Memoria Angelei Nache Mamier păstrează, cum anunţă micul manifest literar din debut, chipuri cu precădere feminine. Sunt şi bărbaţi, dar mai cu seamă ei sunt bătrâni ţărani, telurici, charismatici, născuţi pentru muncă, nu pentru poezie. Lirismul aparţine femeilor, va să zică ele şi numai ele sunt responsabile de emoţii. Un inventar al portretelor românilor de pretudindeni, alcătuit cu meticulozitate şi dragoste, devine în volumul „Memoria” (Editions Clair de Plume 34, 2013) un adevărat popor poetic, pe care autoarea îl transportă, prin vehiculul amintirii, din timpul concret în veşnicie. Cartea se constituie astfel ca o un fundal liric, o cântare la strană, care acompaniază slujba de pomenire a viilor şi morţilor, de acelaşi neam românesc. „Cei care sunt duşi/ (…) Îi rugăm să nu se mai mişte/ Să fie cuminţi şi solitari/ În labirintul sufletelor noastre/ Dichisiţi, rânduiţi, sclipitori/ În încălţările şi hainele noi/ Pregătite de sărbătoare/ Ca pentru o nuntă eternă/ Între ziuă şi noapte.”( „In Memoriam”) O datorie, potrivit spuselor lui Albert Camus din preludiul poemului „Moş Ilie”, este aceea de a ne iubi strămoşii. Iată un chip masculin, din galeria de portrete a autoarei, care, precum cel al tatălui, e imortalizat cu dragoste şi infinită emoţie, dar şi cu fler de romancier balzacian. Aproape toate poemele-portrete ale Angelei Nache sunt construite pe această viziune „feministă”, virilă în fond, dar feminină la suprafaţă, prin care personajul e privit cu un ochi realist: „Bătrânul îmbrăcat în negru/ Prosternat în faţa crucii de lemn/ A bisericii/ Curăţă rând pe rând/ Mormintele fără vârstă/ Le acoperă cu trandafiri bucolici (…) Mantoul său aspru, greoi,/ Răspândeşte acest miros acru/ De cal sălbatic/ Centenarul geme/ Şi întoarce spatele/ Ochii săi uscaţi, goi/ Când bocitoare/Cu capetele zgâlţâite între/Mâini/ Înconjoară mortul descoperit…” Poemul închinat tatălui face totuşi o excepţie, creatorul acestui portret e fiica-poetă, duioasă, dar şi analitică, emotivă, dar atentă la unitatea universului auctorial, astfel că tatăl nu poate fi decât „Această
______________________________ mare pasăre liberă/ Fără întoarcere/ La răspântia emoţiilor”, care „râde ca un nebun”, redevenind copil „deloc grăbit să plece”… („Tatăl meu pe strada traversieră”). Pe lista omagiilor, întâietate au bătrânii, „les ancetres”. O bătrână care frământă „huma grasă” în „Casa”, o femeie „uscată” care „nu se plânge niciodată” în „Văduva”, ori o matroană „cu mâini aspre” care „vorbeşte singură, bombăne/ Sub coroana blestemului/(…) văduvită de cuvinte de dragoste/ Îşi scoate baticul negru/ Agrafele cocului sumbru/ Cad pe podele/ Pune o picătură de gaz/ (…) Se piaptănă şi descurcă încet/ Părul ei fin,/ (…) Cozile lungi cad/ Pe coapsele slabe/ Care liberau odinioară/ Torenţii de sânge/ Adăpostiţi în pieptul larg/ Şi gura sălbatică/ A bărbatului” (în „Matroana”), în fine, doi minulescieni bătrânei, în poemul „Nedespărţiţi”: „Doi copii, două păpuşi/ Doi roboţi în şoşoni/ Şi atâţia paşi mărunţi/ În curtea lor/ De la un capăt la altul”. Vârstele tinereţii presupun mai multe etape. Dacă în poemul „Hora”, „Femei liane, femei gazele/ Înaintează monumentale/ Cu mâinile pe talie, „măresc cadenţa” şi „ameţesc papucii bărbaţilor”, în „Elitre de sânge”, „Femeile mame, împărătesele/ Simţurile, melodioasele lor/ Inspiraţii celeste/ Ţes pe gura bărbaţilor/ Flăcările dorinţei”. Seducătoare între cele mai versate, Angela Nache ne introduce discret, cu armele feminităţii, în lumea voluptoasă şi inocentă deopotrivă, a preparativelor pentru „marea trecere”, care este, în această carte, nu moartea, 34
ci nunta: „Nunţile barbare/ Ceremoniile de trei zile/ Trei nopţi/ În hainele aurite/ În punct de cruce/ Miresele roşii, pudice/ Aşezate pe lăzile de zestre/ Vor cere iertare/ Părinţilor…”(„Snopi de cânepă”). Iar dacă părinţii, ca şi bătrânii, sunt în volumul Angelei Nache modelele comunităţii tradiţionale, echilibrată şi solară, dintr-o lume nouă, secularizată, crudă şi întunecată fac parte copilul cerşetor, un ţigan român, în „Copilul vântului”, sau fetele cu „viaţă uşoară” din „Fete din est”, poem dedicat unei prostituate bulgare, asasinată în Franţa. Chiar dacă aduce cu „Florile de mucegai” argheziene, volumul autoarei braşovence mizează pe memoria binelui, încât între paginile, dacă ne străduim, găsim şi flori de câmp, culese din grădina Raiului. IOANA-ANDREEA BOGDAN ____ Angela Mamier Nache, „Memoria”, (Editions Clair de Plume 34/2012) ______________________________ PENUMBRA TRANDAFIRULUI (Urmare din pagina 32) diaspora, artizan al unor ediţii bilingve etc. Mircea Micu nota despre Constantin Marafet: „Are ceva din limbajul parfumat al unui timp iremediabil pierdut, există în versurile sale un aer voit de vetustă melancolie, o stare de angoasă provincială provocată, o autoironie dovedind umor şi inteligenţă artistică”. Volumul de faţă probează argumentele celor care au scris critic şi cu atenţie despre opera acestui scriitor care marchează literatura de azi în felul său romantic şi lucid în acelaşi timp. Versurile poetului aduc concluzia demersului său: „noi ne iubim la încheietura unei ape/ aici, de la facere şi dincolo de moarte (dincolo de zare)”. Constantin Marafet nu-şi ascunde rădăcinile, le vrea înstelate, poezia sa are ceva din Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Barbu, Bacovia, chiar Minulescu. Este viziunea sa, una sinceră şi constructivă prin efectele versurilor care picură peste trandafirul care sfidează zemeiele de brumă, ori păsările care ies din joben…