Ştefan GOA ŢĂ s-a născut în anul 1933, la 11 martie, în localitatea untaşi-Istria, judeţul Constanţa, din părinţi originari din Oltenia, temporar şi voluntar, învăţători în câteva sate tătărăşti din zonă. A urmat şcoala primară în fosta comună General Dragalina şi în Cilieni – vechiul judeţ Romanaţi. În 1951, după o scurtă exmatriculare din cauza situaţiei politice şi materiale a bunicilor şi a părinţilor, a absolvit Liceul „Ioniţă Asan” din Caracal. Între anii 1951 – 1968, a fost student la mai multe facultăţi cea mai lungă perioadă fiind petrecută la secţia de Critică literară, teorie literară şi folclor a Facultăţii de filologie din cadrul Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti –, iar între anii 1965 – 1968, a urmat şi a absolvit Institutul Pedagogic din Cluj- apoca. Între perioadele de studenţie, a fost muncitor necalificat şi calificat în diferite şantiere – deseori cu domiciliul indicat. Între timp, tatăl său fusese condamnat la 18 ani muncă silnică. În anul 1960, a ajuns în Sălaj, unde a funcţionat ca profesor suplinitor, director, instructor cultural. În 1968, i s-a cerut să ocupe postul de director al Casei Creaţiei Populare din judeţul Sălaj. Aici – temporar şi director al Casei de Cultură a Sindicatelor – a funcţionat până în decembrie 1989. După o scurtă perioadă, în care a fost redactor la „Graiul Sălajului”, în 1991, s-a pensionat. A debutat cu proză scurtă în revista „Universitatea”, după care a publicat poezie, proză teatru în seriile vechi ale unor reviste de specialitate. Din 1970, a desfăşurat o activitate bogată, fiind prezent în paginile presei literare, în special, cu lucrări premiate la concursuri naţionale şi interjudeţene. Din motive uşor de înţeles, nu a putut debuta editorial până în anul 1993, când a publicat, la Editura „Universalia” din Craiova, romanul „Altarul de nisip”. Au urmat romanele „Patul de zăpadă” – la aceeaşi editură, în 1995; „Vinul de
______________________________ piatră” – la Editura R.F.T. Cluj apoca, 1997; „Zodia Ţârului”, 1998, la Editura Didactică şi Pedagogică, colecţia Akademos, Bucureşti; „Popescu E apoleon, volumele I-III, în anii 1999 - 2001, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj apoca şi, la aceeaşi editură, în anul 2002, volumul „Teatru”. În 2003, la Editura „Paralela 45”, i-a apărut volumul de proză scurtă „Moartea e facultativă”, a cărui lansare a avut loc cu prilejul Medalionului literar aniversar „Ştefan Goanţă” – 70”, organizat de Biblioteca JudeţeanăSălaj. S-a bucurat de cronici semnate de nume prestigioase în reviste în care, paralel, a şi publicat în ultimii ani: „Literatorul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Steaua”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „Rostirea Românească”, „Transilvania”, „Familia”, „Ateneu”, ”Vatra Veche”, „Silvania”, „Caiete Silvane” etc. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din aceste câteva repere biografice inserate aici, reiese uşor că Ştefan GOA ŢĂ s-a dedicat culturii româneşti şi este nedrept să nu-i fie cinstită memoria aşa cum se cuvine. Tocmai de aceea încerc să realizez o discuţie cu Irina Goanţă, soţia scriitorului, pentru a face cunoscută mai bine personalitatea scriitorului. Deşi îl ştiu pe Ştefan Goanţă de la primele mele încercări literarartistice, o spun cu tărie şi acum că nu pot afirma pe deplin că l-am cunoscut pe acest om atât de complex. E adevărat, l-am văzut în cele mai diverse locuri: la pescuit, la bibliotecă, la căminul cultural, în 58
redacţia ziarului local, pe scenă ca interpret, în juriile concursurilor artistice, la cenaclu... Poate reuşim , doamnă Irina Goanţă, care ai fost aproape de el şi l-ai însoţit zi de zi o bună parte din viaţă, să-l descoperim. Totuşi, cine a fost Ştefan Goanţă, ce bucurii omeneşti avea? Irina Goanţă: ... Privind în urmă, traversând toate etapele din 1960, de când l-am cunoscut, mi-e tot mai simplu să constat că a fost OM înainte de toate, un om de o bunătate ieşită din comun uneori, iubitor de frumos şi dreptate, pentru care lectura era hrana lui de fiecare zi. În clipele de răgaz, cânta la vioară sau juca şah, iar la sfârşit de săptămână trebuia neapărat să plece la pescuit cu Sany bacsi, un om simplu, de care îl lega această pasiune, dar şi faptul că se ţinea întotdeauna de cuvânt. Respecta şi iubea înţelepciunea omului simplu, adevărul rostit de acesta şi gusta ironiile subtile ale lui Sany bacsi şi nu numai. Cu siguranţă, romanul Cartea Frumoasei aici îşi are izvorul, căci acel aventurier intelectual care a plecat să găsească altă piatră filosofală – panaceul frumuseţii interioare şi exterioare – ascultă şi reproduce evocările Frumoasei [...], din care selectează frumosul şi în virtutea acestuia trăieşte. Am citat scurt din prezentarea făcută de autor pentru editură. Ileana Petrean: !u-l încerca nicio nemulţumire, vreo dezamăgire? Irina Goanţă: Nemulţumit era, în primul rând, de situaţiile în care a ajuns în timpul studiilor, fără voia lui, apoi de multe lucruri ce se petreceau în jurul lui. Nu le-a făcut publice, a avut puterea să treacă peste toate. Poate le-ar fi dezvăluit în Memoriile pe care voia să le scrie, dar tot amânându-le au rămas nescrise. O combustie interioară l-a măcinat. Încerca, de cele mai multe ori, să treacă peste inerentele incidente, cum le considera, uneori le lua şi în răspăr, şi se răzbuna, vorba vine, cu prilejul întrunirilor celor care lucrau în instituţiile de cultură, prilej cu care le adresa câte o epigramă. Nu rămânea niciunul pe din afară, de la şefi, la femeile de serviciu. Volumul „Epigrame”, cu o prefaţă semnată de criticul literar Constantin Cubleşan, a apărut, în luna mai, la Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă” din Cluj-Napoca.→ ILEA!A PETREA!