60
ARHIVELE TRANSCENDENTE
BALADA CIOBANULUI BĂNĂŢEAN
Constantin 7 GIURGINCA CRAINA
F
oaie verde de stejar,/ Fost-a, fost un păcurar,/ Păcurarul oilor,/ Crăişorul munţilor,/ Munţilor, cărunţilor/ Şi drăguţul zânelor./ Toată valea asculta./ Ascultau pădurile/ Şi sălbăticiunile./ Munţiiatuncea tresăreau,/ Coamele şi le plecau,/ Cântecul lui lascultau./ Iară zânele fecioare,/ Când ieşeau din scăldătoare,/ S-abăteau pe la mioare,/ Să-i asculte cântecul,/ Să-i asculte fluierul./ Păcurarul le cânta/ Din fluier şi cu gura./ Zâneleatunci începeau/ Şi în horă se prindeau./ Ele toate îmi jucau,/ De toţi munţii răsunau./ Zăpada toat-o topeau,/ Râuri mi se revărsau/ Şi satele înecau./ Satelor mai de la vale/ Le făceau o mare jale./ Mări, de la asfinţit,/ Mări - atuncea a pornit/ De prin sate un voinic,/ Un voinic frumos la stat/ Şi frumos la preumblat./ La şold cu un paloş lat/ Şi spre munte s-a-ndreptat,/ Tot pe malul râului/ Pe malul Timişului,/ Lăsând voia frâului/ Şi zicându-i calului:/ „Haide, murgule, la munte/ Să paşti din ierburi mărunte/ Şi să te-adăp din izvoare,/ Să frig carne de mioare,/ Să stăvilim apele,/ Că ne-neacă satele.”/
Mers-a, mers-a cel voinic,/ Până la Muntele Mic,/ Iar aici a poposit,/ La umbră s-a odihnit,/ Calul şi l-a priponit/ Din izvor l-a adăpat/ Şi la umbră s-a culcat./ Dar bine n-a adormit,/ Un cântec a auzit,/ Cântecul ciobanului/ De pe vârful muntelui./ Oile îl ascultau,/ Munţii coamele-şi plecau,/ Cetinile-şi scuturau,/ Păsările amuţeau,/ Zânele se adunau/ Şi în horă se prindeau,/ Toţi munţii îi răntunau/ Şi zăpada o topeau./ Pâraiele se umflau/ Şi râuri se revărsau,/ Satele le înecau./ Sta voinicul şi-asculta,/ Dar mult nu se minuna,/ Că murgul îi necheza/ Şi cu copita bătea,/ De piatra îmi scăpăra./ Cântecul a amuţit,/ Zâneleatunci au fugit/ Şi munţii au adormit./ Mioarele s-au speriat,/ Din turmă s-au dezbinat,/ De cioban s-au depărtat/ Şi prin munţi s-au răsfirat./ Câiniatunci s-au ridicat/ Şi spre vale au turnat,/ Să-l sfâşie pe voinic/ Şi calul de pe colnic./ Dar pustanul, hoţomanul,/ Pe cal iute mi-se-aruncă/ Şi este gata de luptă./ A scos
sabia din teacă, Gata lupta s-o înceapă./ Şi din poala muntelui,/ Din marginea codrului,/ Îi strigă ciobanului:/-Păcurarule! Haiduc!/ Hai în braţe să teapuc,/ Cu sabia să te atuc,/ C-ai umflat pâraiele/ De şi-au vărsat apele/ Şi ne-au necat apele/ Şi ne-au stricat casele./ Păcurarul l-auzi,/ El câinii şi-i domoli/ Şi spre vale coborî/ Nici prea iute, nici prea-ncet,/ Să dea cu pustanul piept./ „Măi pustane! Hoţomane!/ Ce cauţi tu în munţii mei?/ Spune-mi cu mine ce vrei,/ De-ai venit pe cal călare,/ La şold c-o sabie mare?/ Mi-ai speriat cele mioare,/ Acum, când fagul înfloare./ Calul tău a nechezat/ Munţii de i-a tulburat,/ Zânele le-a alungat./ Câinii i-ai asmuţat./ Acuma tu spune-mi drept,/ Vrei o luptă piept la piept?/ Ori câinii să-i asmuţ,/ Să-ţi sfâşie cel căluţ?/ De pe cal să te doboară/ Şi pe dată să te-omoară?/ Păcat de tine, voinice!/ Că te-ai ostenit pe-aice./ Poate că ţi-a fost prea bine/ De-ai venit să lupţi cu mine,/ Să-ţi încerci puter-
ile,/ Să-mi alungi mioarele,/ Să-mi opreşti cântecele/ Şi să-mi sperii zânele!”/ Bine vorba nu sfârşi/ Pustanul calul struni,/ Peste el se repezi/ Şi cu paloşu-l lovi./ Baş în furca pieptului,/ Unde-i greu voinicului./ Câini-atunci pe el săriră,/ De pe cal îl doborâră./ El dădu cu sabia,/ Tăie capul unuia./ Dar patru câini îl muşcară/ Şi de cap îl apucară/ Şi de piept şi de picioară/ Şi pe iarbă l-au târât,/ În bucăţi l-au împărţit./ Şi corbii s-au adunat,/ Bucăţile le-au luat/ Şi cu ele au zburat/ Prin copaci - şi le-au mâncat./ II La umbra unui stejar/ Zace dus un păcurar/ Pe-un chilim de iarbă moale./ Nu-i nădejde să se scoale./ Iată că soseşte-o zână/ Cu un fir de iarbă-n mână./ Iarbă verde, fermecată,/ Dintr-o peşteră furată/ De o mânuţă de fată,/ De fată nevinovată./ Zâna rana i-o spălă/ Şi cu iarba i-o frecă,/ Şi ea rana i-o legă,/ Şi rana se vindecă./ Şi zâna dă îmi
zbură/ Şi el mi se deşteptă,/ La ochi mult mi se frecă/ Şi din gură cuvântă,/ După ce mi se sculă:/ - Doamne, mult am mai dormit,/ Abia că m-am pomenit./ Mult e de când stau culcat...Şi ce vis am mai visat:/ Parc-au căzut două stele/ Chiar la picioarele mele,/ Şi-un luceafăr. Şi o stea./ Chiar lângă coliba mea./ Dar mioriţele mele,/ Pe unde or paşte ele?/ Lupii, poate, le-au mâncat?/ Ori hoţii mi le-au furat?/ Din degete-a fluierat./ Şi câinii şi i-a strigat./ Şi la el i-a tot chemat,/ Dar câinii nu au venit,/ Ei prin munţi s-au rătăcit./ Şi de foame au murit./ Cât a stat el adormit./ Păcurarul s-a schimbat./ Mintea i s-a-ntunecat./ Capu-n jos şi l-a lăsat./ Şi prin munţi el a plecat./ Tot cu mersul clătinat,/ Cu sufletundurerat,/ După oiţele sale./ Şi cum mergea el pe cale,/ Şi pe munte şi pe vale,/ Cu fluierul fluiera/ Şi din gură aşa cânta:/ „Sărace-oiţele mele,/ Mi-a fost tare drag de ele!/ Dar un rău şiun blăstămat/ Turmuliţa mi-a speriat,/ Oile mi-a-mprăştiat./
Şi de-atunci nu le-am aflat./ Turmă, turmuliţa mea,/ Toţi codrii i-oi colinda,/ Lumea toată oi umbla,/ Până de miori oi da,/ Că ele-s viaţa mea./ Săraci oiţele mele!/ Mult îmi este dor de ele.”/ Şi cu fluierul cânta,/ Din gură de tânguia,/ Şi cu plâns amar plângea.../ Dar ia uite, colo-n zare!/ O albeaţă cum răsare.../ Şi se face tot mai mare./ Tot mai mare. Şi-i cu biţe!/ Parcă-i turma de oiţe.../ De oiţe mioriţe./ Pasc pe plaiul verde.../ Şi el cum le vede/ Ochilor îşi crede./ Se opreşte-n loc./ Şi cântă cu foc/ Un cântec de joc,/ Din fluier de soc./ Şi cu voie bună/ Zânele se-adună./ Cântă la mioare,/ De-au tăcut izvoare./ Păsări au tăcut./ Munţii s-au trezit./ pe joc au pornit./ Neaua au topit./ Râuri s-au umflat./ Şi s-au revărsat./ Sate-au înecat./ Şi el cum cânta,/ Şi cum îmi doinea,/ Turma tot privea,/ Inima-i creştea/ Şi i se umplea,/ De nu mai putea,/ Şi joc începea,/ De opinci rupea,/ Şi tot îmi juca,/ Şi se-apropia./ Mări, ce-mi vedea?/ Că nu-i turma lui!/ Tufa spinului,/ Înflorită albă,/ cu flori multe, salbă.../ Jocul îşi opri,/ Cântecul muri./