Michel houellebecq supunere

în înalt deasupra stadionului Charléty, încremenit şi nepăsător ca o navă spaţială intergalactică. Nu simţeam decât o durere vătuită, vagă, dar îndeajuns de puternică încât să nu mă lase să gândesc limpede; vedeam doar că rămăsesem încă o dată singur, cu o dorinţă de viaţă împuţinată şi cu multe griji la orizont.

Cât se poate de simplă în sine, demisia mea de la universitate deschisese un vast şantier administrativ în privinţa asigurărilor sociale şi a casei de ajutor reciproc, pe care nu mă simţeam în stare să-l abordez. Cu toate astea, trebuia să-mi iau inima-n dinţi; deşi îndestulătoare, pensia nu m-ar fi ajutat să fac faţă unei boli grave; dar îmi permitea, în schimb, să fac din nou apel la nişte escort-girls. De fapt, când m-am hotărât să parcurg ofertele site-ului meu obişnuit de întâlniri, nu mă trăgea deloc aţa, iar în mintea mea plutea doar obscura noţiune kantiană de „datorie faţă de sine“.

Am optat în cele din urmă pentru un anunţ dat de două fete. Rachida, o marocană de 22 de ani, şi Luisa, o spanioloaică de 24, propuneau „să te laşi vrăjit de un cuplu nebunatic şi îndrăcit“. Era, desigur, scump, dar mi se părea că împrejurările îndreptăţeau o cheltuială ieşită din comun; ne-am dat întâlnire chiar în acea seară.

La început, lucrurile au mers ca de obicei; adică destul de bine; stăteau cu chirie într-un studio frumuşel lângă piaţa Monge, arseseră tămâie şi aveau un fond sonor liniştitor, gen cânt de balene, le-am penetrat normal şi în cur, pe rând, fără oboseală şi fără 194