Michel houellebecq supunere

cere, moment în care m-a privit cu nişte ochi ascultători şi naivi de copil oportunist. În faţa sălii mele de curs – îmi propusesem să vorbesc în ziua aceea despre Jean Lorrain –, trei indivizi de vreo douăzeci de ani, doi arabi şi un negru, blocau intrarea, nu erau înarmaţi şi păreau potoliţi, atitudinea lor nu avea nimic ameninţător şi, cu toate astea, trebuia să trec printre ei, deci trebuia să intervin. M-am oprit în dreptul lor: aveau cu siguranţă ordin să evite provocările, să trateze cu respect cadrele didactice, sau, mă rog, aşa speram.

— Sunt profesor aici, trebuie să-mi ţin cursul, am spus eu pe un ton hotărât, adresându-mă întregului grup.

Mi-a răspuns negrul, cu un surâs larg.

— Nici o problemă, domnule, am venit doar să ne vizităm surorile… a zis el arătând spre amfiteatru cu un gest liniştitor. În ce le priveşte pe surori, nu erau acolo decât două fete de origine nord-africană, aşezate una lângă alta în amfiteatru, în stânga sus, şi îmbrăcate cu o burka neagră, cu ochii feriţi după o plasă, mă rog, cât se poate de corect, după părerea mea.

— Ei bine, le-aţi văzut, am conchis eu, blajin.

Acum puteţi pleca, am insistat.

— Nici o problemă, domnule, a răspuns el zâmbind şi mai larg, apoi a făcut stânga-mprejur, urmat de ceilalţi, care nu suflaseră un cuvinţel. După doi paşi, s-a întors spre mine: — Pacea fie cu dumneavoastră, domnule… mi-a zis el cu o uşoară plecăciune.

31