Page 1

A D O L E S C I E N T I A


REvISTA LICEuLuI TEORETIC „LIvIu REbREANu”, TuRDA - NR. 1, 2 / 2011

Director Prof. Angela Candrea

Alexandra Mărişan-cls. a XII-a B

Redactor-şef

Maria Horga-cls. a X-a B

Prof. Diana Spădaru

Andrei Horga-cls. a XII-a A

Redactor-şef adjunct

Cosmin Sălăgean-cls. a XI-a A

Prof. Diana Buha

Cosmina Bobiş-cls. a XI-a B

Tehnoredactare

Denisa Maier-cls. a X-a B

Prof. Diana Spădaru

Roxana Răcean-cls. a X-a B

Prof. Elena Mureşan

Steliana Buglea-cls. a X-a B

Prof. Diana Buha

Ionuţ Onacă-cls. a XI-a C Tudor Vălean-cls. a XI-a C Ştefan Rîza-cls. a XI-a C Denisa Redean-cls. a IX-a A

Colectivul de redacţie colaboratori

şi

Răzvan Şomblea-cls. a X-a A Emilia Balint-cls. A XII-a B Călina Gligor-cls. a IX-a B

Prof. Ovidiu Nistea

Raluca Radu-cls. a IX-a B

Prof. Ciprian Rigman

Maria Călugăr-cls. a IX-a B

Prof. Horaţiu Trif-Boia

Diana Dod-cls. a IX-a B

Prof. Zorica Szekely

Mihai Perşa-cls. a XI-a B

Prof. Alexandru Picovici

Iulian Furdui-cls. a XI-a B

Prof. Radu Iliescu

Mircea Crişan-cls. a XII-a B

Prof. Cătălin Andreica

Anamaria Trifan-cls. a XI-a B

Prof. Mirela Rău

Timea Szabo-cls. a IX-a B

2


45 DE ANI din istoria unei instituţii de la Liceul de Chimie Nr. 1 la Liceul Teoretic “Liviu Rebreanu” Turda Istoria liceului nostru începe în anul 1966, an în care se pun bazele liceelor industriale, printre care figurau şi zece licee de chimie, inclusiv cel de la Turda. Înfiinţarea acestei instituţii în Turda consfiinţea încă o recunoaştere a oraşului nostru drept un centru puternic industrializat alături de: Timişoara, Craiova, Iaşi, Bucureşti, Râmnicu-Vâlcea, Brăila, Piatra-Neamţ, Făgăraş – localităţi în care au început să fiinţeze licee cu profil de chimie. Întemeierea Liceului de Chimie din Turda ca unic liceu de profil din întreg teritoriul nord-vestic al ţării îşi găsea explicaţia în existenţa Uzinei Chimice din localitate (1906), a unui mare număr de specialişti în domeniu, precum şi tradiţiei statornicite de Şcoala Medie Tehnică de Chimie Turda (1948 – 1954). La data de 12 septembrie 1966, profesor Viorel Oniţiu a primit ordinul de numire în funcţia de director al Liceului de Chimie, rămânând nu doar întemeietorul unei instituţii de renume, ci şi sufletul ei timp de 40 de ani. Deschiderea întâiului an şcolar 1966 – 1967 s-a făcut în incinta Liceului “Mihai Viteazul” Turda, unde directorului prof. Aurel Clamba i-a revenit onoarea de a organiza examenul de admitere, repartizând şi un spaţiu pentru desfăşurarea activităţii primei clase a liceului nou înfiinţat.

3


În perioada anilor 1968 – 1970, Liceul de Chimie a funcţionat în localul fostei Şcoli Medii Tehnice de Chimie Turda, strada Dr. I. Raţiu – acolo unde un spaţiu devenit locativ trebuia amenajat şi transformat în lăcaş de instruire şi educaţie. Aici s-au amenajat săli de clasă, laborator de chimie analitică şi de fizică, biblioteca, sala de educaţie fizică, birouri. Dezvoltarea liceului a impus angajarea unor profesori titulari: prof. Iulia Bolog – chimie analitică, prof. Maria Deteşan – matematică, prof. Gheorghe Hosu – limba şi literatura română, prof. Sanda Ivansiuc – fizică, prof. Ileana Mihu(Onacă) – chimie, prof. Mircea Moldovan – educaţie-fizică, iar pentru obiectele de specialitate sau cooptat specialişti de la Uzina Chimică: ing. Crihăleanu şi ing. Cornel Bucur. În anul 1969 – 1970 s-a ajuns la 7 clase cu două profiluri: chimie organică şi chimie anorganică – ceea ce impunea sporirea numărului de profesori şi de specialişti în domeniu precum şi un spaţiu corespunzător unei strategii instructive, un adevărat COMPLEX ŞCOLAR, o instituţie care avea ambiţia să depăşească prin dotare şi disciplină tot ce exista la ora aceea în domeniul învăţământului în zonă. Demersurile diplomatice ale directorului Viorel Virgil Oniţiu pe lângă Ministerul Industriei Chimice au avut drept rezultat aprobarea unei investiţii, prin Uzina Chimică Turda, în vederea întemeierii unui GRUP ŞCOLAR COMPLEX cu condiţia realizării unui proiect tipic pentru un Liceul de Chimie şi aprobarea unui spaţiu pentru amplasarea noii instituţii, teren aprobat, urmare a solicitudinii ing. Ion Vedeanu. Lipsa unui proiect-tip pentru construcţii de licee cu profil chimie i-a pus la grea şi pasionantă încercare pe prof. Viorel Oniţiu şi pe şeful serviciului de investiţii de la Uzina Chimică, ing. Gheorghe Florea. Cei doi au conceput întreaga dotare a laboratoarelor de chimie analitică, tehnici la laborator, laborator AMC şi laborator tehnologic. Totul părea aproape perfect, numai că Ministerul Industriei Chimice a respins proiectul în valoare de 20 milioane pentru refacerea şi încadrarea lui la valoarea de 15 milioane lei vechi. . Inspiraţia şi competenţa au dus la realizarea unui GRUP ŞCOLAR DE

CHIMIE INDUSTRIALĂ în oraşul Turda, mult peste dotările din ţară şi chiar peste dotările de la facultăţile de profil – ceea ce avea să marcheze drumul de la nume la 4


renumele liceului nostru, instituţie apreciată de centrele universitare din Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Galaţi etc. La acest liceu s-au pregătit generaţii de viitori specialişti în domeniu. Anul şcolar 1970 – 1971 s-a deschis în noul complex şcolar, an din care a funcţionat şi a clasa de şcoală profesională care pregătea forţa de muncă pentru Terapia şi Farmec din Cluj-Napoca. Din acelaşi an s-a lărgit aria profilurilor prin electrotehnică şi mecanică, ceea ce impunea şi lărgirea colectivului de cadre didactice cu profesori şi specialişti în domeniile chimiei, electrotehnicii şi mecanicii. Aici şi-au împlinit cariera didactică profesorii: Ovidiu Nistea – limba şi literatura română, Ioan Găină, Mircea Gabor şi Zorica Szekely – matematică, Augustin Pintea – ştiinţe sociale, Eugenia Hosu, Otilia Zamfir, Valeria Morovan, Mărioara Cocan, Eugenia Todea, Mariana Torofias, Vasilica Mândroc, Emilia Prodan – chimie, Ileana Terec, Vasile Miron, Ildiko Takacs, Ioan Bondor, Liana Olariu – fizică, Elvira Gabor, Voichiţa Neagoş – limba franceză, Emilia Trif – limba engleză, Iosif Tămaş, Mihai Pascu – istorie; aici şi-au continuat cariera didactică profesorii Lucia Oţel, Ligia Popa şi Maria Ceclan – biologie, Veturia Cismaşu – chimie, Maria Iepure – geografie, Teodor Popa – limba şi literatura română, Magdalena Florea – limba germană, Maria Bodnariuc – limba rusă, Monica Dan - matematică; aici şi-au format echipe puternice de handbal şi volei profesorii Gheorghe Mărginean, Marian Horea şi Ioan Deteşan. Profesorilor li s-au alăturat specialişti de prestigiu de la Uzina Chimică Turda şi de la alte întreprinderi din ţară: ing. Gheorghe Florea, ing.dr. Tiberiu Rodeanu, ing. Victor Gyorgy, ing. Valeria şi Mihai Stanciu, ing. Domnica Găină, ing.dr. Ioan Todea, ing. Mihai Moldovan, ş.a. precum şi maiştri-instructori Aurel Tomuş, Gheorghe Păcurar, Danila Szolga, Vasile Plăcintar, Nicolae Bogdan, Virgil Metea. În anul 1974 s-au obţinut şi fonduri pentru construirea sălii de sport. Spre şcoala noastră gravitau şi elevii din zonele Maramureşului, Nordul Moldovei, Munţii Apuseni, Valea Mureşului, datorită prestigiului instituţiei precum şi speranţei de a prinde un loc de muncă la Terapia şi Farmec-Cluj-Napoca ori la Uzinele Chimice Turda. Între realizările deosebite ale acestei instituţii se încadrează activitatea de cercetare şi producţie, care debutează în anul 1972. Activitatea de cercetare a fost 5


iniţiată de dr. ing. Tiberiu Rodeanu, fapt care a avut drept rezultat înscrierea şcolii noastre pe locul întâi pe ţară în ce priveşte producţia şcolară. Activitatea de cercetare şi producţie a permis elevilor noştri să se instruiască şi formeze într-o severă disciplină a muncii. Produsele liceului au fost prezentate în pavilionul expoziţional Târgul Expo 1976 Bucureşti. Astfel, alături de rezultatele zonale şi naţionale obţinute de către elevii noştri în cadrul olimpiadelor şcolare, un punct forte l-a constituit instruirea practică în şcoală prin laboratoarele de chimie analitică, tehnici de laborator şi laboratorul tehnologic – ceea ce constituia o noutate în acest domeniu în învăţământul naţional (în domeniul chimiei). Pentru optimizarea instruirii practice s-a organizat o MICROÎNTREPRINDERE, condusă de către elevii anului V de studiu cu director şi inginer-şef. Produsele noastre Plastisol şi Plastigrund, înlocuiau produse de export, iar cimentul magnezitic îl produceam pentru Carbochim Cluj-Napoca. Între premiile obţinute de către elevii noştri la olimpiadele naţionale se cuvin menţionate: locul I – Limba şi literatura română - elevul Ioan Miclea, locul I – Ştiinţe sociale - elevul Vasile Hantig, acestea alături de alte rezultate meritorii la nivel judeţean şi naţional. În anul 1994, Clubul Sportiv Şcolar Turda trece sub tutela Grupului Şcolar de Chimie Industrială cu secţiile: atletism, volei, handbal. Dintre profesorii care au înnobilat activitatea clubului se cuvin amintiţi:  Atletism: prof. Vasile Fodorean, prof. Nadina Popa, prof. Georgeta Omuţ; 

Volei: prof. Alexandru Lazăr, prof. Francisc Bardocz,

prof. Sorin Pop, prof. Alexandru

Ciocan;  Handbal: prof. Ioan Deteşan. Performanţe deosebite ale Clubului Sportiv Şcolar:

Atletism: -

locul I la Campionatul European Juniori - eleva Ramona Pop – săritura în înălţime - 1.92m.;

-

record naţional, greutate fete – eleva Iudit Bara – record încă în vigoare;

-

2 locuri la Balcaniadă: locul II disc şi locul III greutate – elevul Romulus Boar, alături de alte prestigioase premii la Campionatele Naţionale de sală şi aer liber.

Volei: 6


-

Clubul Sportiv Şcolar a dat ţării cea mai valoroasă voleibalistă, Cristina Pârv; Luminiţa Trâmbiţas – actualmente capitan al echipei naţionale de volei;

-

numeroase locuri I, II şi III la Campionatele şcolare – dominând vârfurile voleiului şcolar naţional;

-

un număr mare de voleibaliste formate la această secţie au promovat la nivel naţional la echipe de senioare şi în echipe de peste hotare.

 Handbal -

echipa de handbal a activat în divizia şcolară, naţională cu jucătorul şi antrenorul Ioan Deteşan. În colectivul nostru didactic domnea o atmosfera generatoare de performanţe, de rigoare şi dezinvoltură. Olimpiadele de masă la nivelul liceului scoteau la lumină pe cei demni să reprezinte instituţia la nivel regional şi naţional. Facultăţile de profil din ţară recunoşteau elevii noştri prin disciplina şi pregătirea practică. Unitatea colectivului didactic trebuia menţinută continuu şi prin activităţi memorabile din afara şcolii. Au rămas în memoria multora dintre noi excursiile la Sâmbăta, Bâlea-Lac, Sloboda, Izvoarele, Muntele Băişorii, excursiile de studii. Străluceau banchetele de sfârşit de an şcolar cu o adevărată concurenţă dintre elevi şi profesori în comiterea glumelor, cântecelor, dansurilor, meciurile de volei, fotbal între clase, dar şi între elevi şi profesori; orchestra de muzică uşoară, romanţele profesorului Mircea Moldovan, corul, marele şi prestigiosul cor condus de dirijorul profesor Ioan Botezan; aniversarea celor 50 de ani ai profesorului Viorel Oniţiu şi multe altele care s-au statornicit în memoria noastră. Directorii acestei instituţii de învăţământ s-au condus după nobilul principiu: “Omul sfin ţeşte locul” :

Directori:

Directori adjuncti:

-

prof. Virgil Viorel Oniţiu

- prof.ing. Ioan Onacă

-

prof. Iulia Bolog

- prof. Maria Deteşan

-

prof. Maria Deteşan

- prof. Ileana Onacă

-

prof. Augustin Pintea

- prof. Vasile Miron

-

prof. Gheorghe Hosu

- prof.ing. Ioan Onacă

-

prof.ing. Ioan Onacă

- prof.ing. Valeria Coşară 7


-

prof. Ovidiu Nistea

-

prof. Augustin Pintea

-

prof. Vasile Fodorean

-

prof. Angela Candrea

- prof. Vasile Miron

Secretari ai liceului: -

Ghizela Istocaci, Elena Palfi, Livia Botezan, Corina Hădărean

Contabili-şef: -

Victoria Bolog, Maria Stamov, Gheorghe Ştef, Otilia Mărincean, Laboranţi:

-

Viorica Oniţiu, Vilma Găzdac, Maria Sălăgean, Argentina Mic, Melinda Agh, Letiţia Tureanu, Erika Crişan

Bibliotecari: -

Elena Bunea, Ana Anca

Administratori: -

Ioan Lăscudean, Nicolae Vlad. Actualmente funcţionăm cu un număr de 12 clase liceale cu profil Teoretic, specializările Matematică-informatică - a XI -a A, Ştiinte ale naturii – trei clase, o clasă a IX-a, o clasa a X-a şi o clasă a XII-a, Ştiinte sociale intensiv Limba engleză – patru clase, câte una pe nivel, şi profil Vocaţional, specializare Instructor sportiv VoleiAtletism cu patru clase de nivel a IX-a, a X-a, a XI-a, si a XII-a. În cadrul Clubului Sportiv Şcolar funcţionează 9 grupe de pregătire sportivă cu ramuri de volei – 4 grupe: începători, avansaţi şi performanţă, atletism – 3 grupe: începători şi avansaţi şi fotbal – 2 grupe: începatori şi avansaţi. Pentru anul şcolar următor avem aprobat un plan de şcolarizare format din trei clase de liceu:

-

filiera Teoretică, profil Real - specializarea Ştiinţe ale naturii

-

filiera Teoretică, profil Uman - specializarea Ştiinte sociale, intensiv Limba engleză

-

filiera Vocaţională, profil Sportiv - specializările Volei şi Atletism.

Un gând nobil

pentru cei care s-au

stins şi un viitor pe

măsura trecutului

8


pentru cei care vin.

S Ă F IE L A T R E C u T u L M A R E, M A R E v I I

T OR!

Debate-impresii Debate, în limba engleză sau dezbatere, în limba română sunt unul şi acelaşi lucru, însă sună mai interesant să-i zici “debate”, mai cult. Deşi poate unii consideră că e un lucru dificil, nu de nasul oricui, debate facem fiecare dintre noi, în viaţa noastră de toate zilele, în termeni informali însă. Debate e de fiecare dată când îţi expui un punct de vedere Şi îl susţii cu argumente, fără să-ţi dai seama. Debate e de fiecare dată când îţi contrazici interlocutorul spunându-i de ce nu are dreptate. Dar să nu înţelegem greşit, debate nu e neaparat atunci când ne certăm cu cineva. Debate-ul despre care am să vă vorbesc e unul organizat, formal si inteligent, aş spune eu. O dezbatere este formată din doua echipe a câte trei membri care dezbat o temă. Una din echipe afirmă moţiunea şi ceilalţi o neagă, însă toate acestea prin nişte argumente cu dovezi, exemple, bazate pe o vastă documentaţie. Ce e foarte important în acest fel de dezbatere e modul în care îţi expui punctul de vedere. Poţi câştiga o dezbatere pe o temă ireală, însă cu nişte argumente solide şi cu o puternică forţă de convingere. În faţa adversarului trebuie să pari sigur pe tine şi să îl convingi pe acesta ca tu chiar crezi în cele ce îi spui (chiar dacă nu e aşa). Desigur, trebuie să fii şi şmecher sau chiar ironic.

9


Experienţa mea legată de debate a fost una de neuitat. S-a întâmplat anul trecut , în primăvară, în Satu-Mare. Am format echipă cu încă doi colegi de-ai mei şi ne-am pregătit/documentat dinainte. La prima dezbatere, am pierdut, n-aveam niciun pic de experienţă, însă a doua a oara am câştigat. Sentimentul de învingător e fabulos. Îţi dă o putere şi poate şi un orgoliu de nedescris. şi nu e vorba de câştig neapărat, ci îţi pui întrebarea: cum am reuşit să câştigăm, să-i convingem , când logic oricine ştie că nu e aşa. De aceea , cum am spus mai sus , e important să ai o bogată documentaţie pentru ca argumentele tale să poată fi susţinute cu dovezi, exemple.

10


La al treilea debate, eram deja obişnuiţi şi aveam “şmecheriile” noastre. Partea care ne plăcea cel mai mult era secţiunea de întrebări, în care puneam şi primeam întrebări, însă aici intervine partea de şmecherie. Întrebările se pun în aşa fel încât să nu existe decât un răspuns, şi acela să fie în favoarea ta. Din secţiunea “întrebări” poţi trage concluzii din care practic îşi susţii moţiunea. Dezbaterea e o lume în care dacă intri, nu mai poţi ieşi. Te atrage pentru că e ca un joc de calculator, ca un viciu. Poate fi jucat de oricine are un pic de logică. Pot spune că are şi tehnici sau tactici, de aceea trebuie să fii şmecher. E greu să pierzi, dar e fabulos să câştigi. Ce e important e că juriul nu ia în calcul cât de adevărat e ceea ce zici, ci cât de bune sunt argumentele tale şi dovezile pe care le ai.

Fiind în an terminal, am scris acest articol cu scopul de a atrage elevii spre acest tip de “joc”. Ce pot să spun e că te va ajuta în viaţa, aşa cum viaţa te poate ajuta în dezbatere. E nemaipomenit , merită încercat!

Balint Emilia – cls. a XII-a B

11


ARTA DE A DEZbATE Ce este o dezbatere? O dezbatere presupune o dialogare între două echipe adversare, folosind argumente logice, obiective şi susţinute cu dovezi palpabile. Desfăşurarea unei dezbateri se aseamănă cu un proces, în care fiecare parte încearcă să convingă că dreptatea este de partea ei. Dezbaterea se face pe marginea unei moţiuni (teme) care, de regulă, poate fi atât argumentată cât şi contraargumentată. Ca în orice competiţie, pentru bunul mers al lucrurilor există reguli; după sistemul Karl Popper, echipele sunt compuse din trei vorbitori, o structură a jocului şi o perioadă egală de timp. Întreaga dezbatere începe cu un discurs care să fixeze poziţia echipelor cu privire la moţiune, se continuă cu o rundă de chestionare şi se încheie cu o pledoarie de ansamblu. Iar în final, arbitrii care au urmărit jocul, decid echipa câştigătoare. De ce să participi la dezbateri? Participând la dezbateri, înveţi să vorbeşti argumentat, să contraargumentezi, să susţii lucruri care nu corespund viziunii tale, să răstorni 12


situaţia ,să nu te dai bătut, să fii ferm şi să convingi, îţi dezvolţi capacitatea critică, de analiză şi sinteză, înveţi să ai răbdare, să îi asculţi pe ceilalţi, înveţi să munceşti în echipă, înveţi lucruri noi din diverse domenii în momentul în care îţi pregăteşti cazul, înveţi să îţi controlezi emoţiile, să pierzi şi să îţi doreşti să fii mai bun. Pentru o mai bună viziune asupra acestui subiect, vă recomand filmul ‘’THE GREAT DEBATERS’’. Acţiunea se petrece în America, în anul 1935, perioadă în care rasismul era o problemă. Profesorul Melvin Tolson (Denzel Washington) coordonează echipa liceului de elevi-debateri, care devine cea mai bună. Filmul reuşeşte să arate că un conflict poate fi rezolvat foarte bine prin intermediul unei discuţii. Impresii personale Vreau să recomand tuturor elevilor acest minunat ‘’sport’’, vă asigur că merită! Eu am fost foarte uşor prinsă de vraja acestui “joc”, am învăţat foarte multe lucruri noi, mi-am descoperit şi dezvoltat unele abilităţi, care sunt sigură că îmi vor folosi. Prima înfrângere m-a dezamăgit foarte tare, dar după a urmat o victorie şi încă o victorie care m-au convins că merită să-l practic. Deşi dezbat în fiecare zi câte ceva, regret că nu am descoperit acest “sport” de mai mult timp şi sper că o să mai am ocazia să îl practic în viaţă.

Alexandra Mărişan – cls. a XII-a B

Pagina de mitologie VESTA şi VESTALE Vesta, fiica lui Saturn, a fost o veche divinitate romană, considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului în general. Vesta este adesea identificată cu Hestia din mitologia greacă. Prezenţa lui Vesta era simbolizată prin focul sacru care ardea în templele sale. Focul lui Vesta era păzit în temple de preotesele ei, Vestalele. Acest foc sacru era înnoit la fiecare 1 Martie şi a ars până la 1 Martie 391 e.n., când împăratul Teodosiu I a interzis slujbele păgâne în public. Rhea Silvia este una din vestalele Lumii Antice consacrată zeiţei Vesta, fiica lui Numitor şi mama lui Romulus şi Remus. 13


Templul circular al lui Vesta, datează din secolul al IVlea î.Ch. Micul templu era unul dintre cele mai importante din Roma din cauză că era dedicat protectoarei familiei şi Statului Roman. Pentru altarul zeiţei Vesta a fost clãdit un mic templu rotund cu coloane, în For, pe una din costişele colinei Palatinului, în apropiere de Regia, sălaşul lui Num. Chiar lângă templul lui Vesta, se găsea casa Virginelor Vestale. Imediat ce o fată era aleasă să facă parte din rândul Virginelor Vestale, ea se muta în această casă. Casa avea 50 de camere pentru cele şase fete şi servitoarele lor şi se ridica pe trei etaje. Virginele vestale era denumirea preoteselor romane care slujeau zeiţei Vesta, simbolul vatrei sau a căminului de casă. Proveneau din familii nobile. Primeau o educaţie deosebită, de la vârsta de 10 ani. Slujeau timp de 30 de ani:10 ani de pregătire, 10 ani practicării atribuţiilor şi 10 ani erau instructoare pentru viitoarele vestale. La vârsta de 40 de ani ieşeau din ordin şi se puteau căsători. Ordinul vestalelor era constituit din 6,ulterior în antichitatea târzie din 7 preotese, care slujeau de la vârsta de 6-7 ani,timp de cel puţin 30 de ani.

Ele aveau obligaţia de a păzi şi întreţine focul în „Templul Vestei”, care nu avea voie să se stingă, să aducă apa de la izvorul sfânt al nimfei Egeria, pentru a curăţi templul. De asemenea, ele pregăteau„mola salsa”,un amestec de apă sărată cu tărâţe şi să obţină „suffimen”, cenuşa rezultată de arderea viţeilor nenăscuţi, care servea la tratarea vacilor. Vestalele erau subordonate din punct de vedere cultural şi disciplinar Colegium-ului condus de Pontifex Maximus şi se bucurau de un statut juridic preferenţial în Imperiul Roman, având mai multe drepturi juridice decât femeile obişnuite. În perioada în care slujeau în templu, era pretinsă vestalelor castitatea absolută. O vestală dezvirginată, constituia un delict grav şi însemna o nenorocire mare pentru societatea romană. O vestală care nu respecta această regulă era înlăturată ca preoteasă, fiind îngropată de vie. În asemenea cazuri se practica un ritual înfricoşător. Vestala condamnată era pusă într-o lectică închisă. Lumina nu pãtrundea înãuntru, iar pături groase, legate cu curele, înăbuşeau orice sunet, ca să nu fie auzit plânsul nefericitei. În tăcere absolută robii puneau lectica pe umeri şi treceau cu ea prin For. Toţi cei care întâlneau tristul alai se dădeau la o parte în tăcere. În sfârşit, procesiunea ajungea în dreptul porţii Colina, unde era un tăpşan în mijlocul căruia se 14


căsca, neagră, gura unei subterane. Aici lectica se lăsa jos, se dezlegau curelele şi se ridicau păturile. Pontifex maximus o lua apoi pe vestală de mână — capul îi era înfăşurat cu o mantie — şi o conducea până la gura subteranei. Aici dânsa cobora pe o scară într-o chiliuţă, mai mult groapă, unde o aşteptau un pat îngust şi o candelă aprinsă, iar lângă pat, o pâine, un ulcior cu apă şi puţin lapte şi untdelemn pentru câteva zile. După ce vestala pogora sub pământ, cei de afară trăgeau în sus scara şi acopereau ieşirea. De precizat mai este şi faptul că vestala era foarte importantă în viaţa oamenilor. Dacă cineva era condamnat la moarte şi se întâlnea cu o vestală aceasta putea interveni pentru viaţa lui. Timea Szabo - cls. a IX-a B

Orizontul

local

Salina TURDa ÎnTRe TRecUT Şi ViiTOR Clorura de sodiu (NaCl), numită şi sare gamă, este una dintre substanţele cele mai răspândite din natură. Din totalul sărurilor dizolvate în apa mărilor şi oceanelor,sarea ocupă 78,03%, fiind urmată de clorura de magneziu (MgCl) 9,21%, sulfatul de magneziu (MgSO) 6,53%, sulfatul de calciu (CaSO) 3,84%, clorura de potasiu (KCl) 2,1%, precum şi alte componente minore. În volumul de apă de 1,3703x10 km cubi al Oceanului Planetar, cu o salinitate medie de 34,85 g/l, se găsesc 22,6x10 km cubi de săruri. În comparaţie cu aceasta, cantitatea de săruri din sedimentarul scoarţei terestre, estimată la 4x10 km cubi, este de 5 ori mai mică. Aproape toate depunerile evaporitice (sare, gips, celestină) sunt de origine marină, cele de origine continentală fiind neglijabile ca volum. Sarea, această bogăţie a subsolului Depresiunii Colinare a Transilvaniei, a atras interesul oamenilor din cele mai vechi timpuri. Situat la contactul dintre Munţii Apuseni şi 15


Câmpia Transilvaniei, veche poartă spre inima munţilor, municipiul Turda este dezvoltat pe amplasamentul Castrului Roman Potaissa, având o importanţă politică, strategică şi economică deosebită. Zăcămintele de sare, situate în imediata vecinătate a municipiului, au fost întotdeauna un obiectiv important, fiind intens exploatate încă din perioada ocupaţiei romane în Dacia. Din acea perioadă au fost descoperite vestigii, respectiv o piatră cu inscripţia din care reiese că a existat o asociaţie a exploatărilor de sare, numită Colegium Salinariorum. La Turda, masivul de sare apare pe o suprafaţă mare datorită faptului că este situat la intersecţia unor falii orientate de la nord la sud cu altele orientate de la est la vest. Acestea se încadrează în aliniamentul cutelor diapire Dej – Cojocna – Turda, care prezintă două boltiri – una în microdepresiunea de disoluţie Băile Sărate şi alta în cea a Ocnelor Vechi. Sarea de la Turda este, ca vârstă, din Miocenul Mediu, putând fi atribuită mai exact depozitelor Badeniene. În cifre absolute, vârsta sării este de aproximativ 18 milioane de ani. În zona de contact cu fundamentul cristalin al Munţilor Trascău, Badenianul este reprezentat printr-un facies litoral detritic, caracterizat de prezenţa conglomeratelor, a breciilor calcaroase şi a nisipurilor. Spre interiorul Depresiunii Colinare a Transilvaniei se trece la un facies litoral recifal, reprezentat prin calcare cu moluşte, gasteropode, foraminifere, etc. În zona internă a bazinului, au fost separate trei orizonturi: orizontul tufului de Dej, situat în baza Badenianului; orizontul mediu, care include şi formaţiunile salifere; orizontul superior, cel al marnelor. Orizontul tufului de Dej are grosimea variabilă, de la câţiva metri până la zeci de metri (apoximativ 40-50 m) şi este format din strate alternante de tufuri şi marne, argile şi gresii. Are culoarea gri-verzuie şi structura variabilă, de la grosieră până la fină. Orizontul mediu conţine formaţiuni lagunare, dezvoltate în două faciesuri: a)faciesul marnos cu gipsuri lenticulare, este reprezentat prin depozite litoral-lagunare şi apare în zona marginală; b)faciesul cu sare se dezvoltă spre interiorul bazinului, întâlnindu-se la Turda, Valea Florilor, Cojocna, Sic, Ocna Dejului etc. Este un facies de tip lagunar care, în condiţii de climat arid favorizează depunerea de săruri. Pe toată durata sedimentării, fundul bazinului de sedimentare este supus unei mişcări de subsidenţă. În aceste condiţii, adâncimea bazinului de sedimentare rămâne aproximativ aceeaşi, iar alimentarea bazinului lagunar cu soluţie salină din bazinul marin principal se face intermitent. Factorii geologici şi climatici determină acumularea unor depozite salifere de grosime apreciabilă. Ciclul de sedimentare badenian continuă într-un facies marin, în condiţiile în care mişcarea de subsidenţă a fundului bazinului de sedimentare se menţine. Aceste condiţii determină acumularea de marne cu intercalaţii de tufuri dacitice care formează orizontul superior al marnelor. Limita superioară a Badenianului este marcată de depunerea tufului de Hădăreni. Sedimentarea a continuat şi în perioadele ce au urmat Badenianului, grosimea formaţiunilor geologice depuse în acoperişul sării putând ajunge până la 5000 de metri. Depunerile de sare din bazinele de sedimentare lagunare nu şi-au păstrat întotdeauna

16


poziţia stratigrafică iniţială. De multe ori, datorită plasticităţii ei, sarea a curs, formând structuri tectonice specifice. Diapirismul sării, această formă avansată de migrare a sării, caracterizată prin străpungerea stratelor acoperitoare, a fost denumit, definit şi explicat pentru prima dată de profesorul Ludovic Mrazec, într-o serie de lucrări publicate în perioada 1902-1915. După Ludovic Mrazec, diapirismul este procesul prin care rocile plastice şi cu densitate mică – cum sunt sarea, argilele şi magmele acide – sub acţiunea presiunii rocilor din scoarţa terestră, migrează din zonele profunde spre suprafaţă, boltind sau străpungând stratele acoperitoare. În procesul de migrare rezultă cute şi sâmburi diapiri, a căror formare este favorizată de structura geologică de ansamblu a regiunii şi de prezenţa faliilor. În zona Turzii, sarea badeniană de pe aliniamentul diapir de vest al Depresiunii Colinare a Transilvaniei, suferă o puternică îngrămădire, străpungând stratele acoperitoare în zonele anticlinale Ocna Mureş – Turda şi Măhăceni – Ploscoş. Pentru zăcământul de la Turda au fost estimate 38 miliarde de tone de sare, cu un conţinut de 98,10% clorură de sodiu. În cadrul grosimii de 1200 m, cât are stratul de sare de aici, se întâlnesc frecvent intervale a căror conţinut este de 99% clorură de sodiu şi foarte puţin sulfat de calciu. Exploatarea sării la Turda încă din perioada daco – romană este atestată de o veche mină romană, ce a fost intersectată de lucrările miniere săpate în secolul XVIII. Continuitatea ocupaţiilor de extracţie a unor minerale utile absolut indispensabile, în secolele VI – IX, se poate presupune şi în cazul exploatării sării. În anul 1075, se întâlneşte pentru prima oară, Vama Sării de la Turda, pe drumul Arieşului şi al Mureşului. Primul document scris, în care apare denumirea Ocna de la Turda, este datat 1 mai 1271, fiind un act de donaţie. În secolul XIII, se înfiinţează Cămara de Sare de la Turda. Într – un raport din 1552, este specificat că la Turda se află Cămara de Sare Principală, iar exploatarea sării se face în două ocne(Ocna cea Mare şi Ocna cea Mică). În această perioadă extracţia sării era făcută de muncitori angajaţi pe un an, ce se numeau „tăietori de sare”. Documentul din 1552 arăta că la Turda erau angajaţi 31 de tăietori de sare. Mineralogul Johann Fridwaldszky, într-o lucrare publicată în 1767, afirma, referindu-se la ocnele de la Turda, că „aceste ocne sunt vrednice de cea mai mare admiraţie”. El prezintă în mod detaliat sistemul de construire şi de exploatare a ocnei în formă conică sau de clopot, grija deosebită pentru a feri exploatarea de infiltrările de apă, modalităţile de evacuare a sării şi apei cu ajutorul crivacului. De asemenea, profesorul Mrazec prezintă situaţia ocnelor, precizând că numărau cinci puţuri: cel de sus, cel de jos, Cojocnean, Sfânta Terezia şi Sfântul Anton. Aminteşte şi de existenţa unei 17


ocne mai mari şi mai vechi, care, datorită iminenţei surpării, a fost închisă la 19 iunie 1762. Aceste scrieri reprezintă prima atestare a exploatării sării pe amplasamentul actual al Salinei Turda. Salina de la Turda începe să decadă după anul 1840, datorită concurenţei tot mai puternice a salinei de la Ocna Mureş, care era mai nouă, avea rezerve mai bogate şi, în plus, avea o poziţie favorabilă, din punctul de vedere al posibilităţilor de transport – mai întâi pe râul Mureş cu vasele, iar după 1872, pe calea ferată Budapesta – Cluj-Napoca – Braşov.

Până în anul 1862, sarea se extrăgea la Turda din cele trei puţuri vechi – Iosif, Terezia şi Anton. În acel an, a fost sistată exploatarea sării din puţul Anton, deoarece era amestecată cu prea mult steril. Transportul sării implica dificultăţi foarte mari, deoarece drumul ce cobora de la salină era foarte abrupt. Din acest motiv, pentru a facilita şi pentru a reduce cheltuielile, în 1853, s-a hotărât săparea unei galerii de transport, pornind din zona Turda Nouă. Această galerie, numită Franz Iosif, a atins lungimea de 780 m în 1870, fiind prelungită cu încă 137 m, până la sfârşitul secolului. Lungimea finală a galeriei de transport a fost de 917 m. Concomitent cu săperea galeriei Franz Iosif, a fost modernizat puţul Terezia, prin executarea a două camere laterale – Gizella şi Rudolf – iar extracţia a fost concentrată în cea din urmă. În primii ani ai secolului XX, această cameră a atins adâncimea de 38 m, cu o talpă de extracţie lungă de 80 m şi lată de 50 m. În anul 1878, suprafaţa de extracţie a salinei era de 6600 mp, ajungând în anul următor la 9483 mp. S-a încercat astfel o redresare a Salinei Turda, după declinul suferit în timpul crizei de supraproducţie din anul 1873. Cu toate acestea, calitatea superioară a sării extrase la Ocna Dejului şi Ocna Mureş, dar mai ales costurile de exploatare mai reduse la aceste mine, nu fac decât să adâncească criza în care se afla Salina Turda şi să determine inchiderea ei în anul 1932. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Salina este folosită ca adăpost antiaerian de către populaţia oraşului. În perioada 1948 – 1990, primii 500 m din galeria Franz Iosif ai Salinei Turda, sunt utilizaţi ca depozit de brânzeturi. Din anul 1992, prin înfiinţarea S.C. Salina Turda S.A., s-a amenajat ca bază turistică şi de tratament balnear. Întrucât cercetările geologice efectuate în zonă au estimat că zăcământul ar avea un volum de circa 38 miliarde de tone de sare, delimitând o zonă de protecţie pentru vechile lucrări miniere, Salina a primit denumirea de SALINA VECHE TURDA, fiind inclusă în patrimoniul naţional cu statutul de MINĂ MUZEU A SĂRII.

18


Stabilitatea deosebită a masivului de sare şi a rocilor ce îl acoperă, au determinat o foarte bună conservare a interiorului salinei. Căile de circulaţie şi utilajele de transport pe verticală a sării, utilizate la extracţia din subteran, au fost confecţionate din lemn de foarte bună calitate, dovedind rezistenţă în timp. Aşadar, majoritatea construcţiilor şi utilajelor destinate exploatării sării sunt autentice, multe fiind în stare de funcţionare şi în prezent. Turistul care vizitează Salina Turda pentru prima dată, rămâne impresionat de vastitatea camerelor şi puţurilor de exploatare, dar şi de splendoarea formaţiunilor carstice, definite prin prezenţa stalactitelor care pot atinge până la 3 metri lungime, a eflorescenţelor de sare de pe pereţi, precum şi a Cascadei de Sare, formaţiune parietală, declarată monument al naturii.

19


Microclimatul salinei este deosebit de favorabil pentru tratarea afecţiunilor aparatului respirator, fiind caracterizat de o temperatură care variază între 10,3 – 11 grade Celsius, viteza de circulaţie a aerului între 2 – 15 cm/sec, umiditatea relativă de aproximativ 80% şi un grad ridicat al ionizării negative a aerului. Între anii 2008 – 2010 , Salina Turda a fost supusă unui amplu proces de renovare şi modernizare. Noile amenajări i-au sporit funcţionalitatea şi i-au dat o nouă înfăţişare. Astfel, au fost create, în Mina Rudolf, o sală de concerte, teren de sport, teren de minigolf, bowling, precum şi un lift, pentru a facilita deplasarea turiştilor. De asemenea, în Mina Terezia, s-a construit un debarcader ce permite plimbarea cu bărcile pe lacul salin aflat aici. Prof. Diana Buha

Arie şul-un râu de poveste

Cu mult timp în urmă, în zona Ardealului se zvonea că o zână bogată şi frumoasă trăia pe vârful muntelui Găina, într-un palat strălucitor ce se vedea de la mare depărtare. Feţi frumoşi din ţări îndepărtate veneau să o ceară în căsătorie, dar ea nu vroia să renunţe la traiul ei de pe muntele Găina pentru nici unul din ei, căci 20


preţuia mai mult fecioria decât dragostea. Nimic nu îi era mai plăcut acestei zâne decât să înzestreze bogat fetele sărace din împrejurimi, când acestea se măritau. De aceea, fiecărei fete care se căsătorea îi dăruia, dacă mergea la palatul ei, un ou de aur, căci zâna avea o găină cu pene aurite, care în fiecare zi făcea trei ouă de aur. Vestea acelei găini a mers departe. Trei flăcăi din munţi au hotărât să o răpească cu orice preţ. Pentru a putea pătrunde în palatul zânei, ei s-au îmbrăcat în straie de fată şi astfel bătrânul portar al palatului, i-a lăsat să intre. Aflând de sosirea lor, zâna socotindu-i fete sărace, porunceşte să i se dea fiecăreia ca zestre câte un ou de aur. Bătrâna care avea în pază găina cu penele de aur, nesocotind porunca ce avea, a arătat celor trei „fete” găina închisă într–un coteţ de aur. Curând însă a ajuns să se căiască de neghiobia ei, căci cei doi flăcăi o legară, în timp ce al treilea a răpit din coteţ găina şi o dată cu ea un coş plin cu ouă de aur. După ce bătrâna a fost închisă în coteţ, feciorii au luat-o la fugă. Găina de sub braţul răpitorului, cotcodăcind puternic, a dat de veste păzitorilor, răpirea ei. Paznicii, suflând din tulnice, au adunat o trupă de călăreţi, care au pornit în urmărirea fugarilor. Dar coborând noaptea, răpitorii nu au putut fi prinşi. Arieşul, care izvorăşte din Munţii Bihorului, aceştia făcând parte din Munţii Apuseni, are o lungime de apoximativ 164 km pâna la vărsarea sa în Mureş, în aval de Luduş. Acest râu curge prin judeţele Alba şi Cluj. Străbate orașele Turda, Câmpia Turzii și Baia de Arieș şi ia naştere în zona localității Mihoești, la confluența celor două râuri: Arieșul Mare și Arieșul Mic. Teritoriul străbătut de râul Arieș, în munţi, se numește Țara Moților, o regiune extrem de pitorească. În toată această goană, unul din flăcăi a scăpat din mână coşul cu ouă de aur pe malul Arieşului. Numele acestui râu de basm provine din latinescul "Aureus", iar unele aşezări din zonă, precum Baia de Arieş, Arieșeni, Ghiriş-Arieș (vechiul nume al Câmpiei Turzii), Gura Arieșului, Luncani şi alte diviziuni administrative, evocă numele râului. Ouăle sparte au fost luate de valurile Arieşului. Iar în munţii care îl apără, asemenea unei cetăţi, a fost închisă găina într-o peşteră, de unde mult timp i s-a auzit cotcodăcitul. După această întâmplare, frumoasa zână a căzut într-o mare tristeţe şi nu peste mult timp a părăsit pentru totdeauna palatul de pe culmea muntelui Găina, pe care l-a dărâmat până la temelie. De atunci Arieşul poartă în albia lui nisipul bogat în aur, iar din munţii acestui ţinut se 21


scoate aur. Cele două râuri care contribuie la formarea Arieşului se caracterizează printr-un mare număr de afluenţi. În timp ce în cursul superior bazinul este ceva mai dezvoltat pe dreapta datorita afluentilor : Arieşul Mic, Abrudul şi Neagra, în cursul mijlociu şi inferior asimetria devine puternică, cu dezvoltare deosebită pe stânga, ca urmare a afluenţilor : Albac, Bistra, Valea Mare, Poşaga, Ocoliş, Ocolişel, Iara, Hăşdate, Valea Racilor, Valea Sărată, Pârâul Florilor, Valea Largă. În condiţii naturale râurile Iara şi Arieşul Mic sunt cei mai mari afluenţi, după debit, ai Arieşului. Se spune că şi pe culmea muntelui Găina s-au aflat printre stânci, pe vremuri ouă de aur şi, după cum se crede, tot din acele timpuri, se urcă pe vârful acestui munte, moţii, flăcăi şi fete, la târgul de pe muntele Găina. O altă legendă spune că un uriaş ar fi furat găina şi ouăle acesteia şi pe urmele uriaşului s-ar fi format „Arieşul”, care iniţial se numea „Urieşul” Realizat de:

Maria Călugăr Diana Dod Călina Gligor Raluca Radu clasa a IX- a B

D e s t i n a ţ i i d e v a c a n ţă

Vulcanii noroioşi

Despre Vulcanii Noroioşi de la Berca, judeţul Buzău

22


Este o rezervaţie naturală de tip geologic, extinsă pe cca. 30 ha.Vulcanii noroioşi sunt localizaţi în Subcarpaţii de Curbură , în localitatea Berca din judeţul Buzău, fiind formaţi datorită erupţiilor de gaze din pământ, care antrenează spre suprafaţă nămol şi apă. Cunoscuţi în zona sub denumirea de pâcle, vulcanii noroioşi au aceiaşi structură ca şi vulcanii adevăraţi, în interiorul lor producându-se procese similare. Altfel spus, avem de-a face cu nişte vulcani în miniatură la care conurile nu depăsesc 5 – 6 m înălţime, iar adâncimea de la care este aruncată spre suprafaţă "lava" este mult mai mică. În final - acelaşi rezultat, adică o suprafaţă în mare parte aridă dar în acelaşi timp spectaculoasă. Alunecările de teren, despăduririle, ploile torenţiale, scurgerile de noroi dau întregii rezervaţii un aspect destul de bizar, selenar chiar. Pe lângă vulcanii noroioşi, principala atracţie a rezervaţiei, trebuie să mai amintim totuşi prezenţa unor plante rare. Este vorba de gărdurariţa, care se întâlneşte în partea vestică a rezervaţiei, o plantă originară din Asia, fiind întâlnită în România doar în această zonă, apoi o serie de asociaţii vegetale caracteristice zonelor de silvostepă: colilia, pirul stepic, iarba de sadina, soschiul, ruşcuta de primavară. În zona Berca se găsesc 3 areale cu vulcani noroioşi şi anume: Pâclele Mari, Pâclele Mici şi Pâclele de la Beciu. Cum ajungi la Vulcanii Noroioşi… Pornim din oraşul Buzău pe drumul naţional DN 10 pe care parcurgem circa 17 km., până în localitatea Sătuc, unde o luăm la dreapta, spre Berca. După ce am traversat râul Buzău, drumul se ramifică din nou. De această dată o luăm spre stânga, şi din nou dreapta după numai câteva sute de metri urmând indicatorul spre Chiliile (lăsând la stănga drumul spre Mănastirea Rătesti). Parcurgem circa 10 Km până la următoarea intersecţie, unde o luăm iar dreapta şi de unde mai avem de mers, conform indicatorului 5,5 km pîna la Vulcanii Noroioşi. Un ultim indicator îl intâlnim la numai 2 km de vulcani. Aici dacă facem la stânga, trecând peste un pod, ajungem la Pâclele Mari, iar dacă mergem înainte şi parcăm maşina la magazinul mixt de la sonde, după care urcăm dealul dăm de Pâclele Mici. Oricum nu vă sfătuim să renuntati la Pâclele Mici, luându-vă după nume. Flora În preajma vulcanilor noroioși, solul este sulfuros și sărăturos, nepropice vegetației obișnuite. Totuși, anumite specii de plante special adaptate, cum ar fi Nitraria schoberi și Obione verrucifera găsesc aici un mediu de viață favorabil.

23


Trifan Anamaria - clasa a XI-a B

24


Cazanele Dunării

Cazanele Dunării reprezintă un sector din defileul Dunării, la trecerea prin Munţii Carpaţi. Au o lungime de circa 9 km, iar în unele locuri, Dunărea se îngustează până la 230 de m, îngreunând navigaţia. Curenţii de adâncime sunt foarte puternici, iar la suprafaţă apa da impresia ca că fierbe. Acest teritoriu mărginit de munţi este un adevărat spectacol în aer liber, reprezentând o simbioză între munţi şi fluviu. Zona este declarată monument unic al naturii în Europa, clima aici fiind blândă. Prin Cazanele Dunării se înţelege porţiunea de defileu cuprinsă între gurile de vărsare a râurilor Plavişeviţa şi Ogradena. Acestea includ două porţiuni distincte, Cazanele Mari şi Cazanele Mici, care sunt despărţite de un golf semicircular, bazinetul Dubova. Această zonă a fost declarată rezervaţie naturală în anul 1980, deşi importanţa acestui spaţiu a fost recunoscută cu mult timp în urmă. Cel mai cunoscut obiectiv turistic din zona Cazanelor este chipul sculptat în stâncă a regelui dac Decebal, situat în Cazanele Mici, pe V alea Mracunei, la confluenţa cu Dunărea, între localităţile Ieşelniţa şi Dubova, la circa 18 km de Orşova. Această sculptură în piatră este cea mai mare din Europa, având o înălţime de 55 m şi o lăţime de 25 m. Această adevărată operă de artă a fost realizată după modelul celei din muntele Rushmore, aflat în statul american 25


Dakota de Sud. Sculptura de la Cazanele Mici are cu 6 m mai puţin decât Statuia Libertăţii şi cu aproximativ 10 m mai mult decât legendarul Colos din Rhodos. Realizarea sa a durat 10 ani (1994-2004), ideea aparţinându-i omului de afaceri Constantin Drăgan, care a investit în această sculptură peste 1 milion de dolari. De altfel, sub chipul lui Decebal se găseşte o inscripţie în latină: “Decebal Rex – Dragan Fecit”(“Regele Decebal – făcută de Drăgan”).

Tot în această zonă se află şi Tabula Traiana, un monument cu o vechime de aproape 2.000 de ani, amplasat la ieşirea din Cazanele Mici, pe malul sârbesc, nu departe de statuia lui Decebal. Monumentul a fost ridicat de adversarul regelui Decebal, împaratul roman Traian, pentru a marca marşul triumfal al trupelor romane spre Dacia şi pentru a celebra victoriile Imperiului Roman asupra regatului. Printre alte obiective turistice din aceasta zonă se numără: Cetatea TriKule (“Trei Turnuri”), Peştera Ponicova (rezervaţie speologică), Peştera Veterani (săpată în malul stâng al Dunării, în Cazanele Mari, în masivul muntos Ciucaru Mare) şi Mănăstirea Mraconia. La Cazanele Dunării poţi ajunge cu autoturismul, de la Orşova, pe drumul spre Moldova Nouă, trecând prin Ieşelniţa, Dubova (aproape 25 km) sau cu vaporul din Orşova.

Bobiş Adriana Cosmina 26


Clasa a XI-a B

Fenomene de actualitate

Din câte spun astronomii, la un interval de 11 ani, activitatea Soarelui atinge apogeul, iar exploziile solare emit o cantitate imensă de radiaţii. Când aceste radiaţii ating Pământul apar probleme pentru oameni, de la cele de comunicaţii prin satelit, la cele legate de bolile cardiovasculare. Deşi activitatea solară ar trebui să fie mică la această oră, Soarele se încăpăţânează să ardă la capacitate maximă, lucru care i-a speriat pe astronomi. Au loc erupţii solare de o amploare fără precedent şi pete întunecate pe suprafaţa astrului. Efectele pentru pământeni sunt devastatoare, undele magnetice perturbă aparatele electronice şi comunicaţiile prin satelit şi amplifică bolile cardiovasculare şi nervoase, produc valuri de caldură fără precedent. . “Ce s-a întâmplat cu Soarele?” este întrebarea care-i preocupă pe oamenii simpli, dar şi pe cercetatori. • În ultimii ani se înregistrează cele mai ridicate valori ale razelor ultraviolete din ultimele milenii. S-a ajuns la această concluzie după ce s-au analizat straturile adânci de gheaţă din calota polară. În funcţie de izotopii înregistraţi în aceste straturi, ne putem da seama care a fost activitatea solară dea lungul timpului. Temerile astronomilor sunt împărtăşite şi de meteorologi. • Temperaturile în atmosfera solară sunt foarte ridicate, de aceea gazele din care este alcătuită se află în stare de plasmă. În aceste condiţii, atmosfera este influenţată puternic de câmpurile magnetice ce o traversează. Aceste câmpuri magnetice, precum şi coroana solară, ultimul strat al atmosferei Soarelui, se extind în spaţiul interplanetar, ca parte a vântului solar. • Apariţia şi circulaţia petelor solare şi a erupţiile solare au un caracter ciclic, de 11 ani. Adică, o dată la 11 ani, Soarele are o activitate maximă, apoi, la mijlocul acestei perioade se înregistrează o activitate minimă. Aceeaşi ciclitate este 27


respectată şi de unele fenomene terestre, ca perturbaţiile câmpului magnetic terestru sau ale ionosferei, frecvenţa aurorelor polare, ritmul de creştere al copacilor, şi altele, influenţate direct de Soare printr-o radiaţie corpusculară, care străbate distanţa Soare-Pământ în 1-2 zile, ceea ce duce la apariţia anomaliilor în propagarea undelor hertziene pe Pământ sau, cel mai adesea, la naşterea furtunilor magnetice. Acest flux corpuscular provenit de la Soare constituie şi originea aurorelor polare. Acest spectacol magnific de culoare are loc datorită materiei expulzate de Soare ce interacţionează cu campul magnetic terestru. În urma puternicelor explozii solare sunt expulzate în spaţiu particule puternic încarcate energetic, ce călătoresc prin spaţiu cu viteze ce variază între 300 si 1.200 km/s. Un “nor” de astfel de particule formează plasma. Fluxul de plasmă ce vine de la Soare este cunoscut sub numele de vânt solar. În timp ce vântul solar interacţionează cu marginile câmpului magnetic terestru, unele dintre particule sunt atrase de acesta. Ele urmează apoi liniile câmpului magnetic în jos, spre ionosfera, strat atmosferic situat între 60 şi 600 km deasupra scoarţei terestre. Când aceste particule interacţionează cu gazele din ionosferă, se produce acest impresionant spectacol de lumini, mai bine cunoscut sub numele de auroră. Dintre efectele biologice rezultate, a fost pusă în evidenţă variaţia grosimii inelelor de creştere anuală a copacilor, care prezintă îngroşări sensibile la fiecare 11 ani. De asemenea, “ceasul biologic” al păsărilor migratoare suferă unele dereglări în aceste perioade. Mulţi dintre porumbeii trimişi în zboruri de antrenament sau la concursuri, nu s-au mai întors acasă, acesta fiind unul dintre semnele dereglării câmpului magnetic al Terrei. Sălăgean Ionuţ Cosmin - XI A - (sursa: http://www.informatiiprofesionale.ro) “Din punctul de vedere al pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare,… Sunt mişcare-adăugată la mişcare, şi lumina ce-o zăreşti din soare!” (Nichita Stănescu – “Lauda omului” ) 28


Detroit Victima crizei, a petrolului & banilor

Cu toții am auzit cel puțin odată în viață de ”capitala industriei automobilelor”, sau sub un alt nume, Detroit. În 1908, marele Henry Ford urma să schimbe radical soarta acestui oraș, transformându-l în ”capitala automotivă” a lumii prin introducerea liniei de producţie. Prima încercare a lui Henry Ford de a creea firma Ford a avut loc în data de 3 Noiembrie 1901, atunci având numele de Henry Ford Company, ulterior redenumită Cadillac Motor Company. Brand-ul Ford avea să ajungă una din cele mai profitabile şi longevive companii ale lumii. Orașul și regiunea Windsor sunt unele dintre cele mai importante centre comerciale şi de producție de pe glob, aici având sediul importante firme internaționale. Notabil însă este că acest oraș este casa Celor Trei: Ford; General Motors şi Chrysler. 80.500 de persoane sunt angajate doar în centrul orașului ceea ce înseamnă 21% din forţa de munca a Detroit-ului. Începând cu anul 2000, oraşul Detroit, în special urbea, a suferit o cădere generală. Specularea prețului carburanților şi criza economică aproape că au îngenunchiat orașul.

29


În decurs de 110 ani, orașul s-a aflat în 3 situații majore. Prima situație a fost cea de oraș industrial, aici aflându-se importante centre siderurgice, de producţie şi de prelucrare. Acest lucru a fost factorul major care a dus la dezvoltarea explozivă a orașului şi regiunii din jurul său. A doua situație în care s-a aflat zona a fost cea de oraș post-industrial, care a determinat înlocuirea sectorului secundar cu cel terțiar. Astfel, importante bănci, firme, companii de asigurare, etc., s-au dezvoltat în zona, pe lângă reprofilarea şi consolidarea marilor centre auto, mai mult pe cercetare decât pe producție. Acest lucru precum și modernizarea liniilor de producție a dus la o ușoară depopulare a orașului. Ultima și cea mai gravă situație în care se și află în prezent Detroit-ul este cea de oraș abandonat. Dacă în anul 1900, Detroit-ul avea o populație de 285,704 de locuitori, cu apogeul aflat în 1950 la 1,849,568, în anul 2010 orașul avea 713,777 de locuitori. Principala cauză pentru care acest mare centru economic a ajuns în aceasta situație este criza mondială din 2008. Însă și prețul în creștere a petrolului și a produselor derivate din acesta a dus la situația prezentă a orașului. În urma neprofitabilității, firme cândva de renume, au început astfel să-și închidă filialele din Detroit, acest lucru ducând la un exod al populației, care s-a îndreptat către statele din sud: Florida, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Georgia, Alabama, etc. În prezent, Detroit-ul este un oraș mort, un oraș abandonat, drept urmare în ora de vârf traficul pe autostrăzi este inexistent. Clădiri abandonate, școli închise, sistemul american lăsând doar un minim necesar în zonă: departamente de poliţie, de pompieri şi câteva centre medicale. Ca urmare: 29% din elevi fac liceul, 28,9% din populație nu are loc de muncă, 47% din adulți sunt analfabeți, 33,8% din populație trăiește sub limita sărăciei. Din al 4-lea oraș al S.U.A, a ajuns al 18-lea, din cauza scăderii populației sub 750.000 locuitori. Detroit-ul nu mai beneficiază de anumite ajutoare federale şi de stat. Media de vârsta este de 30 de ani,iar 80% din populație este de culoare. În ultimul deceniu, Detroit a pierdut 237.000 de oameni. În 2009 s-au închis 29 de școli, iar primarul a adoptat un program de demolare a 10.000 de case abandonate. În acest moment există programe pentru repopularea Detroit-ului, cel mai semnificativ fiind ”Detroit is alive!”, însă șansa lui de succes este minimă. Să fie oare aceasta o sumbră privire spre un posibil viitor al Pământului postindustrial? Să sperăm că NU!

Iulian Furdui & Mihai Per şa cls. a XI-a B

30


După cum arată evoluţia geodemografică, populaţia Globului, în anul 2011, va ajunge la 7 miliarde de locuitori. Multe dintre ţările sărace au o natalitate care depăşeşte mortalitatea. După estimările mai multor cercetători din domeniul demografiei, populaţia Globului va ajunge la 9 miliarde în 2045, dar asta rămâne de văzut, dacă nu vor fi unele cataclisme naturale. În 1798, Thomas Malthus a emis o teorie asupra populaţiei, prognozând că aceasta va creşte mai rapid decât necesarul de hrană. În perioada când Malthus a precizat aceste temeri, populaţia Globului s-a redus din cauza ciumei negre, care a decimat mii de oameni, în secolul al XIV-lea. Paul Ehrlich, expert în biologie, scria în 1868, că populaţia va creşte foarte mult, rămânând un adept al lui Malthus. El spunea că multi oameni vor muri de foame; dar, în pofida spuselor lui, s-a realizat o revoluţie “verde”, care a combinat 31


culturi de plante şi îngrăşăminte pentru agricultură, pentru ca populaţia să nu rămână sub spectrul subnutriţiei.

În secolul al XVIII – lea, o femeie năştea în medie 6-7 copii, dar, până la maturitate, rămâneau doi sau trei, cauza fiind mortalitatea infantilă. După mulţi experţi, după explozia demografică a urmat reversul, în care natalitatea a scăzut până la 1-2 copii pe familie, un exemplu fiind Franţa. Lumea îmbătrâneşte, iar forţa de muncă, respectiv populaţia ocupată, nu va mai putea compensa financiar, populaţia pensionară, care va creşte tot mai mult, în detrimentul populaţiei tinere. După ce India şi-a recâştigat independenţa faţă de Marea Britanie, în 1952 guvernul a hotărât ca natalitatea să nu fie mai mare de 2-3 copii pe familie, dar totuşi şi în acest fel, până în 2030, India va ajunge la 1,6 miliarde. Dar dacă natalitatea creşte la fel ca în trecut, până în 2050 India va depăşi populaţia Chinei, spune A.R. Wanda, fostul şef al fundaţiei pentru populaţie a Indiei. Conducerea statului indian a încercat reducerea numărului de copii prin contraceptive, dar guvernul a văzut că această metodă nu dă rezultatele scontate; astfel, a ajuns la altă modalitate de a ţine sub control natalitatea, aceea de a face bărbaţilor vasectomie, operaţia costând mai puţin decât la femei.

După cum se estimează, omenirea va ajunge în 2045 la aproximativ 9 miliarde de locuitori, dar densitatea, luată în general, nu va fi mai mare decât este momentan în Franţa. Există în prezent peste 21 de oraşe cu peste 10 32


milioane de locuitori, dar până în 2050 vor fi cu mult mai multe. De exemplu, oraşul Delhi, din India, are o populaţie cam cât are România de azi! După unii savanţi, cum ar fi Lesker Brown, de la Institutul Earth Policy din Washington, crede că lipsa de elemente va face o prăbuşire a civilizaţiei. După spusele lui, Pământul nu ar putea alimenta mai mult de 8 miliarde de locuitori.. Pesimiştii cred că, datorită creşterii explozive a populaţiei, se va ajunge la foamete, însă optimiştii speră că legile care se vor aplica, vor face ca populaţia să nu depăşească potenţialul de hrană al planetei.

Maria Horga cls a X-a B şi Andrei Horga cls a XII- A ( Dup ă Revista “NATIONAL GEOGRAPHIC”, nr.93, ianuarie 2011)

33


ÎNTOARCEREA LA DuMNEZEu În itinerariul duhovnicesc spre Înviere, creştinul este chemat la pocăinţă şi la neîncetate strădanii spirituale. Suntem în ciclul liturgic numit al Triodului, zece săptămâni pregătitoare pentru cea mai înaltă sărbătoare – Învierea Domnului (şapte săptămâni ale postului şi cele trei care le preced pe acestea). Pe lângă slujbele impresionante din cartea Triodului, Biserica, a rânduit şi citirea unor pasaje evanghelice la Sfânta Liturghie, alese tocmai în vederea refacerii vieţii noastre duhovniceşti. Astfel, în prima duminică din perioada Triodului, s-a rânduit pilda „Vameşului şi a Fariseului”, două portrete diferite, două moduri de comportare. Fariseul – tipul autosuficient, cel care se crede superior altora, se laudă cu calităţile sale şi îi dispreţuieşte pe ceilalţi; vameşul – tipul conştient de micimile sale, apăsat de remuşcări, care suspină cu căinţă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. După cum mândria este începutul oricărui păcat, (mândria l-a prăbuşit pe Lucifer din cer, iar Adam a pierdut raiul), tot aşa smerenia, modestia, este temelia tuturor virtuţilor, calitatea specială a tuturor celor care s-au identificat cu Hristos, care L-au urmat pe Hristos. Urmează apoi spre lectură frumoasa pildă a „Fiului risipitor”, despre care se spune că dacă s-ar pierde toată Evanghelia şi ar rămâne numai această pildă, ar fi de ajuns să înţelegem cine este Dumnezeu şi dragostea Lui pentru omenire. Când a plecat fiul „neastâmpărat” de acasă, tatăl i-a pus în inimă ceva ce îi aparţinea: dorul de casă, ascuns undeva „în bagaje”, printre celelalte daruri; când a ajuns la fundul sacului, fiul a dat de dorul de casă (dorul de cer, de mântuire, pe care ni-l pune Hristos în inimile noastre la botez, dorul după veşnicie). Îl descoperim pe Dumnezeu ca Tată iubitor şi iertător, un Tată care aleargă în întâmpinarea fiului risipitor ce şi-a „venit în sine”; înţelegem că 34


întoarcerea de pe calea cea lată a păcatului este posibilă daca „ne trezim”, „ne venim în fire”, astfel, putem fi iertaţi şi putem recâştiga cinstea cea dintâi, dreptul de a fi Fii ai lui Dumnezeu. În duminica a treia ni se atrage atenţia asupra imensei noastre responsabilităţi aici, pe pământ, înainte de a sosi bilanţul „Înfricoşătoarei Judecăţi”. Criteriul judecăţii îl constituie faptele iubirii aproapelui (Matei : 25, 34), dar şi mărturisirea credinţei de către noi în faţa oamenilor (Matei : 10, 32). Ziua judecăţii va da la o parte toate măştile. În faţa Tribunalului ceresc, vom revedea, ca într-o oglindă, toate împrejurările vieţii noastre: greşelile copilăriei, pornirile năvalnice ale tinereţii, păcatele şi viciile vârstei mature. Nicio faptă, niciun cuvânt, niciun gând nu se vor putea tăinui. Vor fi scoase la iveală păcatele personale, sau cele indirecte, la care am contribuit cu sfatul nostru, cu nepăsarea, cu exemplul nostru. Noi trăim astăzi graţie unui împrumut de timp şi, aşa cum spunea cineva, timpul este intervalul între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru. Postul mare este un timp al pocăinţei şi al îndreptării. Avem nevoie sa ne schimbăm atitudinea faţă de toate aspectele vieţii; să înlăturăm mândria, egoismul, invidia, mânia şi toate acestea, într-un mod cât mai autentic. Să fim în stare să recunoaştem în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei noastre că nu ne-am comportat întotdeauna frumos faţă de cei din familia noastră, prieteni, profesori şi chiar faţă de oamenii necunoscuţi. Să medităm asupra acestor aspecte…; ce fericire, ce şansă ca „venirea în sine” să se producă înainte de a ajunge în ţara îndepărtată a păcatelor! Prof.coordonator. Mirela Rău Denisa Maier-cls. a X-a B

SCIENTIA

Meditaţie despre animalul neterminat Ce poate fi mai deconcertant pentru un tânăr care abia începe să iasă din pubertate şi să descopere interogativ sau zbuciumat viaţa decât multiplicitatea aparent infinită a ideilor privitoare la sensul lumii, diversitatea ameţitoare a concepţiilor despre destinul existenţei? Dar când îndărătul întregii acestei diversităţi de opinii şi doctrine este presimţită sarcina imemorială şi indigestă, tortura terminologică şi conceptuală a unor venerabili, dar demult inexistenţi,

35


pedagogi ai gândirii? Nu e, oare, infinit mai uşor să ignore toate aceste frazeologii abstracte în favoarea ultimei mode şi să se bucure de pulsaţia imediată a vieţii? De regulă, chiar aşa se şi întâmplă şi generaţii aproape întregi de tineri cresc în uitarea sau ignoranţa completă a „pretenţioasei” cunoaşteri care le-ar cere sacrificiul unui efort aproape supraomenesc de studiu şi de răbdare. Cu atât mai mult cu cât „locurile” libere lăsate în sufletele lor de vârsta neîncercată sunt în mod oficial „rezervate” pentru cunoaşterea programată de aridul şi inflexibilul sistem de învăţământ. Dar, oricât de arid şi de inflexibil ar fi un sistem, orice om sfârşeşte, în timp, prin a se obişnui cu el. Obişnuinţă faţă de care intuiţia tânărului păstrează la început rezerve, dacă nu cumva îi dă îndemnuri să nu i se supună. Cum însă limita umană îşi spune, în cele din urmă cuvântul, de multe ori asistăm la generaţii întregi de tineri ieşite de pe băncile liceelor cu o idee deja destul de fix conturată despre ceea ce înseamnă nu doar cunoaşterea, dar şi viaţa, nu doar ştiinţa, dar şi înţelepciunea. Iar siguranţa sau dezabuzarea pe care le afişează cu un oarecare teribilism nihilist, mai mult sau mai puţin cabotin, încearcă să ne dea de înţeles că nimic nu le mai poate face surprize, că uimirea însăşi este o stare pe care au exilat-o undeva într-un fel de „no man’s land” al viselor, tărâmul tuturor idealiştilor efeminaţi şi naivi care încă nu se vor fi lămurit „cum e cu viaţa”. A fi stăpân pe propria ta viaţă, a fi omul faptei tale, responsabil de ceea ce ţi se întâmplă, dar, mai ales, a fi cu adevărat cel capabil să-şi procure mijloacele de subzistenţă, dacă nu cumva chiar ceva mai mult — acesta devine idealul pragmatic şi, adesea, destul de prozaic al tuturor noilor generaţii. Generaţii care chiar înainte de a fi ieşit din lumea uimirii şi a feeriei mitologice, au şi fost atinse de imboldul de a participa la „sărbătoarea” perpetuă a pieţei de consum. Generaţii care, înainte sau chiar în loc de a fi auzit de Cosânzeana, auziseră deja de păpuşile Barbie. A mai vorbi, atunci, despre studiul aprofundat al gândirii sau al temeiului tuturor celor ce sunt riscă să apară ca un fel de manie anacronică a unor întârziaţi istorici. Dar tocmai despre stăpânirea propriei fiinţe şi despre înţelepciune se întâmplă să ne vorbească şi aceste discipline venerabile, din ce în ce mai dispreţuite. Logica şi filosofia nu pot oferi nimic de consum omului recent, dar pot oferi calea către propriul suflet celor care nu şi-au pierdut definitiv credinţa că sar putea, totuşi, să-l mai posede. Dacă înţelepciunea celor prea devreme maturi interzice uimirea pentru că ar urma că ea este opusă siguranţei de sine şi privirii pragmatice către ziua de mâine, filosofia este ostracizată sau dispreţuită sub cuvântul că ar fi lipsită de un veritabil obiect şi nu ar oferi decât goliciunea, uneori chiar narcisistă, a unor exerciţii retorice fanteziste. Nu întâmplător, una dintre întrebările cele mai frecvente pe care un profesor de logică şi filosofie le întâlneşte printre elevii săi, este: „Ce rost are logica?”; „La ce ne trebuie filosofia?”.

36


Cât de uimitor ar putea fi răspunsul după care filosofia este tocmai disciplina — aflată la limita dintre artă, ştiinţă şi metodă — care urmăreşte să ne pună pe fiecare în posesia noastră înşine, să ne facă să fim proprii noştri stăpâni? Să fim, adică, oameni responsabili şi liberi faţă de propriile noastre neajunsuri şi capcane, lipsuri şi greşeli? Se mai poate oferi şansa unei atari uimiri celor care pretind a fi renunţat atât de precoce la uimirea însăşi? De fapt, ca să ducem gândul până la capăt, putem merge până acolo încât să prevenim pe cei sceptici în această privinţă că uimirea, pe de o parte, şi stăpânirea de sine, de cealaltă, înţelepciunea privitoare la întreaga existenţă, de o parte, şi înţelepciunea pragmatică a fiecăruia, pe de alta, nu sunt deloc şi nici nu au fost vreodată stări sau opţiuni care să se excludă reciproc. Dimpotrivă, în esenţa lor, ele coincid. Coincid atât de mult încât putem spune fără nici o teamă de a greşi că cel care este lipsit de uimire, este lipsit şi de stăpânirea de sine; cel care decretează că nu există sau că e lipsită de importanţă înţelepciunea „abstractă”, privitoare la toate lucrurile şi întreaga existenţă, nu va avea niciodată acces nici la înţelepciunea determinată şi pragmatică prin care încearcă să se pună la adăpost înăuntrul propriei sale vieţi. Iluzia contrară afirmaţiei pe care tocmai am făcut-o mai sus vine dintr-o străveche prejudecată: aceea după care înţelesurile şi sensurile lucrurilor şi ale ideilor vor fi fost de multă vreme deja stabilite şi că e inutil, anost şi stupid să mai insistăm asupra unor complicaţii frazeologice încercând să despicăm firul în patru despre cum e cu „sensul existenţei”, ce înseamnă el. În acest fel, cei care se păzeau să aibă a face cu tradiţii demodate, vetuste pentru că doresc să fie proprii lor stăpâni, ajung de fapt, prin propriul lor consimţământ, să fie vehiculele somnambulice ale unor sensuri şi orientări în viaţă pe care nu le-au judecat, nu leau cântărit ei înşişi şi asupra efectelor cărora nu vor avea niciodată nici un fel de control sau chiar nici o prevedere. Noica spunea undeva că în perioada în care tânărul iese de pe băncile şcolilor, de obicei, toţi cei din jurul său se străduiesc să-l maturizeze, să-l ocupe cumva cu vreo ofertă de nerefuzat oferită viitorului său încă nechibzuit. Tatăl — să-l aşeze la casa lui; profesorii — să-l încadreze în câmpul muncii etc.. În exact această perioadă, însă, e esenţial pentru un tânăr cu vocaţie să apară cineva care să-l „întârzie”, care să-l scape din toate aceste chingi ale determinării sale sociale. Căci numai dacă este „întârziat” poate avea şansa de a se cunoaşte pe sine, de a se întâlni cu propriul său suflet, poate avea şansa de a-şi palpa sineitatea şi sensul. 37


Vorbele lui Noica sunt, de fapt, ecoul cuvintelor lui Aristotel care spusese deja despre om că este singurul „animal neterminat”. Şi tocmai aici ni se arată, dacă privim bine, că se joacă, de fapt, întreaga lui esenţă. A fi un „animal neterminat” înseamnă a fi încă o fiinţă deschisă către orice fel de posibil; a fi „animal neterminat” este a fi o fiinţă încă deschisă la uimire; a fi un „animal neterminat” înseamnă, de fapt, a fi cel capabil să se înstăpânească asupra propriei sale fiinţe tocmai întrucât a reuşit deja să scape tuturor termenilor terminali care ar fi putut săi închidă şi să-i supună destinul unei economii străine a existenţei. Ajungem aici să cădem în paradox deîndată ce suntem mai atenţi la ceea ce spunem. Iar gândul acestui paradox ni se arată imediat drept un gând filosofic. Să fie el un exerciţiu atât de fantezist pe cât se pretinde? Paradoxul porneşte de la următoarea judecată: cel care este incomplet, din cauza lipsei pe care o are, este dependent de ceva din afara sa; dar, dacă este dependent, nu mai poate fi propriul său stăpân. Cum, deci, poate fi pretins că un „animal neterminat” poate ajunge să se stăpânească pe sine? Pe lângă evidenţele pe care ni le arată în modul cel mai pragmatic orice empirie — omul este chiar singurul care se poate stăpâni, se poate autodisciplina şi îi poate disciplina sau dresa pe alţii — ajungem în posesia deplină a paradoxului anunţat dacă ne gândim că niciodată un întreg nu poate fi cuprins de pe poziţia unei părţi, ci e nevoie ca întregul să cuprindă toate părţile pe „dinafara” lor, deci tocmai de pe poziţia în care ele se arată ca incomplete. Concluzia este evidentă: ca să ai acces la întreg (care, în mod evident, este prin definiţie complet), trebuie să ai acces la incompletitudine. Cu alte cuvinte, completitudinea şi incompletitudinea, în esenţa lor infinită, coincid. De aceea omul este capabil de raţiune şi de conştiinţă de sine, de dorinţe şi de creaţie — pentru că înăuntrul sieşi există un principiu care îi permite să se afle în identitate cu propria sa diferenţă faţă de sine. Vorbărie sau frazeologie abstractă? Anacronism vetust al unor idealişti naivi?Mai degrabă obiectul uimirii înseşi. Al aceleiaşi uimiri care ne instituie ca oameni şi nu ne lasă pradă mecanismelor paratactice ale contingenţelor „ştiute” despre viaţă. Stăpânirea de sine încetează, atunci, să ne mai apară ca o stare din care incompletitudinea va fi fost evacuată. Cel care se vrea stăpân pe sine va fi nevoit să înţeleagă evidenţa simplă că imperfecţiunea sa, slăbiciunile sale, erorile şi incapacităţile sale, văzute din unghiul potrivit, pot deveni tocmai ele bunurile sale cele mai de preţ. Tocmai în slăbiciunea omului se arată cu adevărat tăria lui. Adevăr ce ar fi trebuit să fie deja arhicunoscut, ştiută fiind originea lui scripturală.

38


În acelaşi sens, stăpânirea de sine încetează să ne mai apară apanajul celui „puternic” (în sensul crud al cuvântului), „autonom” (în sensul libertin sau amoral al cuvântului) şi „şef” (în sensul medieval sau mafiot al termenului). Puternic eşti doar acolo unde te menţii în propria ta negaţie de tine însuţi. Deci, în moarte (definiţia hegeliană a stăpânului: „cel care a înfruntat moartea”). Pe cât de „democratică” este, însă, moartea, pe atât de uşor înţelegem că niciunul dintre noi nu este cu adevărat puternic sau stăpân prin el însuşi. Ci, dacă puterea ne vine doar prin moarte, înseamnă că noi trebuie, la fel de paradoxal, să o fi pierdut, ca să o putem câştiga. Spus încă şi mai concis, doar acela care are puterea de a se pierde pe sine — în sensul sacrificial, iar nu sinucigaş sau anarhist al expresiei — va căpăta puterea de a se câştiga. Cum, însă, în moarte, cel sacrificat nu mai este, raţiunea ne spune că nu el este cel capabil să se câştige pe sine din ea. Aşadar, din nou, paradox. Dar, aici un paradox care străbate ca un fir secret şi roşu întreaga istorie a tradiţiilor iniţiatice şi care este o eternă problemă a filosofiei: dacă tu nu te poţi salva, înseamnă că, dacă mai exişti, altcineva trebuie să te salveze. Cine este acest misterios „altcineva”? El apare sub diferite nume. Iar sarcina acestui text nu este nici de de a i-l găsi, nici de a i-l clarifica. Sarcina acestui text este să sugereze, printre altele, necesitatea existenţei lui. Rămâne, oricum, că ceea ce ne face puternici este ceea ce ne dezvăluie, mai întâi, slăbiciunea sau defectele. De aici, uneori, şi insuportabilul acestei descoperiri. De aici şi respingerea aproape unanimă, în ziua de azi, a oricărui discurs care încearcă să sugereze sau să prezinte lămurit, înainte de toate, incompletitudinea omului. Şi necesitatea unei Alterităţi întemeietoare şi salvatoare. Fie că un astfel de discurs poartă denumirea de teologie, filosofie, logică, artă sau psihanaliză, el este azi tot mai discreditat, deconstruit, bagatelizat, dispreţuit şi, nu în ultimul rând, prost înţeles şi răstălmăcit. De ce toate acestea? Poate pentru că oamenii s-au hotărât să „nu mai depindă” de nimic şi de nimeni, să fie „independenţi”, „liberi”. Desigur, fără să fi meditat îndeajuns asupra paradoxurilor şi complicaţiilor adesea tragice în viaţa reală pe care le implică o asemenea pretenţie. Pentru că azi, a fi independent devine sinonim cu a fi cât mai indiferent (până la nesimţire) la ce reprezintă sau este sau spune celălalt. Dialog al surzilor ce se transformă în monolog, iar apoi în violenţă şi crimă. Pentru că porneşte de la indiferenţa faţă de un Principiu transcendent care ne individuează numai în măsura în care Îl recunoaştem — deci 39


numai în măsura în care Îi vedem completitudinea după ce ne vom fi acceptat incompletitudinea noastră. Cumplită întorsătură, cu atât mai mult cu cât, neatenţi la paradoxuri, aşa cum suntem, ne lăsăm pradă „evidenţelor”, lucrurilor şi sensurilor luate de-a gata, „stabilite”. Nu mai reuşim să vedem că, pentru cei incapabili de uimire, normalitatea este anormală. Când, de fapt, cel care îşi recunoaşte nebunia este deja cel mai aproape de înţelepciune. Azi, „înţelepciunea” ne face să credem că nu suntem incompleţi. Deci, că nu avem nevoie de Celălalt, deci nici de celălalt. Prin urmare, avem dreptul să ne bucurăm de viaţă. Fără limite, evident. Ceea ce înseamnă că nu avem nicio datorie, nimic de îndeplinit — doar totul e deja clar şi, atunci, ce ne-ar mai putea uimi, nu-i aşa? Ce e, aşadar, cu toată această vorbărie inutilă? Deci care mai poate fi rostul acestui articol? Nu e toată această filosofie o grămadă de panseluţe vandabile la buchet în piaţă, laolaltă cu o grămadă de buruieni? Niciodată. Rostul acestui articol este să spună că cel care nu mai crede, este pierdut — pentru că nu mai are acces nici la condiţia propriei sale ieşiri din pierzanie. Că cel care nu mai este capabil de uimire, nu este capabil nici de a-şi trăi şi merita propria sa viaţă. Şi că cel care crede că filosofia este inutilă, şi-a dobândit pe deplin măsura propriei sale inutilităţi. Cred că omul este definit de accesul la propria sa nedeterminare, de meditaţia asupra ei şi de uimirea pe care o are când atinge, într-un fel sau altul, obiectul acestei meditaţii. Umanitatea nu are nici o şansă fără infinit şi fără gândirea cât mai riguroasă asupra Principiului, asupra ceea ce este el. Normalitatea omului este, aşadar, în Abis. Iar Abisul va înceta să ne mai înghită pe noi românii atunci când vom lua cunoştinţă de existenţa, paradoxurile şi implacabilitatea lui. Atunci când gândurile şi cuvintele noastre vor face loc în expresia lor acestui Gol originar şi vor lua act de prezenţa lui în chiar actul rostirii. Abia atunci vom intra în posesia propriei noastre umanităţi ca subiecţi nedeterminaţi. Pentru că sunt profesor de socio-umane, cred, aşadar, că normalitatea îşi va face loc în România când nu voi mai auzi la elevii mei întrebarea lipsită de uimire, deci de conştiinţa Abisului. Când din vocabularul elevilor mei va dispărea interogaţia dispreţuitoare: „Le ce ne trebuie filosofia?”.

Prof. Drd. Horaţiu-Marius Trif-Boia

40


Etnografie

DRAGOBETELE ÎNTRE MODERNITATE ŞI RELIGIE

Pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereţii în Panteonul autohton, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii. Şi ziua de 14 februarie se sărbătoreşte la noi ca o zi a tinereţii, a dragostei, a prieteniei. Tinerii preiau elemente de la Sfântul Valentin, adaptându-l la specificitatea noastră, devenind astfel o manifestare carnavalescă, de bal, cu paiaţe, inimioare înţepate de Eros, ghirlande. Multe dintre aceste încercări de a aduce elemente noi, nu fac decât să rămână imitaţii de prost-gust, ele nu aduc nimic spectaculos, nu îmbunătăţesc prin nimic fondul autohton. Ea îşi pierde sacralitatea, dobândind un iz tot mai comercial.

41


Originea sărbătorii din 14 februarie, după calendarul creştin, face trimitere la cei doi sfinţi, care au trăit în secolul III d.Hr.: prezbiterul din Roma şi episcopul din Terni.1Ei au trăit în timpul împăratului Claudius II Gothicus şi au murit ca martiri, pentru că au tăinuit căsătoria multor tineri creştini, atunci când era interzisă. Legendele spun că în timp ce era închis, temnicerul lui Valentin, Asterius, l-a ajutat să iasă din închisoare, pentru a-şi vindeca fiica oarbă, prin credinţa lui. Cu timpul, în această zi tinerii dăruiau iubitelor flori, felicitări şi lucruri confecţionate de mâna lor. Şi ducele Charles i-a trimis o felicitare de felul acesta, soţiei sale, atunci când a fost prizonier în Turnul Londrei. În Evul Mediu, tinerii işi dăruiau diverse elemente confecţionate manual, dar trăgeau la sorţi şi biletele pe care scriau numele iubitelor, ale prietenelor, care urmau să le fie partenere la petrecere. Ziua de 14 februarie a fost considerată începutul primăverii, celebrându-se zeiţa Pământului. În Antichitate erau cunoscute „jocurile lupercalilor”, ce făceau trimitere la Romulus şi Remus, întemeietorii Romei, activităţi desfăşurate în apropierea grotei, unde ar fi fost hrăniţi aceştia de lupoaică. La 22 februarie exista o sărbătoare prin care se veseleau rudele şi prietenii, „desfăşurată în aceeaşi perioadă cu Dragobetele carpatic.” 2 La noi, Dragobete era ziua când fetele şi băieţii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci şi păduri, cântând şi căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele şi tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: "Flori de fragă Din luna lui Faur La toata lumea să fiu dragă Urâciunile să le desparţi". În dimineaţa zilei de Dragobete fetele şi femeile tinere strângeau zăpada proaspătă, o topeau şi se spălau cu apa astfel obţinută pe cap, crezând că vor avea părul şi tenul plăcute admiratorilor. 1

Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania, pag. 151 Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania, pag 153 3 Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania, pag 153 2

42


De obicei, tinerii, fete şi băieţi, se adunau mai mulţi la o casă, pentru a-şi "face de Dragobete", fiind convinşi că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiţi întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare şi băutură. De multe ori băieţii mergeau în satele vecine, chiuind şi cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui. Era o sărbătoare a grupurilor de tineri care ieşeau din sat la pădure, făceau o horă, se sărutau şi se îmbrăţişau. Avea toate trăsăturile unei sărbători premaritale, de întemeiere a unor relaţii între tinerii din comunitate, ce anticipau nunţile. Era şi un prilej de purificare a locuinţei, în acest scop, elementele interioare de decor-patul, laviţele-erau udate cu „apă de omăt”; gestul conducea spre purificare, asemeni zăpezii, spre perfecţiune şi optimism. Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune făcute împotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se întâlneau pentru a-şi face jurăminte de prietenie. Se mai credea că în ziua de Dragobete păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile, păsările neîmperecheate acum rămânând fără pui peste vară. Dragobetele era sărbătorit în unele locuri şi la data de 1 martie, deoarece se considera că el este fiul Dochiei şi primul deschizător de primăvară. Este cunoscut şi sub numele de Dragomir Iovan, tot de origine slavă şi simboliza iubirea, tinereţea, făcând trecerea spre un an cu multe realizări, lăsând în urmă relele din cel anterior. El s-ar fi sacrificat împreună cu mama sa, în munţi, atunci când plecaseră cu oile. Obiceiurile de Dragobete, zi aşteptată cândva cu nerăbdare de toţi tinerii bucovineni, au fost în bună parte uitate, păstrându-se doar în amintirea bătrânilor. Iar în ultimii ani, Dragobetele autohton riscă să fie dat cu desăvârşire uitării, el fiind înlocuit de acel Sfânt Valentin ce nu are legătură cu spiritualitatea românească. Se consideră că sursa lui ar fi la în nordul Dunării, dar şi în Balcani, la sud. Din punct de vedere etimologic, provine din slavul „dorogoi”, cel iubit. Prin legatura creată cu natura se sugerează faptul că tinereţea poate căpăta valenţe de veşnicie, iar dragostea nu moare niciodată. Prof. Etnolog Diana Spădaru

43


44


SÂNZIENELE

Sărbatoare solstiţială, celebrată la 24 iunie, era numită în ţinuturile extracarpatice româneşti DRǍGAICA, cu multiple semnificaţii şi rituri, cu o finalitate variată şi sorgintea in indepartatele serbări ale antichităţii romane, închinate zeiţei Ceres, divinitate a verii şi a holdelor. Această zi cade – spuneau bătrânii satelor- ,, atunci când pe cer apare ,,Găinuşa “, constelaţia Casiopeea, ,,se ţine atunci când nu mai cantă cucul”, iar în fâneţe ,,scânteiaza felinarea zânelor”, licuricii. Tot din această zi incepeau să cânte greierii, ,,semn că soarele dă îndărăt anul şi se apropie miezul verii”, iar ţăranii începeau cositul. Calendarul a suprapus peste celebrarea precreştina a începutului verii, sărbătoarea religioasa a naşterii Sfâantului Ioan Botezatorul. În aceasta zi, când ,,soarele străluceşte cel mai tare pe cer, iar florile şi buruienile te-mbie cu puterea lor vindecătoare şi cu aromele dătătoare de viaţă, fetele se spălau în zori cu rouă, ca să fie mai frumoase şi mai sănătoase”, ,, pruncii şi feciorii se tăvăleau pe pajiste, prin rouă”, ca să ia vigoarea apelor şi puterea pământului. Legendele populare româneşti spun că ,, sânzienele” sunt nişte zâne, care au fost fete de împarat, apoi fiind rapite de zmei au devenit divinităţi ale pădurii şi ale câmpului. ,,Sunt femei sfinte”.Celebrând numele lor, femeile se spălau, cu rouă sau cu ,,apa neîncepută”, luată în zori, din fântâni şi izvoare, se încingeau cu vrejuri de cicoare şi de flori galbene de sânziene sau albe, ca să nu le doară spinarea în timpul secerişului. Din rădăcinile florilor de sânziene preparau colorantul vegetal roşu, pentru vopsirea lânii din care ţeseau covoarele. Fetele îşi puneau flori de sânziene sub pernă, ca să-şi viseze ursitul. În toate zonele Transilvaniei, florile de sânziene aveau semnificaţii premonitive. Fetele ieşeau la pădure, culegeau flori de sânziene şi împleteau cununi pentru ele, iar pentru feciori, ,, buzdugane” în formă de cruce, făceau cununi pentru fiecare membru din familie. În ajunul sărbătorii de Sânziene, le aruncau pe casa. A 45


doua zi observau dacă au ramas pe ,,ciocârlani” (căpriorii casei), pe paiele sau pe şindrila acoperisului, prevestind astfel noroc, sănătate şi grabnic măritiş fetelor, iar dacă unele au căzut jos, era semn rău, de boală şi de moarte. În ajunul sărbătorii, fetele se întorceau din pădure în alai, cu braţele încărcate de flori, căntând oraţia Sânzienelor- pluritate divină- cum le numea Mircea Eliade, care s-a şi inspirat din credinţele populare româneşti scriind romanul ,,Noaptea de Sânziene”, încărcat de simboluri şi mistere, cum erau înseşi obiceiurile carpatice legate de această sărbătoare precreştina. “ Fost-am, fost-am prin poiene S-adun flori de sânziene. Le-am căutat, le-am adunat , Şi-n cununi că le-am legat. Pe case le-am aruncat Şi de noroc ne-am aflat.” "Du-te, Soare, vino, Lună Sânzienele imbuna, Să le crească floarea - floare, Galbenă, mirositoare, Fetele să le adune, Să le prindă în cunune, Să pună la pălărie, Floare pentru cununie, Babele să le rostească, Până-n toamnă să nunţeasca." În Ţara Oaşului, cununile de sânziene se puneau în porumbişte, pe casă, pe poiată, pe cruci şi în grădină, lăsându-le acolo până putrezeau. În ţinutul Gurghiului se făceau ,,colaci” din sânziene, adică nişte cununi pe care le aruncau pe case, ca să afle cine moare mai curând din familie. Sânziene erau cunoascute ca şi plante de leac. Florile erau culese în zorii zilei de sărbătoare, iar tulpinile, rădăcinile şi semintele erau adunate doar toamna, apoi legate în manunchiuri, împreuna cu ,,funii de usturoi” se păstrau sub streşinile caselor, ca panacee pentru diferite boli, dar şi pentru alungarea spiritelor malefice. Copiilor li se puneau în scăldatoare, pentru a creşte voinici, cu ceaiul din frunze se tratau frigurile, puse în ţuică, vindecau loviturile, iar cu roua de pe sânziene îşi tămăduiau bolile de ochi. 46


Se mai spune despre aceasta zi că: • Este cap de vară. E ziua când se întoarce crângul spre iarnă. • Oamenii nu lucrează nimic, deoarece şi soarele se odihneşte sau lucrează numai până la amiază. Se ţin clăci la oamenii mai săraci. • Soarele joacă pe cer. Cine-l vede, toată vara îl doare capul. Nu trebuie să se uite la soare în acestă zi. Cine a văzut soarele jucând de trei ori are să orbească. • La Sânziene arde piatra în apă. • Sânzienele se ţin pentru că se jelesc păsările că a trecut vara. • La Drăgaică, porumbul pierde grăunţa de la rădăcină de frica Găinei (Pleiadei), care răsare în această zi. • Drăgaica face a se coace fructele şi semănăturile mai repede, ferindu-le de stricăciuni şi putrezire. • Toate verdeţurile de Sânziene stau un minut din creşterea lor. • Drăgaica sau Sânziana, numită în diferite zone Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. În cetele de Drăgaică, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă şi cunună împletită din flori.

Prof.coord.: Sp ădaru Diana şi Cătălin Andreica Buglea Steliana şi Maier Denisa Clasa a X-a B 47


Historia MIHAI VITEAZUL, VOIEVODUL TUTUROR ROMANILOR

Tot mai puternic străluceşte chipul lui Mihai Viteazul, tot mai vie şi mai luminoasă este amintirea faptei lui. Cu cât se adaugă informaţia documentară, cu cât cunoaştem mai bine lupta, biruinţa şi căderea acestui mare căpitan, neînfricat luptător pentru credinţă şi ctitor veşnic al ţării de astăzi, cu atât sporeşte în sufletul nostru admiraţia. Mihai Viteazul este întruchiparea eroismului, este izvor de putere, de încredere şi de mândrie pentru poporul nostru român. Mihai s-a intitulat fiul lui Pătraşcu cel Bun, domn muntean care a domnit între 15531557. Acesta s-a născut în anul 1558, în Târgul de Floci, localitate importantă a vremii aflată la gura de vărsare a Ialomiţei. În tinereţe, Mihai s-a îndeletnicit cu negustoria de vite şi giuvaericale. Lucru total neobişnuit între boierii noştri din vremea aceea, Mihai ştia turceşte şi greceşte, ceea ce arată că a trăit în prima tinereţe în altă lume decât aceea de pe moşiile boierilor, unde erau crescuţi copiii lor. Un personaj extrem de important în viaţa viitorului principe a fost, Andronic Cantacuzino, fratele mamei sale, Teodora. Iane a vegheat foarte atent la cariera lui Mihai şi, având mare trecere la cercurile politice din Istanbul, a putut să manevreze în favoarea viitorului domn. Era destul de influent şi în mediile boiereşti ale Ţării Româneşti. La 1584, la 26 de ani, nepotul puternicului Iane lua în căsătorie pe o văduva olteancă de neam mare, Stanca. Din căsătoria lui Mihai cu Stanca au rezultat doi copii, Nicolae şi Florica.

48


Odată cu intrarea lui în dregătorii, Mihai începe să cumpere moşii, în special în Mehedinţi, unde erau şi moşiile soţiei sale. Ajunge în curând unul din cei mai mari proprietari de pământ din Oltenia. Mare stolnic ajunge Mihai la începutul anului 1589 şi rămâne până la sfârşitul domniei lui Mihnea, în 1591. La turcirea lui Mihnea, venind domn nou, Ştefan Surdul, Mihai este făcut răspunzător pentru datoriile către vistierie ale boierilor ce fugiseră şi e silit să se împrumute de la mănăstirea Cosuna de lângă Craiova cu 40 000 de aspri. Sub Ştefan Surdul, Mihai ajunge mare postelnic, apoi peste câteva luni e înlocuit în aceasta funcţie şi ajunge mare agă. În tot acest timp, în fruntea divanului stătea ca mare ban Iane, unchiul lui Mihai, care însă, de fapt, locuia la Constantinopol. De aceea nepotul său l-a înlocuit la Craiova ca ispravnic, al doilea loc în ierarhia oficială a ţării. În iunie 1592, s-a produs însă o noua schimbare a domniei. Ştefan Surdul a fost înlocuit cu Alexandru, denumit mai apoi cel Rău. Din nou Mihai are de beneficiat de pe urma înrudirii cu Iane Cantacuzino. Influenţa acestuia şi, desigur, atenţiile şi darurile bine plasate l-au ajutat pe Mihai să ocupe scaunul de ban al Olteniei. Ridicarea rapidă în scaun a pribeagului ban, fără târguieli prea lungi, se datoreşte unor împrejurări fericite pentru dânsul. Numeroase şi puternice interese lucrau în aceeaşi clipă pentru el. Mai întâi trebuie ţinut seamă de voinţa ţării, adică a boierimii, care ameninţă cu răscoala tocmai când turcii începeau războiul împotriva împăratului. În al doilea rând era Iane banul, susţinut de nobilimea de negustori bogaţi de la Fanar. Aceştia au plătit, nu numai pentru protejatul lui Iane, dar pentru că un vânt de răscoală sufla în inimile creştinilor din Turcia şi ei, conducătorii lor, voiau să aibă un om sigur al lor in Ţara Românească. În al treilea rând, Mihai datora domnia sprijinului combinat a lui Sigismund Bathory şi al agentului englez la Constantinopol, Barton. Sigismund Bathory îl primise pe Mihai în Ardeal, când pribegise din Craiova, şi-l ţinuse ascuns două săptămâni. Legătura cu solul englez s-a facut prin acesta şi Mihai îndreptându-se spre ţară, ca domn, se grăbeşte să scrie de lângă Adrianopol principelui Ardealului. La sfârşitul lui octombrie, Mihai sosea în Bucureşti încărcat de datorii la Constantinopol, datorii pe care ştia că nu le va putea plăti niciodată. Confruntat de la începutul domniei cu opresiunea şi exploatarea otomană, Mihai aderă, din proprie iniţiativă, la Liga Sfântă. Anterior, din îndemnul lui Rudolf al II-lea, împăratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Vodă s-au alăturat şi ei Ligii. În aceste împrejurări, declanşarea răscoalei anti-otomane are loc la 13 noiembrie 1594. Mihai a adunat pe creditorii levantini la vistierie şi i-a ucis, lichidând şi o unitate otomană, cantonată în Capitală. În continuare, atacă cetăţile de la Dunăre: Giurgiu, Brăila, Nicopole etc. Între timp, la Putinei şi Stăneşti (Ilfov), Mihai învinge o oaste tătărească ce venea din Ungaria, iar la Şerpăteşti (Ilfov), o armată otomană. Cu excepţia Giurgiului, unde otomanii rezistaseră, toate celelalte cetăţi din stânga Dunării sunt cucerite de oştile muntene şi moldovene. Încurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunării ameninţau cu o răscoală generală. Pentru a o preîntâmpina şi, mai cu seamă, pentru a reduce Ţările Române sub ascultare, otomanii pregătesc o ofensivă împotriva Ţării Româneşti. În această gravă situaţie, Mihai trimite o solie la Sigismund Báthory pentru strângerea alianţei. Depăşind instrucţiunile domnului, delegaţia de boieri şi clerici a încheiat, la Alba-Iulia, la 20 mai 1595, un tratat cu condiţii nefavorabile, recunoscându-l pe Sigismund drept suzeran. 49


Domnul Ţării Româneşti, conform tratatului, era socotit locţiitor al principelui. Conducerea ţării era încredinţată unui număr de 12 boieri munteni, care urmau să facă parte din Dieta Transilvaniei. Pus în faţa acestei situaţii şi datorită apropiatei confruntări cu otomanii, Mihai Viteazul a fost nevoit să accepte condiţiile impuse de Sigismund marii boierimi, dornică şi ea să limiteze puterea domnească şi să şi-o lărgească pe a ei. S-au prevăzut cu acest prilej, şi restabilirea vechilor hotare ale ţării şi ajutor militar împotriva otomanilor, precum şi subordonarea bisericilor ortodoxe din Transilvania Mitropoliei din Ţara Românească, Sigismund, intervenind apoi în Moldova, l-a înlocuit pe Aron Vodă cu Ştefan Răzvan. La 3 iunie, la Alba-Iulia, el a încheiat şi cu acesta un tratat, asemănător celui din 20 mai. Astfel, principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor două ţări româneşti; sprijinit de unii boieri munteni, în frunte cu Buzeştii, Mihai şi-a organizat o armată proprie, de mercenari, formată din poloni, secui, cazaci, sârbi etc. Alături de acesta, el şi-a format unităţi de călăraşi, “roşii”, unităţi de “dărăbanţi” şi voluntari din sudul Dunării. Grosul oştirii turceşti trimise pentru pedepsirea necredinciosului vasal din Ţara Românească se apropia de Dunăre încă din iunie, sub conducerea marelui vizir Ferhat paşa. Încă înaintea plecării din Constantinopol, oştirile turceşti se răscoală împotriva marelui vizir. Mihai, informat de ce se petrece în rândurile duşmanilor, îi hărţuieşte cu cetele lui, împiedicându-i să se întărească şi să cladească podul, ba chiar trimite de se arde Nicopolul. Sinan paşa învinuise pe Ferhat de înţelegerea trădătoare cu Mihai şi în cele din urmă, izbuti săl înlăture, devenind el însuşi mare vizir şi comandant al oştirilor trimise împotriva lui Mihai. Faţă de noul vizir, domnul român întrebuinţează aceeaşi tactică. Turcii izbutesc însă să treacă Dunărea, ceea ce sileşte pe Mihai să se retragă până la Călugăreni, locul ales pentru luptă. Aceasta arată că domnul nu lasă nimic întâmplării, era un perfect cunoscător al terenului şi studiase cu mult înainte eventualităţile unei campanii împotriva turcilor. Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea otomană se pregătea de luptă. Duşmanul a încercat să treacă fluviul. Primele tentative au eşuat. Mai multe unităţi de munteni, moldoveni şi cazaci au făcut incursiuni pe malul Dunării, pustiind Nicopole şi Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredinţeze comanda trupelor bătrânului vizir Sinan-Paşa, care, între 14 şi 17 august 1595, a trecut Dunărea la Giurgiu. Pregătind lovitura decisivă, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat şi de o oaste din Transilvania, condusă de Albert Kiraly, a ales locul favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul, la 23 august 1595 Mihai a repurtat, şi datorită exemplului personal, o mare victorie. Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a evita o noua luptă, se îndreaptă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund Báthory. Între timp, SinanPaşa a ocupat oraşul la Bucureşti, începând organizarea ţării în paşalâc. Încercarea de organizare a paşalâcului a provocat o categorică opoziţie a tuturor forţelor sociale. În luna septembrie, 20 000 de ostaşi trimişi de Sigismund, împreuna cu un contingent de artilerişti toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Ei eliberează Târgovişte şi-i urmăresc pe otomani. Contraofensiva le-a fost uşurată de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la Giurgiu, o mare parte din oastea otomană şi-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite ale Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei au zdrobit trupele 50


otomane, care încercau să treacă Dunărea pe un pod de vase, au ocupat, Giurgiu obţinând o strălucită victorie. Această izbândă a însemnat asigurarea independenţei Ţării Româneşti. Victoria a dovedit că unirea eforturilor Ţărilor Române este cheia succesului militar şi temeiul păstrării neatârnării. În perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai alternează negocierile cu politica de confruntare armată. Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe şi încununate de succes. Liga Sfântă avea şi ea problemele sale. Una dintre ele era legată de finanţarea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, urmată de problema încredererii în principii care le coduceau mai ales Aron şi Mihai. Mihai ar fi preferat să continue lupta împotriva necredincioşilor, aşa îl îndemna sufletul, aşa îl rugau şi creştinii din Balcani. Situaţia era însă foarte grea. Sigismund era un om nehotărât, schimbăcios care aşa cum s-a exprimat Mihai însuşi ,,nu ştia nici ce face nici ce vrea”. Împaratul Rudolf era departe şi nu exista încă un tratat formal care să garanteze ajutorul armat de care avea nevoie Ţara Românească. Întelegerea cu turcii era aşadar o fatală necesitate. Mihai nu o concepea însă decât ca un mijloc de a-şi pregăti mai bine acţiunea viitoare, ca un răgaz pentru a-şi întări legaturile cu imperiul şi pentru a îngădui nenorociţilor săi supuşi să se refacă.Totuşi, înainte ca pacea cu turcii să fie un fapt îndeplinit, Mihai a ţinut să aibă o ultimă convorbire directă cu Sigismund spre a vedea dacă nu mai există şi vreun alt mijloc de încercat. În decembrie 1596 are loc o întâlnire directă la Alba Iulia . Rezultatul nu a fost pozitiv din punct de vedere politic. Ca urmare, la 7 ianuarie 1597, Hasan Paşa din Belgrad dădea de ştire că sultanul a trimis steag de domnie lui Mihai Viteazul ,,aşa că atât acesta cât şi întreaga Ţară Românească se găseşte în pace bună”Că înţelgerea cu turcii nu era decât un răgaz pentru a se pregăti mai bine, ne-o arată tratativele ce au loc între timp cu imperialii. Încă din aprilie 1597 încercase Mihai printr-un sol de taină, o apropiere de Rudolf al II-lea trimiţîndu-i steagul verde al profetului cucerit în lupta de la Călugareni în semn de dosebită atenţie.Dându-şi seama de slăbiciunea lui Sigismund Bathory cu prilejul vizitei la Alba Iulia în decembrie 1596, Mihai hotărî să strangă mai mult legaturile şi, în consecinţa expedie o solie care cerea împaratului să ia sub protecţia sa Ţara Românească şi să-i asigure mijloacele materiale pentru întreţinerea unei armate. Rudolf, dându-şi seama de folosul pe care i-l aducea o asemenea propunere acceptă şi hotărî să trimită banii necesari întreţinerii armatei. Urmează câte două solii din ambele părţi după care se ajunge la un tratat formal încheiat la 9 iunie 1598, la mănăstirea Dealului. Rudolf se obligă să-i dea lui Mihai plata pentru 5000 de soldaţi, tunuri, praf, gloanţe şi unelte de război. Domnul Ţării Româneşti recunoaşte suzeranitatea împăratului însă ,,fără plata vreunui tribut sau vreunei dări”, se obliga în schimb să lupte ,,pentru depărtarea turcilor şi a altor duşmani din Transilvania, Ţara Românească şi părţile Ungariei”. Mihai va primi un castel în Ungaria sau Transilvania în cazul când ar trebui să-si părăsească ţara . După cum se vede este o mare deosebire între acest tratat şi acela din 1595 încheiat cu înfumuratul şi nestatornicul Sigismund Bathory. Scurtă vreme după încheierea tratatului, reîncepu războiul cu turcii. Sfârşitul anului 1598 şi începutul anului 1599 îl găseşte pe Mihai din nou în lupta cu turcii. În acelaşi timp Ardealul, sub conducerea lui Andrei Bathory (ales după ce Sigismund Bathory părăseşte tara ), 51


încheie pace cu sultanul. Mihai se vedea prin urmare înconjurat din toate părţile de duşmani, riscă, la un moment dat să fie atacat de pretutindeni. Văzându-se ameninţat se hotărăşte să o ia înainte şi să atace pe adversar. Boierii erau de acord. Împăratul Rudolf îşi dăduse asentimentul, însă expediţia întârzie totuşi mai bine de o luna din cauza ezitărilor lui George Basta, generalul imperial care trebuia să atace la rândul lui Ardealul dinspre apus. Văzând că lucrurile se lungesc, Mihai hotărăşte să acţioneze singur. După cum ideea cuceririi Ardealului fusese a lui, iar nu sugerată de imperiali, tot aşa şi înfăptuirea acestei idei îi aparţine exclusiv. Ea formează unul din marile titluri de glorie ale eroului putând servi ca model de acţiune militară şi politică. Mişcările de trupe au fost calculate dinainte şi s-au efectuat cu atâta precizie încât, în ziua şi ceasul hotărât, ele îngăduiră lupta în condiţiile pe care le dorise Mihai. Astfel un prim corp de oaste, mai mare comandat de domnul însuşi trecu munţii prin pasul Buzăului (5 octombrie 1599). Planul era ca, în drum, să ridice şi pe secui. Saşii din Brasov îl asigurară de neutralitatea lor. Oastea îşi continua drumul spre Sibiu . În acest timp urca pe Olt, pe la Turnul Roşu cea de-a doua armată munteană condusă de fraţii Buzeşti, de Udrea şi de Baba Novac. Joncţiunea s-a făcut la satul Talmaciu în ziua de 16/26 octombrie. A doua zi oastea se găsea în fata Sibiului ocupînd satul Şelimbăr şi înălţimea ,,movila turcilor”. Andrei Bathory încearca printr-un sol, a-l îndupleca pe Mihai să renunţe la lupta şi să se retragă. Răspunsul acestuia e categoric: n-a venit din dorinţa lui, ci obigat de atitudinea lui Bathory care s-a aliat cu turcul şi a vrut să-l scoată din propria sa ţară . Nu e vina lui deci dacă, în loc de sânge turcesc va curge sânge de-al creştinilor. Solul lui Bathory nu mai apuca să ducă acest răspuns, fiind oprit în tabără. Lupta începe în 18/28 octombrie 1599. Se consemnează atacuri de ambele părţi, care se încheie cu obţinerea victoriei de către armata lui Mihai. Sibiul se supuse numaidecât. La 21 octombrie, Mihai intră în Alba Iulia însoţit de un alai strălucit. Ţara era la picioarele învingătorului. Faţă de atitudinea ostilă pe care o adoptase Ieremia Movilă, Mihai se gândise încă din 1597 să ocupe Moldova şi-i scrisese în acest sens lui Sigismund Bathory. Primind sfatul să mai aştepte, expediţia fusese atunci amânată. După cucerirea Ardealului însă, el revine la vechiul său plan. Pe lângă motivele anterioare, de duşmănie, se adăugase acum şi faptul că Ieremia, care adăpostea la curtea sa pe fostul principe al Ardealului, încercase să-l omoare pe Mihai ,,cu otravă sau prin trădare”. Îndepartarea acestui înverşunat adversar se impunea; o cerea nu numai siguranţa personală a lui Mihai, nu numai liniştea Ţării Româneşti, la al cărei tron râvnea Simion Movilă, fratele lui Ieremia, dar şi raţiunea însăşi a luptei duse de cualiţia creştină. Era şi însă o dificultate însemnată: opozitia Poloniei care vroia să păstreze Moldova în zona ei de influenţă. Meritul ocuparii Moldovei revine exclusiv lui Mihai Viteazul care urmărea de altfel încă din 1597 acest plan. Armata care a trecut munţii pe la Oituz în primăvara anului 1600 la 4/14 mai cobora valea Trotuşului în timp ce un alt detaşament vedea din nord, pe la Câmpulung, iar un al doilea trecea Milcovul venind din Ţara Românească. La 10 mai se atinsese Bacăul, la 11 mai Romanul. Ieremia se retrăsese la Hotin de unde fugise mai apoi peste Nistru la Camenita. Cetatea Neamţului şi Suceava au căzut de frică, la gândul că-l au de înfruntat pe Mihai. Campania durase mai puţin de trei săptămani. Învingătorul de la Şelimbăr stăpânea acum şi cea de-a treia ţara românescă. 52


Vara anul 1600 înseamnă momentul culminant al puterii lui Mihai. Cuvântul lui e ascultat de la Nistru până la Banat şi din Maramureş până la Dunăre. Niciodată un voievod român nu stăpânise atâta întindere de pământ, dar niciodată în istoria românilor nu cunoaştem un alt caz în care prăbuşirea să fi urmat atât de repede momentului de glorie culminantă. Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte răscoala nobililor ardeleni şi înţelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte duşmănia polonilor. Cea dintâi se explică la randul ei prin mai multe fapte atât de ordin material cât şi sufletesc. Nemeşii unguri se împăcau greu cu gândul să aibă drept stăpânitor pe un ,,valah” din neamul iobagilor lor. Li se părea aceasta o umilinţă; ar şi admis-o totuşi dacă nu s-ar fi adăugat presiunea fiscală şi mai ales prădăciunile repetate, abuzurile şi uciderile făcute de ostaşii neplătiţi a lui Mihai. În a doua jumatate a lunii august 1600 se ştia de conspiraţia unora dintre nemeşii unguri. La 1 septembrie trebuia să se strângă dieta la Sebeşul Săsesc spre a hotarî sumele necesare unei noi expediţii militare împotriva Timişoarei. În loc să vină la locul fixat nemeşii se strâng însă la Turda, proclamă rascoala. Clujul, Bistriţa, Sibiul şi în cele din urmă şi Braşovul se ridicară şi ele. Unii dintre ostaşii neplătiţi ai domnului au trecut şi ei de partea răsculaţilor sprijiniţi de generalul imperial Basta cu întreaga sa armată. Pricina care a determinat pe Basta să acorde ajutorul său răsculaţilor a fost atitudinea curţii imperiale faţă de domn. Au trebuit zece luni de tratative într-o atmosfera de harţuieli şi intrigi pentru ca pe 22 septembrie 1600 sa se ajungă la o soluţie: Ardealul va rămâne în stăpânirea lui Mihai acesta purtînd titlul de guvernator, ca reprezentant al împaratului şi fără recunoşterea dreptului de succesiune. Prea târziu a venit această soluţie deoarece pe 18 septembrie avusese loc lupta hotărâtoare de la Mirăslău. Din cauza raportului de forţe defavorabil, Mihai alege o poziţie strategică care nu permite învăluire. Poziţia se afla între Turda şi Alba Iulia în faţa satului Mirăslău. Dându-şi seama de poziţia adversarului, Basta dă ordin de retragere spre un loc mai larg. Mihai neobservînd această simplă mişcare strategică părăseşte poziţia bine întărită şi-l urmăreşte pe Basta, ajungînd într-un loc larg. Aici nu mai poate face fata puternicului asalt frontal al duşmanilor. În această bătalie pieriră patru mii de soldaţi. Văzând lupta pierdută şi oastea risipită, Mihai trece Mureşul cu calul, înot, însoţit de trei cazaci şi purtînd steagul cel mare al oştirii. La 20 septembrie învingătorii intrau în Alba Iulia, ucideau pe toţi italienii, grecii, sârbii şi romanii din oraş, dărâmau biserica românească, dezgropau oasele lui Aron Vodă, înmormântat acolo şi le aruncau afară. Pe când se petreceau aceste fapte în Ardeal , Moldova era ocupată de poloni. La 4 septembrie cancelarul Zamoyski trecea Nistrul cu o armată de 24.000 de oameni, la 6 septembrie erau la Cernauţi, la 15 septembrie în faţa Sucevei. Oastea lăsată de Mihai nu a putut opri înaintarea. Ieremia Movilă fusese restabilit în scaun. La 6 octombrie trupele polone erau la Focşani gata să intre în Ţara Românească. Mihai după ce îşi ridicase tezaurul din Alba Iulia se retrăsese spre miazăzi, iar apoi în ţara Bârsei unde se afla familia sa. Se retrage dincolo de Olt, la Craiova unde aşteptă să-i vină ajutor de la imperiali. În asemenea împrejurări grele, avu el o ultimă luptă cu turcii. Aceştia, încă din septembrie, făcuseră o primă incursiune pe malul stâng, fortificând cetatea dărâmată a 53


Giurgiului şi înaintând până la Bucureşti şi Târgovişte. Acum, ei trecuseră din nou Dunărea, sub comanda beilor de la Vidin şi Nicopole, cu gândul să ocupe Craiova. Nu izbutiseră însă, deoarece Mihai îi sfărâmă prin Preda Buzescu, luându-le şi trei steaguri. Această biruinţă nu modifica totuşi situaţia grea a domnului. Înconjurat din toate părţile de duşmani, era evident că nu se va putea menţine multă vreme. De aceea, el se hotărî să facă o ultimă încercare. Ocolind pe la miazănoapte, trecu Oltul la Râmnicu-Vâlcea şi coborî asupra Curţii de Argeş. Lupta a avut loc chiar lângă acest oraş, la 25 noiembrie, se ispravi însă tot în defavoarea lui Mihai. Boierul Udrea, trimis înainte, a fost atacat în tabără de către poloni şi trebui să se retragă în cele din urma. Buzeştii trecură de partea lui Simion, iar exemplul lor a fost urmat şi de alţii. Părăsit de boieri, părăsit de noroc, cu familia zălog în Ardeal, viteazul domn lua calea pribegiei. Trecu, împreună cu puţina oştire care-i mai rămasese prin Deva, apoi prin Beiuş, prin Oradea, prin Debreţin, Tokay , Casovia , Bratislava (7-11 ianuarie) şi ajunse în sfârşit la Viena, în ziua de 12 ianuarie 1601. A fost primit aici în chip onorabil de arhiducele Matei, un frate al lui Rudolf, i se dădu o locuinţă la hanul “Cerbul de aur” şi se interveni la curte, la Praga, pentru audienţă. Până a sosit răspunsul, Mihai redacta un memoriu către împarat în care expuse toată activitatea sa ca domn şi serviciile pe care le-a adus creştinităţii, un al doilea memoriu, foarte important, tot de caracter autobiografic, a fost trimis ducelui Cosimo de Toscana, ai cărui soldaţi contribuiseră la cucerirea Giurgiului în 1595. Sosind ordinul de la Rudolf, Mihai porni spre Praga. Ceea ce grăbise lucrurile nu era atât memoriul trimis împăratului, cât şi precipitarea evenimentelor din Ardeal. După ce, prin victoria de la Mirăslau, îndepărtaseră pe Mihai, nemeşii unguri se ridicaseră acum şi împotriva imperialilor. Basta fusese arestat prin surprindere la Cluj, într-o noapte, la începutul lui februarie şi închis. În cele din urmă, i se dăduse drumul, dar el trebui, neavând forţe suficiente, să părăsească Ardealul, care ajunse iarăşi în stăpânirea lui Sigismund Bathory. La 3 aprilie, Mihai pleacă din Praga spre Viena, unde a stat până la 29 ale lunii. La 11 mai intră în Casovia, primit cu toate onorurile de către comandantul trupelor de acolo. În acest oraş, avu loc întrevederea cu Basta, care, potrivit instrucţiunilor primite, trebuia să colaboreze cu armata sa la recucerirea Ardealului. Mihai, înghiţindu-şi necazul, îi spuse că a uitat cele trecute. Basta se arătă mieros, deşi în fond ura pe ”valah”. Armatele se constituiră în două locuri deosebite: aceea a domnului la Debreţin, cealaltă la Satu-Mare, iar joncţiunea se făcu la satul Moftin, la începutul lui iulie. Pe 3 august 1601 are loc atacul principal. El s-a dat la satul Guruslău, pe valea Someşului, între Satul Mare şi Cluj. Victoria este în favoarea lui Mihai. Dupa biruinţa de la Gurăslău, oştile se îndreptaseră spre Cluj, unde atât Mihai, cât şi Basta aveau fiecare ceva de răzbunat: uciderea lui Baba Novac şi umilinţa arestării lui Basta. Orăşenii din Cluj trebuiră să plătească o sumă însemnată - 100.000 de florini, iar apoi armatele coboară la Turda. Se punea acum problema stăpânirii de drept a Ardealului. Mihai înţelegea să-şi păstreze vechea situaţie, de aceea şi luă măsuri în consecinţă. El trimise astfel înainte la Alba-Iulia pe un căpitan al său ca să-i pregatească palatul domnesc. Basta ar fi vrut însă ca puterea supremă să-i rămână lui deoarece el se socotea adevăratul reprezentant al împăratului. Era evident că un conflict trebuia deci să izbucnească. La Turda, Mihai hotărî să-şi despartă armata de aceea a lui 54


Basta şi voia să plece la Făgăraş să-şi vadă soţia şi copiii. Această despărţire însemnă însă pentru domnul nostru libertate de iniţiativă. Basta, care ştia că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalităţi atât de puternice, deci greu de manipulat, cum era aceea a lui Mihai şi se hotărî să împiedice plecarea sa. În zorii zilei, când voievodul trebuia să plece spre Făgăraş, la 9/19 august 1601, el trimise un detaşament de trei sute de germani şi de valoni, aceştia din urmă comandaţi de ofiţerii Jacques Beuri şi Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opunea, să-l ucidă. Aşa se şi întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: „esti prins”. Mihai rosti un singur cuvânt şi dădu să pună mâna pe sabie. În aceaşi clipă însă, un valon îl impuşcă, un al doilea îi străpunse pieptul, alţii loviră cu halebardele. „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu - spune cronica Ţării Româneşti - pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”. Îi tăiară capul, apoi îi batjocoriră trupul şi-l aruncară în tabără. Dupa trei zile, câţiva sârbi îngropaseră pe furiş trupul Viteazului. Capul său a fost dus la mănăstirea Dealului, unde a fost şi îngropat.Viaţa lui e una dintre cele mai impresionante din câte s-au desfăşurat pe pământul strămoşilor. Mihai Viteazul a cunoscut din plin şi durerile şi bucuriile vieţii, a cunoscut dulceaţa biruinţei şi amărăciunea înfrângerii, a stăpânit cât nici unul dintre voievozii noştri, pentru ca într-o clipă să piardă totul. A vazut pe cei trufaşi închinându-i-se şi a căzut prin trădarea lor. Nimic din ce e omenesc nu i-a fost străin şi faptul acesta ni-l face şi mai apropiat, îl aduce la înţelegerea tuturor. Contemporanii, prieteni sau duşmani, au simţit că au avut în faţă o personalitate excepţională. Unii l-au ridicat în slăvi, alţii l-au urât cu patimă, cu toţii însă au rămas impresionaţi de această apariţie unică.

55


Prof.coordonator:

Autori: Buglea Steliana,Maier Denisa,

Rigman Ciprian

Rトツean Roxana - cls. a X-a B

56


Gândurile NOASTRE frânte...

Singurătatea poate fi apăsătoare. O simţi în interior sub forma unui gol prea plin de linişte, sau poţi să o vezi în jur în lipsa urmelor. Niciun pas, niciun cuvânt, te vezi doar pe tine şi-ţi lipseşte oglinda care să-ţi arate cine eşti. Pierdut într-un pustiu de oameni sau singur în faţa unui ecran la cinematograf se perindă imagini, etape de viaţă şi guşti fără a putea să te bucuri de nimic. Urăsc sa fiu singur! Viaţa în doi este mult mai frumoasă, ai cu cine să-ţi împarţi gândurile. Nu ştiu...poate e greu. Este mult mai uşor să treci peste anumite obstacole, deoarece singur nu ai cu cine să te sfătuieşti. Împărţim responsabilităţile. Nu ştiu... E întuneric în absenţa unui prieten care să-ţi ofere un zâmbet. E bine să ai prieteni peste tot, să fie loc de bună ziua pentru ca astfel să-ţi asiguri progresul. Ajutor, multe mâini întinse, sprijin, dar totodată o mână spală pe cealaltă şi ambele obrazul. Roşu, negru, albastru, multe culori, veselie, ambiţie, curaj, o lume plină de oportunităţi, sentimente pe care le resimţim cu toţii din plin. Mă gândesc că nu ştiu nimic şi mai am mult până să cresc, să pot înţelege ce e bine şi ce e rău. Cât timp părinţii mei vor fi în viaţă, indiferent de vârsta lor, sau a mea, chiar dacă voi avea eu la rându-mi copii tot un copil voi ramâne. Prin orice ai trece, orice ai deveni, pentru familie vei avea mereu o slăbiciune, pentru că persoanele acestea iţi sunt cele mai dragi. Eşti ceea ce eşti datorită lor. Mai mulţi, toţi, majoritatea, împreună toate sunt cuvinte care ne duc cu gândul la nevoia omului de a fi o parte din întreg. Vă lăsăm aceste rânduri ca parte din gândurile noastre.

Onac ă Ionu ţ, cls a XI-a C Rîza Ştefan, cls a XI-a C V ălean Tudor, cls a XI-a

57


POESIS

Glasul etern Din goluri se aude-un glas de înger Şi îmi imaginez un ideal etern, Ca o iubire ce ajunge pân` la cer... Îmi saltă inima într-un trup de ger. Şi-ncepe viaţa, căci se-ncălzeşte trupul, L-a încălzit divinul cel suprem, Cu glasul Lui mi-a dat speranţa, Cu suflul sfânt mă va-ncălzi mereu. Iubesc copacii, stelele, pământul… Toate create de suprem, Că la-nceput a fost Cuvântul, Dar fost-am alungaţi de un blestem…

58


S-au pierdut… S-au pierdut câteva note muzicale, Dincolo de petalele albe de flori, Dincolo de visul tău albastru, Şi de perdeaua cea tristă de nori.

S-au pierdut câteva fire de viaţă, Dincolo de trandafirul roşu de soi, Dincolo de zâmbetul unui înger, Dincolo de dansul nemuritor.

S-au pierdut clipe de viaţă dulce, S-au pierdut că nu le-am preţuit… S-au pierdut ca noaptea albastră, Ascunsă în soarele preaiubit.

59


Balul nemuririi… La balul galilor din Thailanda, Dansam pe ritmul vietii, Visând la nemurire, La dulci suflete cristaline…

Rătăcind într-o carte deschisă mereu, Ne simţim doar cuvinte mărunte. Ne rămâne să visăm la ultimul careu Al celor înalţi de pe munte…

Doar un zâmbet de lacrimi, Şi câteva clipe de speranţă, Ne-au găsit în inimi... Soarele pierdut.

60


Redean Denisa Cls.

a- IX a A

Dou ă suflete Mă ceartă mintea… nu, nu-s nebun Singura problemă-i că nu pot să-ţi spun Cât te iubesc, lumina mea, Căci soarta-i cum e ea – prea grea Şi sper degeaba – oricât aş vrea, Nu pot s-ajung la dragostea ta.

Suntem două suflete pierdute-n cosmos, Sunt galaxii-ntre noi amândoi, Eşti mult prea sus, eu sunt prea jos Şi nu ştiu ce mai e-ntre noi. Iartă-mă, ştiu că am greşit, Dar tot timpul te-am iubit Ca un nebun, şi-aştept să dai un semn Dintre băncile de lemn Şi în ochii-mi să priveşti Şi să-mi spui că mă iubeşti. Mircea Crişan, clasa a XII-a B

61


Numere prietene, 220 şi 284 Se spune că odată cineva a venit la celebrul matematician Pitagora şi l-a rugat săi arate cum ar trebui să fie doi oameni, unul faţă de altul, ca să se poată numi cu adevărat prieteni.” Să se comporte ca numerele 220 şi 284!” a răspuns Pitagora, fiindcă ele sunt astfel alcătuite încât fiecare este format din suma părţilor celuilalt, adică fiecare este un „alt eu”. Practic, analogia porneşte de la condiţia că unul dintre numere este suma divizorilor celuilalt: 220:1+2+4+5+10+20+11+22+44+55+110=284; 284:1+2+4+71+142=220; ea, analogia cuprinde tot ce are celălalt mai intim în chiar „fiinţa” sa. Pe plan uman asta ar însemna că gandurile, temerile şi bucuriile, aspiraţiile şi preocupările unui prieten să fie împărtăşite şi să-şi găsească rezonanţa în sufletul celuilalt. Ori, ca să se petreacă aceasta, oamenii nu pot fi luaţi la întâmplare, dupa cum nici numerele nu-s altele decât 220 şi 284. Ceea ce lipseşte sub aspectul conţinutului la 284 se găseşte în 220. Deci, definiţia numerelor prietene ar fi: două numere, care posedă proprietatea ca suma divizorilor unuia să fie egală cu suma divizorilor altuia. Ulterior, după Pitagora, cu ajutorul calculatorului electronic, s-au mai descoperit şi alte numere prietene:1184-1210; 2620-2924; 5050-5564; 6232-6368 ş.a.m.d.

Curiozităţi din lumea matematicii şi nu numai... ...În anul 1636 d.Hr. Pierre Fermat (17.01.1601-12.01.1665)descoperă o a doua pereche de numere prietene după cele cunoscute de lumea antică (220 şi 284). Pereche este: 17296 şi 18416. 62


...În anul 500 î.Hr. pitagorienii, lucrând cu numere reprezentate prin figuri, atribuie câte un sex fiecărui număr, cele impare sunt de sex masculin, cele pare de sex feminin. Tot ei introduc noţiunile de număr prim, număr compus, numere relative prime, numere prime perfecte, numere prietene(amiabile). ...Un număr este PERFECT dacă suma S a divizorilor săi (exceptând numărul însuşi) este egală cu numărul dat N. Dacă S>N, atunci numărul este SUPRAPERFECT , iar dacă S<N, numărul este IMPERFECT.

Exemple de numere perfecte:

Exemple de numere supraperfecte:

. Exemple de numere imperfecte: 14>1+2+7; 16>1+2+4+8; 22>1+2+11.

Scurt istoric... ...În anul 300 î.Hr. Euclid (330-275 î.Hr.) prezinta o formulă a numerelor perfecte, şi anume: 2p-1 x (2p-1),unde p şi 2 p-1 sunt numere prime. ...În anul 230 î.Hr. Eratostene din Cyrene (275-195 î.Hr.) dezvolta o metodă de determinare a tuturor numerelor prime mai mici decât un număr dat: Ciurul lui Eratostene.

63


...În anul 1536 d.Hr. într-o lucrare de aritmetică a matematicianului Regius apare al cincelea număr perfect cunoscut: 33 350 336. ...În anul 1603 d.Hr. sunt găsite al şaselea şi al şaptelea număr perfect. Acestea sunt numerele miliardelor şi respectiv, a sutelor de miliarde. ...În anul 1985 Hugh C. Wiliams şi Harvey Dumbar ajung la concluzia că numărul format din 1031 de cifre de 1 este prim. ...Triunghiul lui Pascal” îşi are rădăcinile în China anului 1200 când Jia Xien a realizat primele studii de acest gen. ...Leonardo da Vinci anticipa încă din anul 1491 construirea ceasului cu pendulă. Acesta va fi conceput 200 de ani mai tarziu, în anul 1656, de matematicianul german Christian Huygens. ...Primul exerciţiu matematic care utiliza inducţia matematică apare în 1575. Acesta demonstra că suma primelor N numere naturale impare este egală cu N la puterea 2. ...Primul „calculator” apare în 1623 şi este realizat de Wilhelm Schickard. Maşina este denumită Speeding Clock şi putea face singură adunări şi scăderi, dar numai cu numere compuse din maxim 6 cifre. ...Prima maşină de calcul care poate realiza operaţii de împărţire şi înmulţire apare în 1671 şi este realizată de Wilhelm Gottfried Leibnitz. ...În anul 1772 d.Hr. Christian Goldbach (8.03.1690-20.11.1764) emite ipoteza că orice număr par mai mare decât 2 este suma a două numere prime. Ipoteza nu a fost nici confirmată, nici infirmată până în prezent. ...În anul 2000 d.Hr. matematicianul american Nayan Hayratwala a lucrat simultan cu mai mult de 20 de mii de calculatoare de pe întreg globul şi a obţinut numărul de 2 6 972 593 – 1 fiind cel mai mare număr prim cunoscut. Pentru scrierea acestui număr sunt necesare două milioane de cifre.

1 0013 = 1 003 003 001 2 0023 = 8 024 024 008 3 0033= 27 081 081 027 4 0043= 64 192 192 064 64


5 0053 = 125 375 375 125 6 0063 = 216 648 648 216 7 0073 = 344 030 029 343 8 0083 = 513 537 537 512 9 0093 = 731 189 187 729

De asemena putem scrie: 1 + 2 + 3 + .... + 10 =55 1 + 2 + 3 + .... + 100 = 5 050 1 + 2 + 3 + .... + 1000 = 500 500 ............................................ Puteri consecutive formate din aceleasi cifre : 29 700 1572 = 882 099 325 824 649 29 700 1582 = 882 099 385 824 964

David Hilbert vorbind despre un elev al său spunea: "El a devenit poet. Pentru matematică avea puţină imaginaţie". Într-o noapte Blaise Pascal avea o groaznică durere de dinţi. A întrebuinţat totul pentru potolirea durerilor, dar în zadar. Atunci s-a ocupat de studiul cicloidei, descoperindu-i o serie de proprietăţi, ca să constate în final, că durerea de dinţi a dispărut. Marele matematician rus A. A. Marcov, fiind întrebat, ce este matematica, a răspuns: "Matematica este ceea cu ce se ocupă Gauss, Cebâşev, Leapunov şi eu". Vorbind despre feciorul său, David Hilbert spunea: "Aptitudinile matematice el le-a moştenit de la mamă-sa, iar restul de la mine". În timpul uneia dintre prelegerile sale, David Hilbet spunea: – Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează şi devine infinit de mic, el se transformă în punct şi atunci omul zice: "Acesta este punctul meu de vedere". Odată Hilbert, împreună cu soţia sa, a organizat un dineu. După sosirea unui oaspete, doamna Hilbert şi-a chemat soţul într-o parte şi i-a spus: – David, du-te, te rog, şi-ţi schimbă cravata. Hilbert dispăruse. Se scurseră o oră, dar el tot nu-şi făcea apariţia. Stăpâna casei, 65


îngrijorată, se porni în căutarea soţului. Privind şi în dormitor, descoperi, spre mirarea ei că Hilbert dormea în pat. Trezindu-se, el şi-a amintit că după ce şi-a scos cravata, continuă, din inerţie, să se dezbrace mai departe şi, după ce s-a îmbrăcat în pijama, sa culcat în pat. Odată Isaac Newton a vrut să-şi fiarbă un ou de găină, fără a întrerupe lucrul. Îşi lua un cronometru pentru a fierbe oul numai în timp de trei minute. Era, însă, preocupat de problema sa matematică, pe care încerca s-o rezolve în acel moment. Când îşi aduse aminte, mare-i fu mirarea: a pus ceasul la fiert, iar în mână ţinea oul ca să numere minutele.

Marele fizician Josiah Gibbs, fiind un om foarte retras, nu scotea, de obicei, nici o vorbă la consiliile ştiinţifice ale universităţii unde el preda. La una din şedinţele în cadrul căreia se discuta întrebarea cărui obiect trebuie de rezervat mai mult spaţiu în noul program de studiu: matematicii sau limbilor străine. Gibbs n-a răbdat, totuşi, şi a luat cuvântul: – Matematica tot este limbaj, – a spus el. Lui Albert Einstein îi plăceau foarte mult filmele lui Charles Chaplin, nutrind o simpatie deosebită faţă de personajele create de acest cineast. Într-o scrisoare adresată lui Charles Chaplin citim: "Filmul dumneavoastră "Goana după aur" e pe înţelesul tuturor. Veţi ajunge numaidecât om mare. Einstein". Răspunsul a fost dat cu promptitudine: "M-aţi cucerit şi mai mult. "Teoria relativităţii", pe care aţi elaborat-o, nu o înţelege nimeni, dar dumneavoastră aţi devenit, totuşi, om mare. Chaplin". Carl Gauss se distingea încă din şcoală prin agerimea minţii sale. Odată învăţătorul său îi zise: – Carl, aşi vrea să-ţi dau două întrebări. Dacă la prima o să răspunzi corect, apoi la a doua poţi să nu mai răspunzi. Aşadar, câte ace are bradul şcolii noastre, împodobit de Anul Nou? – 65786 de ace, domnule învăţător, – a răspuns imediat Gauss. – Bine, dar cum ai aflat acest lucru? – îl întrebă învăţătorul. – Această întrebare de acum este cea de a doua, – remarcă cu promptitudine elevul. Printre numeroasele lecţii despre aplicaţiile matematicii, citite de către Cebâşev, se remarcă şi prelegerea lui la Paris, dedicată teoriei matematicii în confecţionarea îmbrăcămintei. La ea s-au prezentat cei mai buni croitori şi modelieri, diferiţi experţi în ale eleganţei. Cebâşev şi-a început lecţia cu renumita frază matematică: – Admitem, pentru simplitate, că omul are corp de formă sferică. După aceste cuvinte vorbele lui sunau în gol, deoarece publicul şocat a părăsit sala. 66


Cică în coşul unui aerostat, luat de vânt şi ce pierdea din înălţime, se aflau Sherlock Holmes şi doctorul Watson. Călătorii lui, în momentul când pierduseră orice orientare, au zărit un om. – Domnule, spuneţi-mi, vă rog, măcar aproximativ, unde ne aflăm? – întrebă Holmes. – De ce aproximativ, domnule? Vă pot spune precis. Vă aflaţi în coşul aerostatului. În acest moment o rafală de vânt zmunci aerostatul în sus. – Să-l ia naiba de matematician, – bolmoji Holmes. – Sunt uimit, ca de obicei, – spuse Watson, – cum de aţi aflat, că omul acesta este un matematician? – Păi, faptul este evident, – zice Holmes, – răspunsul lui este pe cât de exact, pe atât şi de inutil.

Prof. Zorica Szekely şi R ăzvan Şomblea – cls. a X a A

67


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ :

1. PRICĂJAN A.-Substanţe minerale terapeutice din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 2. CIANGĂ N.-Orientări ale turismului european şi tendinţe de integrare ale turismului românesc, 1993 3. GERGELY I.-Monografia municipiului Turda, 2002 4. MERA O., ŞTEFĂNIE T., VIŞINESCU V.-Cetatea din muntele de sare,Turda,2010 5. BOCŞE M.-Obiceiuri tradiţionale din Transilvania 6. GIURESCU C. C., GIURESCU C. D.-Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977 7. PANAITESCU P. P.-Mihai Viteazul, Editura Corint, 2000 8. GIURESCU C. C.-Istoria românilor, Editura All Educaţional, 2007 9. MOŢU I.-Un principe renascentist,Editura Dacia, 2008 10. MARIA BOCŞE -Obiceiuri traditionale romanesti din Transilvania: Sarbatori, credinte, rituri, mituri, Editura Hiperboreea, 2006 11. TUDOR PAMFILIE -Sarbatorile la romani-Studie Etnografic, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2005 12. http://www.crestinortodox.ro 13. http://www.enciclopedia-dacica.ro

68


â&#x20AC;&#x17E;Aici e misterul care leaga pe artist de Dumnezeu: ba il intrece. Pe cand Dumnezeu creeaza si fiinte inferioare si totusi traiesc, artistul, ca sa creeze viata adevarata, trebuie sa atinga perfectiuneaâ&#x20AC;? (Liviu Rebreanu)

69


70

revista  

Revista liceului Liviu Rebreanu Turda

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you