care nu se pot ocoli, impunându-se de la sine, există loc de noutate, de surpriză. Ceea ce ne face, deja, să aşteptăm ediţia 2013. Momentele muzicale ale serii au fost oferite de Domnişora Pogany, un cvartet de muzică ambientală format din Radu Georgescu (violoncel), Alexandru Stanciu (chitări, mandolină), Călin Torsan (fluiere, mandolină), Răzvan Arvinte (percuţie). În final, un cuvânt despre public. Sala Ateneului a fost plină, dovadă, cum remarca Nicolae Manolescu încă de la prima ediţie, că poezia mai interesează, mai atrage. Mulţi, îmbucurător de mulţi tineri (care nu au vorbit la telefon şi nu au plecat înainte de vreme) şi multe figuri uşor de recunoscut. Aşadar, atât breasla scriitoricească, cât şi marele public şi-au dat întâlnire pentru două ore de poezie şi muzică bună, de interpretare autoricească în vervă şi de comentariu critic de ţinută, chiar dacă abia picurat, pentru a lăsa poezia, în primul rând, să strălucească. Un spectacol complet, căruia nu putem decât să-i dorim viaţă lungă! Gala Poeziei Române Contemporane a fost un proiect USR cu sprijinul financiar al Guvernului României. (Text preluat din nr 48 al revistei România Literară)
Despre impostură Spunea cineva, foarte bine, că omul tinde, pe lumea asta, spre "treapta de sus a incompetenţei sale". Şi ceea ce e sigur, e că şi reuşeşte să o atingă. Cîţi parlamentari de-ai noştri nu sînt în această ingrată impostură? Mai nou a apărut o modă a autorlîcului, tot mai mulţi concetăţeni vor să fie scriitori. Chiar dacă toată viaţa au fost oameni cuminţi, stimabili la locul lor de muncă, iată că spre senectute se trezesc că au ceva de transmis omenirii. "He-hei, spun ei oftînd, privind în zare, viaţa mea e un roman!". Şi de la această constatare trec la fapte. Lucrul nar fi aşa de grav, fiecare om are dreptul să se manifeste cum vrea, în măsura în care ceea ce face nu produce atingere libertăţii şi demnităţii celui din preajmă. Îmi povestea un amic scriitor, un nume important în literatura noastră, că într-o zi l-a căutat un onorabil pensionar. Omul îi adusese manuscrisul unui roman în care îşi descrisese copilăria dintr-un sat interbelic. "Vai, i-a spus el scriitorului, dacă aş putea să tipăresc lucrarea asta aş fi cel mai fericit om de pe pămînt. Numai dumneavoastră mă puteţi ajuta!". Amicul scriitor, cu amabilitatea caracteristică prostească, a luat manuscrisul şi l-a citit rescriindu-l în limba română, pigmentîndu-l pe ici-colo cu lucruri care să pară a literatură. Manuscrisul a apărut pe cheltuiala pensionarului. Peste vreo cîteva luni proaspătul pensionar-autor s-a prezentat la scriitorul pomenit mai sus cu un nou manuscris: "Maestre, nu mă lăsa! Am mai scris un roman. Te rog să mă 258