Page 1

Notiuni privind calitatea lemnului utilizat la lucrările de restaurare Drd. Laurentiu Dragomir expert restaurare lemn Presedinte Comitet Tehnic National ASRO - Conservarea bunurilor culturale

Pentru execuţia lucrărilor de restaurare, după stabilirea soluţiilor constructive şi a tehnologiilor de intervenţie în vederea remedierii, completării sau înlocuirii unor elemente sau piese din lemn din structura unei construcţii avem în vedere stabilirea unui set de măsuri privind caracteristicile de calitate a materialelor introduse în operă astfel încât să nu introducem materiale neconforme calitativ care ulterior ar periclita grav siguranţa construcţiei. Orice intervenţie trebuie să fie reversibilă, să folosească mijloacele de lucru şi materiale tradiţionale, lemn de aceeaşi esenţă, textură şi durabilitate ca acelea originale din structura construcţiei, să nu se împiedice ulterioare operaţiuni de conservare atunci când vor fi necesare. Execuţia lucrărilor de restaurare se va face cu respectarea normelor, metodologiilor tehnice şi standardelor de calitate pentru intervenţii de restaurare, în vigoare. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) în nomenclatorul său de produse, distinge lemnul rotund, care cuprinde lemnul brut, aşa cum a fost exploatat, cu sau fără coajă şi transport în depozite. Sortimentele ce se obţin sunt: buşteni pentru cherestea, alţi buşteni pentru construcţii. Dacă lemnul rotund are lungimea mai mare de 2,5 m., se numeşte buştean, iar dacă are lungimea mai mică de 2,5 m., se numeşte butuc. Buştenii şi butucii trebuie să aibă diametrul fără coajă, la capătul subţire, de cel puţin 14 cm. De-a lungul timpului au existat metode tradiţionale privind alegerea şi folosirea lemnului în construcţii, meşterii lemnari acumulând o serie de informaţii importante transmise mai departe pe cale orală, din tată în fiu. Astfel, vom folosi din buşteni: lemnul rotund cojit şi prelucrat prin cioplire la şarpantă pentru căpriori (corni), pentru bârnele rotunde din structura pereţilor construcţiei; inima lemnului pentru execuţia sau completarea tălpilor, a grinzilor având lungimi mari sau pentru stâlpi de susţinere la porţi (tutori din lemn), stâlpi la structura de rezistenţă a turlelor bisericilor din lemn; jumătăţi din inima lemnului pentru grinzi şi elemente de şarpantă. Aprovizionarea cu buşteni din lemn se va face în perioada repaosului vegetativ, astfel evitându-se o serie de defecte ce pot apărea pe parcursul prelucrării (fisuri, crăpături, putregai). La alegerea lemnului se va ţine seama de esenţele existente, de sarcina pieselor şi a elementelor din lemn în cadrul structurii construcţiei, de defectele existente şi corelarea acestora cu lemnul care va fi introdus în ansamblu. Pentru buştenii din care se vor realiza piesele şi elementele de rezistenţă din lemn în vederea restaurărilor, este necesar să identificăm în prealabil esenţa originară a lemnului din porţiunea structurii de rezistenţă unde are loc intervenţia, studierea atentă a parametrilor de rezistenţă (inele de creştere, fibra lemnului, textură, orientarea inimii lemnului spre interior sau descentrată, etc.) confruntarea cu speciile de lemn existente la ora actuală în arealul de provenienţă a monumentului, confruntarea catalogului şi a bazei de date privind seriile dendrocronologice multiseculare de referinţă din reţeaua naţională dendrocronologică care


evidenţiază potenţialul dendrocronologic actual al ecosistemelor forestiere din lanţul carpatic din România. În ţara noastră nu există rezervaţii de păduri şi firme specializate care să livreze lemnul necesar lucrărilor de restaurare monumente, ca în alte ţări (Italia, Marea Britanie). În aceste condiţii este importantă cunoaşterea provenienţei materialului lemnos, criteriile de alegere şi colectare. Se va evita achiziţia de material lemnos provenit din exploatări ilegale, din păduri în care au fost plantaţi arbori modificaţi genetic sau din arii forestiere în care valorile ridicate de conservare sunt ameninţate. În România, există în prezent ocoale silvice şi agenţi economici cu păduri certificate în sistem FSC1. Pădurile din patru direcţii silvice aflate în proprietatea statului (Arad, Suceava, Timiş şi Neamţ, administrate de Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA au fost certificate în anul 2011, iar masa lemnoasă exploatată în ţară este decisă prin hotărâri de guvern - cca 15 milioane m3/ an după cum urmează : răşinoase – 37%, fag – 42%, stejari -10% şi diverse foioase – 11%. Prin achiziţia de lemn independent certificat, se garantează faptul că lemnul este recoltat din păduri bine gospodărite, gestionate durabil pe criterii sociale, economice şi ecologice. Calitatea buştenilor condiţionează de o manieră covârşitoare calitatea pieselor din lemn obţinute în vederea restaurării. Caracteristicile lemnului rotund sunt reglementate prin standarde, admiţându-se lungimi şi diametre minime (caracteristici dimensionale), cu limitarea defectelor anatomice (caracteristici calitative). Pentru cele mai importante categorii de buşteni standardele prevăd patru clase de calitate, prima fiind o clasă de material selecţionat, iar celelalte trei clase (notate cu I, II, III) se referă la buştenii folosiţi pentru diverse feluri de debitări şi prelucrări mecanice. Clasa selecţionată la buştenii de răşinoase este rezervată pentru lemnul de rezonanţă, iar la buştenii de foioase este rezervată pentru fabricarea furnirului. Prelucrarea lemnului în patru feţe se obţine din lemnul de răşinoase sau foioase prin cioplire cu toporul sau cu barda cu patru feţe laterale. Bârnele şi grinzile rezultate din cioplirea cu toporul sunt mai bune decât cele tăiate la gater, întrucât nu se pot ciopli decât buşteni fără fibră răsucită din care se obţin piese de lemn cu fibrele paralele cu feţele şi muchiile pe când prin tăierea la gater se obţin şi grinzi cu fibra înclinată. Pentru restul pieselor din lemn utilizate în construcţii este în vigoare standardul STAS 857-83 Piese şi elemente din lemn pentru construcţii. Clasificare şi condiţii tehnice de calitate, ce reglementează condiţiile tehnice de calitate pentru piesele şi elementele din lemn folosite la execuţia structurii de rezistenţă a construcţiilor din lemn. Astfel, după destinaţie în raport cu natura şi mărimea solicitării la care sunt supuse, piesele şi elementele de construcţii din lemn se clasifică în trei clase de calitate: clasa I de calitate, unde intră elementele din lemn supuse la întindere sau întindere de încovoiere, al căror efort unitar depăşeşte 70% din valoarea rezistenţei admisibile la aceste solicitări; clasa II-a de calitate, unde intră atât elementele din lemn supuse la compresiune şi încovoiere, cât şi cele supuse la întindere sau întindere de încovoiere, al căror efort unitar este cel mult 70% din valoarea rezistenţei admisibile la aceste solicitări; 1 FSC (Forest Stewardship Council) este o organizaţie independentă, neguvernamentală şi non-profit ce promovează un management forestier responsabil în pădurile din întreaga lume. Guvernul României sprijină certificarea forestieră durabilă, venind în sprijinul agenţilor economici prin Legea 105/2006 privind Fondul de Mediu unde art. 45 precizează: „Operatorul economic care cumpără în scopul prelucrării, masa lemnoasă pe picior şi/sau sortimente de lemn brut obţinute în urma exploatării, provenite din păduri certificate, nu calculează şi nu plăteşte contribuţia la Fondul de Mediu”. În prezent în România există 917983 ha pădure certificată FSC atât proprietate de stat cât şi privată şi 30 de firme certificate.


clasa III-a de calitate, unde intră atât elementele din lemn supuse la încărcări accidentale (astereala, piesele a căror deteriorare nu pun în pericol rezistenţa şi stabilitatea construcţiei). Umiditatea maximă pe care o pot avea elementele structurale ale unei construcţii din lemn trebuie să nu depăşească următoarele valori: max. 12%, lemnul folosit la interiorul construcţiei (duşumele, scări, trepte, etc); max. 14%, lemnul folosit în structura construcţiei (tălpi, grinzi, stălpi, cosoroabe, elemente de şarpantă). Speciile de lemn pot fi clasificate după conţinutul în apă, după cum urmează:  lemne foarte bogate în apă : plopul, castanul;  lemne bogate în apă : bradul, nucul, ulmul;  lemne potrivit de bogate în apă : salcia, mesteacănul, pinul, cerul, paltinul, moliftul, ulmul, stejarul etc;  lemne sărace în apă : salcâmul, frasinul, pinul etc. Sortarea buştenilor în pădure Sortarea în procesul de producţie al exploatărilor forestiere este operaţia care se execută asupra unui arbore doborât sau lemn rotund neprelucrat în scopul separării (împărţirii) acestuia în sortimente potrivit condiţiilor stabilite de normele şi standardele în vigoare. Principiul de bază al sortării buştenilor constă în obţinerea unor sortimente cât mai bune din punct de vedere calitativ, cu dimensiuni cât mai mari. Sortarea buştenilor se va face în funcţie de următoarele criterii: - dimensiuni, la baza căruia stau condiţiile prevăzute de standardele în vigoare şi se referă pentru lemnul rotund la lungimea şi diametrul minim măsurat la capătul subţire fără coajă etc; - calitatea lemnului, definită prin mărimea, frecvenţa, poziţia şi gravitatea defectelor constatate; - destinaţia utilizării finale a lemnului prelucrat din buşteni, urmărind gradul de prelucrare a lemnului şi stabilind sectorul economic în care se va utiliza sortimentul respectiv. Tehnica sortării arborilor în pădure, la cioată constă în identificarea defectelor şi însemnarea locurilor de secţionare. După tăierea crăcilor, a gâlmelor şi după cojire, pentru lemnul de răşinoase, se identifică şi analizează toate defectele exterioare (noduri sănătoase sau vicioase, curbură, ovalitatea, lăbărţarea, fibra răsucită, putregaiul exterior, coaja înfundată etc) şi interioare (albăstreala, putregai interior, rulura, inima roşie şi stelată, etc.), observate pe trunchiul arborelui (mărime, frecvenţa, poziţie, degradări, distanţa dintre defectele dominante, neadmise la sortimentele de lemn rotund). După identificarea şi analiza defectelor se stabilesc sortimentele de lemn rotund şi acelea de lemn despicat pe clase de calitate. Se execută însemnarea locurilor de secţionare a trunchiurilor de la bază spre vârf, întrucât această parte a trunchiului conţine cel mai bun lemn şi în cea mai mare cantitate, cu creta forestieră sau prin tapare marcând cu toporul în coaja lemnului. Prin secţionarea trunchiului copacului căutăm să micşorăm defectele tehnologice ale lemnului. Dacă în urma secţionării trunchiului în buşteni rezultă mai multe sortimente, aceştia constituie sortimente complexe. Din punct de vedere al stării lemnului, vom face deosebirea între lemnul brut ce rezultă în urma fasonării prin operaţiile de secţionare, cojire sau despicare şi lemnul prelucrat (în cherestea sau alte piese). Principalele sortimente de lemn brut sunt: lemn brut rotund pentru industrializare;


lemn rotund pentru construcţii şi utilizări speciale, lemn de rezonanţă, lemnul care trebuie utilizat în lucrările de restaurare. La execuţia pieselor şi elementelor structurale pentru construcţii din lemn se vor respecta următoarele condiţii de admisibilitate a defectelor: I. Elemente din lemn utilizate în interior. a. Structura de rezistenţă din lemn: lemn rotund sau grinzi şi rigle. Esenţa: lemn de răşinoase sau foioase. Dimensiuni: conform specificaţiilor prevăzute în documentaţia de restaurare. Clase de calitate: - I, II (conform STAS 857-83, categoria de calitate a pieselor utilizate la construcţii de lemn: a) elemente supuse la întindere şi încovoiere. b) piese supuse la compresiune şi încovoiere. - G 2/G 4-1 (conform SR EN 1611-1 :2001 Clasificare după aspect a lemnului de răşinoase. Partea 1: Molid, brad, pin şi Duglas European, tabelul nr.3: Clasificare după două feţe şi patru laturi). - Q–P A (conform SR EN 975-1:1998 Clasificare după aspect a lemnului de foioase. Partea 1: Stejar şi fag, tabelul nr.3: Clasificare după aspect a grinzilor ecarisate din stejar). Umiditate admisibilă: 12 – 14 %. Starea materialului: - cu 4 feţe plane - teşitură ascuţită nu se admite - teşitură obtuză se admite superficială pe toate muchiile, iar sub formă pronunţată se admite numai pe 2 muchii pe cel mult 1/3 din lungimea piesei - noduri : sunt admise cele din tabelele 1, 2 (SR EN 1611-1) şi tabelul 3 (SR EN 975-1:1998), condiţia fiind ca piesa să-şi menţină rezistenţa. Nu se admit: - mucegai, putregai, albăstreală - noduri negre, noduri cu coajă, coajă înfundată, găuri de la noduri, noduri sparte - crăpături la capete în zonele de îmbinare - crăpături de ger - fisuri pe capete şi pe suprafeţe, carii, găuri şi galerii de insecte. b. Duşumele Esenţa: lemn de răşinoase sau foioase. Tip : scândură. Dimensiuni: conform specificaţiilor prevăzute în documentaţia de restaurare. Clasa de calitate: - II (conform STAS 857-83) - G 2/G 4 - 1 (conform SR EN 1611-1 :2001 Clasificare după aspect a lemnului de răşinoase. Partea 1: Molid, brad, pin şi Duglas European, tabelul nr.3: Clasificare după două feţe şi patru laturi). -Q–B A (conform SR EN 975-1:1998 Clasificare după aspect a lemnului de foioase. Partea 1: Stejar şi fag, tabelul nr.1: Clasificare după aspect al bulzilor şi cherestelei netivite de stejar). - GRADE 1(după referinţa: normele de calitate franceze Centre Technique du Bois et de l'Ameublement


Notă: Conform STAS 8454/7-84, frizele şi şipcile din lemn de răşinoase se sortează într-o singură clasă de calitate. Umiditate admisibilă: max.10%. Starea materialului: - tivit. - teşitură : nu se admite la piesele scurte - tolerate la piesele mai lungi de 3 m, pe o margine. Lungimea trebuie să fie mai mică de 20% din lungimea piesei şi lăţimea mai mică de 20 % din grosimea piesei.

- noduri : sunt admise cele din tabelele 1, 2 (SR EN 1611-1:2001) şi tabelul 1 (SR EN 9751:1998), condiţia fiind ca piesa să-şi menţină rezistenţa.

Numărul total de noduri admise limitat trebuie să nu depăşească în total, în medie : 4 buc/m, pe feţe şi 2 buc/m, pe canturi.

- bombare : tolerată, pe 3% din lăţime. - arcuire, răsucire şi curbură : se admit dacă săgeata nu depăşeşte 3 mm pe metru de lungime (tabelul 3 din SR EN 1611-1:2001). Nu se admit: - mucegai, putregai, albăstreală; - noduri negre; - noduri cu coajă, coajă înfundată; - găuri de la noduri, noduri sparte; - crăpături profunde ; - crăpături străpungătoare. - fisuri pe capete şi pe suprafeţe;

- carii, găuri şi galerii de insecte. c. Elemente de şarpantă din lemn de răşinoase: cosoroabe, popi (scaune), căpriori, pană de câmp /pană de coamă, contravântuiri (contrafişe). Esenţa: grinzi din lemn de răşinoase1. Dimensiuni: conform specificaţiilor prevăzute în documentaţia de restaurare. Clasa de calitate: - II (conform STAS 857-83, categoria de calitate a pieselor utilizate la construcţii de lemn: a) piese supuse la compresiune şi încovoiere. b) elemente întinse şi întinse-încovoiate, la care efortul unitar efectiv reprezintă max. 70% din rezistenţa admisibilă a lemnului). - SR EN 1611-1:2001 ; Metoda de clasificare utilizată trebuie specificată în contracte. Umiditate admisibilă: max.14%. Starea materialului: - cu 4 feţe plane. - teşitură ascuţită nu se admite. - teşitură obtuză se admite superficială pe toate muchiile, iar sub formă pronunţată se admite numai pe 2 muchii pe cel mult 1/3 din lungimea piesei. - noduri sunt admise cele din tabelele 1, 2 (SR EN 1611-1) condiţia fiind ca piesa să-şi menţină rezistenţa. Nu se admit: - lemn cu fibre răsucite. - mucegai, putregai, albăstreală; - noduri negre;


- noduri cu coajă, coajă înfundată; - găuri de la noduri, noduri sparte; - crăpături profunde ; - crăpături străpungătoare.

- fisuri pe capete şi pe suprafeţe; - carii, găuri şi galerii de insecte. 1

) Dimensiuni nominale GRINZI răşinoase, astfel cum este prevăzut de STAS 942-86: Grosime (mm.) 100 120 150 190 250 300

Lăţime (mm.) 120 150 120 150 150 -

Lungime (m.) 170 -

190 250 190 250 250 300

3,00 - 6,00 ; din 0,50 în 0,50

d. Astereală, şipci pentru învelitoare. Esenţa: scândură de răşinoase1. Dimensiuni: conform specificaţiilor prevăzute în documentaţia de restaurare. Clasa de calitate: - III (conform STAS 857-83, categoria de calitate a pieselor utilizate la construcţii de lemn: elemente secundare supuse la încărcări accidentale, de ex. astereala acoperişului şi piesele a căror deteriorare nu periclitează rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor). - G 2/G 4 - 2 (conform SR EN 1611-1 :2001 Clasificare după aspect a lemnului de răşinoase. Partea 1: Molid, brad, pin şi Duglas European, tabelul nr.3: Clasificare după două feţe şi patru laturi). - GRADE 3: (după normele de calitate franceze, referinţă: Centre Technique du Bois et de l'Ameublement).

Umiditate admisibilă: max. 14%. Starea materialului: - tivit (cu muchii vii), fără coajă. - teşitură ascuţită se admite pe un singur cant, pe cel mult 1/6 din lungimea piesei, iar când apare pe ambele canturi se admite pe cel mult 1/12 din lungimea piesei (limitată la 10 – 15% din lot). - teşitură obtuză se admite pe ambele canturi pe toată lungimea şi pe o adâncime de cel mult 1/2 din grosimea piesei. - noduri sunt admise cele din tabelele 1, 2 (SR EN 1611-1:2001) condiţia fiind ca piesa să-şi menţină rezistenţa. - crăpături de capăt admise pe faţa considerată pentru clasificare 200% din lăţime (tabelul 3, SR EN 1611-1:2001). - săgeată de faţă : se admite max. 50 mm/2 m. Nu se admit: - mucegai, putregai, albăstreală; - noduri negre; - noduri cu coajă, coajă înfundată;


- găuri de la noduri, noduri sparte; - fisuri pe capete şi pe suprafeţe; - carii, găuri şi galerii de insecte. 1

) Dimensiuni nominale SCÂNDURĂ răşinoase pentru astereală, conform STAS 942-86: Grosime (mm.) 12 18 22 24

Lăţime (mm.)

Lungime (m.) - scurte:

60 ...................300

1,00 ..........3,00 ;

- lungi: 3,00 ............6,00

II. Elemente din lemn utilizate în exterior. a. Pazie, sageac, lambriuri exterioare din lemn. Esenţa: scândură de răşinoase. Dimensiuni: conform specificaţiilor prevăzute în documentaţia de restaurare. Clasa de calitate: - III (conform STAS 857-83, categoria de calitate a pieselor utilizate la construcţii de lemn: elemente secundare supuse la încărcări accidentale şi piesele a căror deteriorare nu periclitează rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor). - G 2/G 4 - 2 (conform SR EN 1611-1 :2001 Clasificare după aspect a lemnului de răşinoase. Partea 1: Molid, brad, pin şi Duglas European, tabelul nr.3: Clasificare după două feţe şi patru laturi). - GRADE 2 (după normele de calitate franceze, referinţă: Centre Technique du Bois et de l'Ameublement).

Umiditate admisibilă: max.14%. Starea materialului: - tivit (cu muchii vii). - teşitură : nu se admite la piesele scurte ; tolerate la piesele mai lungi de 3 m, pe o margine. Lungimea trebuie să fie mai mică de 20% din lungimea piesei şi lăţimea mai mică de 20 % din grosimea piesei. - noduri sunt admise cele din tabelele 1, 2 (SR EN 1611-1:2001) condiţia fiind ca piesa să-şi menţină rezistenţa. Limitat la trei noduri sănătoase interne cu diametrul de 30 mm pe o faţă. - crăpături de la uscare tolerate dacă lungimea nu este de 2 ori mai mare decât lăţimea piesei. - crăpături în inimă şi la capete cu o lungime maximă echivalentă cu lăţimea piesei şi care să nu depăşească de la 5 la 8% din lungimea piesei. Nu se admit: - mucegai, putregai, albăstreală; - noduri negre; - noduri cu coajă, coajă înfundată; - găuri de la noduri, noduri sparte; - fisuri pe capete şi pe suprafeţe; - carii, găuri şi galerii de insecte.


b. Stâlpi din lemn. Esenţa: lemn de răşinoase sau foioase. Tip: grinzi. Dimensiuni: conform specificaţiilor prevăzute în documentaţia de restaurare. Clasa de calitate: - II (conform STAS 857-83, categoria de calitate a pieselor utilizate la construcţii de lemn: a) piese supuse la compresiune şi încovoiere. b) elemente întinse şi întinse-încovoiate, la care efortul unitar efectiv reprezintă max. 70% din rezistenţa admisibilă a lemnului). - G 2/G 4-1 (conform SR EN 1611-1 :2001 Clasificare după aspect a lemnului de răşinoase. Partea 1: Molid, brad, pin şi Duglas European, tabelul nr.3: Clasificare după două feţe şi patru laturi). - Q–P A (conform SR EN 975-1:1998 Clasificare după aspect a lemnului de foioase. Partea 1: Stejar şi fag, tabelul nr.3: Clasificare după aspect a grinzilor ecarisate din stejar). Umiditate admisibilă: max.12%. Starea materialului: - cu 4 feţe plane. - teşitură ascuţită nu se admite. - teşitură obtuză se admite superficială pe toate muchiile, iar sub formă pronunţată se admite numai pe 2 muchii pe cel mult 1/3 din lungimea piesei. - noduri sunt admise cele din tabelele 1, 2 (SR EN 1611-1:2001) condiţia fiind ca piesa să-şi menţină rezistenţa. Nu se admit: - mucegai, putregai, albăstreală; - noduri negre; - noduri cu coajă, coajă înfundată; - găuri de la noduri, noduri sparte; - crăpături profunde ; - crăpături străpungătoare.

- fisuri pe capete şi pe suprafeţe; - carii, găuri şi galerii de insecte. c. Scânduri pentru exterior. Esenţa: scândură de răşinoase. Dimensiuni: conform specificaţiilor prevăzute în documentaţia de restaurare. Clasa de calitate: - III (conform STAS 857-83, categoria de calitate a pieselor utilizate la construcţii de lemn: elemente secundare supuse la încărcări accidentale şi piesele a căror deteriorare nu periclitează rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor). - G 2/G 4 - 2 (conform SR EN 1611-1 :2001 Clasificare după aspect al lemnului de răşinoase. Partea 1: Molid, brad, pin şi Duglas European, tabelul nr.3: Clasificare după două feţe şi patru laturi). - GRADE 2 după normele de calitate franceze, referinţă: Centre Technique du Bois et de l'Ameublement Umiditate admisibilă: max.12%. Starea materialului: - tivit.


- teşitură : nu se admite la piesele scurte; tolerate la piesele mai lungi de 3 m, pe o margine. Lungimea trebuie să fie mai mică de 20% din lungimea piesei şi lăţimea mai mică de 20 % din grosimea piesei. - noduri : sunt admise cele din tabelele 1, 2 (SR EN 1611-1:2001) condiţia fiind ca piesa să-şi menţină rezistenţa. - crăpături (pe faţa considerată pentru clasificare): pe max. 35% din lungimea piesei. - crăpături transversale: nu se admit. - crăpături în inimă şi la capete cu o lungime maximă echivalentă cu lăţimea piesei şi care să nu depăşească de la 5 la 8% din lungimea piesei. Nu se admit: - mucegai, putregai, albăstreală; - noduri negre; - noduri cu coajă, coajă înfundată; - găuri de la noduri, noduri sparte; - crăpături profunde ; - crăpături străpungătoare.

- fisuri pe capete şi pe suprafeţe; - carii, găuri şi galerii de insecte. Depozite pentru uscarea lemnului. Stivuirea materialului lemnos de diferite esenţe. Tehnica uscării lemnului Depozitarea lemnului constituie una dintre operaţiunile importante de păstrare şi conservare a materialului, de modul în care se organizează depozitele de buşteni şi material lemnos depinzând calitatea materialului pentru restaurare. În România un singur muzeu în aer liber - Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti - are în dotare un depozit acoperit pentru uscarea buştenilor şi a lemnului destinat utilizării la intervenţiile de restaurare a monumentelor, organizat corespunzător conform standardelor europene în domeniu. Depozitul pentru lemn este amplasat în extremitatea muzeului, în vecinătatea instalaţiei şi rezervorului de apă pentru incendiu, având asigurate apă curentă, reţea de incendiu şi hidranţi supraterani, canalizare pentru colectarea apelor uzate şi apelor pluviale, reţea electrică de iluminat şi racord electric separat, precum şi post de pază permanent. Pereţii depozitului permit circulaţia corespunzătoare a curenţilor de aer, în vederea uscării naturale a lemnului. Capacitatea de depozitare a lemnului în stive este între 210 şi 300 mc. material lemnos, în funcţie de esenţe şi dimensiuni. Organizarea unui depozit acoperit pentru uscarea lemnului într-un muzeu în aer liber trebuie să aibă în vedere alegerea zonei optime în care va fi amplasat. Depozitul trebuie să fie separat de celelalte spaţii funcţionale ale muzeului (expoziţia în aer liber şi spaţiul de servicii). Accesul şi circulaţia în zona respectivă vor fi riguros controlate, astfel încât incidenţa factorilor de risc să fie redusă la minimum. Funcţie de apropierea de zona de vizitare stilul arhitectural al construcţiei depozitului poate fi realizată astfel încât să fie integrată în stilul tradiţional al gospodăriilor din incintă sau armonizată cu expunerea lăsându-se loc în acelaşi timp şi pentru un spaţiu de carantină al lemnului şi eventual chiar unul pentru debitarea acestuia. 325, 326, 327, 328 Depozitul pentru uscarea şi conservarea lemnului se va amplasa, ţinând seama de următoarele prescripţii tehnice (conform STAS 9279-89, STAS 9701-88): caracteristicile climatice şi geografice ale zonei unde urmează să se facă amplasarea;


-

direcţiile vânturilor dominante; orientarea faţă de punctele cardinale; direcţia de deplasare a cherestelei; normele de pază contra incendiilor; normele de protecţia muncii. Zona unde urmează a fi amplasat depozitul trebuie să aibă indicele de ariditate între 30 şi 60 (mai apropiat de 30). Depozitul trebuie amplasat în partea cea mai ridicată a zonei alese, bine aerată, zvântată şi drenată. Solul trebuie să fie fără vegetaţie sau alte obstacole care pot influenţa negativ procesul de uscare la aer. Pentru drenarea apelor provenite din precipitaţii, terenul trebuie să fie plan cu o pantă de aproximativ 1:1000 spre două din laturile sale. Depozitele trebuie prevăzute cu reţea de iluminat, reţele de apa potabilă şi pentru combaterea incendiilor, reţea de canalizare pentru apa uzată şi pentru cea provenită din precipitaţii. Buştenii şi stivele de lemn se vor depozita pe lagăre de depozitare care pot fi realizate din podvale şi grinzi de beton armat sau din traverse de beton la o înălţime de minim 30 cm deasupra solului şi nu pe confecţii metalice, care conform standardelor de depozitare a lemnului nu se recomandă a fi în contact direct cu lemnul, cunoscută fiind uşurinţa de corodare a metalului prin transpiraţie în funcţie de variaţiile de temperatură şi umiditate, cu evidente implicaţii negative asupra lemnului depozitat în contact direct. Acest tip de depozitare este format din podvale de beton aşezate pe o platformă de beton (sau pietriş) peste care sunt montate grinzile de beton armat. Pe un astfel de lagăr se pot aşeza două stive de cherestea, asigurându-se şi un spaţiu de aerisire între stive. Se poate asigura depozitarea cherestelei de răşinoase în lungimi de 4 m, distanţa între reazime fiind de 2 m, iar lăţimea stivei de 1,75 m. Pentru cheresteaua în lungime de 3 – 3,5 m, se poate folosi acelaşi tip de lagăr, compus din 3 grinzi amplasate la o distanţă de 1,75 m între ele. Pentru cheresteaua în lungime mai mare de 4 m, se poate utiliza un lagăr compus din 4 grinzi de beton, ce se pun la distanţe egale între ele, corespunzător lungimilor de cherestea ce se stivuiesc. Stivuirea materialului lemnos de diferite esenţe. Tehnica uscării lemnului Buştenii de răşinoase, nu se adună în depozit în cantităţi mari şi nici pe durate lungi de timp, de aceea nu se impun măsuri deosebite pentru conservarea lor. După decojire, buştenii sunt aşezaţi în stive astfel încât să se asigure ventilarea naturală în vederea uscării naturale. Începând din primăvară până la sfârşitul toamnei (martie-noiembrie), buştenii vor fi cojiţi obligatoriu, întrucât coaja favorizează atacul ciupercilor şi insectelor xilofage. Dacă durata de păstrare depăşeşte 25 zile, lemnul verde proaspăt cojit se protejează de la început, prin 3 stropire cu lapte de var, proaspăt stins, cald încă (sol. este de 30 litri lapte de var la 1m lemn rotund supus conservării). Buştenii de stejar ca şi buştenii de diverse foioase tari sau moi se conservă prin stivuire compactă, nedecojiţi, cu asigurarea unei uscări lente. Pentru a stopa fenomenul de crăpare la capete, se vor aplica plăcuţe metalice ondulate sau în formă de S, iar speciile ce se „sufocă” uşor (carpenul, mesteacănul, ulmul etc.) se vor proteja şi împotriva ciupercilor xilofage. Stivuirea cherestelei în vederea uscării se va face respectând următoarele prescripţii tehnice: - lemnul trebuie sortat pe specii, sortimente, dimensiuni, clase de calitate şi destinaţie.


- stivele de cherestea trebuie să fie aliniate pentru a asigura circulaţia corespunzătoare a curenţilor de aer. - la capetele pieselor de cherestea din specii de foioase cu grosimi mai mari de 38 mm., se pot bate plăcuţe din tablă ondulată pentru evitarea crăpării. - pentru stivuire se utilizează şipci din lemn de răşinoase cu secţiunea de 24 x 38 mm. Şipcile de stivuire trebuie să aibă umiditatea maximă de 18%, şi se aşează între rândurile de piese de material lemnos la distanţele indicate în tabelul de mai jos: Grosimea materialului lemnos: sub 30 31 – 60 peste 61 Distanţa între şipci (aproximativ, în mm.) 500 1000 1500 300 – 400 401 – 600 601 - 800

Specia de lemn Răşinoase Foioase

Şipcile de stivuire se aşează pe înălţime, una sub alta, astfel încât să se afle în acelaşi plan vertical care să cuprindă şi grinzile transversale pe care s-a aşezat stiva. La capetele stivei, şipcile se aşează astfel încât să depăşească frontul stivei cu 5 – 10 mm. Între piesele de material lemnos de pe acelaşi rând al stivei, trebuie să se lase spaţii de mărimi diferite, în funcţie de modul şi sensul de circulaţie a aerului prin stive, astfel încât în cazul uscării în aer liber, spaţiile libere dintre piesele de material lemnos de pe acelaşi rând trebuie să fie aproximativ egale cu grosimea acestora, în părţile laterale ale stivei şi de aproximativ 1,5 ori grosimea acestor piese, în treimea mijlocie a lăţimii stivei. Stivele vor respecta dimensiunile prezentate în tabelul de mai jos:

Specia de lemn:

Grupe de lungime Dimensiuni maxime ale stivei (mm.): ale sortimentelor lungime lăţime înălţime de lemn:

Răşinoase (Cherestea semifabricate)

sau -

6000

1500

5000

Foioase (Cherestea semifabricate)

400 – 950 sau 1000 – 1700 1800 - 4000

4000 5500 7000

5000

1500

Pe fiecare stivă de cherestea se fixează plăcuţe indicatoare cu dimensiunile de 15 x 24cm., pe care se înscrie: - notarea stivei. - sortimentul. - specia de lemn. - grosimea cherestelei, în mm. - cantitatea de cherestea, în m3; - clasa de calitate. - data terminării operaţiei de stivuire. - umiditatea cherestelei şi data când a fost determinată. Controlul uscării se efectuează cu ajutorul probelor martor, astfel:


În fiecare stivă se amenajează locuri pentru introducerea a câte 3 probe martor repartizate uniform pe toată înălţimea stivei utilizând şipci suplimentare cu grosimea de 10 mm., lăţimea de 30 mm. şi lungimea de 600 mm. Protecţia construcţiilor vernaculare din lemn Tratamentul preventiv şi curativ în cazul atacurilor de insecte şi ciuperci la lemn Scurt istoric al metodelor tradiţionale de protecţie a lemnului Conservarea şi prelungirea duratei de folosinţă a lemnului a constituit o preocupare veche a oamenilor. În Biblie, Cartea Genezei, cap. 6 (Stricăciunea oamenilor), versetul 14, aflăm că Domnul i-a spus lui Noe, astfel: ”Fă-ţi o corabie din lemn de gofer 2; corabia aceasta s-o împarţi în cămăruţe şi s-o tencuieşti cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară”. Hesiod (aprox. sec. al VIII-lea î.Hr.), menţionează acţiunea de conservare pe care o are fumul3 din sobe. Herodot (aprox. sec. al V-lea î.Hr.) descria alaunul ca ignifug4 şi aminteşte sulfatul de cupru5 ca substanţă conservantă a lemnului. Confucius (551 – 479 î.Hr.), indică despre perioada de tăiere a lemnului din motive de protecţie preventivă6. Vechii chinezi, ţineau lemnul în apa sărată a lacurilor sau în mare, înainte de a-l utiliza ca material de construcţie. Uleiul de cedru obţinut prin tratarea lemnului de cedru cu apă caldă şi abur, a fost utilizat din antichitate pentru protecţia lemnului împotriva putregaiului şi atacului de insecte. Naturalistul Pliniu consemna că statuia Dianei sculptată dintr-un butuc de viţă de vie (aprox. în anul 550 î.Hr.), a fost tratată cu ulei protector injectat prin găuri mici practicate în ele. Romanii şi grecii utilizau uleiuri şi răşini extrase din esenţe de lemn rezistent, pentru a proteja stâlpii (pilele) podurilor. Tot Pliniu descrie în Naturalis Historae, procedeul de obţinere a catranei din esenţă de pin negru prin distilare în cuptor: „lemnul este despicat în bucăţi subţiri şi este pus în cuptor unde este încălzit, înconjurându-l cu foc de toate părţile. Cel dintâi lichid curge ca apa printr-un canal, care, în Lyria, se numeşte cedrium, are atâta putere încât, în Egipt, se întrebuinţează ca unsoare la conservarea cadavrelor. Răşina care vine după aceea, mai groasă, constituie catranul propriu-zis”. Din timpuri vechi, dacii foloseau păcura găsită la suprafaţă pentru ungerea lemnului. Marcus Vitruvius Pollio (80/70 î. Hr. - 15/23 d.Hr.) în De architectura, singurul tratat complet de arhitectură păstrat din antichitate, oferă indicaţii privind protecţia lemnului prin carbonizare superficială şi ungerea lemnului cu substanţe uleioase. În secolul I d.Hr., Pliniu cel Bătrân în lucrarea Naturalis Historia descrie metodele de obţinere a substanţelor uleioase din cedru şi eficacitatea acestora împotriva atacului ciupercilor şi insectelor. Leonardo da Vinci (1452-1519) acoperă ramele din lemn de la tablourile sale cu mercur şi clorură de arsenic7.

2Lemnul folosit la construcţia corabiei era chiparosul sau lemnul de gofer, ce rezista sute de ani fără să putrezească. 3Eugen Vintilă, Protecţia lemnului, Editura Tehnică, Bucureşti,1959, p.128 4Ibidem 5Corneliu Bucşa, Livia Bucşa, Agenţi de biodegradare la monumentele istorice din România, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 97 6Ibidem 7Conservation of Wood Artifacts, Unger, A., Schniewind, A.P., Unger, W.,2001, XVIII, History of Wood Conservation, p. 4 ;


În anul 1784 în Olanda, Societatea Regală pentru Artă a decis să atribuie o medalie de aur persoanei care ar descoperi originea cariilor de lemn din digurile de lemn atacate de insecte xilofage şi a le combate în mod eficient. Napoleon a cerut în anul 1810 ca navele de război să fie construite din buşteni tăiaţi în timpul iernii8. În Moldova, despre fântânile de păcură de la Tăteşti, Bacău se aminteşte în documentul din 4 octombrie 1440 dat de Ilie şi Ştefan Vodă, fiii lui Alexandru cel Bun. Un alt hrisov dat de Ştefan cel Mare în 21 septembrie 1486 consemnează satul Dohtana de pe Trotuş. Denumirea satului Dohtana vine de la ocupaţia străveche a locuitorilor care preparau din coaja de mesteacăn, în locul numit astăzi Duhotar, dohotul, o unsoare pe care o foloseau la ungerea osiilor de lemn la căruţe. În Transilvania, catrana se obţinea prin distilarea în cuptor a cojii lemnului de mesteacăn, lichidul obţinut, numindu-se ulei de mesteacăn9. Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae descrie stejarul ca fiind foarte căutat pentru corăbii, pentru rezistenţa şi durabilitatea acestuia după curăţarea completă a scoarţei albe, lemnul păstrându-se ”peste o sută de ani nevătămat de orice stricăciune pricinuită de furtuni, de aer şi de apă10”; iar amintind de catrană sau păcura de la Tazlăul Sărat şi Moineşti, Cantemir menţionează: ”dacă s-ar putea scurge de apă, ar putea fi folosită mult mai bine la trebuinţele casnice decât dohotul care se obţine din copaci11”. Dohotul, este un lichid uleios obţinut prin distilarea unor materii vegetale este folosit şi în zilele noastre pentru unsul şindrilei de la acoperiş12. Naturalistul Balthazar Hacquet, în călătoria sa documentară din anii 1788-1789 în Bucovina şi nord-estul Transilvaniei, a fost martorul ocular ce a consemnat tehnica de ardere a scoarţei de mesteacăn în satele Straja şi Frasin: cuptorul era construit într-o poiană, înclinat în pantă, pentru ca vântul să nu tulbure arderea. Se sapă o groapă de forma unui con răsturnat, cu diametru de 4 stânjeni la bază şi 1 stânjen şi jumătate în adâncime, pereţii căreia se bătătoresc cu un mai, pentru a-şi menţine rezistenţa în timpul arderii. În faţa acestei gropi, în josul pantei, se sapă o altă groapă cu diametru mai mic şi de aceeaşi adâncime. Între cele două gropi se sapă un şanţ în care se pune un uluc din lemn „uliţa gudronului”. Fundul cuptorului (vârful conului) se căptuşeşte cu lespezi de piatră, până la înălţimea de 3 stânjeni. Cuptorul se umple cu coajă de mesteacăn (10 cară de scoarţă) şi se acoperă cu lut amestecat cu brazdă verde astfel încât să mai rămână din loc în loc, deschideri pe unde să pătrundă aerul necesar întreţinerii arderii. Această operaţiune se face în lunile iunie-iulie şi durează 48 ore, obţinându-se 20 de vase cu gudron, a 10 ocale/vas13. ”Pe la sfârşitul veacului trecut se aflau în Bucovina păduri foarte întinse de mesteceni. Se obişnuia să se cojească arborii, în picioare. Scoarţa se întrebuinţa pentru fabricarea dohotului. Locuitorii munteni care se îndeletniceau cu această fabricaţiune jupuiau de coajă mestecenii bătrâni şi tineri, lăsându-i în picioare sau doborându-i. Pentru a obţine ”dohotul”, se practica un cuptor în pământ, în care se depozitau 10 care de coajă de mesteacăn. Coaja 8Idem, p. 3; 9 E. A. Bielz, op. cit., p. 88 ; Giurescu C. Constantin. Istoria pădurii româneşti, din cele mai vechi timpuri până astăzi, p.194, Tudor Pamfil, Industria casnică la români, Bucureşti, 1910, p. 249-250; I. Vintilescu, O străveche industrie uitată, bozâria, Bucureşti, 1945, p. 13; Emil Pop, Documente despre fabricarea gudronului în Carpaţii noştri, Bucureşti, 1946. 10 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 111 11 Idem, p. 105 12 În Bucovina, ungerea draniţei cu dohot se practica încă în anul 2006 în comuna Crasna Putnei, Storojineţ (draniţa de pe acoperişul casei lui Popescu Vasile nu a mai fost schimbată dinainte de 1940) 13 Ioan Toşa, Bozăritul şi dohotăritul - două industrii ţărăneşti dispărute, Al XV-lea Seminar Naţional de Etnoarheologie ”Focul, lutul, apa şi gestul”, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj-Napoca, 12 decembrie 2005.


trebuia să ardă circa 48 de ore. Fundul cuptorului era pardosit cu lespezi de piatră, şi după ce cuptorul era ticsit cu coajă de mesteacăn, se acoperea cu un strat de pământ în care se lăsau câteva orificii. Din cuptor, ”dohotul” se scurgea printr-un şanţ mic într-o groapă alăturată. Urma umplerea butoaielor cu ”păcură”. Această ”unsoare” asigura protecţie (şi ani mulţi) draniţei de pe casă, dar se folosea şi la ungerea osiilor de la care. Un cuptor producea până la 20 vedre de păcură (1 vadră = 10 oca). La 1788 ocaua de astfel de păcură se vindea cu 10 până la 14 parale” 14. Despre meşteşugul bozăritului sunt informaţii că în Oltenia se referea la producţia de catrană, extrasă din lemn de pin, pin negru şi zadă15, arse în cuptor special din pământ până se obţinea gudron. Şindrila era lucrată de meşteri cu precădere în pădure fiind transportată apoi acasă unde se usca şi se afuma, deoarece se observase că ”trăia mai mult decât cea albă, iar fumul o întărea, dându-i veac16”. Lemnul sensibil la atacul de insecte xilofage era aşezat într-un şanţ cu ”pişălău17”, vreme de câteva luni timp în care se impregna şi conserva cu uree după care era folosit la diverse construcţii. Conservarea lemnului prin imersie totală în apă este iarăşi un procedeu vechi utilizat pe scară largă mai ales în ţările nordice unde lemnul era adus pe apă direct la locul de prelucrare. Lemnul transportat pe cursurile de ape curgătoare este în general foarte rezistent, întrucât în timpul transportului apa spală zaharurile şi proteina din seva uscată, iar pe pereţii celulelor se depun minerale, ambele protejând împotriva atacului insectelor xilofage. Condiţia esenţială este ca lemnul să fie sănătos din punct de vedere biologic iar imersia în apă să fie totală, deoarece capetele buştenilor rămaşi deasupra apei sunt expuşi procesului de degradare. În ţara noastră lemnul era frecvent transportat pe albiile râurilor sub formă de plute. De exemplu, şarpantele din lemn de brad şi molid de la construcţiile centrului istoric din Timişoara au fost realizate în bună parte cu lemnul transportat pe Bega. Din buşteni s-au cioplit cu toporul grinzi care au fost apoi legate între ele în plute şi transportate pe apă. Cu ocazia investigaţiilor efectuate în vederea restaurării şi reabilitării şarpantelor s-au observat nenumărate găuri practicate în lemn rezultate din legarea plutelor. Din istoria oraşului Timişoara este cunoscut faptul, că unul din motivele pentru care se dorea transformarea râului Bega într-unul navigabil era transportul de lemn18. În Moldova în judeţul Neamţ, lemnul era transportat cu plutele pe Bistriţa fiind adus de la Dorna sau Tarcău şi transportat până la Galaţi, meşteşug pierdut în anii 1960 odată cu construcţia barajului de la Bicaz. În Germania lemnul era transportat cu plutele din Munţii Alpi pe râul Isar către Munchen, ocupaţie păstrată până în zilele noastre. De-a lungul timpului meşterii lemnari au păstrat toate aceste cunoştinţe şi preocupări tradiţionale privind conservarea construcţiilor din lemn, pornind de la alegerea şi tăierea 14Aurelian, Petre S., Bucovina. Descriere economică însoţită de uă chartă. Typographia laboratorilor români, Bucureşti., 1876 15 I. Vintilescu, O veche industrie uitată în Carpaţi: bozăria, în „Revista geografică”, I, 1-3 1944, Bucureşti, p. 82, Apud. Valer Butură, Etnografia poporului român – Cultura materială, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 371; 16Iordache, Apud Corneliu Bucşa, Livia Bucşa, Agenţi de biodegradare la monumentele istorice din România, Editura Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 98 17”pişălău” termen ce desemnează urina din gunoiul vitelor. Niels Auner, Corneliu Bucşa, Livia Bucşa Octavian Ciocşan, Tehnologia consolidării, restaurării şi protecţiei împotriva biodegradării structurilor din lemn din monumentele istorice, p.165. 18Henning Nitze, Reabilitarea şarpantelor la clădiri istorice. Ghid pentru elaborea releveului, transpunerea în textul de licitare şi execuţia lucrărilor pe baza unor exemple practice. Editat de Proiectul de colaborare românogerman „Reabilitarea prudentă şi revitalizarea economică a cartierelor istorice din Timişoara“ a Societăţii Germane pentru Cooperare Tehnică (GTZ) şi Camera de meserii Rheinhessen, 2007, p.21


lemnului în pădure, tratarea preventivă cu produse naturale, execuţia şi întreţinerea construcţiilor. Bazele ştiinţifice privind măsurile de prelungire a durabilităţii lemnului sunt puse în decursul secolelor XVIII –XIX prin experimentele şi testările chimistului olandez Wilhelm Homberg, care a descoperit acidul boric utilizat la conservarea lemnului, chimistul englez Kyan, după ani de încercări şi experimente, brevetează în 1832 imersarea lemnului cu clorură de mercur19, procedeu cunoscut sub denumirea de kyanizare. În ucazul ţarului Petru I al Rusiei din anul 1719 se menţionează utilizarea gudroanelor şi a smoalei de lemn pentru protecţia corăbiilor, iar în 1733 la solicitarea ţarului s-a experimentat prima dată o substanţă numită Arcanum20, cu rezultate pozitive în protecţia lemnului utilizat la construcţii navale. În România, protecţia lemnului la scară industrială a început în anul 1903, la uzinele de la Frasin21 şi Falcău, în Bucovina, unde funcţiona o staţie de impregnare a stâlpilor de molid cu soluţii de sulfat de cupru şi a traverselor pentru liniile ferate forestiere cu creuzot şi clorură de zinc, care au dus la mărirea durabilităţii lemnului la 40 ani. Alte uzine de impregnare a lemnului au fost construite la Ploieşti (1905), Aiud, (1906), Tileag (1907) şi Iţcani-Suceava (1922), folosind în special ca impregnant uleiul de creuzot şi sărurile Wolman. În perioada interbelică, Comisiunea Monumentelor Istorice în Instrucţiunile pentru mutarea bisericilor de lemn, recomandă protecţia tuturor pieselor din lemn (tălpi, bârne, grinzi, etc.) cu ulei de in curat, care să pătrundă în porii lemnului, formând o peliculă aderentă, transparentă şi rezistentă la intemperii, impermeabilizând lemnul în fibră, devenind o barieră de nepătruns la atacul ciupercilor. Iar pentru a nu căptuşi cu scânduri bârnele de la pereţii bisericilor, care urâţesc monumentul, se indica ca în timpul montării să se umple fiecare spaţiu dintre grinzi cu bucăţi (pene) de lemn22 tăiate anume şi cu câlţi muiaţi în carbolineum23. Interiorul pereţilor din lemn se spălau cu apă şi leşie iar rosturile mai mari erau astupate cu chit din rumeguş cu clei de oase 24. Învelitorile din şiţă sau şindrilă de ”I-a calitate” trebuiau înmuiate în carbolineum fierbinte înainte de aşezare pe leţurile acoperişului în trei straturi suprapuse astfel încât să se asigure o grosime de 5 cm 25, la coamă şi la poale rândurile fiind duble. După înfiinţarea primelor muzee în aer liber din România, de la Cluj şi Bucureşti pentru activităţile de conservare-restaurare întreprinse de acestea se conturează trei perioade distincte: perioada 1929-1950, 1950-1990, 1990-prezent. În prima etapă, preocupări propriu-zise de conservare-restaurare nu s-au putut concretiza în principal din cauza celei de-a doua conflagraţii mondiale, care a provocat o serie de degradări importante expoziţiei în aer liber a muzeelor (este cazul să amintim că în 19Unger, A., Schniewind, A.P., Unger, W.,Conservation of Wood Artifacts, 2001, XVIII, History of Wood Conservation, p.4 20 Vanin S.I., Evoluţia ideii de conservare a lemnului în URSS. Din lucrările Institutului Lemnului, vol.VI, 1950, Academia de Ştiinţe a URSS, p.7-35, apud Eugen Vintilă, Protecţia lemnului, Editura Tehnică, Bucureşti,1959, p.128 21Fabrica de la Frasin are o tradiţie de prelucrare şi tratare a lemnului din anul 1898, fiind cumpărată de Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina. Distrusă complet de incendiul produs în 10 mai 2011. 22Comisiunea Monumentelor Istorice. Dosar nr. 525/1942-1943. Bucovina. Carapciu pe Siret, Storojineţ, Biserica. Deviz descriptiv pentru restaurarea învelitoarei de şindrilă a bisericii şi clopotniţei Parohiei Ortodoxe Române din comuna Carapciu pe Siret, judeţul Storojineţ, întocmit de arhitectul Horia Teodoru în 22 decembrie 1942. 23Carbolineum = lichid de culoare brună obţinut prin distilarea cărbunelui de pământ şi întrebuinţat la impregnarea lemnului ca insecticid şi fungicid. 24Comisiunea Monumentelor Istorice. Dosar nr. 523/1939-1940. Bucovina. Jadova, Storojineţ, Biserica 25Comisiunea Monumentelor Istorice. Dosar nr. 959/1942-1943. Cernăuţi, biserica de lemn Sf. Nicolae.


urma ocupaţiei maghiare a Clujului impuse prin Dictatul de la Viena din 30 August 1940, s-a evacuat patrimoniul Muzeului Etnografic şi Parcului Naţional din Cluj, la Sibiu unde funcţionează până în anul 1945 când personalul şi patrimoniul revin la Cluj. Din toate construcţiile existente anterior cedării Transilvaniei în Parcul Etnografic, a supravieţuit numai casa de la Vidra, celelalte fiind distruse în totalitate. Muzeul Satului Românesc din Bucureşti, supravieţuieşte cu greu în această perioadă după degradarea masivă a patrimoniului iniţial, prin cazarea refugiaţilor de război timp de opt ani în casele din muzeu, prin demolarea morilor de vânt din Basarabia şi a morii plutitoare, a casei de macedoromâni din satul Regina Maria, Caliacra, a cârciumii Muzeului Satului. În a doua etapă, respectiv 1950-1990, în ciuda neajunsurilor regimului comunist, a dezinteresului şi a lipsei unui program naţional de conservare in situ a monumentelor de arhitectură vernaculară, precum şi a obsesiei din ultimii ani ai regimului totalitar de a demola satele româneşti sub pretextul sistematizării26, specialiştii din muzeele în aer liber din România au căutat să salveze cât mai multe construcţii, să reconstituie atmosfera satului tradiţional. Se conturează astfel tot mai mult preocuparea personalului de specialitate pentru demontarea, marcarea, transportul şi remontarea acestor monumente. Odată cu apariţia şi organizarea ştiinţifică şi a altor muzee în aer liber în România, s-a organizat şi activitatea de conservare-restaurare, intensificându-se colaborările cu diverse institute de cercetare în vederea aplicării unor procedee mai bune de tratare a lemnului, material ce constituie aproape 80% din materialele constituente ale construcţiile vernaculare. Luând chiar exemplul Muzeul Satului din Bucureşti acesta a desfăşurat o luptă permanentă împotriva degradării lemnului pentru a păstra cât mai îndelungat şi cât mai bine această surprinzătoare civilizaţie a lemnului. În această perioadă au fost studiate şi aplicate metode noi, complexe, uneori chiar neinvazive, de investigare, conservare şi restaurare a construcţiilor din lemn. Printre primele aplicaţii mai importante se menţionează antiseptizarea şi ignifugarea şindrilelor şi a altor elemente structurale din lemn prin impregnarea lor cu ajutorul instalaţiei de vid-presiune a Institutului de Cercetări pentru Industrializarea Lemnului Pipera, cu o soluţie compuse din sulfat de cupru 2,1 kg., bicromat de sodiu 2,8 kg., acid boric 2,1 kg., dizolvate la cald în 93 litri de apă. Conform testelor de laborator efectuate în anul 1969 a rezultat că prin acest tratament durabilitatea materialului se triplează, iar pericolul de incendiu se reduce27. După 1970 rezultatele cercetărilor întreprinse de către specialiştii din muzee (restauratori, conservatori, chimişti, fizicieni) în domeniul protecţiei şi conservării construcţiilor şi monumentelor din lemn s-a concretizat în obţinerea unor brevete de invenţie:

26La reuniunea plenară a Comitetului Central al PCR (23-24 iunie), Nicolae Ceauşescu hotărăşte să accelereze planul general privitor la localităţile rurale. Ca urmare, la 18 decembrie 1986, Secţia organizatorică a Comitetului Central este în măsură să prezinte un raport referitor la totalitatea judeţelor. La vremea aceea, se prevedea desfiinţarea („dezafectarea“) a 3.931 de sate din cele 13.123 existente. Judeţele cele mai afectate erau, în ordine descrescătoare: Alba - 264; Argeş - 252; Bacău - 237; Vâlcea - 222; Prahova - 206; Vaslui - 195; Iaşi 174. Judeţele cel mai puţin afectate erau, în majoritate, situate în Transilvania: Maramureş - 15; Brăila - 19; Braşov şi Bistriţa Năsăud - 20 fiecare; Covasna - 23; Satu Mare - 25; Sibiu - 26. Date fiind dimensiunile lui, Sectorul Agricol Ilfov, regiune limitrofă Bucureştiului, era puternic lovit, cu 44 de sate destinate demolării. Planul a provocat condamnări în mai multe parlamente naţionale (Germania Federală, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Belgia, SUA) şi instanţe internaţionale (Consiliul Europei, Parlamentul European, UNESCO). În scopul salvării satelor româneşti a luat fiinţă Opération Villages Roumains (Distrugerea satelor româneşti în arhivele Comitetului Central, Mihnea Berindei, Le Resesau, Publication de l’OVR-CH, număr special, 2009, p.12 ) 27Nicolae Stoia, Câteva aspecte ale muncii de conservare, în volumul “Muzeul Satului, Studii şi cercetări”, 1970, p. 347;


- Brevetul de invenţie pentru un procedeu de tratare insectofungicidă a obiectelor de artă şi monumentelor din lemn - etapa I (insectofungicid): impregnare cu sol. 3-5% pentaclorfenolat în white spirit cu adaos de 0,2-0.5% gama hexaclorciclohexan; etapa II (hidroizolare): impregnare cu sol. 10% ceară de petrol, parafină, cerezină sau petrolatum în white spirit, cu sau fără adaos de 2-3% pentaclorfenol, obţinut de dr.ing. Eugen Vintilă în anul 1972. Ca metodă de aplicare se prevede pensularea, stropirea sau imersarea obiectuluimonumentului desprăfuit. - Brevet de invenţie pentru o compoziţie insectofungicidă, formată dintr-un amestec de 1% pentaclorfenol, 1% lindan, ceară sintetică de protecţie de Teleajen şi white-spirt; autor dr. ing. Eugen Vintilă, brevetat în anul 1972, brevet acordat Muzeului Satului din Bucureşti ca titular28, (soluţie produsă apoi de ICPIL Pipera ca soluţie Lignosept B). - Brevetul de invenţie pentru o compoziţie pentru conservarea lemnului folosit la obiectele expuse la muzee - ceară de albine purificată 41,9 p, 1, 2, 3, 4, 5, 6 hexaclorciclohexan 0,4 p., n(dicoroflormetilftalimidă) 0,4 p., 4,2 p. white spirit, 46,1 p terebentină, 7 p. soluţie naftenat de cupru 20%. Rezultă o pastă care se aplică prin diluare în proporţiile 1:4 - 1:6 într-un solvent ca terebentină, benzină, white spirit sau amestec al lor, autori fiind Nicolae Aurel Stoia, Alexandrina Lambru. - Brevetul de invenţie pentru o soluţie organică pentru conservarea şi antiseptizarea suporturilor din lemn vechi policrom, utilizată, la tratarea catapetesmelor, a stranelor, a iconostasurilor din spaţiile ecleziastice ortodoxe, confecţionate din lemn. Soluţia reprezintă un sistem dispers format, din două componente, în raport volumetric de 1:5, astfel: prima, pe bază de alcool tehnic denaturat sau white-spirite, care conţine 0,5% propolis, 2 - 3% răşină de brad sau molid şi 30% naftenat de Ag(I), iar cealaltă, pe bază de petrol roşu de Câmpeni, care conţine 0,2% sare de sodiu a acidului dinaftilmetandisulfonic (dispersil WS), 0,25-0,8% ulei siliconic şi 1,8-2,2% clortrimetilsiloxan şi care se aplică pe suprafaţa obiectului, după o prealabilă igienizare, prin imersie, pensulare sau injectare, cu seringa, în zonele afectate de insectele xilofoge, putregai etc., avându-i ca inventatori pe Sandu Ion, Sandu Irina Crina, Nica Gheorghe, Sandu Ioan (1996). - Brevetul de invenţie pentru o compoziţie insectofungicidă în soluţie, utilizată cu precădere pentru tratamente de conservare a operelor vechi de artă infestate de insecte xilofage şi unele forme de microorganisme, dar şi pentru tratamente preventive în industria mobilei fine, precum şi la un procedeu de producere a acesteia. Compoziţia insectofungicidă în soluţie, conform invenţiei, constă într-un solid termoplastic hidrofob, constituit din răşina cetonică de policondensare a ciclohexanonei, camfor natural sau sintetic, şi soluţie concentrată de permethrin dizolvat în solvent organic. Se obţine un complex nou de principii active biocide, încadrat în grupa a IV-a de toxicitate, perfect compatibil cu substraturile tratate ale obiectelor de artă, inventatori fiind Ghillis Alexandru şi Ilie Roxana (2004). - Brevetul de invenţie pentru o compoziţie insectofungicidă şi ignifugă destinată protecţiei lemnului utilizat în construcţii şi restaurare monumente, împotriva mucegaiului, ciupercilor lignicole de putrezire, insectelor xilofage, şi protecţiei la foc, pentru întârzierea propagării flăcării unui incendiu, constituită din silicat de sodiu, soluţie saturată la 200 de Borax, sulfat de cupru, avându-i ca inventatori pe Laurenţiu Dragomir, Alexandru Leluţiu, Vivian Dragomir (2011). - Brevetul de invenţie pentru un autolaborator mobil, pentru investigarea, diagnosticarea, monitorizarea şi restaurarea obiectelor de patrimoniu mobil sau imobil avându-i ca inventatori pe Striber Joakim, Roxana Rădvan, Angheluţă Laurenţiu, Deciu Cristian, Simileanu Monica, Ene Dragoş, Săvăstru Roxana (2011). 28 Doina Darvaş, Un caz de Merulyus Lacrymans (WULF) neeradicat complet la gospodăria Borlova din Muzeul Satului, manuscris 1980, pp.3-4;


Printre soluţiile folosite în timp pentru conservarea preventivă şi activă a construcţiilor de lemn din muzeele în aer liber din România, enumerăm: Uleiul de creozot, Pentaclorofenolat de sodiu - 3%, (prin imersie, şi în instalaţie de vid-presiune), - Romalit N (pentru realizarea a 10 l. soluţie în concentraţie fungicidă de 3,5 % se indică următoarea compoziţie: 190 g. sulfat de cupru şi 160 g. bicromat de sodiu la 10 l. de apă), Romalit F (fluor-crom), în concentraţie fungicidă de 3,5% în apă, Borax, Lindan, Xylamon (60% 1cloronaftalină), Lignosept A şi Lignosept B (1% pentaclorfenol, 1% lindan, ceară sintetică de protecţie de Teleajen şi white-spirt), Evinit (cupru-bor-crom, 4% în apă pentru antiseptizare, 12 % pentru antiseptizare şi ignifugare, folosit la impregnarea la vid-presiune a tălpilor şi şindrilei bisericii Dragomireşti, din Muzeul Satului Bucureşti în anul 1972 29), Xylo Protect A (insectofungicid pentru conservarea picturilor pe suport de lemn, brevet realizat în laboratorul de restaurare al Muzeului Naţional Cotroceni), Cromlux, Sadolin anticarii (conţine şi nafta din petrol, fracţiuni grele hidrotratate, permetrină, un produs pe bază de solvent organic cu adaos de glicol, aditivi şi substanţă biocidă împotriva insectelor), Resistol 6213 (componenţi principali: tebuconazol, propiconazol, iodo-propinil butil carbamat, cipermetrină), Tanalith E (carbonat de cupru, 2-aminoetanol, acid boric, tebuconazol, propiconazol, polietilenamină, acid organic). Metode moderne de tratament Tratamentul diferă în funcţie de clasa de risc la care este supus lemnul prin poziţionarea lui în structura construcţiei. Pentru lemnul folosit în construcţii sunt definite cinci clase de risc de atac biologic (standardul de referinţă este SR EN 335-1:2007, NP 005-2003): - clasa de risc 1 - lemnul utilizat în interiorul construcţiilor, unde nu există pericolul de umezire care să ducă la apariţia şi dezvoltarea ciupercilor xilofage (lemn utilizat în interior, grinzi şi stâlpi aparenţi, parchet); - clasa de risc 2 - lemnul utilizat în interiorul construcţiilor, unde umiditatea ridicată a mediului poate duce la o umezire ocazională, dar puţin persistentă, deci condiţii minime de degradare prin atacul ciupercilor xilofage (lemnul de la elementele situate sub acoperiş: căpriori, grinzi, stâlpi, astereală, şipci, pereţi interiori); - clasa de risc 3 - lemnul utilizat în construcţii cu risc de atac biologic de către ciupercile xilofage, în situaţii în care umiditatea acestuia poate atinge valoarea de 30%, alternând umezirea cu uscarea (lemnul de la elementele de construcţie aflate în exterior: lambriuri, pereţi exteriori, pereţi din lemn rotund sau ecarisat, scări exterioare, balustrade, etc); - clasa de risc 4 - lemnul utilizat în condiţii favorabile atacului biologic, care este în permanent contact cu solul (piloţi pentru fundaţii, tălpi inferioare pe pământ sau pe socluri de zidărie, grinzi, traverse) sau care este permanent expus la intemperii fără a fi protejat prin vopsire (şiţe, şindrile de acoperişuri); - clasa de risc 5 - lemnul utilizat în condiţii favorabile atacului biologic, care este expus în permanenţă la apă sărată. Clasele de risc 1 şi 2 necesită un nivel de durabilitate naturală redus şi tratamente relativ simple. Clasele de risc 3, 4 şi 5 corespund riscului cel mai mare cu privire la atacul biologic şi necesită măsuri care să menţină piesele, pe cât posibil, în clasa de risc cea mai redusă. 29 Şindrila tratată cu ajutorul instalaţiei de vid-presiune a ICPIL Pipera în 1972, sub supravegherea ing. Eugen Vintilă care a efectuat verificările de calitate a probelor de lemn impregnate, nu a fost înlocuită până în prezent, după 40 de ani.


În tabelul de mai jos sunt prezentate clasele de risc pentru domeniile de utilizare a lemnului: Clasa de risc 1 2 3 4 5

Domeniul de utilizare a lemnului Fără contact cu solul, sub adăpost, fără risc de umezire Fără contact cu solul, sub adăpost, cu risc de umezire Fără contact cu solul, neacoperit În contact cu solul sau cu apa dulce În apa sărată

Condiţii de expunere la umezire Nu

Apariţia agenţilor biologici Ciuperci

Insecte

-

Da

Ocazional

Da

Da

Frecvent

Da

Da

Permanent

Da

Da

Permanent

-

-

Spaţiul pentru carantină destinat elementelor componente ale monumentelor din lemn ce sunt strămutate din teren pe un nou amplasament este absolut necesar în procesul de restaurare-remontare fiind util în vederea efectuării operaţiunilor obligatorii de dezinfecţie a materialelor, de sortare manuală a pieselor din lemn, în funcţie de dimensiuni, esenţe, caracteristici de rezistenţă şi calitate. Într-un muzeu în aer liber, spaţiul pentru carantină va fi organizat în zone care să fie izolate de restul monumentelor din incintă, pe o platformă betonată pentru primirea, sortarea şi antiseptizarea pieselor de lemn, care să aibă asigurată reţea de apă curentă, reţea de incendiu şi hidranţi supraterani, canalizare pentru colectarea apelor uzate şi apelor pluviale, reţea electrică de iluminat, post de pază permanent şi un şopron acoperit pentru stivuirea şi păstrarea elementelor şi pieselor din lemn. Elementele din lemn care prezintă atac biologic avansat sau care prezintă deteriorări structurale şi care nu mai pot fi utilizate la restaurarea monumentului în cauză, se vor releva şi fotografia în detaliu, iar elementul respectiv se va îndepărta din incinta muzeului sau a şantierului. Metodele de tratament utilizate în prezent pentru protecţia lemnului se pot clasifica în următoarele tipuri: - metode preventive, care pot fi metode constructive (folosirea esenţelor de lemn corespunzătoare calitativ din punct de vedere al umidităţii, rezistenţei şi durabilităţii, execuţia lucrărilor de restaurare folosind metodele tradiţionale de prelucrare a lemnului, reducerea efectului dăunător al umidităţii asupra construcţiei, evitarea posibilităţilor de umezire a elementelor din lemn în timpul remontării construcţiei, stabilirea materialului de umplutură corespunzător şi uscat în special sub pardoseli) şi metode chimice (prin folosirea substanţelor chimice cu rol preventiv de protecţie). - metode de combatere, care pot fi fizice (tratament termic cu aer cald, tratament cu microunde, tratament cu infraroşii, tratament cu unde sonore de înaltă frecvenţă, tratament cu raze X), chimice (tratamente cu substanţe chimice, tratament prin gazare sau fumigare) şi biologice (prădători, paraziţi, bacterii). Cel mai utilizat tratament fizic este tratamentul termic cu aer cald, folosit în Germania şi Danemarca încă din anii 1925, cu precădere pentru eradicarea insectelor xilofage la structurile din lemn ale şarpantelor construcţiilor. Iniţial se procedează la acoperirea


construcţiei cu folie specială cu aluminiu spre exterior. Temperatura cu care aerul cald iese din instalaţie prin tuburile flexibile cu diametrul variabil între 15 – 25 cm., este limitat la 1200C, iar în interiorul încăperilor se va încadra între 80 - 100 0C, pe o perioadă determinată (60-120 minute) pentru a se asigura temperatura de 550C în interiorul elementelor din lemn cele mai mari ale construcţiei. Microclimatul (umiditate, temperatură) este monitorizat permanent în interiorul spaţiului unde se efectuează tratamentul termic. Cele mai des utilizate metode de tratament pentru protecţia elementelor din lemn aflate în structura construcţiilor şi monumentelor, împotriva atacului ciupercilor lignicole şi insectelor xilofage sunt metodele chimice. În ţările din Uniunea Europeană obligativitatea efectuării tratamentelor preventive insectofungicide asupra lemnului din construcţii este stipulată prin legi sau decrete30. Produsele de protecţie chimice a lemnului sunt clasificate în substanţe chimice pe bază de apă şi substanţe chimice pe bază de solvenţi organici. Tratamentele chimice se caută a fi efectuate cu substanţe cât mai puţin toxice. Substanţele şi soluţiile chimice pentru conservarea lemnului se vor utiliza numai dacă au aviz şi agrement tehnic (care trebuie să conţină încercările efectuate în laboratoare acreditate privind eficacitatea asupra tipurilor de ciuperci şi insecte xilofage), în perioada de valabilitate a soluţiei, aceasta fiind însoţită de fişa tehnică de securitate în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice (REACH) de înfiinţare a Agenţiei Europene pentru Produse Chimice. Foarte importantă în alegerea substanţei potrivite este verificarea documentelor tehnice (agrement tehnic) însoţitoare, precum şi verificarea clasei de reacţie la foc a substanţelor chimice respective pentru a evita pe cât posibil produsele care pot favoriza şi întreţine un eventual incendiu asupra structurii din lemn a construcţiei (fiind vorba în special de substanţele chimice pe bază de solvenţi organici). De asemenea, substanţele care au în compoziţie compuşi chimici ce pot deteriora materialele istorice nu vor fi folosite. Dacă lemnul vine în contact direct cu lucrări ce includ procedee de execuţie umede (zidărie sau tencuieli), nu se va trata cu substanţe chimice ce conţin fluorură de sodiu. Tratamentele chimice preventive se efectuează pentru următoarele categorii de elemente din structura unei construcţii ce nu prezintă atac biologic, astfel: - toate elementele din lemn care nu se demontează (bârne-pereţi, grinzi, cosoroabe, popi, căpriori, astereală) tratamentul constând în pulverizarea sau pensularea suprafeţelor (suprafeţele din lemn care au pictură nu se vor trata, se protejează sau se scot din structura construcţiei, fiind de competenţa restauratorului pictură intervenţia de dezinsecţie / dezinfecţie); - toate elementele din lemn care după demontare se restaurează şi se introduc în lucrare sau piesele din lemn noi (ce înlocuiesc sau completează elementele degradate), tratamentul putând fi aplicat prin pulverizare, pensulare, prin imersia într-un bazin sau prin tratarea în instalaţii de vid-presiune (pentru lemnul nou). Din punct de vedere al impregnabilităţii, lemnul este clasificat în: - lemn uşor impregnabil (fagul, fără inimă roşie, pinul negru şi alburnul pinului silvestru); - lemn mediu impregnabil (bradul, salcia, plopul, ulmul şi alburnul stejarului); - lemn greu impregnabil (molidul şi douglasul); 30În Franţa prin decretul primului ministru s-a impus obligativitatea efectuării tratamentului de protecţie insectofungicidă asupra lemnului din orice construcţie indiferent dacă necesită sau nu autorizaţie de construcţie (Décret no 2006-591 du 23 mai 2006 relatif à la protection des bâtiments contre les termites et autres insectes xylophages et modifiant le code de la construction et de l’habitation).


-

lemn neimpregnabil (duramenul pinului negru, pinului silvestru, fagului şi stejarului, inima roşie a fagului). Metodele de aplicare a substanţelor chimice de protecţie asupra lemnului sunt recomandate în funcţie de clasele de risc pentru domeniile de utilizare a lemnului în structura construcţiilor, astfel: - tratamente de suprafaţă prin pensulare, pulverizare, injectarea, imersie 31 (pentru piesele de lemn din interiorul construcţiei sau din exterior sub protecţia unui acoperiş); pensularea soluţiei asupra lemnului se va realiza prin aplicarea în două sensuri, primul în direcţia fibrelor lemnului, apoi transversal pe acesta, iar la sfârşit din nou în direcţia fibrelor; - impregnare32 în profunzimea lemnului la presiune atmosferică prin imersie simplă sau băi calde-reci33 (pentru elementele din lemn fără contact cu solul şi umiditate relativă a aerului sub 70%); - impregnare în profunzimea lemnului la presiuni diferite de presiunea atmosferică, în instalaţii de vid-presiune34 (pentru elementele din lemn expuse în exterior în aer liber, în contact cu solul, îngropate în pământ, în mediu acvatic). Verificarea calităţii tratamentului de protecţie este obligatorie. În practică de multe ori se constată după un anumit timp de la efectuarea tratamentului reluarea activităţii insectelor xilofage şi acest lucru se datorează fie erorilor de aplicare a substanţelor de protecţie de personal insuficient calificat, fie erorilor de depozitare (substanţele active se pot degrada prin depozitarea în containere metalice). Testele efectuate în laborator arată dacă lemnul tratat are concentraţia minimă de substanţă specificată de producător. Ca reguli generale pentru verificarea calităţii tratamentului insectofungicid de protecţie a lemnului amintim: - pentru tratamentele de suprafaţă (pensulare, pulverizare) se va respecta consumul specific menţionat de producător (+ 5% pierderi tehnologice la pensulare şi 20% la pulverizare). Se va verifica integritatea şi uniformitatea soluţiei de protecţie asupra lemnului; - pentru tratamentele prin imersie în bazin, se verifică doza de substanţă reţinută de lemn, conform standardului 9302/4-198835; - pentru tratamentele de vid-presiune, se verifică absorbţia şi adâncimea de pătrundere produsului de protecţie, conform standardului 9302-2:199436. Impregnarea se consideră corespunzătoare dacă absorbţia medie de produs de protecţie este cea prevăzută în documentaţia tehnică a produsului, iar adâncimea minimă de pătrundere, pe direcţia radială sau perpendiculară pe fibre, se încadrează în datele specificate în tabelul de mai jos: Caracteristica de impregnabilitate a lemnului

Procedee de impregnare vid-presiune şi vid-presiune atmosferică vid-presiune-vid şi vid-presiune atmosferică-vid

31Imersia este procedeul de protecţie chimică a lemnului prin cufundarea acestuia în produsul de protecţie în bazine de imersie pentru o durată de timp scurtă. 32Impregnarea este procedeul de protecţie chimică a lemnului prin care se realizează absorbţia soluţiei chimice de către lemn 33Imersia lemnului prin băi calde-reci se efectuează în bazine de imersie alternând faza caldă, pentru a elimina aerul din lemn, cu faza rece în scopul reducerii aerului din lemn mărind capacitatea de absorbţie a acestuia. 34Impregnarea prin vid-presiune este procedeul de protecţie chimică a lemnului care se efectuează în autoclave, la presiuni superioare presiunii atmosferice, aplicându-se vid iniţial în scopul evacuării aerului din lemn în scopul măririi capacităţii de absorbţie a substanţei chimice. 35STAS 9302/4-1988 Protecţia lemnului. Tratamente de suprafaţă. Prescripţii tehnice. 36SR 9302-2:1994 Protecţia lemnului. Impregnarea la presiuni diferite de presiunea atmosferică cu produse de protecţie chimică solubile în apă


Uşor impregnabil Mediu impregnabil Greu impregnabil

Adâncimea de pătrundere, minim (mm) 30 sau până la inimă roşie 12 8 6 3

Un caz aparte în privinţa ciupercilor xilofage îl constituie ciuperca din clasa Basiomycetes de tipul Merulius Lacrymans-Wulf dezvoltată la lemnul din structurile construcţiilor, caz care trebuie detaliat în privinţa prevenirii şi eradicării având dificultatea cea mai mare, dar care reprezintă în linii mari succesiunea de etape de tratament pentru majoritatea ciupercilor. Acest tip de ciupercă distruge celuloza pereţilor celulari ai lemnului provocând o putrezire roşie-brună a lemnului (putregai brun sau prismatic), o crăpare paralelă şi perpendiculară cu fibrele ce se desfac în cuburi sau prisme. Corpul fructifer al ciupercii, în formă de paletă, fără picior, de culoare galben-ruginie, mărginită de o zonă de culoare albgalben, apare în special în interiorul construcţiilor, orientându-se către exterior prin rosturile scândurilor, bârnelor sau prin spaţiile dintre ziduri şi golurile uşilor. Ciuperca se dezvoltă dacă are asigurată umiditatea relativă a aerului între 60-80% şi umiditatea lemnului cuprinsă între 20- 40 %. Lemnul suferă o degradare rapidă întrucât ciuperca provoacă o umezire a lemnului creându-şi astfel singură mediul de dezvoltare şi extindere ulterioară. Infectarea lemnului din structura construcţiilor are loc atât prin depunerea sporilor ciupercii, cât şi prin introducerea în operă a unor piese din lemn infectate care conţin miceliul ciupercii. Cauzele sunt multiple, de la lipsa controlului şi conservării preventive asupra construcţiilor existente (neîntreţinerea învelitorilor acoperişului, necurăţirea zăpezii introduse în zona şarpantelor, neaerisirea încăperilor), până la neefectuarea investigaţiilor, sortării şi tratamentului preventiv asupra elementelor şi pieselor din lemn provenite din demontarea construcţiilor care urmează să fie transferate pe un nou amplasament sau în muzeele în aer liber, lipsa spaţiului de carantină necesar înaintea remontării construcţiei. Introducerea în operă a lemnului cu umiditate ridicată (peste 20%), efectuarea lucrărilor pe timp nefavorabil (perioada toamnă-primăvară), folosirea materialului de umplutură umed sunt tot atâtea cauze care favorizează apariţia ciupercii, deosebit de periculoasă pentru sănătatea omului37. În cazul depistării prezenţei ciupercilor xilofage, după efectuarea expertizei de specialitate (prelevări de probe, identificarea tipului de ciupercă în laborator) se va dispune un complex de măsuri de limitare, eradicare şi lucrări de reparaţii de natură a preveni atacurile recidivante. Toate măsurile se distanţează în timp, pe perioada de vară pentru ca miceliul să se deshidrateze. Tratamentul ciupercilor are în general două etape, limitarea şi eradicarea. Limitare: după constatarea atacului, porţiunea atacată se decopertează cu mai mult de 100 cm., se îndepărtează corpurile fructifere de ciupercă în pungi speciale de plastic, pentru a se evita împrăştierea sporilor, iar împreună cu lemnul infestat se distrug prin ardere. Se interzice depozitarea materialului contaminat, folosirea ca lemn de foc, sau la alte construcţii. Porţiunea umedă decopertată se arde cu lampa de benzină şi se tratează intens cu soluţie fungicidă corespunzătoare. Se iau măsuri de aerisire permanentă a încăperilor. La intrările de acces în zona afectată a construcţiei se dispune material dezinfectant pentru a împiedica răspândirea sporilor. Eradicare: pământul de umplutură se evacuează până când nu se mai constată hife de ciuperci, pe o adâncime de 60-70 cm. şi va fi evacuat în saci de plastic. În afara elementelor 37Ciuperca Merulius lacrymans este un alergen care duce la apariţia alveolitei acute sau cronice, o boală destul de gravă a plămânilor care provoacă tulburări respiratorii (tuse uscată, gâfâială la efort) reducerea capacităţii respiratorii. (Vezi cazul îmbolnăvirii celor două măicuţe de la Mănăstirea Agapia, 2009)


din structura de lemn a construcţiei puternic degradate de ciupercă care au fost evacuate se vor îndepărta şi porţiunile învecinate din structura lemnului sănătos pe o porţiune de 50 cm. de la extremitatea vizibilă a atacului. Pentru uscarea pereţilor, a întregii zone interioare afectate se folosesc radianţi termici, iar în cazul zidurilor şi a bârnelor din lemn, se procedează la arderea cu lampa de benzină până la o distanţă de 1 m. în jurul limitei zonelor atacate, se dispun măsuri de protecţie chimică conform STAS 9302/1 cu substanţe fungicide atât a zonelor din lemn atacate, cât şi a celor neinfestate, prin pensulare şi pulverizare. Elementele din lemn (tălpi, bârne) se vor steriliza prin tratare termică folosind instalaţii specializate pentru a se asigura o temperatură de 50-550C în interiorul structurii pieselor din lemn. La grinzile de lemn, au fost eliminate părţile de suprafaţă atacate, mecanic sau manual prin cioplire şi s-a tratat în profunzime prin injectare de produs insectofungicid, prin practicarea de găuri la o distanţă de 30 cm. între ele, şi o adâncime de 2/3 din grosimea grinzilor. Lucrările de asanare şi reparaţii se dispun pentru înlăturarea cauzelor constructive care au condus la apariţia ciupercii (umiditate excesivă datorită vegetaţiei şi pomilor, posibile scurgeri de la instalaţiile sanitare etc), prin execuţii de fundaţii la pereţii interiori, de hidroizolaţii corespunzătoare, realizarea drenurilor perimetrale). După uscarea spaţiilor decopertate, tratate prin ardere şi chimic (se practică o forare în diametru de Ø 15 mm., pe o adâncime de 100 cm., şi la o distanţă de 50 cm., în care se injectează soluţie fungicidă), la pardoseli se realizat o şapă din beton sub nivelul tălpilor pereţilor interiori, hidroizolaţie cu bitum, pardoseală cu duşumea oarbă tratată fungicid şi insecticid în prealabil, prin imersie. Lemnul nou folosit (bârne, grinzi, cherestea) analizat în prealabil, trebuie să aibă umiditatea cuprinsă între 10 – 12%, să fie sănătos biologic, tratat insectofungicid înainte de a fi pus în operă. Prelungirea tălpilor deteriorate, se va realiza cu lemn de stejar. În privinţa atacurilor insectelor xilofage asupra structurii din lemn a unei construcţii acestea apar în când umiditatea lemnului depăşeşte 20 %. Hylotrupes bajulus atacă în special zona de alburn a lemnului de răşinoase, dar în condiţiile în care zona prezintă umiditate ridicată se extinde şi spre duramen. Xestobium rufovillosum atacă numai alburnul din stejar, însă la apariţia unei ciuperci se extinde şi în zona de duramen. De regulă la identificarea unor atacuri de insecte xilofage vom distinge trei niveluri şi anume: atacuri parţial active, atacuri recente şi atacuri active. Atacurile recente, mai vechi, se identifică prin grămăjoarele de rumeguş având culoarea închisă. Atacurile active se pot identifica uşor ca urmare a prezenţei rumeguşului sub formă de grămăjoare sau scurgeri proaspete de culoare deschisă. Dacă într-o grămăjoară de rumeguş de culoare închisă observăm excremente de culoare deschisă, atunci vom avea un atac activ. Alte indicii al atacului activ de insecte xilofage îl reprezintă apariţia găurilor de zbor având conturul interior de culoare deschisă şi rumeguş fin spre exterior şi zgomotul ascuţit produs de larve în lemn, începând din lunile de primăvară (martie) până spre sfârşitul toamnei. Larvele insectelor xilofage creează cele mai mari degradări asupra lemnului. În funcţie de secţiunea şi grosimea lemnului ele se află în adâncime realizând galerii cu trasee sinuoase care sunt astupate compact cu materii reziduale. Tratamentele de suprafaţă, prin pulverizare sau pensulare nu ajung în interiorul lemnului. Atacurile de insecte xilofage active, observate în special la obiectivele din lemn investigate, vor fi stopate prin injectări locale cu soluţii insectofungicide. Toate măsurile vor fi distanţate în timp, pentru a se monitoriza eficienţa lucrărilor.


Injectarea de produs insectofungicid în galeriile active se face în 2-3 reprize, la interval de 3-4 zile. După 24 de ore de la ultimul tratament, se va aplica hârtie autoadezivă martor peste găurile larvare, pentru monitorizarea în timp a eficienţei tratamentului curativ. O modalitate eficientă de tratament împotriva insectelor este injectarea în profunzime a lemnului care se practică asupra elementelor din lemn atacate de insecte din părţi ale construcţiilor care nu sunt vizibile în exterior (în special în interior, la şarpante). În zona identificată cu atac activ, se practică forarea în diametru de 8 mm. în elementele de lemn pe o adâncime care nu trebuie să depăşească 2/3 din secţiunea lemnului. Distanţa dintre orificiile rezultate este de 33 cm. În aceste orificii practicate se introduc ştifturi de injectare iar cu pistolul de injectare sub presiune se introduce soluţia insectofungicidă în masa lemnului. Cantitatea de soluţie introdusă în structura lemnului pe metru liniar trebuie să fie de minim 60 g. Tratamentul prin pulverizarea soluţiilor insectofungicide în 2-3 straturi la interval de 24 ore pe toate elementele din lemn afectate se face respectând standardul 9302/4-88 38 şi instrucţiunile din agrementul tehnic şi fişa tehnică a produsului de protecţie. Monitorizarea lucrărilor de protecţie Cea mai simplă metodă de monitorizare o constituie acoperirile cu hârtie, care se realizează pe suprafeţele elementelor de construcţie din lemn ce pot prezenta atac de insecte. Astfel, se lipesc foi de hârtie (230 g/mp.) cu un adeziv din amidon de porumb (amidon alimentar), astfel monitorizându-se periodic (săptămânal) orificiile de ieşire ale insectelor. Capcanele adezive sunt metode de testare a prezenţei şi intensităţii activităţii insectelor. Se folosesc folii sau hârtie adezivă de culoare tratate cu adezivi speciali. Insectele se pot număra săptămânal, însă niciodată nu se vor putea prinde toate insectele. Capcanele cu feromoni oferă de asemenea informaţii utile asupra prezenţei insectelor xilofage, având un rol important în sistemul de combatere integrată. Printr-o monitorizare periodică a insectelor, feromonii pot determina reducerea substanţială a tratamentelor insectofungicide. În ultimii ani se constată o preocupare tot mai intensă pentru identificarea extractelor din plante şi cercetarea efectului insectofungicid al acestora asupra lemnului. O serie de substanţe au proprietăţi insecticide, cu rezultate în testele de laborator împotriva unor insecte xilofage : - capsaicina (componentul activ din ardeiul iute, substanţa care îl face picant), pesticid înregistrat folosit ca insecticid (conform National Pesticide Information Center); - rădăcina de obligeană (conţine ulei volatil şi tanin); - nicotina (pyrenthrum), folosită în trecut ca şi insecticid, (utilizarea nicotinei bazată pe insecticide a fost restricţionată în Statele Unite începând cu anul 2001); - rotenona, produs chimic cu spectru insecticid şi pesticid; - coaja ramurilor de cătină fiartă în ulei era întrebuinţată ca insecticid; - piperul negru.

38STAS 9302/4-88 Tratamente de suprafaţă. Prescripţii tehnice

Calitatea lemnului utilizat in restaurare  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you