revista

poziţia stratigrafică iniţială. De multe ori, datorită plasticităţii ei, sarea a curs, formând structuri tectonice specifice.

Diapirismul sării, această formă avansată de migrare a sării, caracterizată prin străpungerea stratelor acoperitoare, a fost denumit, definit şi explicat pentru prima dată de profesorul Ludovic Mrazec, într-o serie de lucrări publicate în perioada 1902-1915.

După Ludovic Mrazec, diapirismul este procesul prin care rocile plastice şi cu densitate mică – cum sunt sarea, argilele şi magmele acide – sub acţiunea presiunii rocilor din scoarţa terestră, migrează din zonele profunde spre suprafaţă, boltind sau străpungând stratele acoperitoare. În procesul de migrare rezultă cute şi sâmburi diapiri, a căror formare este favorizată de structura geologică de ansamblu a regiunii şi de prezenţa faliilor. În zona Turzii, sarea badeniană de pe aliniamentul diapir de vest al Depresiunii Colinare a Transilvaniei, suferă o puternică îngrămădire, străpungând stratele acoperitoare în zonele anticlinale Ocna Mureş – Turda şi Măhăceni – Ploscoş.

Pentru zăcământul de la Turda au fost estimate 38 miliarde de tone de sare, cu un conţinut de 98,10% clorură de sodiu. În cadrul grosimii de 1200 m, cât are stratul de sare de aici, se întâlnesc frecvent intervale a căror conţinut este de 99% clorură de sodiu şi foarte puţin sulfat de calciu.

Exploatarea sării la Turda încă din perioada daco – romană este atestată de o veche mină romană, ce a fost intersectată de lucrările miniere săpate în secolul XVIII. Continuitatea ocupaţiilor de extracţie a unor minerale utile absolut indispensabile, în secolele VI – IX, se poate presupune şi în cazul exploatării sării. În anul 1075, se întâlneşte pentru prima oară, Vama Sării de la Turda, pe drumul Arieşului şi al Mureşului. Primul document scris, în care apare denumirea Ocna de la Turda, este datat 1 mai 1271, fiind un act de donaţie. În secolul XIII, se înfiinţează Cămara de Sare de la Turda. Într – un raport din 1552, este specificat că la Turda se află Cămara de Sare Principală, iar exploatarea sării se face în două ocne(Ocna cea Mare şi Ocna cea Mică). În această perioadă extracţia sării era făcută de muncitori angajaţi pe un an, ce se numeau „tăietori de sare”. Documentul din 1552 arăta că la Turda erau angajaţi 31 de tăietori de sare.

Mineralogul Johann Fridwaldszky, într-o lucrare publicată în 1767, afirma, referindu-se la ocnele de la Turda, că „aceste ocne sunt vrednice de cea mai mare admiraţie”. El prezintă în mod detaliat sistemul de construire şi de exploatare a ocnei în formă conică sau de clopot, grija deosebită pentru a feri exploatarea de infiltrările de apă, modalităţile de evacuare a sării şi apei cu ajutorul crivacului. De asemenea, profesorul Mrazec prezintă situaţia ocnelor, precizând că numărau cinci puţuri: cel de sus, cel de jos, Cojocnean, Sfânta Terezia şi Sfântul Anton. Aminteşte şi de existenţa unei 17