceasta se întâmplã sã fim anti-universitaria, probabil îndemnaþi de aceeaºi raþiune. Motive sînt suficiente, deºi nu cred cã mai existã printre noi naivi care sã suspine dupã covoraºul roºu ºi aplauzele pe care le visase ºi de care, în mod evident, a fost privat. Aº putea discuta despre nenumãrate aspecte, însã mã voi opri asupra unuia mai puþin evident: principiul cantitãþii. Ne vrem a fi postmoderni, de mult trecuþi de etapa în care o cantitate remarcabilã de cunoºtinþe echivaleazã cu o persoanã inteligentã. Ne vrem promotorii unei selecþii calitative ºi nicidecum a unui cuantum de informaþii preluate ºi redate ca atare. Ne vrem a fi clãdiþi noi înºine pe baza unor criterii valorice, dar, cu toate acestea, realitatea se dovedeºte alta. Nu mã refer acum la impresionantele bibliografii pe care, nici pustnici fiind, nu am putea sã le parcurgem integral în decurs de un semestru, ºi nici la celelalte aspecte care derivã din asta, ci mai degrabã la o atitudine pe care verbal o condamnãm, dar practic o continuãm în tãcere. Este indicat ºi chiar apreciabil sã te opui unei astfel de formãri cantitative, este demn de remarcat

faptul cã subliniezi acest aspect cu fiecare ocazie care þi se oferã, dar este atât de dificil sã renunþi la el cînd este vorba de propria persoanã. Deºi nu vrem sau ne este greu sã admitem, vrem cantitate! Vrem cantitate la o cotã cât mai ridicatã! Vrem proteste, cât mai multe ºi cât mai zgomotoase. (Ne) Vrem scriitori cât mai prolifici, dacã se poate cu articole periodice sau, cel puþin, cu o publicaþie la doi - trei ani. Vrem lucrãri de diplomã, disertaþii sau teze de doctorat cu o listã de referinþe mai mare decât proiectul în sine. Vrem tot, tot ce se poate ºi totul angro! Îmi amintesc de un reportaj în acest sens, pe care l-am vãzut acum câtva timp la televizor. Se referea la obiceiul românului de a colecþiona fel de fel de obiecte. Exemplul concret era un bãtrânel care fãcuse din balconul sãu un adevãrat depozit de lucruri vechi sau deteriorate, de care nu se putea despãrþi. Cam aºa se întâmplã peste tot, indiferent de domeniu: acumulãm, fãrã mãsurã, tot ce se poate ºi la un preþ cât mai bun. Vã veþi întreba, poate, ce legãturã au toate astea cu tema de azi. Ei bine, în cadrul universitar românesc se întâmplã la fel. Voi lua un exemplu cât se poate de banal: în ciuda spaþiului limitat, a bibliotecilor cu o dotare insuficientã pentru a rãspunde unui numãr atât de mare de cereri (adesea existã doar un singur exemplar dintr-o carte), numãrul studenþilor creºte anual (în special numãrul celor de la regimul cu taxã) fãrã nici o încercare de îmbunãtãþire a condiþiilor oferite. Într-un cuvânt: acumulãm! De ce? Pentru cã oriunde în þarã vrem ºi promovãm cantitatea! Iar noi, la rândul nostru, continuãm orbeºte aceastã

27 mentalitate. Un caz concret: situaþia cãminelor studenþeºti. Nu s-a schimbat ºi nici nu se va schimba radical prea curând. Însã în fiecare an studenþii sînt nevoiþi sã se adune în grup ºi sã cearã, prin protest, reglementarea acestui aspect. Motivul este clar: vocea celor mulþi e auzitã mai uºor, cantitatea este mai uºor de reperat. În fiecare an cadrele didactice intrã în grevã: cantitatea este mai uºor de reperat, cantitatea este singura pe care sîntem, în realitate, învãþaþi sã o percepem. Modul în care o percepem, însã, este cu adevãrat trist: facem ceea ce sîntem educaþi. Ne adunãm în grupuri, ne declarãm uniþi, luptãm anti, dar fiecare anti altceva. Sîntem grupuri în sensul cantitativ, cãci scopul este altul pentru fiecare membru al acestor grupuri. Sîntem cantitãþi, tocmai pentru faptul cã ne acceptãm condiþia ºi nu încercãm sã gãsim un scop real pentru care sã luptãm. De aceea, luptãm haotic împotriva tuturor. Sîntem anti din principiu, fiecare în felul sãu, fiecare pentru crezul sãu. Cel mai surprinzãtor este, însã, faptul cã în adâncul nostru conºtientizãm toate acestea, ºtim bine cã sîntem sau tolerãm sã fim cantitãþi singulare, potenþial material pentru o cantitate mai mare. Alegem, deci, sã fim anti, dar un anti divizat, un anti în sensul în care ne-am deprins sã-l percepem ºi, tocmai de aceea, un anti fãrã substanþã. Într-un fel sau altul ne punem cu toþii cãºtile la urechi, dãm muzica tare ºi trecem tãcuþi mai departe. Chiar dacã nu bãnuiþi, în sufletul nostru, luptãm cu ardoare. Alexandra Cãtanã

 postmodernofobia. sau joaca de-a a iluminismul despotat “Libertate înseamnã libertatea de a spune cã doi ºi cu doi fac patru. Dacã þi se recunoaºte asta, restul vine de la sine.” G. Orwell - 1984 existã în conºtiinþa profesorului român de literaturã o fricã nebunã de orice concept, sintagmã sau modã culturalã care i-ar putea submina autoritatea discursului construit în spatele Katedrei, în acel loc atât de râvnit, ºi poate din aceastã cauzã atât de greu de caracterizat în cuvinte ºi de uºor în imagini. pentru cã trebuie sã remarcãm de la bun început cã nu vorbim despre o anume tipologie de profesori, ci despre însuºi statutul puterii de dincolo de Katedrã, a puterii care þine în frâu o orã de curs sau care decide pe par-cursul celor vreo cinzeci de minute cum merg treburile prin lumea asta ficþionaliza(n)tã, care ºi cum are dreptate, pe cine trebui sã urmãm... discutãm, dacã ni se permite acestã formulã pompoasã, despre profesorul care, prin forþa discursului ºi a spaþiului acordat acestuia canonizeazã opere, trece în dreptul listei apocrifelor pe altele, discutãm despre cel care, prin natura funcþiei ºi a experienþei anterioare, valorizeazã autori, construieºte sau demoleazã istorii. ei, bunii mei cititori, cam aºa începe aceastã povestioarã, cam retoricã, ce-i drept, despre profesori ºi profesoare de la facultatea de litere ºi de pretutindeni, care prin forþa destinului cad pradã acestor îmbietoare rânduri. spuneam acum câteva rânduri cã existã un coºmar pentru profesorul de literaturã, un coºmar de-a dreptul proteic, raportat la poziþia fiecãruia în cadrul sistemului de învãþãmânt. pentru profesorii pre-universitari coºmarul acesta poartã un nume -

devenit loc comun al discuþiilor de prin cafenele, cancelarii sau clasele în care predau - ºi acesta ar fi manualele alternative. cumplitã fãcãturã, mare ghinion. ºi nu pentru cã ar fi prea multe ºi unele cu mari erori de perspectivã, ci pentru cã, domnule, aºa ceva nu am mai vãzut, eu care am terminat facultatea acum douãzeci de ani, sã mã punã ãºtia sã le predau pe ãla mã, ãla, de care nici nu am auzit vreodatã ceva, pãi se poate aºa ceva , dragã... curat - murdar coºmar, domnilor. pãi sã-l mai pui pe bietul profesor, atât de subjugat muncii înnobilatoare de formare a viitoarelor spirite ale naþiunii sã piardã timpul citind ºtie-ce baliverne scrise de tipii ãia care nu ºtiu ce înseamnã literatura. criminal, dragã. pãi mai ºtii tu dupã preda ºi ãla, cum îi zice... cum care, dragã... ãla cu leoaica, aºa, nichita, pãi dupã ãºtia dragã, mai ºtii tu vreun mare scriitor, ce ne mai bat ãºtia la cap cu optzeciste ºi postmodernisme, aºa ceva e lipsã de respect pentru niºte oamneni cinstiþi. dragã, eu una ºi bunã, da prostiile alea eu nu le predau, vrei sã le intre de pe acum la cap aºa ceva, º-aºa i-am scãpat din mãnâ, doamne ajutã sã mai fie copilaºi ca pe vremea mea, eu, dragã... ºi mai pui, domnilor, cã nu numai cã se cer predaþi indivizi suspecþi gen simona popescu, nedelciu, cãrtãrescu, lasã dragã cã p-ãsta-l ºtiu io, mi-o luat fiu-miu ãl mare o carte... n-ai mai vãzut aºa ceva, dragã, iaru sau crãciun. pãi într-o þarã care e în plinã tranziþie nu se poate aºa ceva. trebuie sã avem modele sigure, domnilor, pe care sã le putem da ca exemplu. un eminescu, un sadoveanu, un bacovia, un barbu mai lasã-mã dragã cu barbu ãla al tãu cã io nici pânã-n ziua de azi nu ºtiu ce vrea sã spunã, noroc de cãrþile alea aºa scriitori da. nu de ãºtia tineri care nici mãcar nu au murit. lipsã de respect, domnilor, lipsã de respect, vã spun eu. ºi cum vã spuneam, mare coºmar pe capul profesorilor, domnilor cititori. ce sã mai spunem despre cei universitari... cã aici problemele sunt foarte

mari. pãi ºtiþi dumneavoastrã, domnii mei, cât are de luptat un universitar cu meandrele alunecoase ºi deloc uºor descifrabile ale marilor literaturi? existã o mulþime de teorii, care de care mai revanºarde ºi mai pofticioase într-ale dominãrii orizontului cititorului, existã autori care nu vor nici de-a dracului sã stea în pãtratul impus de catedrã. existã estetici murdare în intenþii ºi revoluþii naratologice pentru orice clipã în care autoritatea din umbra catedrei credea cã a fãcut ordine ºi luminã. ºi de-acolo înainte, dã-i cu episteme, dã-i cu diferanþe, dã-i cu genotexte, pãi muncã uºoarã vi se pare vouã aceastã cunoaºtere a domeniului muncii? pãi vã spun eu cã nu. cã nu-i totuna sã construieºti o clãdire nouã literelor, sã renovezi foiºorul din curte sau sã asfaltezi strada horea. astea se învaþã. sunt teorii ce funcþioneazã din prima. cel mult din a doua. douã cuie ce se întâlnesc într-o scândurã nu au decât alternativa tocirii ºi a îndoirii. douã teorii literare lovite cap în cap scot mai mult scântei decât ar vrea profesorul universitar. pentru cã, domnii mei, profesorul universitar, sub înalta ºi mult-prea-distinsa misiune a iluminismului despotat trebuie sã facã ordine. sã clarifice, sã clasifice, sã poatã transmite mai departe neofiþilor de prin bãnci onoarea pãtrunderii întru literaritate ºi înaltã-poieticã. e o muncã covârºitoare care epuizeazã repede autoritatea ºi de aceea efortul trebuie atent dozat ºi proporþionat, nu care cumva sã se scape o licãrire întunecatã în ochii neofitului. de aceea atâtea verificãri, de aceea atâta punctualitate ºi precizie în evaluare, pãi doar n-or vrea ãºtia sã spunã cã ºtiu mai multe decât mine, eu mã bat de-o viaþã cu morile astea bãtrãne, le ºtiu bine ºi nimic din ce miºcã nu este în afara cãrþilor mele. pentru cã dragi cititori, trebuie sã vã mãrturisesc cã lupta aceasta cu marele balaur cu ºapte capete trebuie dusã pe multe fronturi. ºi cum poþi sã-l învingi mai bine decât dacã nu sã-l închizi în vreo


28

E C H I N O X

cuºcã construitã de ceva editurã prestigioasã, cã nu se cade... doar aºa balaurul nu va mai putea muºca pe ascuns din marea autoritate din spatele Katedrei, doar aºa labele lui mari ºi mult prea intertextuale nu pot sã-l radã pe profesorul universitar cu Katedrã cu tot. e o dovadã de bun simþ ºi cum, mã, ãºtia cred cã ºtiu mai bine ca mine ce-i aia literaturã. pãi eu am cel puþin 10, 15 ani de citit în plus faþã de ei, mã. sã nu-mi spunã mie vreun mucos ce-i aia borges cã eu când îl citeam, ãºtia se scobeau în nas, nu alta... ºi aºa domnilor autoritatea de care vorbeam mai devreme reuºeºte sã stãpâneascã destinul atâtor minþi încã firave ºi neºtiutoare într-ale criticii literare. pentru cã, uitasem sã vã spun ºi asta, nu se cade ca un profesor universitar sã fie contrazis. nu dã bine la cv-ul neofitic, nu e posibil. autoritatea mult citatã stabileºte clar niºte parametri - sã le spunem generic cursuri, dar la fel de bine le-am spune xeroxuri, vagi compilaþii, cãrþi, tratate, interextualitãþi, legiferãri - care permit miºcãrilor neofite browniene sã poatã sã se ghideze în mod ordonat ºi intelectual, cã doar nu-s vagabonzi, ascultã aici, la mine la curs nu vagabondeazã nimeni prin literaturã, ce spun eu e literã de lege, pãrerea voastrã o sã fie bunã când o sã-mi luaþi locul! mare neobrãzare libertinajul ãsta literar. sã vã permiteþi domnilor sã judecaþi ditamai autorii, pãi credeþi cã e de nasul vostru aºa ceva? sã ne fereascã domnul de aºa ceva. anarhia ne mãnâncã, domnilor, nu alta. mare neobrãzare, mare boalã ºi postmodernismul ãsta. pãi cum se poate sã vinã ãla ºi sã spunã cã nu am dreptate, ºtie, mã, de cine vorbeºte? ºi trebuie, dragi cititori, sã dãm dreptate de data asta înaltei autoritãþi din spatele Katedrei pentru cã aºa neobrãzare nu s-a mai auzit de când voiau interbelicii ãia sã dea foc bibliotecilor. anarhie literarã, domnilor. pãi se poate? sã-ºi permitã unii sã conteste marile legiferãri, sã vinã cu pretenþii în casa omului. pentru cã, între noi fie vorba, toposul din spatele catedrei este o adevãratã casã, cu obiceiuri, plãceri, mici tabieturi nevinovate, ce mai, domnilor, o casã construitã într-o viaþã de om! ºi sã vinã unii ºi sã strige în casa autoritãþii, pãi e revoltãtor. aºa ceva în lumea universitarilor nu se admite. existã bunã-cuviinþã. existã respect. existã lege ºi ordine, domnilor, nu alta. de aceea am decis sã vã discursivizez rândurile astea. e un semn de protest la adresa neofiþilor care încalcã drepturile puterii din spatele Katedrei. care contestã puterea pe motive absurde de incompetenþã, ramolire culturalã ºi alte nimicuri de genul ãsta. ºi aºa tratamente puerile ar trebui semnalate, cel puþin la protecþia consumatorului. cã ºi predatul ãsta e o marfã respectabilã pânã la urmã. îþi aduce mâncare, casã, maºinã ºi ceva excursii bune dacã se poate. depinde de cât de puternic eºti ca sã stãpâneºti balaurul cu ºapte capete. iatã motivul intervenþiei mele. pe lângã condamnarea fãþiºã ºi revoltatã a copilãrismelor ºi naivitãþilor ce tot proclamã postmodernisme de doi bani, moartea Katedrei, ineficienþa profesorilor, am hotãrât de comun acord cu interioritatea mea anarhetipicã sã mã alãtur puterii. sã fiu iluminat. sã fiu de partea dreptãþii. sã fiu de partea Katedrei. semnat. valentin derevlean.

Thinking out of the box Cum aratã studentul ideal al anului 2006? Veþi crede poate cã rãspunsul corect începe cu termeni din seria “inteligent”, “creativ” sau alþii asemenea. Nici vorbã de aºa ceva! Studentul ideal al zilelor noastre are alte merite, de o importanþã semnificativ mai mare: îºi citeºte bibliografia cu scrupulozitate, e capabil sã redea conþinutul cursului cu o fidelitate mecanicã, la seminarii e de acord cu pãrerile profesorului nu neapãrat din dorinþã de flatare cât din comoditate intelectualã - la ce bun sã mai gândeºti, când o face altul pentru tine ºi o simplã aprobare înseamnã “activitate de seminar” ºi puncte în plus la examen?... Pe scurt, studentul de azi trãieºte sub incidenþa a douã pietre de hotar: bibliografia ºi nota. Prima trebuie parcursã ºi mai ales fiºatã chiar cu riscul de a nu înþelege nimic din ea. A doua e singura motivaþie posibilã, ce poate fi nuanþatã în funcþie de diverse tipologii, dar de la cel care viseazã ºi noaptea cinciul pânã la vânãtorul de bursã, intensitatea cu care nota e singura finalitate a facultãþii e la fel de înfricoºãtoare. Aºa se ajunge la titlul articolului de faþã, care pentru unii va fi fiind un barbarism - adicã, de ce trebuie noi sã folosim expresia englezeascã în loc sã o traducem - iar pentru alþii o purã ciudãþenie. Ce treabã are universitatea cu acest concept relativ nou din ºtiinþele cognitive, care în ciuda sonoritãþii preþioase de fapt înseamnã pur ºi simplu “a avea o idee” sau “a gândi în afara tipa-relor”? Pãi, tocmai aici e problema! Momentan pe la noi conceptul acesta nu prea are de-a face cu universitatea ºi de fapt ar trebui sã aibã. Dacã o facultate mai vrea sã îºi pãstreze titulatura de “alma mater” ar face bine sã ia în seamã ideea asta ºi sã îºi trateze studenþii ca o mamã permisivã, care îºi lasã copilul sã afle pe pielea lui cã focul arde, respectiv cã nu tot ce zboarã în plan ideatic se ºi mãnâncã în mod obligatoriu. Tãrâmul mirific al “bibliografiei” e tocmai cutia din care studentul trebuie încurajat sã iasã. Ar trebui, totuºi, sã ne gândim întâi la motivele pentru care, de câþiva ani buni, studentul se aflã “inside the box”. Deºi a devenit cliºeistic studentul care dã vina pe profesor, oricând ºi din orice motive, principala problemã o reprezintã în cazul de faþã atitudinea profesorului. El e cel care “dã tonul” unui curs, care stabileºte ritmul în care se lucreazã, care favorizeazã anumite feluri de a aborda probleme. Dacã e atât de narcisiac încât va pretinde reproducerea exactã la examen a cursului sãu - ori litografiat în vremuri imemoriale, ori mai nou editat în formã graficã mai bunã, dar cu acelaºi conþinut - atunci studentului îi rãmâne sã îºi rezerve în sesiune douã-trei zile alocate memorãrii - cu cât mai mot-a-mot, cu atât mai dezirabilã. Nota va reflecta capacitatea de indicare clarã a locului din text unde erau virgulele, studentul cu pricina va fi bursier ºi fericit, iar în maxim o lunã va uita cu totul ce a memorat, devenind ºi mai fericit. Situaþia e îngrijorãtoare la nivelul întregii universitãþi, însã în cazul Literelor ea devine de-a dreptul tragicã. E imposibil sã se creadã cã un bun literat - fie cã va deveni profesor de liceu sau critic literar - se formeazã în acest fel. Cã Literele presupun o memorie prodigioasã ºi gândire zero; cã a

ajunge la o anumitã familiaritate cu literatura presupune câteva pastile de lecitinã. ªi mai rãu e cã un profesor din învãþãmântul preuniversitar format astfel va perpetua metoda pentru elevii sãi, devenind un instrument care într-un fel sau altul va reînvia moda odioaselor “comentarii”. Astfel ajungem la o altã problemã, legatã ºi ea, mai mult sau mai puþin direct, tot de cuminþenia intelectualã discutatã aici. E vorba despre absenþa aproape totalã a modelelor, a acelor profesori deveniþi azi legendã care aveau alurã olimpianã ºi erau capabili sã facã un student sã se încurce cu pasiune în hãþiºurile unei materii altfel indezirabile, sã îl susþinã pe drumul gândirii, sã-l ajute când se poticneºte ºi sã împãrtãºeascã cu el bucuria descoperirilor. Dar, dincolo de toate, aceºti oameni care erau atât de legendari ºi în timpul vieþii încât puteau determina un student sã vinã la facultate din cine ºtie ce colþ de þarã doar prin rezonanþa numelui lor, ºtiau cã studentul e o argilã modelabilã; ºtiau ºi sã îl trateze, pãrinteºte, ca pe un egal cu care se puteau angaja în discuþii. Existã un alt motiv pentru care se gândeºte aºa în zilele noastre - sau mai degrabã nu se gândeºte - în facultate. Problema e futilã comparativ cu celelalte, însã rãmâne la fel de acutã. Acum câteva zeci de ani, un seminar cu mai mult de 20 de studenþi era o aberaþie. Azi, se fac ºi seminarii cu câte o sutã de studenþi. Politica universitarã de-zastruoasã din punct de vedere intelectual a suplimentãrii la infinit a locurilor cu taxã a dus la situaþii neverosimile sau frizând absurdul. ªi cum nu era suficient cã un seminar cu o sutã de studenþi se transformã de fapt în curs, posibilitatea oricãrui dialog fiind abolitã, a apãrut ºi problema renunþãrii la admitere. S-a anulat astfel orice posibilitate de selecþie ºi s-a facilitat intrarea în facultate a unor studenþi, “plãtitori” sau nu, care fie cã erau matematicieni redutabili în liceu, fie erau buni fotbaliºti, au gãsit varianta lui “de ce nu Litere?”, studenþi a cãror legãturã cu Literele e la fel de accidentalã ºi imprevizibilã ca ºi cu orice altã facultate. Sunt oameni în mare parte oneºti, dar care ar fi fost la fel de potriviþi pentru Politehnicã sau Drept. Dacã singurul lucru important este sã ai o diplomã, atunci pe ea poate sã scrie orice. Important e cã existã ºi cã poate fi ataºatã la cererea de angajare sau înrãmatã acasã de pãrinþii mândri cã au un copil “intelectual”. Aceºtia ar fi cei trei mari balauri care ameninþã cu instaurarea definitivã a acelei cuminþenii intelectuale de care vorbeam. ªi mai grav e cã toate cele trei probleme de mai sus sunt interdependente, formând un cerc vicios din care cu greu se va putea ieºi, dacã va încerca cineva vreodatã. Rândurile acestea nu au pretenþia de a propune soluþii, tocmai pentru cã nu au o perspectivã obiectivã ºi din afarã. Obiectivitatea nu e nicidecum pretenþia acestui articol. El s-a nãscut mai degrabã din exasperare, din mici accese de furie la vederea mediocritãþii cu memorie bunã triumfând, din nostalgia dupã niºte oameni despre care se scrie sau se vorbeºte azi cu veneraþie. ªi mai ales s-a nãscut dintr-o speranþã, micã, ce-i drept, dar o speranþã cã poate vreodatã, pe coridoarele facultãþii se va discuta mai mult, nu doar despre fiºele care existã pentru cine ºtie ce titlu din bibliografie. Carmen Muntean

 


M-am tot întrebat de ce vãd o legãturã strânsã între tema unui astfel de articol - viciile Universitãþii (ºi, în speþã, ale Facultãþii de Litere) - ºi expresia româneascã “a umbla cu cioara vopsitã”. Aceasta pentru cã subiectul pãrea, la început, lesne de tratat - în lumina unor exemple convingãtoare, dacã ne gândim la aspectele concrete, vizibile zi de zi, pe care le materializeazã. Dar, pe mãsurã ce diferitele piese ale puzzle-ului începeau sã se închege într-o imagine unitarã, discursul a început sã-ºi surpe propriul schelet, alunecând pe o pantã violentã a acuzelor care, deºi întemeiate, nu aveau suportul unei indispensabile analize cauzale. Un demers pur expozitiv nu poate legitima o poziþie “anti”, dupã cum un potpuriu de aht-uri ºi oht-uri de tipul “nu se mai citeºte!”; “nu se mai pot impune valori!”, sub genericul e omul supt vremi nu sunt în mãsurã sã traseze cãi de veritabilã înþelegere (asumatã) a impasurilor fondatoare, darãmite sã propunã strategii efective de rezolvare a lor. Fireºte, nu putem omite o “dare de seamã” asupra neregulilor evidente care se petrec sub ochii noºtri, ai tuturor din facultate, indiferent de foncþie. Dar o simplã tiradã cinicã sau o sumã de astfel de tirade subiective n-ar putea conduce înspre vreo concluzie riguroasã, fie aceasta ºi personalã. Discuþia despre criza universitãþii, a valorilor, a validitãþii metodelor, despre necesara ºi mãcelãrita dihotomie profesionalizare/ cercetare ºtiinþificã (ºi contorsionatul sens al specializãrii); controversele privind racordarea Universitãþii ca instituþie la exigenþele unui hic et nunc înþeles ca expresie a punctelor de convergenþã dominante ale unei culturi - toate acestea sunt vechi ºi au însoþit schimbãrile esenþiale din evoluþia societãþilor civilizate. Evident cã nu se poate face abstracþie de o axã a modificãrilor de perspectivã cu privire la “problema universitarã”, aºa cum s-au succedat ele pânã în momentul de faþã. Dar aceste modificãri trebuie mai întâi supuse unei comparaþii critice cu schimbãrile de paradigmã socialã ºi culturalã din spaþiul românesc, iar apoi internalizate pentru a extrage necesarele diferenþe în configurarea unei forma mentis proprie Universitãþii autohtone. Nu ne putem explicita ºi îmbunãtãþi starea de lucruri actualã prin sincronizarea forþatã a infrastructurii învãþãmântului nostru cu modele din afarã, preluate doar la un nivel superficial, sub pretextul - vai! urgentissim al occidentalizãrii (cãci de la binele þãriºoarei, se trage binele nostru º.a.m.d cu lanþul raþionamentelor lamentabile prin care procustizãm sau supralicitãm, dupã caz, arãtarea culturii ºi a învãþãmântului românesc). Intrarea (teoretic dupã `89) sub auspiciile democraþiei ºi ale prost înþelesei libertãþi de opinie, ralierea inevitabilã la cerinþele europenizãrii ºi ale globalizãrii, toate acestea au modificat substanþial structura ºi conþinuturile planului de învãþãmânt preuniversitar ºi universitar în România. Schimbãrile sunt, cel puþin pe hârtie, viabile, dar nu existã încã formele necesare la nivel organizatoric - instituþional pentru a le aplica. Dupã cum nu existã nici suficiente cadre care sã le promoveze cu succes, ca sã nu mai vorbim de mentalitatea comunã româneascã deraiatã, comme jamais, de azi. Universitatea serveºte douã procesualitãþi: cercetarea ºtiinþificã ºi profesionalizarea. Prima aparþine unui grup restrâns de oameni, care îºi servesc societatea indirect; lumea lor aparþine teoriilor abstracte ºi se constituie într-un etalon care ajunge la mase într-o formã foarte diluatã ºi exclusiv în varianta aplicatã. Oamenii cãrora universitatea le este pârghie necesarã spre aºa ceva îºi permit sã trãiascã, într-un anumit sens, în afara timpului sau cel mult în viitor prin proiectele pe care le urmãresc. Masa studenþilor, însã, þinteºte spre profesionalizare, specializare, cuantificabilã în ani, grade ºi activitãþi prestabilite - ºi e firesc sã fie aºa, acesta e scopul fix, programatic al ideii de instituþie universitarã. Ei nu doresc - sau nu în mod complex,

E C H I N O X

29

Despre facultate ºi alþi demoni

money, everything is money, nu mai are timpul rãbdare, viaþa e scurtã ºi conºtiinþa de sine devine tot mai acutã ºi am obosit sã tot inventãm poveºti ca s-o adormim, ºi-am rãmas la mascã ºi-i ok ºi totul se reduce la tãcere pe urmã la mult zgomot pentru nimic, ºi apoi nu mai existã opoziþii ferme ºi ierarhice ci numai diferenþe acceptate etc. Ei, ca sã ciripim elocvent aceasta fumatã poveste ar trebui, cãz doarã suntem dintre cei bunicei, sã avem oareºce mijloace retorice la îndemânã care numai prin cetirea de literaturã variatã ºi de toate naþiile ºi, fie-ne iertat, sistematizatã diacronic ºi pe curente, s-ar putea dobândi. ªi ca sã fim pertinenþi, cuveni-s-ar dar sã cunoaºtem si ceva brumã de filosofie, ab ovo, riguros sistematizatã pe ºcoli, curente ºi sisteme pentru a servi grilelor noastre de aºezare în context ºi metodologiei discursului; ºi logica, clasicã, modernã ºi highly updated, ºi nu ne-ar strica nici un mic habar de mari scrieri ale antichitãþii latine ºi greceºti; nu se poate nici fãrã câteva chestiuni de stilisticã ºi terminologie literarã - Doamne, cum sã gustãm noi subtilitãþile prozodiei ºi tropii ºi un ritm frazeologic rasat, un climax ca lumea, un catharsis ca la carte, un deus ex machina impozant, un hybris imortel, un vers alb altoit pe-un alexandrin mãiastru ºi mai apoi schimbarea lor la faþã pânã în epoca noastrã dacã suntem ignoranþi chiar cu privire la marile epopei antice ºi nu cunoaºtem nici Dialogurile lui Platon? pãi, ne vãduvim de toate plãcerile literare înalte, de orice act critic, riscãm sã confundãm intensiunea termenului de literaturã cu, sã zicem, aceea a obiectului frigider; mai mult, trebuie mai ales tot timpul sã gândim triplu - diacronic, sincronic ºi comparativ - între culturi diferite, limbi diferite, arte de toate felurile ( picturã, sculpturã, arhitecturã, dans, teatru, film), cã doar literatura e un summum, o oglindã esteticã a realitãþii cu sincretismul ei oblíque. ªi, mon Dieu, puþinã politicã, sã înþelegem ce e aia o celulã socialã, ce reacþii comportã la spãlat prin diverse ierarhii ºi ce raporturi de forþe intervin, cum e cu algoritmul puterii ºi sã trasãm un X dupã toate aceste cunoºtinþe ºi din tooot sufletul nostru sã ziiiceem: “noi ne situãm aici”. A, sã nu uitãm de concurenþã: audiovizualul, prezentul ºi viitorul nostru iluminator, tâmpitor ºi, pe alocuri, mâncându-ne timpul biografic ca-n Momo - Tv, Internet, PC games, mass-media - cã nu se poate lupta împotriva necunoscutului. ªi nu în ultimul rând, sã trãim, sã citim cãrþile cele mai recente, sã fim deschiºi la nou, cã riscãm sã ne lase timpul în urmã ºi mereu sunt alþii sã ne-o ia înainte.............. am obosit cu tot parcursul ãsta de Castalie în miniaturã care moare-n legãnarea vremurilor noastre. Moare pentru cã aceastã accepþiune enciclopedicã a ideii de culturã nu mai e vandabilã pentru 90% dintre absolvenþii de filologie, ºi asta o dicteazã societatea în care trãim, azi, în 2006. Am pornit de la întrebarea: de ce are nevoie studentul obiºnuit, care se pregãteºte pentru dãscãlie, ca sã trãiascã? În mod evident, are nevoie de niºte direcþii clare, câteva dintre cele enumerate mai sus, ºi încã altele, de practicã efectivã, ca sã poatã sã-ºi îndeplineascã rolul social cu succes. În privinþa cunoaºterii, Lyotard afirmã cã, în postmodernitate, “Întrebarea, explicitã sau nu, pusã de cãtre studentul de stat ce se profesionalizeazã, nu mai este: e adevãrat? ci: la ce serveºte aºa ceva? În contextul mercantilizãrii cunoaºterii, aceastã ultimã întrebare înseamnã adesea: este vandabil?” Aºadar, criteriul de pertinenþã în evaluarea învãþãmântului universitar ar fi contribuþia lui optimã la o mai bunã performativitate a sistemului social, prin formarea de competenþe, iar nu idealuri, ºi toate acestea sub imperiul interdisciplinaritãþii; specificul predãrii ar trebui sã depãºeascã transmiterea de conþinut strict informaþional ºi sã orienteze înspre învãþarea tuturor procedurilor capabile sã amelioreze capacitatea de a conecta câmpuri pe care organizarea tradiþionalã a cunoºtinþelor le delimiteazã strict. Ceea ce devine clar e cã trebuie operatã o selecþie

în orice caz - sã descopere, sã inventeze sau sã demonstreze nimic nou la nivel de paradigmã, ci trebuie sã-ºi însuºeascã o selecþie de abordãri pe niºte zone de culturã - ca expresie a decantãrii “valorilor” pânã la un punct actual de care au nevoie pentru a putea trãi. Dar, trebuie sã ne punem întrebarea - de ce exact au nevoie pentru a putea trãi? Oare, cum spunea cândva Ortega y Gasset, de un sistem de “idei clare ºi ferme despre viaþã”? - ºi aici el include contactul cu existenþa publicã, pe post de practicã a învãþãrii, dar mai ales predarea marilor discipline culturale, multe ºi dupã modelul Universitãþii din Evul Mediu? Sã încercãm sã propunem, din fuga condeiului, umile mostre de ipotetice trebuinþe, dac-ar fi sã urmãm canonul umanist clasic, ale formaþiei noastre de filolog: noi s-ar cãdea sã cunoaºtem puþinã fizicã, ceva geografie, ceva istorie a religiilor ºi desigur multe tomuri de istorie ca sã pricepem cum adicã s-a modificat faþa lumii, a religiei ºi simþirea poeticã de când cu descoperirile cã pãmântul e de fapt cam rotund ºi cam se învârte în jurul soarelui ºi existã ºi terrae incognitae ºi civilizaþii ancestrale “noi”, neînþelese, pline de-nþelesuri ºi de paradisuri îmbãtãtoare ºi periculoase ºi compensatorii ºi care pot deveni colonizate, ºi civilizate, ºi exploatate, ºi distruse ºi regretate; ºi nu numai îngerii pot zbura, cã ºi pãmântenii ºi nu existã vrãjitoare, ºi poate cã existã extratereºtri ºi atunci nu mai suntem privilegiaþi; ºi ne bombardãm ºi ne clonãm ºi ne îngheþãm, cã time is


30

ºi niºte combinaþii în cadrul materiilor ºi materialelor pe care le folosim în învãþare pornind, la un minim nivel, de la principiul unei maxime utilitãþi, oferind structuri care sã oblige studentul sã gândeascã singur (iarã nu sã-ºi însuºeascã, rãpede, rãpede ºi pe de rost, ca bietul Trãsnea, materii concepute arid, uneori absurde ºi de multe ori autoreferenþiale pânã la suprasaturaþie care pentru el fac mai puþin sens decât pipa lui Magritte pentr-o gãinã, ºi culmea, sã promoveze!cu note mari, dacã nu cu bursã); sã aleagã, sã concluzioneze, modelat fiind de profesori care încurajeazã stadiul extrapapagalicesc al exprimãrii, ºi împins fiind, concomitent, de baioneta unui sistem (universitar º.c.l.) care, dacã ar fi unul de succes, ºi-ar îndeplini cele douã funcþii complementare - promovarea, respectiv ELIMINAREA elementelor studenþeºti uzând de criterii valorice reale. Astea sunt lucrurile de care ar trebui sã avem parte. Dar (cu mici excepþii), nici vorbã de aºa ceva în facultatea noastrã unde, de câþiva ani încoace, se întâmplã lucruri care frizeazã penibilul ºi absurdul. Sistemul e putred de la rãdãcinã, adicã plecând din preuniversitar, unde de acum ºapte ani se încearcã sau se simuleazã încercarea de lucru dupã manuale alternative ºi se vizeazã învãþarea, “pe inima goalã”, de concepte operaþionale cu care elevii sã poatã jongla când au în faþã orice fel de text, nu doar norma din manuale, care e ºi aceasta modificabilã dupã bunul plac al onoratului domn profesore-dacã are 60 de ani ºi n-are chef sã citeascã Femeia în roºu, introduce altceva, nu din aceeaºi clasã întotdeauna. Dacã e obiºnuit sã intre ºi sã-ºi dicteze lecþia, “comentariul”, sã cearã reproducerea lui ºi-ncã unul pe deasupra, cu copy-paste indiferent din critici, apoi nimeni nu-l va convinge cã-i bine ºi frumos sã implici elevii în descoperirea noilor conþinuturi, sã nu-i oprimi dacã au emis o opinie fãrã ghilimelele unui celebru -escu la sfârºit, cã aºa îºi dezvoltã, sãrãcuþii, gândirea, ºi cã tocirea unor comentarii chiar nu-i ajutã sã poatã vreodatã face ei singuri unul, cu cerinþe diferenþiate, cum li se va cere la sfârºit, când....? Ce? Cum anume li se cere, mã rog, la bacalaureat? -1. un text la prima vedere cu zece cerinþe a trei patru puncte din notã. Cerinþele-s atât de simple, cã ºi din greºealã le rezolvi, un punct din oficiu ºi iatã salvarea - dacã ºtii metafora ºi epitetul dintr-a ºaptea, o familie lexicalã ºi altele asemenea. Sã zicem cã nu ºtii - ei, atunci, 2. trebuie sã poþi toci cum se compune un C.V., proces-verbal, o cerere, scrisoare de intenþie etc. (nimic de zis, e nevoie de ele), pentru 2 puncte din notã, unde ai ºi ceva pentru redactare.Vine subiectul 3 ºi cauza eforturilor unui întreg liceu; se cere sã faci un eseu structurat pe, de exemplu, romanul obiectiv modern, urmãrind trãsãturi, tehnici ºi personaje. Pãi, doar vreo douã-trei romane fãcute în liceu nu se încadreazã în categoria asta. Deci pot scrie un comentariu tocit, pe care-l ºtiu ei, sãrmanii; chiar dacã nu trece mult de nivelul de rezumat ºi foloseºte conceptele din barem doar literal, fãrã a le pune efectiv în subiect, îºi primesc punctajul. Cu alte cuvinte, trebuie sã fii bãtut în cap sau sã dai foaia doar cu numele ca sã nu iei 5 - cã dacã povesteºti ce-ai fãcut astã-varã, tot ai punctaj- pentru redactare! Vedem dar cã argumentul cu bacalaureatul ca mijloc real de motivare ºi selecþie cade. Însã tot bacalaureatul ni se impune de la centru ca acreditare, împreunã cu mediile din liceu, a faptului cã un elev e apt, prin hazard, de a intra la Facultatea de Litere. Iatã o primã etapã în care sistemul nu eliminã, astfel încât un student care îºi depune dosarul la cinci facultãþi, printre care ºi Litere, ºi, fãrã a avea nici în clin, nici în mânecã ceva cu ea, poate fi admis. Pe lângã asta, politica facultãþii pare a fi orientatã exclusiv pe profit în detrimentul calitãþii, suplimentând locurile cu taxã la infinit, încât ºi dosare cu note mici au ºanse sã fie acceptate. La români existã o sintagmã favoritã

E C H I N O X

ºi melodramatic - eroicã, “generaþie de sacrificiu”. Ea se aplicã, de sute de ani, fãrã discriminãri ºi din cauze de perpetuã tranziþie, fiecãrei generaþii a unui popor tarat, care “îºi apãrã nevoile ºi neamul”, face, ca-n poveste, un pas înainte ºi trei înapoi, când îl apucã indignarea, calcã totul în picioare ca sã construiascã dublu la loc, ºi ridicã din umeri cu ochii îndreptaþi spre cer (vezi sinistraþii cu casele neasigurate) când îl loveºte fatalitatea. Câtã vreme o sã mai prelungim sensul ruºinos al acestei sintagme? Dintre aceste generaþii, unele aleg filologia, ºi printre ei existã ºi oameni valoroºi care vin aici din vocaþie. În facultate, însã, pe lângã lucruri frumoase, pe care le descoperã pe cont propriu, mai întâlnesc ºi o structurã educaþionalã bulversatã, pe care, în unele puncte, doar prestigiul vechi o mai þine. Studentul cautã direcþii, ºi gãseºte un haos de conþinuturi - literatura nu se studiazã nici ca istorie literarã purã, nici pe curente, iar teoria receptãrii nu comunicã îndeajuns cu cursurile de literaturã; gramatica româneascã se face dupã ºcoala clujeanã, cu o orientare simþitor diferitã faþã de Gramatica Academiei pe care suntem obligaþi s-o folosim cu toþii; fonetica limbii strãine e predatã doar teoretic, fiindcã nu se folosesc laboratoarele în acest sens, deºi acum douãzeci de ani se foloseau, ºi e absurd sã reproduci mecanic distribuþia unei x vocale, dar sã ai un accent execrabil ºi sã nu ºtii scrie Stephen, ºi ajungem sã ne întrebãm ce se face cu banii din atâtea taxe

plãtite de studenþi, când la nivel tehnologic nu vedem îmbunãtãþiri majore, când în bibliotecã scrie sã fumãm în “locurile special amenajate”, care nu existã, e mai bine sã fie plin de mucuri în faþa instituþiei; cursurile practice pentru limbã strãinã sunt neglijabile ca importanþã în numãr de credite ºi în raport cu cursul principal, ºi aºa ajungem, din elevi care în liceu traduceau Urmuz cu lejeritate, studenþi care au dificultãþi de exprimare; psihologia ºi psihopedagogia sunt niºte materii spectaculos de futile, întrecute doar de paleografie ºi slavã veche ºi introducere în cercetarea filologicã, cu lipsa lor de verificabilitate practicã realã la finele cursului. Latina e un caz particular de situaþie în care “te plângi fãrã sã te doarã”. Cei care au fãcut latinã serios patru ani ºi au dat tezã vor fi de acord, desigur, cã nimic nu e mai absurd decât sã încerci sã predai gramaticã latinã la grãmadã, într-un semestru, unor oameni habarniºti. Un câºtig mult mai mare pentru propãºirea noastrã intelectualã ar fi fost sã facem culturã ºi civilizaþie latinã, sau literaturã latinã. Se promoveazã toceala prin tipurile de examinãri propuse, de genul o mie ºi una de jumãtãþi de paginã de subiecte posibile, adicã toatã materia ºi sacrosancta bibliografie obligatorie din care primim numere diferite, la întâmplare, sau subiectul de curs pentru 10, reproductibil cu liniuþe, chiar dacã încurcãm parvenitul cu dandy-ul, nu ºtim ce e un catren, confundãm referatul cu eseul ºi analiza de text cu rezumatul, îl citãm pe ªerban Ciotulescu ºi pe La Martine, scriem to dye frecvent în loc de to die ºi perorãm despre di es irae, nu cunoaºtem noþiunea de cratimã, uitãm sau facem exces de i-uri ºi nu cunoaºtem succesiunea fireascã a timpurilor verbale în discurs. Toþi colegii care trec prin facultate în felul ãsta iau bursã ºi “se cred minunaþi”, apoi ajung fatidic la catedre, ilustreazã perfect a doua etapã în care sistemul nostru, înþelenit amniotic în mentalitatea comunistã unde se cerea promovabilitate totalã, refuzã sã-ºi îndeplineascã cu seriozitate funcþia eliminatorie, dintr-o fricã, probabil, de abolire a mitului inteligenþei universale la români sau din considerente financiare josnice. Cãci, dacã studenþii incapabili intrã în facultate, nu înþelegem de ce trebuie sã li se ofere supapele necesare (evaluãri de calupuri informaþionale învãþate pe de rost) ca s-o ºi termine! dacã nu pentru a suprima elitele ºi ideea de competiþie realã ºi pentru a ajunge cu toþii sã ne luãm modele de viaþã din emisiunea cu familia Vijelie. Decizia Facultãþii de a primi un numãr indecent de studenþi când nu existã spaþiu ºi cadre suficiente pentru o desfãºurare fireascã (excluzând orice asemãnare cu sardinele dintr-o cutie sau cu un cioban care urlã la oi) a cursurilor ºi seminariilor adaugã o notã de absurd în plus la tabloul acesta academic în care cererea mare, aºa dezorientatã cum o avem, nu poate fi întâlnitã de o ofertã administrativã valabilã. Tabloul nu ar fi complet fãrã o amarã trecere în revistã a unor figuri de magiºtri care se perindã pe la catedrã: avem profesori exigenþi ºi instruiþi, care se achitã elegant de sarcinile lor ºi comunicã efectiv cu studenþii - aceºtia însã sunt puþini sau nu se aflã în locuri - cheie ºi nu fac scopul articolului de faþã. Avem cadre capabile, dar care nu reuºesc sãºi adapteze discursul actualitãþii, ci au rãmas blocaþi într-un illo tempore împovãrat de ficþiune; avem profesori instruiþi, dar cu atitudini dispreþuitoare ºi tiranice; avem indolenþi, haotici ºi corupþi (3 în 1); avem “soldãþei de plumb” care desfãºoarã o muncã mecanizatã ºi opacã; avem oameni cu stofã de dascãli, dar care-ºi submineazã propria prestanþã printr-o blazare patologicã; avem tipul capabil, dar autist sau, lucru jalnic, capabil care simuleazã o senilitate bonomã; avem fanfaroni de speþã deplorabilã; avem oameni de o mediocritate ultragiantã care predau subiecte de maximã importanþã; avem “fixiºti” a cãror perspectivã îngustã aplicatã ca un baros asupra materiei e fan-


E C H I N O X

tastic de irelevantã în raport cu bunul-simþ literar; avem fantome la costum -a se-nþelege: oameni care intrã, ºi, uneori, fãrã sã salute, încep sã-ºi reia fraza din întâlnirea precedentã, dictând din vreun curs litografiat de acum multe zeci de ani, ºi aºa o þin, tot într-o dictare, fãrã a-ºi ridica ilustrele capete din foi, pânã la finele cursului, când rãsuflã uºuraþi - iatã - un semn de umanitate! - ºi ies la fel de absenþi precum au intrat. Mulþi domni profesori de o anumitã vârstã ºi cu renume, din tomurile cãrora cu toþii ne-am împãrtãºit încã din adolescenþã, ar trebui, în momentul în care nu-ºi mai pot face munca riguros ºi cu plãcere, sã se retragã, mãcar din raþiuni deontologice, dacã nu dintr-un normal instinct de autoconservare psihicã ºi dorinþa de a pleca cu capul sus (la propriu ºi la figurat). Fericiþi cei sãraci cu duhul - sau unii dintre aceia care, fãcându-ne seminarii ºi cursuri practice, îºi þin discursul la un nivel submediu, inocenþi de toatã prostia, blazarea sau revolta mutã din salã ºi îºi imagineazã cã ceea ce fac ei are un rost. Sau poate cred cã n-ar putea sã aibã vreun rost adevãrat, ºi se aºazã într-un punct fix al sãlii, cu gesturi ºi bâlbâieli anacolutice, punând întrebãri din seria “Nu-i aºa cã pãmântul e rotund?” ºi rãspunzând tot ei la ele, cu o mimicã de scuze. Într-un cuvânt, parcã ei înºiºi s-ar scuza cã se aflã acolo, tortura(n)þi, ca ºi cum impotenþa lor pedagogicã ori nu importã, fiindcã studenþii vor fi fiind, desigur,

31

mult incapabili ca ei?!, sau , oricum, neinteresaþi de orice li s-ar spune coerent ºi mai viu. Categoria asta nu suferã de prostie, cum eronat s-ar putea înþelege, ci de un fel de mefienþã funciarã în beneficiile oricãrui dialog cu studenþii. Iar aceºtia, la rândul lor, speculeazã un asemenea tip de atitudine ºi-i rãspund cu aceeaºi monedã - astfel intrãm într-un circ virtuos al falsei emulaþii pornind de la aspecte derizorii. Cu siguranþã existã multe alte lucruri de spus ºi perspective variate de înþelegere a lor. “Viciile” universitãþii, ºi ale facultãþii noastre în particular surprinse subiectiv pânã aici depun, credem, mãrturie despre iminenþa pierderii a douã elemente constitutive ale unei instituþii de învãþãmânt superior: statura academicã (acea izolare necesarã a specificului Universitãþii faþã de mase, care se impune singurã prin mijloacele selective ale valorilor verificate) ºi autoritatea academicã - modul în care o formã de învãþãmânt superior îºi justificã un grad de creditare a importanþei în cadrul unui stat, prin menþinerea unor standarde stabile ºi “emiterea” de absolvenþi profesioniºti. Dacã aceste constatãri, care se aflã cu siguranþã pe buzele tuturor, vor rãmâne fãrã ecou pentru multã vreme, rãmâne de vãzut. Deocamdatã, privim cu stupefacþie la câte posibile rãspunsuri poate avea proverbul “Ai carte, ai parte- de....? Gabriela Cotuþiu


32

E C H I N O X

cronici Florina Ilis, Cruciada copiilor, Editura Cartea româneascã, Bucureºti, 2005 Primele douã romane ale Florinei Ilis (Coborârea de pe cruce - 2001 ºi Chemarea lui Matei - 2002) au plãtit un mare tribut politicii editoriale contemporane. În acest context, mã întreb ce s-ar fi ales de receptarea Cruciadei copiilor, dacã ar fi fost publicatã la Cluj. Probabil ar fi atras atenþia câtorva inelectuali, mai clar, câtorva filologi. Dar, premiatã de “România literarã”, cartea anului 2005 - greu de crezut. Sã fie editurile clujene prea provinciale sau Bucureºtiul prea fãrã de ochi? Adevãrul e, conform cliºeului, undeva la mijloc. Un lucru, însã, e sigur. Cartea Româneascã (by Polirom) a asigurat Florinei Ilis o vizibilitate de care avea, pe bunã dreptate, nevoie, întrucât imaginea publicã, “economia receptãrii” a devansat demultiºor - nu încape vorbã - “turnul de fildeº”. Cruciada copiilor este un roman ce se cere, înainte de toate, povestit. Orice “variantã” de analitism pãleºte în faþa acestui deziderat. Fluenþa faptelor se susþine la nivelul naraþiunii de permanenta virgulã care înlocuieºte orice punct împotrivitor diegezei. Fiecare nou aliniat începe cu aceeaºi formulã, parafrazã, cu care cel anterior se încheie, iar aceasta nu þine de “meºteºuguri lingvistice”, ci de reþeaua secretã care înnoadã firele unei lumi într-o metafizicã narativã. Însã, pentru cã naraþiunea debuteazã sub semnul fragmentarului (înºelãtor semn), cum sã înþelegem legãtura dintre Baronu, cu afacerile lui dubioase, Ilarie, alcãtuitorul de softuri, celebrul jurnalist Pavel Caloianu, frivola jurnalistã Antonia, badea Vasile din Ieud, pentru care toate ºtirile despre C.F.R. sunt legate de scumpirea biletelor, dar el are cupoane, nu-l afecteazã, medicul Lucreþia Petraru, care în câteva zile va zbura peste ocean unde soþul ei o aºteaptã, baronul local Nicolae Arghir, impecabilul om de afaceri Alexandru Aldeman, Filicã - paznicul violator de pubere instituþionalizate, Irina din Moineºti, cea bolnavã de sida, doamna Brediceanu cãutându-ºi sora, în cãutarea ei dând de o potenþialã fiicã ºi de moarte? Abia momentul declanºãrii cruciadei dezvãluie cã toate flash-urile lucrau, de fapt, întro macro-construcþie a cãrei arhitecturã n-am anticipat-o. O poveste a începutului de mileniu este acest al treilea roman al Florinei Ilis, despre un tren plin de copii care pleacã din Cluj spre litoral. Câþiva bãieþi dintr-a ºasea, coordonaþi de Calman, un vagabond care se apropia vertiginos de momentul în care va câºtiga cu jetul urinei lui concursul de dãrâmat sticla de coca-cola plinã, reuºesc, dupã tragerea semnalului de alarmã, sã-ºi blocheze profesorii în compartiment, sã-i imobilizeze pe conductorii de locomotivã ºi sã punã mâna pe tren. Îl opresc aproape de halta Posada. Sunt hotãrâþi sã-i tragã la rãspundere pe adulþi, concep revendicãri. Dilema e cã nimeni nu ºtie cine controleazã trenul, iar cum tragedia de la Madrid era proaspãtã în imaginarul colectiv, teroriºtii devin prima mare ficþiune credibilã. Cruciadei copiilor bine hrãniþi, cu pãrinþi ºi crescuþi în puf li se vor alãtura copiii strãzii, roade ale unor avorturi neînfãptuite în timp util, scursuri ce

nu ºi-au trãit vreodatã inocenþa. În cele din urmã, forþele de ordine vor dezamorsa conflictul, redându-i pe copiii ªcolii Generale nr. 10 îngrijoraþilor pãrinþi, care nu vor înþelege niciodatã cã cele douã lumi (a lor ºi cea a copiilor) “sunt separate între ele prin graniþe biologice mai inviolabile decât cea a sexului sau cea sacrosanctã a speciilor”. Pe scurt, aceasta este povestea cruciadei. Farmecul, forþa îi vin din balansul lucid, dar voit alunecos, între “fresce” de un realism nãucitor ºi scene a cãror frumuseþe halucinantã scapã neinfestatã de calofilie. Spre deosebire de naratorul omniscient, deºi printr-o persoanã a treia, vocea narativã nu redã ceea ce vede, ci descinde în interioritãþi atât de diferite între ele, “se încarcã” cu pattern-uri culturale ºi psihologice specifice fiecãreia (dintre interioritãþi) pentru a ni le putea reda în intimitatea lor. Numai urmând acest un traseu, telling-ul Florinei Ilis se împlineºte. Sunt transpuse narativ, urmând tiparul unei corespondenþe de unu la unu cu realitatea zilelor noastre (fãrã ca miza sã se consume integral în mimetism), toate “ticurile” lingvistice, morale, mediatice, cliºeele relaþiilor sociale: deputatul Nicolae Arghir, cu toate judecãþile lui corupte, afacerile murdare dintre lumea interlopã ºi poliþie, “mediul” jurnaliºtilor, discuþia din trenul de Bucureºti, cealaltã discuþie, a profesorilor, din trenul cu copii, dar mai ales copiii: “Toate fetiþele s-arunce mâinile sus! La toþi bãieþii le vom de câte un sãrut! Cântau fetele dintr-a ºasea la unison, urmãrind melodia care se auzea la casetofon, ridicaserã toate mâinile sus, dupã cum le cerea cântecul, dar nu se gãsea între ele decât un singur bãiat, Mihnea, cãruia sã-i dea sãrutul promis de veselul hit”. Scenele erotice sunt intens feminizate. Cu toate acestea, ele nu sfârºesc nici în excese pudibonde, Florina Ilis animând o naturaleþe aparte fãrã a se sprijini pe vreo prejudecatã artisticã sau socialã, dar nici în excese pornografice, atât de la modã în debuturile literare ale ultimilor ani. Deºi partida de amor dintre Sabina ºi Alexandru Aldeman este explicitã, ea se pãstreazã la distanþã, pe de o parte, de simpla redare mecanicã a coitului (plus “disconfortul lexical” de rigoare), evitând, pe de cealaltã ºi “liricizarea dragostei”. O datã ce ºi-a gãsit ritmul, în acest plan, scriitura Florinei Ilis se individualizeazã, devine un brand. N-ai cum sã no recunoºti. Meritã evocat dozajul aproape perfect de candoare ºi sexualitate necoaptã din seara când “Calman îi prinse (Soniei) degetele subþiri într-ale lui ºi i le strecurã în pantaloni prin deschizãtura fermoarului, ajunse cu uºurinþã la sexul imatur, brusc trezit din amorþealã, îl cuprinse tulburarea când degetele fetei îi atinserã mãdularul, se apropiase atât de mult de el, (...) ridicându-i spre nãri ca o adiere caldã de vânt mirosurile crude ale corpului lui combinate cu cel al detergenþilor buni ce urcau din hainele fetei”. Lumea Florinei Ilis (lumea noastrã) este sufocatã de mituri ficþionalizatoare (internetul, mass-media, Harry Potter). Ilarie se mirã cum “de la o simplã sintagmã - cruciada copiilor - sã creascã o altã lume insuportabil de realã închipuitã sub bolþi numerice, într-un sistem de combinaþii binare infinite”. Infinitatea de mail-uri care asediazã site-ul

inocenþei sugereazã faptul cã virtuala cruciadã ar constitui un model ontologic concurenþial faþã de realitate. Dar niciodatã în acest roman nu putem merge pânã la capãt pe mâna ficþiunii. Moartea biologicã se lasã cel mai greu ficþionalizatã, pentru cã “moartea este singura întâmplare a cãrei invazie nu pune la îndoialã realitatea, restul sunt ficþiuni” spune Pavel Caloianu, fabricantul de realitãþi. Iar dacã în tiparul clasic al cruciadei moartea echivaleazã cu martirajul, în cruciada copiilor moartea survine pe fondul unor accidente. Cinic ºi ironic. Precum dansul lui Remus Domide care se legãna când spre stânga, când spre dreapta, ascultând cum rãzbat cuvintele lui Eminem din sicriul închis, “oare cât or sã þinã bateriile? se gândi el, le cumpãrase doar cu o zi înainte, erau baterii alkaline”. De aici ºi seriozitatea, gravitatea unui roman care, interpretând într-o manierã atât de originalã o referinþã culturalã a Evului Mediu, face radiografia României contemporane, dezvãluindu-i colapsurile, aroma, jegul. Claudiu Turcuº

Ruxandra Cesereanu & Co., Made in Romania, subculturi urbane la sfîrººit de secol XX ºi început de secol XXI, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2005 Colecþia de articole coordonatã de Ruxandra Cesereanu în volumul Made in Romania, subculturi urbane la sfîrºit de secol XX ºi început de secol XXI, îºi propune sã opereze o radiografie a mahalalei româneºti, încercînd realizarea acestui lucru prin sondarea imaginarului a douã manifestãri muzicale emblematice pentru ceea ce se numeºte în mod curent subculturã: manelele ºi hip-hopul. În debutul cãrþii, R.C. ne înºtiinþeazã cã strategia tinerilor analiºti este aceea de a “lua taurul de coarne”, aceºtia comiþînd “radiografii sceptice, ironice, moralizatoare, sau boem speculative”. Alin Rus, Graþian Cormoº, Andreea Viºan, Andrei Costina, Octavian Coman, Paula Beudean, Geanina Sãlãgean, Mihai Rãu, Ada Ivanov, Mãdãlina Furiº, Adrian Dohotaru, Daniel Iftene, Tatiana Onilov, Dora Ghecenco, Mihai Gãldean, Camelia Nistor, Speranþa Câmpan, Codruþa Simina, Mihai Pedestru ºi bineînþeles Ruxandra Cesereanu sunt semnatarii “microeseurilor” care constituie corpusul acestei cãrþi. O carte care are destulã culoare (i.e. suficientã lipsã de morgã academicã), încît sã fie cît de cît accesibilã, dar este ºi, trebuie s-o recunoaºtem, inegalã din punctul de vedere al valorii textelor. Asta în condiþiile în care cîteva dintre eseuri sunt scrise superfluu, iar tema


33

E C H I N O X este tratatã într-un mod naiv ºi cliºeistic. Astfel, citim în eseul B.U.G. Mafia ºi Paraziþii - un exerciþiu pentru mentalul colectiv românesc, al Cameliei Nistor, cã autorul regretã “cã s-a ajuns sã se cînte o asemenea muzicã ºi cã aceasta ºi-a cîºtigat ascultãtori fideli”, asta chiar dacã cele douã trupe prezintã “frînturi dintr-o realitate care existã”, dar “vulgaritatea” cu care este prezentatã aceastã realitate este “nepotrivitã, de prost gust ºi ridicolã”. S-ar putea ca aserþiunile Cameliei Nistor sã fie adevãrate în ceea ce priveºte poetica celor de la B.U.G. Mafia, dar în ce-i priveºte pe Paraziþii þinem s-o contrazicem - ºi cred cã oricine a ascultat mãcar o datã versurile acestora din urmã o va face; ne gîndim aici la abilitãþile peste medie a celor de la Paraziþii de a face calambururi lingvistice, de uºurinþa cu care aceºtia creeazã replici memorabile, chiar dacã uneori scabroase, cinice, uzitînd grotescul. Ne mai gîndim ºi la faptul cã atunci cînd scrii la un asemenea nivel, astfel de confuzii sunt de evitat. Însã fluctuaþiile valorice în cazul unei colecþii de eseuri cum este cea de faþã sunt previzibile ºi chiar, aº spune, de neîmpiedicat. Privit în ansamblu, volumul are “de toate” ºi acoperã un spaþiu larg de subiecte ºi tematici: de la relatãriile “de pe teren” pînã la rezumatul unui bildungsroman - traseul existenþial al mahalagiului ºi al mahalagioaicei, trecînd prin inventarierea unor manifestãri esenþiale, cum ar fi nunta de mahala. În Made in Romania gãseºti atît texte analitice, cum este Mahalagii în cetate al lui Graþian Cormoº, de sintezã, precum O perspectivã antologicã asupra mahalalei semnat de Alin Rus, dar ºi mici bucãþi de prozã, cum ar fi textele semnate de Andrei Costina, Octavian Coman ºi Adrian Dohotaru. Nucleul ideatic al cãrþii este emergenþa periferiei spre centru ºi înghiþirea vizibilã a acestuia din urmã în structurile celui dintîi. Miza principalã fiind aceea, dupã cum o spun autorii înºiºi, de a problematiza, de a pune semne de întrebare acolo unde acestea au fost ºterse, sau acolo unde nu au fost puse deloc. Iatã cum conchide, constructiv, Graþian Cormoº, la finele textului sãu: “Nu e de ajuns sã blamãm un anumit comportament periferic în raport cu principiile centrului radiant, ci trebuie puse la dispoziþie alternative culturale viabile, concurente ºi pilduitoare faþã de comportamentul mahalagesc.” Aceasta este, credem noi, o atitudine, pentru cã la nivelul întregului volum se disting, subtil, douã atitudini: una este cea citatã mai sus, constructivã, de cãutare a unei alternative, iar cealaltã atitudine este aceea a îndemnului la purgaþie moralã cu orice preþ. Iatã ce spune Ruxandra Cesereanu în, de altfel impactantul text Fuck you România! & Me cago en esos putos Rumanos, hijos de puta, text care ºi încheie volumul: “Ca sã scape de astfel de pamfletãri ºi injurieri riscante, românii ar trebui sã depunã eforturi concrete pentru curãþarea imaginii lor în exterior ºi interior, asumîndu-ºi aceastã igienã cît se poate de serios.” Andrei Doboº

Al. Cistelecan, 15 dialogguri critice

Vasile Voia, Invalizii zeului Apollo

“Acum, când ne-aam pierdut toate iluziile ºi ne tãvãlim într-o o tristã realitate...”

O carte ce ºi-a luat drept reper un curent încã supus contestãrii, sau, în orice caz, reconsiderãrii sale periodice. O carte care, fãrã a-ºi trãda acest reper, îl problematizeazã totuºi din unghiuri ºi perspective diferite. O carte care, la fel cum Romantismul german “prevesteºte simptomatic modernitatea”, propune o privire cãtre, o privire ce se ramificã din centralitatea sa pentru a atinge, sau cel puþin a intui decoruri ºi margini nebãnuite. Aºa ar putea fi pe scurt, ºi deci, prea puþin cuprinzãtor, definitã cartea lui Vasile Voia. Aºa cum este relevat încã din subtitlu, Invalizii zeului Apollo îºi propune rolul unui intermediar, al unei cãi de acces aºadar, spre ceea ce este, sau ceea ce ar putea fi poezia modernã. Tot aici sesizãm ºi punctele de referinþã ce vor duce implicit la desfãºurarea celor douã mari direcþii ale cãrþii, concretizate printr-o problematizare a artei poetice, a lui Novalis, pe de-o parte, ºi a lui Hölderlin pe de altã parte. Avem deci de-a face cu o carte “deschisã”, o carte care îºi solicitã în mod direct continuitatea, care tinde spre ºi care totuºi se valorificã, fiindu-ºi suficientã sieºi. Deºi posesoare a douã nuclee la o primã vedere, figura centralã (ºi cea mai reprezentativã) va rãmâne cea a lui Novalis, figurã ce serveºte drept unitate primordialã pentru cinci capitole. Dacã iniþial se poate observa o teoretizare generalã, o privire de ansamblu asupra a ceea ce ar reprezenta mitul modern al poeziei, ulterior conceptul problematizat devine concret, o unitate stabilã, mai degrabã urmãritã decât urmãrind un circuit comparatist. Ceea ce survine în travaliul deja conturat, este o atitudine comunicativã, o interacþiune concretizatã printr-o oglindire succesivã a imaginii - centru în portretizãri diferenþiate ce reuºesc, unele sã se apropie, altele sã se îndepãrteze proferând astfel rezultatul unei multiplicitãþi. Astfel întregul se traduce în fragment, fiecare la rândul sau urmãrind scopul mai îndepãrtat pe care ºi l-a (pre)stabilit. Abordarea propusã în Invalizii zeului Apollo nu se limiteazã însã la o simplã evidenþiere poeticã, cum de altfel nici nu va recurge la adevãrul unei singure teorii. În cadrul interpretãrii operei fundamentale a poetului se poate remarca nu doar distincþia între latura biograficã ºi cea profund creatoare, ci ºi pluralitatea variantelor de reconsiderare a aceluiaºi “capitol” încã neîncheiat. Ceea ce face încã o datã din Novalis figura centralã a primei (ºi celei mai laborioase) pãrþi este legãtura pe care el însuºi o intermediazã între capitolele disparate ale lucrãrii. Dacã prima sa funcþie a fost una pasivã, asimilantã, strict legatã de sursele din care ºi-a extras inspiraþia ºi conceptele filosofice, a doua este una productivã, creatoare; nu mai sunt prezentate origini, ci rezultate concrete; nu se mai teoretizeazã (doar) poezia, discursul mutându-se în latura viziunii sale estetice. Novalis este aºadar menþinut în aceeaºi poziþie privilegiatã pe tot parcursul traiectului comparatist, poziþie întãritã prin capitolul V (Timpul ºi destinul poetului). Aici rolurile anterioare, de preluare ºi creaþie, se statornicizeazã, devenind origini pentru un nou demers multiplicat. Este momentul în care stabilitatea valorii sale este desãvârºitã, acceptatã ca atare ºi deci staþionarã pe un plan introductiv. Începutul, al unui nou curs de asocieri, îºi fundamenteazã baza în conceptul originar, privind întrucâtva retrospectiv ºi mai apoi, stabilindu-ºi reperele ºi limitele. Novalis continuã astfel sã desemneze centrul aceluiaºi principiu comparatist, rãmânând un punct de plecare, exercitându-ºi linear influenþa, atât asupra Romantismului, cât ºi asupra Simbolismului. Fie corelat cu Nerval, prin prezenþa onirismului, fie cu Baudelaire, prin corespondenþe ºi analogia universalã, fie cu Mallarmé prin forþa cuvântului poetic, idealismul magic, principiu esenþial al gândirii sale poetice, este înfãþiºat de fiecare datã ca premergãtor a ceva.

Sunt cuvintele pe care le citeazã Mircea Zaciu întrunul dintre cele 15 dialoguri critice ale lui Al. Cistelecan, apãrute la editura Aula în 2005 ºi sunt simptomatice pentru cã, deºi rostite în 1990, ele sunt la fel de valabile astãzi, dupã 16 ani. În relaþionarea acelor ani clocotitori cu prezentul stã de fapt miza cãrþii lui Al. Cistelecan. Dincolo de valoarea de document, în fapt adunarea în volum a interviurilor date în revista Vatra de 15 mari personalitãþi culturale în perioada 1990 - 2005, un alt mare merit al cãrþii e faptul cã mijloceºte punerea faþã în faþã a ceea ce se credea ºi se pronostica atunci cu realitatea de azi. În acest sens, un exemplu tragic, dar de o ironie superbã, e opinia lui I. Negoiþescu dintr-un interviu din 1990, care credea cã în foarte scurt timp se va termina cu revizuirile literare. Sã mai menþionãm cã una dintre întâlnirile “României Literare” din 2005 avea ca subiect tocmai aceste revizuiri...? Exemplele de acest gen sunt multe pe parcursul cãrþii, unele la fel de sumbre, altele încãrcate de o tandrã nostalgie: “ În plus aici Humanitas bate recordul - cãrþile nou apãrute sunt de o urâþenie cumplitã, scoase fãrã excepþie pe o hârtie mizerabilã, într-o tehnicã tipograficã primitivã, cu cerneala aproape ºtearsã, cu pagini de necitit”, spunea Mircea Zaciu în 1990. În definitiv, toate cele 15 dialoguri din acest volum au câteva fire ideatice care le justificã alãturarea: naþionalismul, problema Basarabiei, balcanismul (dintre cele etnice), direcþiile de evoluþie ale literaturii, revizuirile, locul literaturii române în Europa ºi în lume (dintre cele estetice) ºi mai ales, problema colaboraþionismului ºi a eliminãrii tuturor reminiscenþelor vechiului regim. Un singur punct slab pare sã aibã aceastã carte, altfel atât de bine ºi de solid construitã, iar acesta e tocmai la nivelul construcþiei: e vorba de “împrãºtierea” cronologicã a textelor, dãunãtoare unitãþii volumului. Dacã majoritatea interviurilor sunt luate în anii ‘90 - excepþie fãcând un interviu cu Virgil Nemoianu din 1999 - finalul cãrþii e format din douã texte foarte recente. Unul, din 2003, e un dialog cu H. R. Patapievici, care se ocupã mai mult de Omul recent decât de o radiografiere a vremii, iar al doilea, din 2005, cu G. Dimisianu, încearcã sã fie contrapunctul interviurilor de început ale volumului, dar problemele tratate atunci sunt reluate doar în treacãt. În afarã de aceste mici scãderi, discutabile de altfel, volumul lui Al. Cistelecan rãmâne o radiografie la mai multe mâini a culturii ºi societãþii româneºti din aceºti atât de tulburaþi 16 ani, o radiografie necesarã mai ales pentru a ne putea evalua realist progresele. Rãspunsurile însã sunt de cele mai multe ori nici mãcar grave, ci de-a dreptul tragice. Carmen Muntean


34

E C H I N O X

De aici, poate, ºi ideea generalã a unei introduceri, a unui drum problematizat într-un sens (deºi problematizarea de faþã se întinde totuºi pe mai multe direcþii), de propunere ºi tratare ce se menþin în permanenþã deschise. În ceea ce priveºte al doilea aºa-zis nucleu al cãrþii, abordarea nu permite prea multe intervenþii, fapt care nu transformã însã acest ultim capitol într-o unitate total neglijabilã. Problematizarea creaþiei lui Hölderlin, destul de restrânsã, prezintã mai degrabã momente ale acesteia, poetul, spre deosebire de Novalis, fiind mai puþin supus, în acest sens, actului comparatist. Ceea ce este în special tratat, ºi ceea ce, de altfel, dã ºi savoarea capitolului se referã particularizat la diferitele teoretizãri care au luat în calcul poezia hölderlinianã. Nu pot fi astfel omise viziunile ulterioare epocii poetului (dintre care de o mare relevanþã, cea heideggerianã), care, printr-o reinterpretare ºi deci, printr-o actualizare a operei acestuia, merg în aceeaºi direcþie ascensionalã. Privitã în acest sens ºi alãturând douã etape ce nu se cer altfel decât premergãtoare, Invalizii zeului Apollo se susþine atât din punct de vedere teoretic, cât ºi prin direcþia de analizã. Lucrarea rãmâne aºadar imaginea unui orizont deschis spre ºi în care îºi va purta ºi impregna potenþialele influenþe. Diana Mãrculescu

Andrei Oiºteanu, Cutia cu bãtrâni

Zoosofia din 1980 mi-a pãrut germenele unui nenãscut roman spectaculos, prin urmare o prozã a lui Andrei Oiºteanu, venitã ºi din aceeaºi perioadã ºi pe deasupra promiþând într-o manierã similarã liste ºi inventarii, se cere primitã cu simpatie. O reeditare. Andrei Oiºteanu, Cutia cu bãtrâni, roman, cu o prefaþã de Dan C. Mihãilescu, editura Cartea Româneascã, Bucureºti, 2005. E vorba de douã texte comunicante (chiar printr-o verigã - vertebrã), care pot însã reclama independenþã epicã unul faþã de celãlalt: Comisionarul ºi Arhivarul. Un foarte plãcut ton matein (regãsit ºi pierdut de Andrei Oiºteanu în mai multe rânduri în cartea sa), remarcat de majoritatea cronicarilor primei ediþii (editura Meta, 1995), e o poartã de salvare a acestui text, altfel cu o elasicitate limitatã, la o vârstã interbelicã a romanului românesc, ºi, din pãcate pentru o astfel de conformaþie, o carte nãscutã târziu (1978-1981). Orientul proxim din prima aripã a dipticului Cutia cu bãtrâni e un loc autentic, magnetic, una dintre destinaþiile bune ale romanului lui Andrei Oiºteanu, ºi, pe deasupra, frumos strãjuit în literatura românã (el rãmâne dupã ce scuturi cartea de urâþeniile sale anticarice ºi rãtãcirile baladeºti) - un Orient cu nimic mai prejos decât acela din Craii de Curtea-Veche. Textul exemplificã însã cum o livrescã reþea de simboluri, pânã la urmã explicitã ºi previzibilã, un cerc închis ca un perpetuum mobile, nu este neapãrat o construcþie subtilã. Pentru antropolog sunt locuri comune istoriile în care Andrei Oiºteanu încearcã

sã trezeascã un realism magic balcanic (cu implicitul viciu manierist de supralicitare a imaginilor) uºor contradictoriu faþã de obstinaþia sa de a clãdi cu simboluri (investind în imagine dupã modele hieratice). Textul nu poate paria în aceste zone: ele îl traduc numai pe Andrei Oiºteanu, cu preocupãrile sale. Mai puþin o carte despre bãtrâneþe, cât un roman al obiectelor lipsite de orice funcþionalitate afarã de variile lor artificii magice, un roman care le distribuie sau le aduce împreunã, Cutia cu bãtrâni alunecã în spasme - scãpãri ale imaginaþiei mai cu fiecare ieºire din sfera mitologiilor consacrate. La periferia existenþialismului, Comisionarul propune un dialog despre sinucidere, o aplicaþie cu argumentele relativ uzate. Dialogul se interpune ca un colaj peste textura de cinematografie mutã impusã de efectele luminoase din camera cu o singurã ieºire. Un colaj trebuie sã fie, aºa cum era de aºteptat, ºi cartea, cu aliaje de cleiuri în cantitãþi vizibile ºi de calitãþi inegale, ieºind printre obiectele în care regreseazã textul. Este în acestã Cutie... o enormã lipsã de structurã (nu o structurã groso modo, cu sertare, în care prima parte îºi rãspunde în partea a doua, ci o structurã în sensul romanului modern, datã de subtilitatea construcþiei, ºi Andrei Oiºteanu nu este un constructor). Dupã alegerea unei zone, a unei teme, a unor motto-uri potrivite, conceperea unui inventar ºi stabilirea numelor simbolice, vãzându-se probabil pregãtit, romancierul începe sã scrie. Iar imaginile, ele se pot lua de ici, de colo, de ele nu duce lipsã, numai cã nu acoperã (oricum le-ar aglomera sau partiþiona) lipsa construcþiei. Din Zoosofia n-au rãmas în romanul Cutia cu bãtrâni decât unele talismane din corn de inorog pe care Andrei Oiºteanu le îngrãmãdeºte pânã la refuz în vamele dintre visurile sale simbolice. Que voulez-vous...? În acestã generoasã întrebare, romanul lui se pierde, pentru cã miza e ºtearsã, iar alegerea se gãseºte îngrãditã de prea puþina mobilitate a textului, varietatea sa fiind numai aparentã (exact la fel ca în cazul obiectelor puþin vii ºi aºazis stranii, cãrora le gãsim de cuviinþã acest început de frazã din Crai...: O pâclã râncedã de viþiu apãsa veºtejitoare asupra mizeriei decorului: tot ce se vedea acolo, la lumina lipicioasã, cernutã prin fustele creþe de hârtie trandafirie de la lãmpi, nu numai cã era urât ºi de soiul cel mai prost, dar ieºit de soare, pãtat de igrasie, prãfuit ºi afumat, mâncat de carii sau de molii, ºchiop sau schilod, ciobit, rupt sau desperecheat...). Lucia Roman

George Vulturescu, Nordului

Monoggrame

pe

pietrele

Nord în destrãmare La editura Limes a apãrut anul acesta utimul volum de poezii al bine cunoscutului sãtmãrean George Vulturescu - Monograme pe pietrele Nordului - ce se înscrie pe aceeaºi coordonatã tematicã a “nordului“ obsesiv (ºi obsedant în acelaºi timp), complementar cãrþilor Nord, ºi dincolo de Nord (2001) ºi Stânci nupþiale (2003). Vãzut drept continuator al ºcolii expresionismului ardelean de cãtre Al. Cistelecan sau ca “întârziat al generaþiei optzeciste” - Nicolae Oprea, George Vulturescu îºi înscrie ultimele poezii în þãrâna aceluiaºi topos pseudo - mitologic, marcat de Muntele nordic, crâºma lui Humã sau de cãtre filosofii vulturescieni - Moº Achim ºi Row. La o primã lecturã noul volum completeazã blancuri din zodia personalã - cea a “cuþitului însânge-rat” marcat fiind de o intertextualitate abundentã, dar fiindcã trimiterile se fac cu precãdere la celelalte cãrþi, senzaþia creatã e cea a unui spaþiu claustrofobic, depresiv prin schizofrenismul nordic. Acolo unde “mâna cu care scrii e una cu mâna de pe cuþit”, în ciuda virilitãþii forþelor care se înfruntã pe fiecare stâncã caligrafiatã de fulgere, spaþialitatea e marcatã de o singurãtate caracteristicã - acel “vagin în care trupul tãu alunecã, tremurã, fãrã orgasm”, cum avea sã scrie poetul în Stânci nupþiale. Bazat pe aceleaºi elemente epi-fanice (fulgerul mitologic ce tatueazã destine în oasele nordului ºi cuþitul ce “elibereazã suflete”), toposul poetic vulturescian pierde în ultimul volum din sacralitatea incipientã: de la “În Nord fulgerul e vedere de Dumnezeu/ ºi cuþitul e vedere de celãlalt” la “piatra pe care nu cade fulgerul nu poate deveni zeu” asistãm la o sustragere a miticului de sub incidenþa senzorialului poetic. Aceastã desacralizare manifestatã în prima fazã prin interzicerea perceperii destinului de cãtre personajele vieþuinde printre tainele Nordului se va extinde pânã la anularea centrului: “Într-o dimineaþã îndreptându-mã pe/ cãrãrile ºtiute am vãzut cã nu mai exista/ Muntele.” Pierderea fizicã a Nordului (muntele devine o echivalenþã a Nordului) este refulatã într-o cãutare interioarã, într-o metafizicã a ascendenþei spre “li-tera adulterã”: “Atunci/ m-am gândit cã poþi urca Muntele ºi/ stând la masa lui Humã: el e în/ tine sau nu e deloc...” Demitizarea (posibil demistificarea) îºi face loc ºi prin lãrgirea orizontului poetic cãtre un neo-expresionism civilizant: dincolo de frumuseþea naturalã ca “un copac fulgerat”, dincolo de piatra ca “o pâine cu care se hrãneºte tãcerea de pe vârfuri” existã mlaºtina din faþa blocului, “oraºul poeþilor canonici” cu “amfiteatrele Academiei” ºi “Marea Aulã”, existã carnavalul - locul unde “îþi poþi dansa/ boala, poþi so arzi în cercul de foc al ochilor/ care te privesc”, unde “nimeni nu ºtie dacã dansãm/ singuri sau dacã altcineva danseazã în/ noi”. Astfel, la o a doua lecturã se pot observa nenumãrate schimbãri produse la nivelul viziunii poetice sau în cadrul toposului nuanþat mitologic faþã de volumele anterioare. Totuºi, configurarea aceloraºi motive ºi caractere, a aceleiaºi spaþialitãþi poate da, uneori, senzaþia de redundanþã, de intertextualitate (paradoxal, cu efecte contrare rolului ei) închisã, de repetabilitate deranjantã. Deocamdatã e doar o senzaþie, nu ºtim cum va arãta un volum viitor, oricum “numai nãtângii pot crede cã un poem poate fi încheiat ca o cãmaºã: nasture cu nasture...” Valentin Derevlean


E C H I N O X Mircea Muthu, Studii de esteticã româneascã

Studii de esteticã româneascã, rezultat al condeiului lui Mircea Muthu, se structureazã pe douã pãrþi care se configureazã într-o imagine de axe perpendiculare intersectate în punctele de interferenþã ale orizontului evolutiv istoric si ale verticalului comentariilor pe diferite teme de interes. Prima parte a acestei lucrãri detaliazã o istorie a studiilor de esteticã româneascã, începând de la primele manifestãri ºi încheind cu momente cronologice mai mult sau mai puþin contemporane, corespunzând unei estetici ce capãtã independenþã deplinã, grefatã pe un teritoriu cultural ce devine tot mai variat în acceptarea manifestãrilor din diferite domenii existenþiale. Cele zece subcapitole sunt tot atâtea puncte pe linia evoluþiei esteticii româneºti, fiecare marcând nodurile unei reþele care, deºi pare monotonã ºi izolatã ideologicogeografic, are o structurã de adâncime bogat ramificatã, redatã de influenþe externe ºi de încadrarea în anumite rame estetice generale. Acesta este traseul stabilit de Mircea Muthu, ce apare sub forma unor construcþii duale reunind punctul nodal ideatic cu iniþiatorul acestuia: Între estetica metafizicã ºi cea ºtiinþificã: precursorii; Omul concept: Titu Maiorescu; Automatism ºi determinism estetic: Anghel Demetriescu; Biomorfism estetic: Eugeniu Speranþia; “Armonia pãrþilor sensibile”: Tudor Vianu; Arta ca relaþie: Mircea Florian; O teorie a genurilor: Liviu Rusu; O panoramã esteticã: Al. Dima; O teorie a lecturii: Radu Stanca; Spre o poeiesis universalis: Henri Jacquier. Mircea Muthu plaseazã începuturile estetice româneºti în a doua jumãtate a sec. al XIXlea, creionând coordonatele acesteia în trãsãturile

“eclectismului, stilului didactic ºi aspectului publicistic”. Radu Ionescu, Simion Bãrnuþiu, Constantin Dumitrescu, Constantin Leonardescu º.a. elaboreazã propriile teorii estetice, influenþate atât de gânditori germanici (Hegel, Kant), dar ºi francezi (Taine, Souriau, Tarde). Aici se aflã germenii tezei “înalþãrii impersonale” a lui Titu Maiorescu, dar ºi începuturile esteticii sistematice. Urmãtorul subcapitol îl discutã pe Titu Maiorescu ca “om = concept (estetic)” într-o metamorfozare continuã (re-)definitivatã de generaþiile interpretative ulterioare. Astfel, straturile privirii istorice îl transformã pe acesta într-un “mit real”. Anghel Demetriescu se construieºte în opoziþie cu Titu Maiorescu - omul abstract, rãmânând însã în reþeaua esteticã sub forma unificatoare a douã direcþii estetice diferite: autonomismul ºi determinismul. Eugeniu Speranþia marcheazã o nouã treaptã în estetica româneascã, propunând cinci etape de contemplaþie esteticã: esteticul elementar, esteticul aperceptiv, esteticul simetriei ideale, esteticul transpoziþiei eu-lui ºi esteticul imaginativului pur. Tudor Vianu apare în aceastã evaluare esteticã istoricã prin aportul ideatic constând în deschiderea esteticii spre “trei ferestre” - religie, filosofie ºi artã - care au un dublu rol: I.împiedicã manifestarea unei “anumite scleroze, datorate necontenitului proces de comprimare ºi sintetizare a experienþelor istorice ºi individuale”; II. oferã perspectivism de (inter-)relaþionare esteticii. Mircea Florian se individualizeazã în perioada interbelicã prin adoptarea unui “realism ontolo-gic” ºi trasarea unui obiect estetic relaþionat artistic. Liviu Rusu îºi construieºte personalitatea este-ticã prin teoria

35 genurilor pe care o creeazã prin raportare la eul generator de text - în conformitate cu cele trei atitudini ale subiectului existã trei tipuri de scriiturã obiect: simpateticã - liric, demoniac - echilibrat epic , demoniac - expansiv - dramatic. Alexandru Dima este primul care alcãtuieºte un sistem al contribuþiilor aduse de estetica româneascã, iar Radu Stanca, în Problema cititului, propune structuri trichotomice care vor conduce spre o teorie a lecturii axatã pe principiul adecvãrii. Henri Jacquier este definit ca o individualitate esteticã lucrând sub cupola conceptului de unitate în diversitate aplicat culturii privite antropologic. Cea de-a doua parte a lucrãrii cuprinde titluri precum: Despre estetica teologicã; Canon/canonizare în esteticã; Genologia, azi; Critica între teoria literarã ºi esteticã; Identitate/ alteritate (prolegomene); Trivialul în esteticã; A rescrie estetica. Aºa cum anunþã în Argument, toate acestea nu sunt decât scurte “mãrturisiri”, teorii, ce vor fi “dezvoltate în volumele urmãtoare”. În construcþia cãrþii se poate observa cu uºurinþã erudiþia entuziastã care impregneazã fraza, transformând-o într-o creaþie ramificatã de complexe ºi multiple referinþe cultural-estetice (atât la nivelul personalitãþilor, cât ºi la nivelul ideilor). Însã radiografierea esteticii româneºti la nivelul reprezentanþilor ºi al contribuþiilor acestora este segmentul pe care cade accentul, cel de-al doilea fragment având o dublã ipostazã: 1. expresie in nuce a unor teorii ce vor fi dezbãtute ulterior; 2. strategie subtilã de generare a unui interes intelectual ce va menþine treazã atenþia publicului specializat. Astfel cartea se prezintã atât ca studiu de esteticã istoricizatã, cât ºi ca o entitate - matrice a unor volume- probabilitãþi. Narcisa Braºoveanu


Marius Ianuº

36

E C H I N O X

Cel bun, cel rãu, cel urît Sînt Marius Ianuº, am petrecut 30 de ani în viaþã, iar acum merg pe bulevardul nãclãit de ploaie cu cãmaºa lipitã de piele. De parcã þoalele mele ar înainta singure, pe trotuarul desfãcut. Lîngã nimeni. Ce am fãcut în 30 de ani? Cine sînt, dupã 30 de ani de viaþã? M-au iubit femeile & am scris versuri despre mine, despre femei & despre mama. Dar cine sînt? Ce am scris în versurile mele? N-am scris versuri de dragoste. Mi le-am adus în minte ºi m-am îngrozit. N-am scris nici un vers de dragoste... Am scris versuri în care îmi rãzbunam viaþa, gîndurile, anii care treceau, treceau întruna... Am scris versuri îngrozitoare într-un moment al istoriei îngrozitor încolþit de fiare imbeciloido-isterice. Recte în societate. /Cu ceauºeii./

Hainele mele înainteazã spre mine. ªi nu mi-e fricã deloc. Mã întreb cine sînt. Cine sînt hainele mele care înainteazã spre mine. (ªi pe cine am iubit pînã la urmã? Mama, Domnica, Zvera. Dar iubitele aruncate din mers pe autostrada memoriei. Le-am iubit? A fost < ceva între noi?) Versurile au fost bune. Dar n-au fost fãcute ca sã le placã cineva, sã le repete. Au fost versuri stricte. De rãzbunare. Versuri ca niºte lame de cuþit. Ce pot sã facã oamenii cu versurile mele? Sã se sinucidã citind? Ãsta e rãul absolut, Savatie? Versurile mele? Am 30 de ani ºi mi-ar fi plãcut sã construiesc o ºosea. Sau casa poporului, ca Pop. Sau sã fiu un tehnician, un om simplu, o rotiþã în angrenaj, care nu întreabã pe nimeni nimic.

& nimic nu e sigur. Femeile m-au iubit dupã ce am încetat sã le mai iubesc eu, dupã ce am început sã le tratez altfel un exerciþiu împotriva depresiei & ideilor goale, ghemuri de carne pîrjolite în pat.

Azi sînt un tehnician, dar nu mai pot fi un om oarecare.

Sau proptite de pereþi, ca slãnina bunicului,

& i-am ajutat pe alþii sã facã literaturã.

sau direct pe covor, niºte gîndaci mari care ofteazã.

& din chestia asta nu înþeleg nimic.

ªi cine sînt bãgat ºi scos prin toatã carnea asta? Sînt un om care înainteazã spre þoalele mele, în care ceva înainteazã spre mine Viitorul? O proiecþie a minþii? sau un urs care are grijã de mine, un vrãjitor bãtrîn? M-am simþit apãrat toatã viaþa de o forþã necunoscutã, fãrã limite.

Am scris versurile alea pe care nu pot sã mi le explic.

/N-am scris versuri ca sã impresionez critica, nu le-am trimis mai nici o carte. N-am scris ca sã fiu Number 1. Atunci de ce le-am scris? Cît rãu era în mine?/ Cine e Marius Ianuº? Hainele mele înainteazã spre mine. Eu înaintez cãtre ele. Am un copil minunat. O soþie uluitoare. O mamã care plînge, plînge întruna. Nu ºtiu cine sînt.


37

E C H I N O X

Andrei Doboº sfios eu sunt sfios ºi-mi plac tipele pudice roºii în obraji aºa cu sînii nu prea mari ºi cu funduleþul pervers îmi plac pentru cã ele cu sfioºenia lor ºi eu, cu sfioºenia mea construim între noi un abis de comunicare unde se pot întîmpla nesfîrºite nopþi de desfrîu

sã vã povestesc un vis de-a al meu mi-am întîlnit prima iubire ºi se fãcea cã avea o barbã lungã ºi albã era îmbrãcatã în dhotkiabia i se ghiceau, prin sutana portocalie, þîþele meseriaºe pe care le frãmîntasem de atîtea ori invadat de întîiul ºi nemaipomenitul fior al dragostei. -cam atît am reuºit eu sã vãdmã rog, esenþial era cã a venit la mine, zîmbind serafic în barbã ºi mi-a zis:

îmi zic îmi zic bã, sã fiu al naibii ce rãutãcioase sunt femeile bine zicea cine zicea cã nu înþeleg nimic. de exemplu, sã vã povestesc: o femeie, prietenã de-ale mele ºi-a amintit cum m-am îmbãtat eu odatã de m-am apucat sã plîng din dragoste în braþele unei alte femei. ea face din imaginea asta o chestie foarte nasoalã ºi stã cu ea în gurã ca ºi cum ar sta cu o secure în mînã. ºi de cîte ori o spune are senzaþia cã taie lemne

ea doar mi-a fãcut un semn ºi am sãrit ca ars mi-a fãcut un semn abia perceptibil cu buza mare ºi cãrnoasã de jos l-am vãzut ºi am sãrit ca ars de pe scaun gata ºi în stare sã-i dau totul absolut totul

bãlãþel

de ce nu mai pot

bãlãþel cunoaºte regula jocului ºi aºteaptã cuminte momentul cînd toþi îi vor ciuguli din palmã.

Stau ºi mã uit la toþi oamenii ãºtia Singuri ºi nervoºi Cum pescuiesc pe malul someºului Mã cam strînge cãciula ªi am niºte scame pe bluzã.

stã cuminte în scara blocului chircit, mic, cu ochii scînteind ºi zîmbeºte.

Astãzi nu mã gîndesc la mizeria lumii Nu mã gîndesc la înfometaþii planetei Nici la bach, nici la hegel Nici la mîntuirea sufletului

seara îl poþi zãri înfulecînd dintr-o franzelã

Astãzi stau ºi mã uit la oamenii ãºtia nervoºi Cum pescuiesc.

salutînd respectuos pe toatã lumea

þopãi prin oraº ca un cangur îmbrãcat, din creºtet pînã-n tãlpi în luminã. sunt fericit ºi de fericit ce sunt pun mîna pe fundul tuturor bunoacelor care-mi ies în cale.

ea doar mi-aa fãcut

sã ºtii cã n-am iubit pe nimeni mai mult decît pe tine

ajutã pe unul, pe altul la cumpãrãturi ajutã la cãrat una, alta

fericit

poemaº mã uit la o tipã mã uit bine. pe urmã inchid ochii încerc s-o vizualizez ºi zic în gînd: “fii cu mintea la mine, dãruitã mie, sacrificã-te mie, cinsteºte-mã pe mine, la mine vei veni, da, þi-o fãgãduiesc, cã mi-eºti dragã” deschid ochii mã uit iar la tipã mã uit bine. mã uit mai bine, aºa cã inchid iar ochii strîng iar ochii ºi-o iau de la capãt.


38

E C H I N O X

CU 4 OCHI Eminescu ãla, Cãrtãrescu ãsta...

sau de ce un scriitor bun în România poate fi doar un scriitor mort

Mircea Cãrtãrescu s-a aflat, în luna martie, pentru câteva zile la Cluj. Invitat de Centrul de Cercetare a Imaginarului, el a susþinut o conferinþã la Facultatea de Litere. Sala a fost arhiplinã de tinerii (în special tinerele) care au vrut sã-l asculte.

Într-o þarã în care anormalul e starea fireascã a lucrurilor, sã ai succes atunci când ai valoare e indecent ºi deloc recomandabil. În loc sã fii respectat ºi aplaudat, eºti înjurat ºi þi se dã la coaste. “Bucuraþi-vã, am învins!”. Astfel ar fi trebuit sã exclame orice literat. Ar fi fost o bucurie legitimatã de toate frustrãrile ºi umilinþele ultimilor ani, când scriitorii autohtoni n-au reuºit sã atragã la manifestãrile lor, fie lansãri de carte, fie dezbateri, fie discuþii libere, doar câte o mânã de prieteni, rude, cunoscuþi ori ceva critici, amãgiþi, nu de puþine ori, de pãhãrelul ºi mãslina “de dupã”, ºi nu de evenimentul în sine. Cu toate acestea, surprinzãtor, Mircea Cãrtãrescu ºi-a început discursul prin a deplânge tocmai faptul cã are succes! Într-o þarã în care anormalul e starea fireascã a lucrurilor, sã ai succes atunci când ai valoare e indecent ºi deloc recomandabil. În loc sã fii respectat ºi aplaudat, eºti înjurat ºi þi se dã la coaste. Eºti suspectat aprioric de rea-credinþã ºi practici ilicite. Eºti descalificat. ªi nu de cãtre neiniþiaþi, ci de cãtre proprii tãi colegi de breaslã! O anumitã dozã de invidie poate fi acceptatã, dacã þinem cont cã vorbim de un domeniu, al literaturii, în care orgoliile sunt extrem de puternice. De aici însã pânã la injurie ºi ignorare este un drum lung. De ce iubim femeile, cartea care i-a adus succesul de casã, dar ºi ponoasele, nu-l face prozator mai bun pe Cãrtãrescu, dar nici mai rãu. Doar mai cunoscut. În aceste condiþii, reacþia acelor confraþi de breaslã care îl ridicau în slãvi pânã mai ieri, iar acum îl renegã, are o singurã explicaþie: ei îi îºi simt ameninþatã impostura. Anacronici ºi lipsiþi de orice raportare la realitate, ei ºi-au ascuns ani la rând insuccesul în spatele unui aºa-zis elitism al literaturii, la care masele nu ar avea acces. Succesul lui Mircea Cãrtãrescu le spulberã însã acest mit. Lumea râde de acum de ei ºi îi aratã cu degetul: sunt goi! Probabil, autorul Levantului ºi al Nostalgiei le regretã prietenia trãdatã.

Ideea de scriitor român e incompatibilã cu cea de succes. El ar trebui sã fie stâlp de cafenele, veºnic nefericit, purtând stigmatul neîmplinirii ºi frustrarea cotidianã a marilor neînþeleºi. ªi, totuºi, se vor întreba mulþi, acest interes pentru un scriitor? Pentru cã, se ºtie, literaþii români nu mai fac de ani buni audienþã ºi nici nu þin prima paginã a ziarelor. Iar noþiunea de “scriitor la modã” este una minimalizatoare, e o etichetã mai degrabã denigratoare decât laudativã, succesul în societatea româneascã contemporanã fiind automat asociat cu parvenirea, cu facilul ori, mai grav, cu impostura sau cine ºtie ce manevre oculte ºi ilegale. Imaginea “clasicã” a scriitorului român s-a “cliºeizat”. El ar trebui, spun aceste automatisme, sã fie stâlp de cafenele, veºnic nefericit, purtând stigmatul neîmplinirii ºi frustrarea cotidianã a marilor neînþeleºi. Ideea de scriitor român e incompatibilã cu cea de succes. Scriitorii sunt buni doar pentru a ne delimita de ei, ca un soi de repere pentru ceea ce nu e de dorit sã fii sau sã devii. În lumea literarã clujeanã circulã, anecdotic, povestirea unui tânãr asistent de la Facultatea de Filosofie. La un moment dat, aflând cã se pregãteºte sã dea admitere la “Litere”, pãrinþii sãi au fost cuprinºi de amãrãciune, pe care ºi-au exprimat-o extrem de plastic: “Da’ bine, mãi, Nicule, mamã... de-asta te-am crescut noi, sã ajungi ca Eminescu ãla?”... Un scriitor bun în România este un scriitor mort. În numele unui scriitor mort se pot organiza ceremonii, se pot acorda premii, se pot obþine burse. Un scriitor viu e incomod, e greu de controlat ºi, implicit, nimeni n-are motive sã-l promoveze ºi sã se afiºeze cu el. “Eminescu ãla” rezumã o mentalitate aproape generalã în România. Scriitorii sunt, prin definiþie, antivedete. Anti-modele. În pragmatismul ei, nici o mamã “normalã la cap” nu-ºi poate dori pentru fiul ei o carierã de scriitor. De “ciudat”. De “neînþeles”. Mai jos decât scriitorii nu sunt decât boschetarii. Încãpãþânarea lor de a pune ideea înaintea interesului lor material, de a-ºi susþine punctul de vedere chiar cu riscul ca acest lucru sã li se întoarcã împotrivã, poate fi foarte uºor încadratã de psihologi la categoria “manifestãri dezadaptative”. Un scriitor poate fi, cel mult, simpatizat. La fel cum simpatizezi un copilaº buclat, isteþ-minune, dar insuficient “de mare” pentru a înþelege legile lumii în care trãieºte. De cele mai multe ori, însã, un scriitor este doar compãtimit. Nici într-un caz iubit. De iubit, iubim manelele, banii, posturile înalte, maºinile de lux, pisicuþele în bikini care bântuie topurile de muzicã ºi fanteziile celor ce adorm în budã cu “Hustler” ori “Penthouse” în braþe. Un scriitor bun în România este un scriitor mort. În numele unui scriitor mort se pot organiza ceremonii, se pot acorda premii, se pot obþine burse. Poate fi folosit în discursuri politicianiste,

patriotarde ori naþionaliste. Nu deranjeazã pe nimeni ºi conteazã prea puþin viaþa mizerã pe care a dus-o pânã în momentul în care a trecut la cele sfinte. Un scriitor viu e incomod, e greu de controlat ºi, implicit, nimeni n-are motive sã-l promoveze ºi sã se afiºeze cu el. Pentru cã, atunci când þi-e lumea mai dragã, tot la “ale lui” (la ideile lui) se întoarce, indiferent de suma pe care i-o vânturi sub nas. De aceea, cel mai bine e sã laºi scriitorul, cât timp e în viaþã, sã stea acolo unde îl ºtie lumea: la masa neînþeleºilor, a celor toleraþi, cãrora le arunci din când în când câte o firimiturã, a celor pe care nu poþi pune nici un fel de bazã. De aceea, succesul de care se bucurã Mircea Cãrtãrescu în ultima perioadã pare a fi ireal. Rupt dintr-un film care nu are nici o legãturã cu România. Pânã în urmã cu vreo doi ani, chiar el se minuna de primirea festivã pe care i-au fãcut-o vecinii bulgari, cu ocazia lansãrii unei cãrþi. “Nu mã ºtiam cine ºtie ce star literar occidental, ci tot un amãrãºtean din zonã, un ins dintr-o culturã micã ºi fãrã perspectivã”, scria el cu modestie, dar ºi cu tristeþe, adãugând: “Uneori, simt cã întreaga lume e patria mea, ºi doar România este strãinãtatea. Simt cã mãnânc, la Bucureºti, pâinea amarã a exilului”. România are nevoie de Cãrtãrescu, pentru cã succesul lui exprimã, de fapt, o stare de normalitate, iar normalitatea în þara noastrã e, de cele mai multe ori, un lucru excepþional. Cârtitorii (cei mai mulþi, confraþi de breaslã) vor încerca, probabil, sã punã succesul lui Cãrtãrescu pe seama “compromisurilor” pe care le-ar fi fãcut: acelea de a scrie pentru o revistã de life-style ºi pentru un cotidian naþional, uitând cã tocmai pentru calitãþile de scriitor i-au fost solicitate colaborãrile în discuþie. Indubitabil, “cota de piaþã” a lui Cãrtãrescu a fost influenþatã de aceste articolaºe, care nu dau valoarea lui ca scriitor. Ele nu sunt, însã, nici compromisuri, nici “un rãu necesar” ºi nici strategii de marketing, cum facil ar putea fi categorisite. Sunt pur ºi simplu asumarea unei condiþii ºi a unei responsabilitãþi de scriitor mai puþin întâlnite la noi. ªi e reconfortant sã vezi cã în treburile þãrii îºi spune punctul de vedere ºi un om cu câteva rafturi de bibliotecã în spate, nu doar politruci cu “ªtefan Gheorghiu” ori foºti ciobani semi-analfabeþi ajunºi peste noapte mari afaceriºti ºi lideri de partide. În mod normal, scriitorii, dar ºi românii, în general, ar trebui sã se entuziasmeze de succesul lui Cãrtãrescu, tocmai pentru cã dinamiteazã imaginea “clasicizatã” a literatului autohton. România are nevoie de Cãrtãrescu, pentru cã succesul lui exprimã, de fapt, o stare de normalitate, iar normalitatea în þara noastrã e, de cele mai multe ori, un lucru excepþional. Ar fi un mic pas pentru reaºezarea fireascã a valorilor ºi modelelor, un prim pas pentru a scãpa de acea deziluzie a pãrinþilor care aflã cã odraslele lor ar vrea sã ajungã precum “Eminescu ãla” sau “Cãrtãrescu ãsta”... Mihai Goþiu


E C H I N O X

CU 4 OCHI Fracturã de imaginaþie Nu facem parte din Europa. E timpul sã conºtientizãm acest lucru. Valorile democratice nu au ajuns încã sã facã parte din “codul nostru genetic”. Europa nu este o familie în sânul cãreia ne reîntoarcem imaculaþi, dupã o “rãtãcire” de 40 de ani. Europa este un proiect care presupune un efort uneori împotriva “naturii noastre”. Cu toate implicaþiile pe care le are aceastã sintagmã, Europa este o alegere. Totuºi, la capitolul cel mai important, ºi anume cel al luptei împotriva corupþiei structurale, la nivel înalt, spectacolul pus în scenã de România se îndepãrteazã de Hamlet apropiindu-se de Benny Hill. Fiecare val de arestãri spectaculoase la vârf, operate de organismele specializate în lupta împotriva corupþiei, mediatizate ca dovezi ale unei activitãþi intense în acest domeniu, eºueazã lamentabil, în termen de câteva zile, sãptãmâni sau luni în neînceperea urmãrii penale datoratã, de cele mai multe ori, unor vicii de procedurã ce permit scoaterea de sub urmãrire a celor acuzaþi. De la lipsa sau dispariþia probelor din dosare, omiterea redactãrii minutei de ºedinþã, acel du-te vino între ministrul justiþiei, procurori ºi comisia juridicã a cererilor de percheziþie a imobilelor domnului Adrian Nãstase considerate ca fiind neconstituþionale de cãtre... Adrian Nãstase, pânã la recenta citare incorectã a celor implicaþi în cazul ROMPETROL, speþã în care procurorii dau vina pe judecãtori ºi invers, o serie întreagã de fenomene “independente” de voinþa celor implicaþi, concurã la realizarea unui bilanþ amuzant, dacã facem abstracþie de consecinþele pe care le are asupra imaginii României ºi mai ales asupra procesului integrãrii. Explicaþiile acestui bilanþ penduleazã între o incompetenþã generalizatã, la nivelul întregului sistem, sau o contaminare a sistemului de luptã împotriva corupþiei de însuºi fenomenul cãruia i se opune. Riscul de a rãmâne în afara spaþiului european este unul real. Îngrijorarea Uniunii Europene, manifestatã prin clauza de salvgardare aplicabilã exclusiv României, demonstreazã cã Europa nu ne considerã o þarã în cazul cãreia beneficiile sunt suficient de mari pentru a ignora problemele structurale. Nu facem parte din Europa ºi, datoritã incapacitãþii de a diminua fenomenul corupþiei, riscãm în final sã producem UE o fracturã de imaginaþie prin formulele tot mai fanteziste, de la monitorizare post-aderare, pânã la statut de membru UE fãrã drepturi depline, pe care Uniunea Europeanã este nevoitã sã le propunã în încercarea de a armoniza standardele de aderare cu realitãþile româneºti. Daniel Horvath

M

39


40

E C H I N O X

Simpozionul Foucault -rraport asupra unui banchet dialecticAceasta este o dare de seamã privitoare la Simpozionul Foucault gãzduit în Cluj-Napoca1. Este un raport asupra limitelor unui mit recent

care, deºi poartã chipul (masca?) unei nemaivãzute emancipãri a spiritului, exercitã o nu mai puþin nivelatoare seducþie ca orice alt sistem de idei. Existã dogmatici sub flamura unor sisteme “libertare” aºa cum existã spirite libere sub flamura unor sisteme “dogmatice”. Simpla noastrã “apartenenþã” ideologicã nu spune nimic despre libertatea noastrã spi-ritualã, mai ales cã “apartenenþa” este deja o figurã heteronomicã a (auto)anexãrii. Consider deci cã totul trebuie pus “pe masã”, cã nu existã aici teze deja dovedite ºi autoritãþi inamovibile. Am participat la acest Simpozion cu suspiciuni care au fost legic confirmate de derularea conferinþelor, atât în cadrul Facultãþii de Filosofie, cât ºi în cadrul Facultãþii de Litere. În esenþã, probabil datoritã naturii comemorative a întregului eveniment, o justificabilã pietate antura figura “filosofului”, imunizatã astfel de ispitele unui contra-discurs critic. Poziþia noastrã a fost astfel subiectiv dificilã: nu am putut juca rolul “Strãinului” fãrã presiunea difuzã unei anti-atitudini “conformiste” faþã de “nebunul” care fluierã (chiar frumos) în bisericã. Totuºi, vrem sã subliniem cã intervenþiile noastre - atât cele din cadrul Simpozionului, cât ºi insistenþa noastrã actualã - nu pot fi reduse la simple intervenþii “autoetalative”, caracteristice pentru turiºtii “gurã-cascã” ai conferinþelor. Vom prezenta aici câteva din raþiunile inacceptabilitãþii programului foucauldian, ca tot atâtea structuri obiective ale reacþiei noastre care nu putea sã nu survinã2. Nu se poate sã nu vedem câtã forþã poate sã aibã o “modã culturalã” metropolitanã, reproiectatã în periferie, atunci când pare - pentru orice “om recent” - legitim sã anihilezi deconstructiv douã milenii de culturã, în acelaºi timp în care spiritele cele mai “critice” adorm lin pe cântecul de leagãn al “infailibilitãþii papale” a pãrinþilor postmodernismului. 1. Ce vrem de fapt? Scopul nostru nu este acela de a fi secretar al acestui eveniment: raportul nostru va descrie, dar va ºi comenta critic. El este inevitabil unilateral, dar pretindem cã unilateralitatea perspectivalã a luminii pe care o vom proiecta aici este cea mai adecvatã lecturã. În acelaºi timp, toþi participanþii vor publica, desigur, textele susþinute, astfel cã raportul nostru conteazã atât ca o recenzie criticã anticipativã, cât ºi ca testimonial al unei polemici care, într-un (probabil) volum “omagial” Foucault, ar fi fost, sunt convins, mãturatã (refulatã) într-o binefãcãtoare amnezie. Într-adevãr, nici mãcar solipsismul “foucauldienilor” nu trebuie deranjat... Nu facem parte din “prietenii lui Platon” : adicã din acei prieteni care ar pune prietenia mai presus ca adevãrul. Dincolo de persoanele care au conferenþiat, rãzboiul nostru vizeazã tezele lui Foucault însuºi, disociate de susþinãtorul lor. Am identificat însã în orice “aderent” la filosofia lui Foucault (atât de adezivã, desigur, pentru orice “rebel” - cu sau fãrã cauzã), un adversar de idei. Regula acestei confruntãri, la care înþeleg sã mã supun în acelaºi timp în care presupun aceeaºi datorie în sarcina oricãrui adversar, derivã din nobleþea unui duel cavaleresc. Acceptãm astfel orice contra-raport capabil sã ridice spada în termenii aceluiaºi spirit de onoare care sã înnobileze lupta. Vrem sã restituim “spiritului obiectiv” oralitatea disparentã a unor astfel de dispute, ºi sã perpetuãm dezbaterea cu mijloacele mai durabile ale cuvântului scris. În acelaºi timp, sperãm cã o coerenþã a reacþiilor noastre va deveni vizibilã celor care au aruncat cu piatra non-gândirii, pe la spate, neavând, desigur, suficientã putere sã o arunce în faþa victimei lor. El se adreseazã nu doar participanþilor ci tuturor acelora care acceptã cã ideile lui Foucault pot fi puse în discuþie, ºi pe care îmi propun sã îi conving cã ele trebuie puse în discuþie. În acelaºi timp trebuie avutã în vedere natura acestui text, care nu ne dispenseazã de o adevãratã discuþie sub forma unui studiu sistematic. Menþionãm cã am selectat doar acele conferinþe ºi fragmente care (ne-)au suscitat replici critice. 2. Puterea între totalitarism ºi anarhie. 2. A. Dintr-o primã intervenþie, susþinutã de respectabilul traducãtor al lui Foucault, d-l Bogdan Ghiu, (Deschidere-Manualul modernului) desprindem o idee centralã a operei lui Foucault. Împotriva unei “ubicuitãþi” a puterii, vie încã în modernitate, ar trebui sã lãsãm puterea difuzã sã circule, sã evitãm concentrãrile ei nefaste, (“cocoloaºele”, pentru a relua expresia simpaticã a susþinãtorului), acumulãrile pericu-

loase de putere, inerent represive ºi latent abuzive. 2. B. Am acceptat imaginea puterii ca hidrã cu mii de capete, pe care trebuie sã le retezãm înainte ca vreunul sã se impunã. Dar numai cu atâta, Foucault este încã modern. Primii care au dezvoltat critica sistematicã a puterii, împotriva excesului absolutist au fost modernii. De ce s-au oprit aceºtia dincoace de critica tuturor sistemelor de represiune (care includ statalitatea, dreptul penal, azilul etc.), aºa cum apare ea la Foucault ? Pentru cã ei ºtiau, din teoria statalã a contractului de necesitate, cã pericolul nu vine numai dinspre Totalitarismul puterii ipostaziate, de sus, ci ºi dinspre Anarhia puterii difuze, de jos, care în lipsa oricãrui sistem represiv (de ordin penal, reversul negativ al oricãrei lex fundamentalis) poate sã debordeze limitele coexistenþialitãþii civice, pentru a converti Cetatea într-o junglã darwinistã. Puterea legitimatã contractual: iatã o concentrare de putere pe care modernii au socotit-o inevitabilã, legitimã ºi beneficã. Puterea care câºtigã în exerciþiul ei ºi adeziunea celor supuºi ei nu mai apare ca un pericol pur ºi simplu. Ea converteºte cetãþenii din simplu obiect în subiecþi ce controleazã ºi valideazã periodic puterea, prin întreg sistemul de contraforþi care limiteazã arbitrariul puterii în statul modern. Deci, dacã noi contestãm toate “concentrãrile de putere”, ce principii, ce criterii reziduale ne rãmân, în afara celor strict moderne ale statului de drept, care sã evite lupta tuturor contra tuturor? Acceptãm critica inumanitãþii travestite în umanism, dar ce rãmâne atunci când nu acceptãm cã umanismul poate fi sincer, legitim ºi eficient? Nimic, adicã realitatea nu mai este solicitatã de nici un ideal. An-arhie. 2. A. În loc sã rãspundã întâmpinãrii, precizând ce ne rãmâne, aºadar, pentru a fonda stabil composibilitatea noastrã socialã, Bogdan Ghiu (ieºit din fire într-un moment în care noi eram încã rezonabili) a reiterat, simplu, negativismul strict a lui Foucault: dreptul penal, psihiatria nu sunt ºtiinþe, ele “obiectiveazã” omul, nu sunt acceptabile etc. 2. B. Am replicat: ce faceþi atunci cu Raskolnikov? Existã violatori, pedofili, dezechilibraþi mental, sau criminali care înjunghie oamenii pe stradã. Ironic, interlocutorul întreabã (în loc sã rãspundã, desigur): “ªi ce sã facem, sã îi punem în cãmaºã de forþã ?”. Da, decât sã ne omoare copiii, sã îi internãm. Simplu. 2. A. Din salã, o replicã complet digresivã (eschivându-se vinovat de la rãspunsul mult dorit ºi care nu a mai venit), cere practic suspendarea discuþiei, calificând raþionamentele noastre (pe care el nu a dovedit cã le-a înþeles sau cã le poate folosi într-o discuþie) drept “obiecþii stradale” (Emanuel Cioc). Unei astfel de intervenþii nu i-am putut acorda cuvenita replicã de tip 2.B. 3. Autocontestarea modernitãþii ºi suspiciunea antiprogresistã

Emilian Cioc, în susþinerea Revoluþia modernitãþii, pornind de la Legitimitatea timpurilor moderne a lui Blumenberg , argumenteazã, printre altele, douã idei: 3. A. Revoluþia modernã nu ar fi pur ºi simplu secularizarea aºteptãrii teologice, operatã în urma eºecului istoric al Revelaþiei (aºa cum ºtim din esenþa fausticã ºi substitutivã a modernitãþii - n.n.); Conservarea aºteptãrii în proiectul modernitãþii implicã autocontestarea ei în tocmai programul ei de autonomizare. O sarcinã eshatologicã remanentã, chiar secularizatã, ar menþine modernitatea într-o dependenþã de “metanaraþiunea” teologicã. 3. B. Idee inteligentã (a lui Blumenberg), într-o versiune puristã. Ar rezulta cã o modernitate purã ar trebui scoasã de sub cupola oricãrei eshatologii, fie ea secularizatã (deci proiectul autonomizãrii moderne ar include analitic deriva postmodernã). Dar ce ar mai rãmâne atunci, din toatã mobilizarea melioristã a modernitãþii ? Totuºi, deºi eshatologia s-a refãcut sub forma progresismului, diferenþa fundamentalã ce marcheazã totuºi o autonomizare este cã modernitatea aºteaptã un paradis, dar nu de la Zeu, ci de la om, ºi nu dincolo ci aici. Omul de-tutelat ºi major aºteaptã deci rezolvarea istoriei de la sine, omul aºteaptã soluþia de la om. Aceasa nu este o autocontestare ineliminabilã. E majoratul omului, care refuzã “opium-ul” promisei aºteptãri (chiar dacã ideologiile sunt forme narcotice postreligioase). Revoluþionarii nu au tânjit, ci au activat : “Adevãrul intenþiei este fapta însãºi” - Hegel). Reorientarea intenþiei eshatologice, de la divin la uman, derivã din refuzul heteronomiei unui minorat care aºteaptã ca divinul sã rezolve omul ºi istoria, în schimbul autonomiei unui majorat care aºteaptã ca omul sã rezolve omul ºi istoria3. 3. A. O altã dezvoltare încerca sã discrediteze ideea cã secularizarea ar fi împlinit o eliminare a practicilor iraþionale. Conferenþiarul a manifestat circumspecþie, suspiciune, ºi ironie (facilã) faþã de ideea de “progres”. 3. B. Desigur: Eliade a arãtat cât “rest” de “iraþionalitate” a rãmas neatins de eroziunea secularizãrii. Dar pot fi vizibile atâtea alte forme ale “raþionalizãrii” istorice pe care modernitatea le-a adus. Între


E C H I N O X

Genghis Han, care scria unui prinþ maghiar de la frontierele imperiului sãu: “Zeul porunceºte ca tu sã îmi dai pãmânturile” ºi axioma modernã cã “nimeni nu e mai presus de lege” (în calitate, de pildã de “organ istoric al Zeului”), nu putem vedea nici o “raþionalizare”? Între fizica nuclearã ºi magie nu s-a consumat nici o “secularizare”? Suntem atât de orbi sã nu gândim pânã la capãt ce vorbim, atâta vreme cât autorul nostru de (p)referinþã e “celebru” ºi þinem cu el pentru cã ne dãm doctoratul din el? 3. A. Vianu Mureºan a fost autorul unei prezentãri bine construite, în care am apreciat cã tezele erau totuºi aºezate într-o relaþie de derivare, în acord cu cerinþele raþiunii (care nu poate sã accepte enunþuri scoase din mânecã, aºa cum vor cei pentru care orice “efuziune”, pentru cã e frumoasã ºi este a lor, este deja legitimã). Acesta a adus în discuþie “perspectivismul” foucauldian din Cuvintele ºi lucrurile, relaþia pe care “dicibilul” (care deschide un nou câmp de vizibilitate), o are cu inteligibilitatea noastrã ºi deci cu “weltanschauung-urile noastre istorice), un fel de determinism lingvistic al istoriei ideilor. Problematica inevitabilã derivatã din aceastã tezã viza discontinuitatea paradigmaticã a istoriei, episteme-le fiind efectul acestei relaþii a dicibilului cu vizibilul : “fiecare epocã vede atât cât înþelege”. 3. B. Am construit obiecþia pornind de la observaþia acceptatã de toþi exegeþii lui Foucault cã acesta ºi-a construit teza discontinuistã pe un material scos din ºtiinþe umane, nu din cele tari. Dar nu poþi scoate o întreagã teorie a cunoaºterii din studiul celor mai slabe discipline sub raportul coeficientului epistemologic, pentru a o aplica apoi ºi celor tari (iar teza lui Kuhn nu are ambiþii atât de radicale). Apoi am încercat sã expun, în ciuda limitelor impuse de o conferinþã, câtã (nebãnuitã) unitate relevã istoria ideilor, pe diverse etaje de profunzime: 1. în logicã : nu existã “mai multe logici”. Diversificarea logicilor începe doar de la lãrgirea principiului terþului exclus. Dar de la Aristotel pânã azi, principiile identitãþii ºi al contradicþiei sunt continuu prezente drept condiþii de constituire a oricãrei logici ºi axiomatici. 2. în matematicã : a) în algebrã - de la problema diagonalei pãtratului de laturã 1 pânã la cardinalii transfiniþi, ºi problema continuum-ului lui Cantor, aceleaºi chestiuni sunt în joc, problema infinitãþii numerelor, a inevitabilitãþii fundaþionale a infinitului. b) în geometrie - Riemann nu a negat geometria euclidianã, ci a dat principiul unei infinite construcþii de spaþii posibile, care nu neagã ci includ cumulativ pe cel euclidian-tridimensional, cazul fundamental al spaþialitãþii în raport cu sensibilitatea noastrã. 3. în fizicã : mecanica cuanticã nu neagã ci include mecanica newtonianã. Principiul indeterminãrii e de fapt un principiu al indeterminabilitãþii. Dar la nivel atomic ºi macrofizic, relaþiile newtoniene se conservã. 4. în muzicã : problema contrapunctului, adicã a calculãrii consonantelor optime între fiecare puncte ale unei structuri poli-melodice supraetajate, ºi deci a identificãrii unului armonic optim pentru diversul melodic, de la Palestrina la primul Schönberg, e aceeaºi, dincolo de defilarea stilurilor, de la polifonia gregorianã, pânã la fluviul sonor al post-romantismului. Aceste sumare consideraþii impun deci, din teritorii complet nefrecventate de Foucault, recuperarea continuitãþii istoriei ºi a cumulativismului: ceea ce “dicibilul” a scos odatã la vedere, el nu mai ascunde, numai dacã ne auto-delãsãm în uitare, atâta vreme cât nu suntem amnezici ºi îi învãþãm limbajele. Soluþiile se adaugã una alteia, chiar sub forma unui “trial-and-error... 4. Autorul-ffuncþie ºi identitatea creatoare. 4. Teza autorului-funcþie (Ioana Both, Ce este un autor?) aduce în discuþie, în mod candid ºi nevinovat, o tezã problematicã. Volatilizarea autorului, destrucþia subiectului, agregat al unei intertextualitãþi, vid de interioritate, simplu reflex al exteriorului, cel ce nu mai are un propriu: iatã moda postmodernã care, privind desigur în oglinda sufletului vorbeºte despre “moartea autorului”. Împotriva acestui ºlagãr post-derridean, reluat de Foucault în forma ideii de “autor-funcþie”, am arãtat cã aºa-zisa naturã strict funcþionalã a autorului se aplicã doar la trei cazuri bine determinate: i) compilatorul, (el este cel care nu existã la propriu, decât prin contabilizarea inter-textualitãþilor). La limitã el nu este un “autor”, ci mai degrabã un “fãptaº”... Alexandrinismul nu a multiplicat “autorii” ci “fãptaºii”, care comit, în esenþã, numai compilaþii. ii) inspiratul (cel care scrie sub efectul unei afectãri divine, ºi care se pierde pe sine în adevãrul Altuia: profetul este, întradevãr, o funcþie a divinului. Dar el nici nu avea veleitãþi auctoriale. iii) absintul (în fine, o supradozã realizeazã ceva din visul postmodern, al suprimãrii hegemoniei subiectului: scrii, laºi sã curgã din tine

41

tot ceea ce nici mãcar nu ºtiai cã alþii au pus în tine: apoi vine lumea ºi spune cã tu ai scris totul. Eºti întradevãr o funcþie a intertextualitãþii asimilate în inconºtientul tãu, “când tu nu erai de faþã”, la nivelul “tãu” subliminal. Aceste trei cazuri epuizeazã cazuistica autorului-funcþie. În realitate, autorul (cel adevãrat), nu scrie în absenþa lui însuºi, în transã, sub hipnozã. El nu bagã un deget în gurã, aºteptând sã circule intertextualitatea prin el. Cum am putea sã ne închipuim un Thomas Mann, autor atât de arhitectonic ºi calculat, ca simplu “efect al intertextualitãþii”, ca “remorcã” a unei acumulãri textuale, când el se dovedeºte un centru subiectiv axat pe construcþia riguroasã ºi catedralicã a romanelor, dotate cu o unitate stilisticã, vizionarã ºi tematicã. Nimic nu ne poate face sã credem cã el nu era acolo-prezent în actul auctorial al scrierii, fiind o simplã variabilã virtualã ºi dependentã a unei intertextualitãþi imperialiste, vii ºi inevitabil insinuante. Auto-rul nu este hetero-tor. Efectiv vorbirea fãrã gândire nu este decât o ceaþã discursivã a imaginaþiei fãrã concept. 5. Minoratul perpetuu ºi libertatea transcendentalã. 5. Digresiuni ocazionate de expozeul Constantinei Buleu, cu tema Minoratul perpetuu, o prezentare onestã ºi neagresivã, cea mai strict aplicatã celor douã texte, care, din aceastã cauzã nici nu a avansat concluzii indefensibile. Majoratul modern viza, aºadar: stãruire în luminã, lucrare asupra limitelor, emancipare de prejudecãþi, superstiþii, vrajbã. Decizia sã fie un reflex al libertãþii. Majoratul presupune o luminare nu o stare-deja-luminatã. Eºecul iluminãrii. Douã comentarii s-au fãcut privitoare la: a) supraego-ul ºi relaþia cu minoratul. b) minoratul, care ar fi “perpetuu”, diagrama mondialã ar proba eºecul iluminismului, deoarece trei sferturi din planetã nu au acces la piaþã. (Vianu Mureºan) Replici : a) Ce i-ar spune Kant lui Freud ? Domnule Freud, nu aþi înþeles: accept orice supraeu, dar acesta este empiric, deci heteronom, deºi este introectat. Sediul imperativului categoric este conºtient: libertatea este negativitatea pe care conºtiinþa o poate opune oricãrei heteronomii ºi oricãrei acþiuni (inclusiv inconºtiente) surparea tuturor determinaþiilor (deºi lupta cu un adversar umbratic presupune desigur vigilenþã, trezvie). Libertatea se poate opune oricãrei prezenþe a socialului în noi. Faptul cã noi putem sã ne certãm cu pãrinþii (instanþe ale supraeului) dovedeºte tocmai cã o libertate transcendentalã subiacentã legii empirice existã, pentru cã o judecã. Altfel spus: eu sunt “major” atunci când proiecþiile libertãþii mele transcendentale suspendã introecþiile heteronomiei mele empirice. b) În al doilea rând, nu putem asocia minoratul ºi majoratul unei diagrame economice: astfel, dacã susþinem cã lipsa de acces pe piaþa globalã a “lumii a treia” verificã minoratul acesteia, atunci acceptãm implicit cã accesul “Nordului” pe aceeaºi piaþã verificã... majoratul lui. Dar pentru Kant majorat însemna de-tutelarea raþiunii de heteronomii aberante: era vorba de libertatea spiritualã, nu de cea economicã. Nu pot sã îmi iau un avion, dar nu sunt “minor”, deoarece nu acel avion în plus mã face liber ºi fericit. Sunt “minor” tocmai când libertatea mea este încã legatã de obiecte... Postmodernii vorbesc de libertate, în timp ce fac din subiect un simplu “pachet de alteritãþi” dizolvat ºi descentrat. Cine mai e atunci centrul libertãþii, sediul, proprietarul libertãþii despre care ei vorbesc ºi pe care o practicã? 6. Modernitatea între Kant ºi Faust 6. Foucault ar fi totuºi modern... (Ciprian Mihaly, Modernitate, experienþã ºi precaritate) M-am simþit dator, în faþa acestei afirmaþii pe care nu o mai înþelegeam, sã dau un criteriu de fermã distingere a modernitãþii de postmodernitate. Orice religie vizeazã atingerea unei trezvii dogmatice la capãtul unui profund somn antropologic: mistica unitivã, surmontarea eului care stã într-o veghe opozitivã cu Absolutul. Pentru Kant, ceea ce este propriul însuºi al Luminilor este tocmai ieºirea din “somnul dogmatic” ca o condiþie de acces la o trezvie antropologicã. Altfel, ºi în termeni kantieni spus: moartea “dialecticii transcendentale” (orbirea raþiunii metafizice) precede intrarea în trezvia analiticii transcendentale (acuitatea intelectului finit). Moartea lui Prototypon transcendentale, a Totalitãþii predicative individuate, a Idealului transcendental, deci “moartea speculativã a lui Dumnezeu” este totuna cu viaþa unitãþii originar sintetice a apercepþiei, a ego-ului transcendental, cu trezirea (revenirea) omului la sine însuºi. Dar Luminile erau (ºi sunt) o sarcinã: “ Ceea ce sunteþi în voi înºivã, sã fiþi ºi pentru voi înºivã, adicã raþionali “ (Hegel). Maturizarea emancipativã este o individuare, o trecere de la starea virtualã la una actualã. Or Foucault se dispenseazã de om: “celor care mai vor sã gândeascã


42

E C H I N O X

omul din perspectiva omului, le opun un râs filosofic” (Cuvintele ºi lucrurile). Dar el ce este, mineral, stejar sau pinguin? Pentru Foucault ºi postmoderni- “Omul a murit”: deci nu se poate ca în acelaºi timp Kant ºi Foucault sã fie “moderni”. Foucault este postmodern pentru cã la el existã o crizã umanismului: ieºirea din somnul dogmatic este intrarea în somnul antropologic, cãderea în altã iluzie. 7. În fine, domnul Mihaly întoarce o replicã justã, clarã ºi defensibilã, aºa cum aºteptasem de fapt de la fiecare contra-intervenþie: nu ne putem întoarce pur ºi simplu la umanismul kantian, dupã atâtea experienþe limitã ale umanismului sec. XX, atâtea clare eºecuri ale umanismului occidental, al cãror arhetip este “Auschwitz”, despre care Lyotard chiar spunea cã reprezintã moartea modernitãþii ºi începutul postmodernitãþii. Admiþând toatã dificultatea realã a acestui argument, ºi criza indeniabilã a unei modernitãþi contrazisã masiv de propria ei efectivitate, ceea ce mai reproºãm postmodernilor poate fi încã susþinut: i) nu diferenþiazã între Kant ºi Marx: adicã între umanismul constitutiv (utopic) ºi cel regulativ, al indefinitei aproximãri a idealului. Cu Kant putem trãi, încã, fãrã ca un Gulag sã fie posibil. Iar Auschwitz este efectul unei doctrine cu rãdãcini eminamente premoderne, tribale ºi mitologice, care a beneficiat în mod funest de aparatul de civilizaþie modern, fãrã sã aibã vreo solidaritate axiologicã (nu cronologicã) cu modernitatea În consecinþa ocultãrii acestor distincþii : ii) ei nu diferenþiazã nici între Faust ºi Diogene, adicã între Marx ºi Sloterdijk. Conversia cinicã a faustismului modern, realism capitulard, sistemul abdicativ al resemnãrii. Modernitatea a început prin a fi “un proiect” (Habermas). Or nu putem abdica de la o sarcinã tocmai pentru cã nu este încã -sau complet - realizatã... Dacã luminile nu au biruit “noaptea”, aceasta nu este o raþiune pentru a lãsa noaptea sã triumfe.... 7. Moralã: pumnul foucauldian în gura kantianului. Trebuie sã recunoaºtem cã, într-un fel, am impietat oficierea unui act cultural altfel rar ºi preþios. Pedeapsa am primit-o deja prin interdicþia de a mai lua cuvântul: gest de o involuntarã “ironie a raþiunii”, care a demonstrat cã ºi “copiii” lui Foucault, destructorul sistemelor represive, pot fi la fel de dogmatici ºi autoritari atunci când “logos-ul” (adevãrata libertate care nu aparþine nici unui sistem filosofic, dar izbucneºte în toate), se revoltã: aºa cum Torquemada a putut subverti adevãrurile emancipatoare ale lui Christ, în orice foucauldian zace un dogmatic posibil - atunci când nu e efectiv. Cred mai mult în cavalerismul unui turnir intelectual decât în “regulile nescrise” ale vreunui simpozion, ºi nu cred cã cineva a câºtigat (decât timp liber) pentru cã nu am fost lãsat sã expun obiecþii. Cea mai gravã sfidare pe care o lansez acum este aceasta: filologi (plus “trãiriºti”) care detestã conceptul în acelaºi timp în care iubesc imaginaþia orbeºte, ºi în genere postmoderni care sfideazã orice raþionalitate dialogicã, s-au unit într-o adeziune la injustificabil (pentru cã doar raþiunea suficientã justificã un enunþ). Estetism, alexandrinism ºi scepticism concurã sã realizeze discursuri care nu vor ºi nu ºi-au dat instrumente sã justifice, dar care ne cer “toleranþã” doar pentru cã existã. Cultura filologicã privatã de culturã logicã este condamnatã la solipsismul care îºi adjudecã temeiuri pur estetice. Dar nu poþi intra oricum ºi pe oriunde în marile teme. Un asemenea discurs care s-ar vrea eliberat de structurile de securitate logicã ale gândirii ar fi compus din efuziuni contingente ºi iluminãri nocturne care nu ar mai fi diferenþiabile de un simplu delir. Decât dacã autorul lor ar fi un profet, un sfânt sau un geniu. Dar aceºtia nu erau postmoderni... Aºadar, zurück zu Kant! Vlad Mureºan

1 Simpozionului Foucault- dupã 20 de ani, 29-30 oct. 2004, ClujNapoca, UBB, Fundaþia Idea, Colegiul Noua Europã Bucureºti, ARCHES. S-a desfãºurat în cadrul Facultãþii de Filosofie ºi al Facultãþii de Litere, pentru a se închide la sediul NEC-Cluj. 2 Obiectivitatea, deci nerabitrarietatea, acestor raþiuni este doveditã ºi de lucrarea noastrã care angajeazã, pe un plan mai larg o confruntare cu relativismul somnolent al postmodernilor. (Criza antropologiei ºi sarcina ei originarã, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005). 3 Pentru o criticã a concepþiei lui Blumenberg, a se consulta Apocalypse Theory and the End of the World, ed. by Malcolm Bull, Blackwell Publishers, 1995, unde sunt prezentate comparativ eshatologiile “sacre” ºi cele “profane”, pornind de la cea iranianã, iudaicã, creºtinã, pânã la cele iluministe sau chiar... postmoderne. Cf. mai ales studiul de deschidere, On Making Ends Meet, Macolm Bull, p. 1-17).


43

E C H I N O X

C

A

I

E

T

U

Carenþele sistemului universitar. Elveþia Este uºor sã scrii despre carenþele sistemului universitar, mai ales când te afli, într-un fel sau altul, în interior, ca student ori ca profesor, ca membru al aparatului administrativ. Aceastã poziþie va da discursului tãu o încãrcãturã personalã care îl va putea face dacã nu neapãrat interesant, cel puþin credibil ºi demn de luat în considerare. Voi începe direct: marea carenþã a sistemului universitar la nivel european, nu numai la noi, este examenul de admitere. Se intrã foarte simplu la Universitate, doar pe baza diplomei de bacalaureat ºi, în cazurile fericite, pe baza unui interviu. Sigur cã numãrul de studenþi strãluciþi rãmâne aproximativ acelaºi cu examen de admitere sau fãrã, pentru cã fiecare student strãlucit gãseºte în el însuºi puterea ºi motivele de a face performanþã. Numai cã nivelul masei de studenþi scade în mod simþitor în lipsa unui examen preliminar care sã opereze deja o selecþie în rândul aspiranþilor la cunoaºtere. O mulþime de tineri se vor îngrãmãdi la porþile universitãþii fãrã a fi neapãrat motivaþi sã facã studii superioare, sau fãrã a fi foarte hotãrâþi în ceea ce priveºte alegerea domeniului de studiu. Deruta de la sfârºitul adolescenþei îºi poate spune uºor cuvântul: “Nu sunt hotãrât ce sã fac în viaþã; nu am chef sã intru pe piaþa muncii de la vârsta asta. Hai sã fac o facultate, oricare ar fi! Mã mai distrez vreo patru - cinci ani, ºi vãd pe urmã ce fac...” Dacã ar funcþiona încã - de pildã la Litere sistemul cu examen de admitere, cele patru examene pe care ar trebui sã le treacã aspirantul i-ar da serios de gândit. Eliminatoriul oral, plus cele trei examene scrise pe care le-a trecut generaþia mea (intratã la Facultate în 1996) ar constitui un punct de plecare menit sã forþeze pe oricine sã se gândeascã de douã ori înainte sã se înscrie la Litere: “Sunt oare într-adevãr motivat sã fac aceastã Facultate? Meritã sã învãþ ca sã trec de cele patru examene? Filologia este oare ceea ce vreau sã fac în viaþã?” Franþa îºi poate permite sã nu aibã examene de admitere la intrarea în Facultãþi, deoarece dispune

Gheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Asztalos Ildikó, Eugen Axinte, Izabella Badiu, Mircea Baciu, Orlando Balaæ, Silvia Balea, Balló Áron, Balogh András, Cornel Ban, Alexander Baumgarten, Nicolae Bãciuø, Eugen Bãican, Mihai Bãrbulescu, Beke Mihály András, Mircea Benøea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Iulian Boldea, Ætefan Borbély, Andaluna Borcilã, Ioana Bot, Corin Braga, François Bréda, Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion Bucæa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Radu Câmpeanu, Sanda Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Al. Cistelecan, Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Mircea Constantin, Sanda Cordoæ, Octavian Cosman, Florin Creangã, Casandra Cristea, Ion Cristofor, Ion Cristoiu, Csoma Enikö, Dan Damaschin, Ætefan Damian, I. Maxim Danciu, Ætefan Dãrãbuæ, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Roxana Din, Mihai Dragolea, Egyed Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flãmând, Pop Flore, Dayana Frãøilã, Daniela Fulga, Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghiøulescu, Vasile Gogea, Andrei Goøia, Adrian Grãnescu, Ioan Groæan, Gaál György, Anca Haøiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Helmann, Heltai Peter, Ion Hirghiduæ, Puiu Hiticaæ, Hodor Adél, Anton Horvath, Horváth István, Emil Hurezeanu, Letiøia Ilea, Vincenøiu Iluøiu, Anda Ionaæ, Al. Th. Ionescu, Marius Iosif, Tudor Iosifaru, Józsa T. István, Ruxandra Ivãncescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Bernd Kolf, Komáromi Béla, Kovács István, Eva László-Herbert, Marius Lazãr, Virgil Leon, Lörincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Maliøa, Ætefan Manasia, Cãlin Manilici, Ion Marcoæ, Andrei Marga, Gabriel Marian, Ætefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mihali, Ioan Milea, Dan

L

U

I

de un sistem bine pus la punct de Grandes Ecoles, de ºcoli de elitã, unde se intrã numai pe baza unui examen de admitere extrem de dur. În acest fel, pregãtirea unei elite ºtiinþifice este asiguratã de “Les Grandes Ecoles”, iar pregãtirea unor cadre superioare nu foarte specializate este asumatã de Facultãþi. Astfel, egalitarismul la care Franþa pare sã þinã (cel puþin teoretic!) enorm de mult este salvat. România însã, nedispunând de o reþea de ºcoli de elitã pentru toate domeniile ºtiinþei ºi culturii, nu trebuia sã îºi permitã o renunþare aºa de rapidã ºi de uºoarã la examenul de admitere în facultãþi, examen care constituia una dintre garanþiile de calitate ale învãþãmântului universitar românesc. & Voi vorbi acum puþin despre sistemul de învãþãmânt universitar elveþian, pe care îl cunosc destul de bine, în urma celor patru ani în care am predat la Universitatea din Geneva. ªi aici, studenþii intrã în facultãþi fãrã examen de admitere, pe baza unui dosar. Numai cã aceºti studenþi vin dintr-un învãþãmânt preuniversitar de proastã calitate, care nu încurajeazã concurenþa ºi afirmarea timpurie a vocaþiilor. Încã din ºcoala primarã li se inoculeazã ideea cã nu este politically correct sã studiezi mai mult ºi mai bine decât colegul tãu, cã nu trebuie sã te arãþi mai inteligent decât el (chiar dacã, din întâmplare, eºti!), cã nu trebuie sã te strãduieºti sã faci performanþã de nici un fel, cã nu este recomandabil sã ai note bune ci doar note de trecere. Or, cu aceste idei bine înrãdãcinate, este de la sine înþeles cã studentul elveþian are nevoie de ani întregi ca sã-ºi gãseascã ritmul, cã îºi târãºte studiile aºa de mult încât orice asistent strãin (venit din alt sistem universitar) este de obicei cu mult mai tânãr decât studenþii lui de anul II sau III. Cum studenþii elveþieni nu beneficiazã decât foarte rar de burse (ºi acestea de cele mai multe ori sociale) ºi cum trebuie sã lucreze ca sã-ºi finanþeze studiile, se înþelege cã durata medie a unui parcurs universitar este de 8-10 ani... La aceastã bramburealã contribuie ºi sistemul de examinare. Parcursul universitar este structurat pe module, compuse de obicei dintr-un curs magistral ºi douã seminarii. Dupã ce a urmat un modul, studentul nu este obligat sã dea imediat examenul ºi

Mincan, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Rareæ Moldovan, Peter Motzan, Cristina Müller, Mariana Müller, Ion Mureæan, Ovidiu Mureæan, Viorel Mureæan, Vasile Muscã, Mircea Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nãsui, Mihai Neamøu, Daniel Necæa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi Rudolf, Anca Noje, Letiøia Olariu, Nicolae Oprea, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, Laura Pavel, Ovidiu Pecican, Ion Pecie, Gheorghe Perian, Lucian Perøa, Mircea Petean, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al. Pintescu, Petru Poantã, Virgil Podoabã, Antonela Pogãceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan Pop-Curæeu, Ætefana Pop-Curæeu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Ilie Radu-Nandra, Dan Raøiu, Iuliu Raøiu, Constantin M. Rãduleø, Nora Rebreanu Sava, Rostás Zoltán, Marcel Constantin Runcanu, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav, Nicoleta Sãlcudeanu, Constantin Sãplãcan, Cristina Sãrãcuø, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe, Roxana Sicoe, Ioan Simuø, Adrian Sârbu, Arthur Æofalvi Larion, Octavian Soviany, Werner Söllner, Adrian Suciu, Daniel Suciu, Szöcs Géza, Szölösi Ingeborg, Dan Æãulean, Aurel Æorobetea, Traian Ætef, Lucian Ætefãnescu, Cristina Tãtaru, Thamó Csaba, Liliana Truøã, Adrian Tudurachi, George Øâra, Radu G. Øeposu, Aura Øeudan, Mircea Øicudean, Ungváry-Zrínyi Imre, Ion Urcan, Eugen Uricaru, Luminiøa Urs, Carmen Varfalvi-Berinde, Ion Vartic, Paul Vasilescu, Cornel Vîlcu, Diana Veza, Alexandru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zãpîrøan, Laura Zãvãleanu.

C

U

R

ª

E

U

sã predea lucrãrile de seminar. Aceastã libertate care îi e lãsatã are drept consecinþã faptul cã fiecare dã examenele când se simte pregãtit, adicã de cele mai multe ori la Paºtile cailor. Adesea, când studentul se hotãrãºte sã dea un examen, profesorul a uitat de mult ce a fãcut la cursul respectiv ºi trebuie sã se cãzneascã sã-ºi aducã aminte de toate detaliile pentru pregãtirea subiectelor de examen. De asemenea, studentul nu are materia de curs proaspãtã în minte, ceea ce îi face ºi lui sarcina pregãtirii examenului foarte dificilã. În ceea ce priveºte examenele orale, acestea se desfãºoarã în felul urmãtor: studentul trage la sorþi un subiect din trei sau patru (pe care le-a discutat de zeci de ori cu profesorul înainte de examen!), dispune de o orã ca sã pregãteascã examenul, iar apoi rãspunde la întrebarea pe care a ales-o timp de o jumãtate de orã. În aceste condiþii, examenele orale se desfãºoarã cu o încetinealã extraordinarã, mai ales cã examinatorii nu au voie sã expedieze un student mai repede de o jumãtate de orã, chiar când vãd cã rãspunde în mod strãlucit sau cã dimpotrivã - e tabula rasa. Carenþa cea mai mare a sistemului universitar elveþian mi se pare a fi urmãtoarea: studenþii nu sunt trataþi ca niºte adulþi responsabili ºi demni, ci ca niºte neputincioºi care au mereu nevoie de asistenþã socialã, din partea instituþiei, din partea profesorilor, din partea tuturor. O altã problemã majorã este birocratizarea excesivã a universitãþilor, unde la 10.000 de studenþi le corespund în medie 1.000 de secretari ºi secretare. Dar sã nu credeþi cã acest fapt scuteºte cadrele didactice de sarcinile administrative! Dimpotrivã, uneori am impresia cã sporeºte numãrul ºi diversitatea acestor sarcini! & Nu este greu sã visezi la o universitate idealã. Nu este greu sã o vrei dinamicã ºi performantã, satisfãcãtoare în acelaºi timp pentru studenþi ºi pentru profesori. Numai cã tot ce poþi sã faci în practicã este sã compari diferitele sisteme ºi sã alegi ce este bun din fiecare, încercând sã pui în practicã un numãr cât mai mare de astfel de lucruri bune. ...ªi sã vedem dacã reforma Bologna ne va ajuta în acest sens sau dacã va extinde ºi mai mult tendinþa nivelãrii la gradul minim! Ioan Pop-Curºeu

D I R E C T O R : Horea POENAR Redactor-ªª ef : Vlad Roman Redactor-ªªef adjunct: Ilinca Domæa æi Gabriel Dombri Secretar general de redacþie: Marius Lobonøiu Redactori: Sabina Andron, Nicoleta Bechiæ, Cosmin Borza, Valentin Derevlean, Andrei Doboæ, Melania Duma, Alex Goldiæ, Cosmin Perøa, Radu Toderici Redactor asociat: Cornel Vîlcu Tehnoredactare:

Laura Codreanu (lauracodreanu@altart.org)

ADRESA: Facultatea de Litere, str. Horea 31, 3400, Cluj TIPARUL: Tipografia GEDO, Cluj

ISSN 1018-0478 e-mail: echinox@lett.ubbcluj.ro


E C H I N O X Cititorii din strãinãtate se pot abona prin S.C. Rodipet S.A., cu sediul în Piaþa Presei Libere nr. 1, corp B. sector 1 Bucureºti, România, la P.O.Box 33-5 57, la fax 0040-2 21-2 2226407, 2226439 sau e-m mail: export@rodipet.ro

Echinox 3-6/2006: Starea Universitatii  
Advertisement