“Ha most felidézem, mi él bennem még ma is a háborús emlékeim közül, akkor az nem a borzalmak sorozata, az állandó halálveszély, hanem az, hogy soha ilyen közelségben és ilyen polarizált feszültségben nem láttam egymás mellett az ember képességét a jóra meg a rosszra.”
„Dacă încerc să-mi reamintesc ce trăiește încă în mine astăzi dintre amintirile de război, nu este vorba despre succesiunea grozăviilor sau despre pericolul permanent al morții, ci despre faptul că niciodată nu am văzut atât de aproape și într-o tensiune atât de polarizată, una lângă alta, capacitatea omului pentru bine și pentru rău.”
Örkény István
SZEREPOSZTÁS | DISTRIBUŢIE:
TÓT LAJOS: MÁTYÁS ZSOLT IMRE
TÓT MARISKA: BORBÉLY BARTIS EMÍLIA
TÓT ÁGIKA: LŐRINCZ RITA
ŐRNAGY | MAIOR: BANDI ANDRÁS ZSOLT
POSTÁS | POȘTAȘ: BALÁZS ATTILA
PROFESSZOR | PROFESOR: MOLNOS ANDRÁS CSABA
PLÉBÁNOS | PREOT: KOCSÁRDI LEVENTE
GIZI GÉZÁNÉ | GIZI, SOȚIA LUI GÉZA: TAR MÓNIKA A LAJT TULAJDONOSA | PROPRIETARUL VIDANJEI: TAR ERIK
LŐRINCKE: ANDRÁS GEDEON SZOMSZÉDOK, OPERATŐRÖK | VECINI, CAMERAMANI: FOLTÁNYI EDINA,
KARSAI DÓRA, VINCZE ERIKA
NARRÁTOR | NARATOR: TÓTH D. ZSÓFIA
FIÚ | FIUL: HAJAS KRISZTIÁN
SZOMSZÉD | VECIN: SIMONFI-HARKAY SÁNDOR
GYERMEK | COPILUL: MOLNOS ABIGÉL
ALKOTÓK | ECHIPA ARTISTICĂ:
RENDEZŐ | REGIZOR: HORVÁTH HUNOR
DÍSZLETTERVEZŐ | SCENOGRAFIE: GOLICZA ELŐD
DRAMATURG | DRAMATURG: ORBÁN ENIKŐ
JELMEZTERVEZŐ | COSTUME: ANDREEA SĂNDULESCU
KOREOGRÁFUS | COREGRAFIE: MATILDE J. CIRIA, BACZÓ TÜNDE
SZÍNPADI MOZGÁS | MIȘCARE SCENICĂ: MELLES ENDRE, ÁDÁM JULCSI
ZENE | MUZICĂ: CÁRI TIBOR, KOLOZSI TAMÁS
ZENEI VEZETŐ | DIRECTOR MUZICAL: KOLOZSI TAMÁS
KOREPETITOR | COREPETITOR: PÁL PETRA
LIGHT DESIGN | LIGHT DESIGN: NICHITA TEODORESCU
VIDEO DESIGN, MAPPING: DAN BASU, ILINCA POPESCU
FILM: LAURA BRUMA
SOUND DESIGN | SOUND DESIGN: KUPÁN ZSOLT
SOUNDSCAPES | SOUNDSCAPES: DJ K-LU
SÚGÓ | SUFLEUR: CZUMBIL MARIKA
ÜGYELŐ | REGIZOR TEHNIC: BÁLINT ELŐD
A SZÍNHÁZ FENNTARTÓJA TEMESVÁR ÖNKORMÁNYZATA | TEATRUL ESTE FINANȚAT DE CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA
“A haláltól való félelmet nevetségessé kell tenni. Ez a meggyőződés a háború alatt formálódott ki bennem, amikor, szerencsémre, nagyon közel kerültem a halálhoz. Megéltem azt az abszurd, minden logikával dacoló helyzetet, amikor az ember fekszik egy bajtársával a fűben, a kék ég alatt, aztán egyszer csak robban egy gránát, és a bajtársunk halott. Ettől bizony elfelejti az ember mindazt, amit addig megtanult, elveszti a halálfélelem képességét, és egy életre felszabadul.”
„Frica de moarte trebuie făcută ridicolă. Această convingere s-a format în mine în timpul războiului, când, din fericire, am ajuns foarte aproape de moarte. Am trăit acea situație absurdă, care sfidează orice logică, în care omul stă întins în iarbă, sub cerul albastru, alături de un camarad, iar dintrodată explodează o grenadă și camaradul este mort. Atunci omul uită tot ce a învățat până atunci, își pierde capacitatea de a se teme de moarte și se eliberează pentru o viață întreagă.”
(Örkény, Les Lettres Françaises, 1970)
Örkény István 1912-ben Budapesten zsidó polgárcsaládban született, gyógyszerész apja és a Csillag patika jómódban tartotta a családot egészen 1950 júniusáig – az államosítás után a patika a Vörös Csillag nevet kapta. Örkény vegyészmérnöki fakultást végzett, emellett gyógyszerészoklevelet is szerzett. Tanulmányi ideje közben Párizsban és Londonban élt, alkalmi munkákból tartotta fenn magát, fordítással, írással kísérletezett. A háborús fogságból visszatérve részt vett az új rendszer kulturális életében, írásaiban és gondolkodásában egyre erősebben jelent meg az abszurditás, a hatalom és az egyén viszonyának kérdése. A Rajk-per tapasztalata döntő törést jelentett számára, ettől kezdve élesebben különböztette meg az igazat a hamistól. „A másik tudomány, amibe némiképp belepillanthattam, a modern lélektan. (…) Annyit megtanultam Freuddól, hogy amit sikerül tudatossá tenni, az gyógyíthatóvá válik.
Az persze, hogy a bennünk lappangó fenevadat megfékezzük, sokkal bonyolultabb feladat, és ebben az irodalomnak döntő szava és befolyása lehet.” – nyilatkozta egy interjúban.
Örkény István s-a născut în 1912, la Budapesta, într-o familie de evrei burghezi; tatăl său era farmacist, iar farmacia Steaua a asigurat bunăstarea familiei până în iunie 1950 – după naționalizare, farmacia a primit numele Steaua Roșie. Örkény a absolvit Facultatea de Inginerie Chimică și a obținut, totodată, diploma de farmacist. În timpul studiilor a trăit la Paris și la Londra, s-a întreținut din munci ocazionale și a experimentat cu traducerea și scrisul. Revenit din captivitatea de război, a participat la viața culturală a noului regim; în scrierile și gândirea sa au devenit tot mai pregnante problematica absurdului și relația dintre putere și individ. Procesul lui László Rajk a reprezentat pentru el o ruptură decisivă; din acel moment a început să distingă cu mai multă claritate adevărul de fals. „Cealaltă știință în care am putut pătrunde într-o oarecare măsură a fost psihologia modernă. (…) De la Freud am învățat că ceea ce reușim să aducem la nivelul conștiinței poate deveni vindecabil. A ține în frâu fiara care pândește în noi este, desigur, o sarcină mult mai complicată, iar aici literatura poate avea un cuvânt decisiv și o influență reală”, declara într-un interviu.
Groteszk: lékeléssel a koponyákba
Örkény fél évet töltött a fronton a Don-kanyarban, majd azt követően munkaszolgálatosként négy évet élt orosz hadifogságban. 1943. január 13-án a Don-kanyarnál a magyar 2. hadseregnek mintegy hatvanezer magyar katonája fagyott halálra hóban és aknatűzben.
Örkény csodával határos módon túlélte: „Az, hogy én élek, a valószínűségnek egészen kicsike töredéke csak… A Tóték nem róluk szól… de én írás közben mégis mindig rájuk gondoltam”.
A háború meghatározta írói látásmódját: “Drasztikus eszközökkel éltem (...) Vannak koponyák, és egyre több ilyen van, melyekbe csak lékeléssel lehet behatolni. Nagyon kevés írásomat tartom sikerült írásnak, csak azt, amelyikben ez a repesztő, robbantó hatás mérhető módon érvényesül.”
“A legerősebb repesztő, robbantó hatást minden műve közül a Tóték című kisregény (és az abból készült tragikomédia, illetve film) érte el.
Grotesc: perforând craniile
În anii de război, pe frontul de la Don și în prizonieratul care a urmat, Örkény István a petrecut aproape cinci ani ca muncitor în detașamente de muncă forțată, în Cotul Donului. La 13 ianuarie 1943, la Cotul Donului, aproximativ șaizeci de mii de soldați maghiari ai Armatei a 2-a au murit înghețați, sub focul minelor și al artileriei. Örkény a supraviețuit, într-un mod aproape miraculous: „Faptul că eu trăiesc reprezintă doar o fracțiune infimă a probabilității… Familia Tót nu este despre ei… dar, în timp ce scriam, m-am gândit mereu la ei”. Experiența războiului i-a marcat decisiv viziunea literară: „Am recurs la mijloace drastice (...) Există cranii – și sunt din ce în ce mai multe – în care nu se poate pătrunde decât prin perforare. Foarte puține dintre scrierile mele le consider reușite, doar pe acelea în care acest efect de fisurare, de explozie, se manifestă într-un mod măsurabil.”
„Cel mai puternic efect de «fisurare» și «explozie» dintre toate operele sale l-a avut nuvela „Familia Tót” (și tragicomedia, respectiv filmul realizat pe baza acesteia).
Horváth Hunor: Egy új perspektíva
„Mindig kisebbségi pozícióból keresem az igazságot. Ez a keresztnézet érdekel, az új perspektíva – ez óvja meg az embert attól, hogy sodródjon a többségi narratívákkal. A periféria számomra éberség, olyan hely, ahonnan egyszerre látszik kívülről a közép, és belülről a saját félelmünk, lojalitásunk, önáltatásunk. Minél többnyelvűbb egy város, minél többféle emlékezet torlódik benne egymásra, annál kevésbé kényelmes egyetlen történetben élni. Temesvár ilyen sűrű tér. Itt a kultúra élő kapcsolat: munka a szavakkal, a félreértésekkel, a szókimondással. Fordítás, egymásra figyelés, közvetítés – a színházban is.
A kisebbségi nézőpont számomra nem két oldal vitája. Inkább többféle perspektíva egymás mellett: a saját közösségünk kollektív emlékezete; a többségi nyelv és az intézményi valóság találkozása; egy tágabb – kelet-európai, európai – tapasztalat, amelyben a háború, az engedelmesség és a félelem logikája újra és újra visszatér. Ha a szélek perspektíváját közbeszéd témájává tudjuk tenni, akkor a közép sem maradhat közömbös. A közép felelőssége teret engedni a perifériának, hogy a közös létet alakíthassa a sokféleség, a törékenység, a kiszolgáltatottság – mindaz, ami a perem léthelyzetéhez hozzátartozik. Ezért helyeztem át más tér- és időkoordináták közé az Örkény-szöveget: a Tót család fiának halála azon a napon következik be, amikor Románia kilép a tengelyhatalmak mellől, és átáll a szövetségesek oldalára (1944. augusztus 23.). Az őrnagynak ekkor már nincs hová visszamennie – és ez átkeretezi a történetet.”
Horváth Hunor: O perspectivă nouă „Întotdeauna caut adevărul dintr-o poziție minoritară. Această perspectivă încrucișată mă interesează, noul unghi de vedere, cel care îl ferește pe om de la a se lăsa purtat de narațiunile majoritare. Periferia înseamnă pentru mine vigilență, un loc din care centrul se vede din exterior, iar din interior se văd propriile noastre frici, loialități, autoamăgiri. Cu cât un oraș este mai multilingv, cu cât mai multe tipuri de memorie se suprapun în el, cu atât devine mai puțin confortabil să trăiești într-o singură poveste. Timișoara este un astfel de spațiu dens. Aici cultura este o relație vie: lucru cu cuvintele, cu neînțelegerile, cu rostirea. Traducere, atenție, mediere – și în teatru. Pentru mine, perspectiva periferiei nu este o dispută între două tabere. Este mai degrabă coexistența mai multor perspective: memoria colectivă a propriei comunități; întâlnirea dintre limba majoritară și realitatea instituțională; o experiență mai largă, est-europeană / europeană, în care logica războiului, a obedienței și a fricii revine iar și iar. Dacă reușim să facem din perspectiva minoritară un subiect al discursului public, nici centrul nu poate rămâne indiferent. Centrul este o responsabilitate: a crea posibilitatea ca tot ceea ce însoțește periferia – diversitatea, fragilitatea, vulnerabilitatea – să poată modela existența comună. De aceea am mutat povestea în timp și spațiu: moartea fiului familiei Tót are loc în ziua în care România iese din tabăra Puterilor Axei și se îndreaptă spre Aliați (23 august 1944). Pentru maior, în acel moment, nu mai există un loc în care să se întoarcă – iar acest lucru reconfigurează povestea.”
„A játéktér egyetlen monumentális méretű doboz, egy cirkuszi manézs végtelen körére emlékeztető térforma, valamint egy, a nézőtéren átívelő, a játéktérbe betörő platform. A „ház” törékeny, papírszerű falakkal határolt – ezek a dobozolás abszurd gesztusán keresztül fokozatosan lebomlanak, jelezve a rend, a biztonság és az otthon illúziójának megszűnését. A körkörös forma a falubeliek folyamatos, kényszeres mozgását, a menekülés lehetetlenségét, a háborús lét felőrlő ritmusát hangsúlyozza. A nézőtéren átívelő kifutó – a halott fiú „porondja” – egyenesen a díszlet középpontjába vezet, ahol már nincs sem otthon, sem élet, csak pusztulás és üresség: a háború és az agresszió elkerülhetetlen következményeinek sűrített képe.”
Golicza Előd, az előadás díszlettervezője
„Spațiul de joc este o singură cutie de dimensiuni monumentale, o formă circulară care amintește de cercul infinit al unei piste de circ, completată de o platformă ce traversează sala și pătrunde agresiv în spațiul scenic. »Casa« este delimitată de pereți fragili, aproape ca de hârtie; aceștia se destramă treptat prin gestul absurd al «cutizării», semnalând dispariția ordinii, a siguranței și a iluziei de acasă. Forma circulară accentuează mișcarea continuă, compulsivă a sătenilor, imposibilitatea evadării și ritmul erodant al existenței în război. Pasarela care traversează sala –»arena« băiatului mort – conduce direct spre centrul decorului, unde nu mai există nici casă, nici viață, ci doar distrugere și gol: o imagine concentrată a consecințelor inevitabile ale războiului și agresiunii.”
Golicza Előd, scenograful spectacolului
“Nagyon bonyolult szituáció magyar írónak lenni. Olyan nép fia vagyok, melynek csak kétharmada él a határaink között. (…) magyarnak lenni voltaképpen egy hiányérzet. Örök keresésben élünk. Leginkább persze a megmaradást keresve, vagy a hozzánk hasonló sorsúakat.”
“… a tízmillió magyar Európában ismeretlen nyelvet beszél. A kis nemzetek mindig meg szeretnék magyarázni magukat. Életben akarnak maradni, meg akarják lelni a maguk sajátos jellegét, bebizonyítani, hogy szükség van rájuk. Ha az ember kis nemzet fia, ez már önmagában is groteszk helyzet. Körülöttünk mindenütt nagy nemzetek, nagy erők, mi pedig önmagunk akarunk maradni, meg akarjuk őrizni karakterünket.”
„A fi scriitor maghiar este o situație extrem de complicată. Sunt fiul unui popor din care doar două treimi trăiesc în interiorul granițelor. (…) a fi maghiar este, de fapt, un sentiment de lipsă. Trăim într-o căutare permanentă. Mai ales în căutarea supraviețuirii sau a celor cu un destin asemănător nouă.”
„… cei zece milioane de maghiari vorbesc în Europa o limbă necunoscută. Națiunile mici simt mereu nevoia să se explice. Vor să supraviețuiască, să-și găsească propria specificitate, să dovedească faptul că este nevoie de ele. Dacă ești fiul unei națiuni mici, situația este, prin ea însăși, grotescă. În jurul nostru se află pretutindeni națiuni mari, forțe mari, iar noi vrem să rămânem noi înșine, să ne păstrăm caracterul.”
(Örkény: Le Soir, Bruxelles, 1974)
Iróniával a nacionalizmus túlkapásai ellen
„Visegrád akkor már nem ennek a csöpp kis országnak lesz a székhelye, hanem a Dunai Magyar Köztársaságnak, melynek négy vagy öt tenger mossa partjait. […] Le se lehet írni, milyen jó dolog lesz akkor magyarnak lenni! Elég talán annyit mondani, hogy a «magyar» szó – potom száztizenöt év alatt – igévé változik, mely addigra minden élő nyelvbe felszívódik, méghozzá kellemes jelentéstartalommal.”
Örkény István: Egypercesek | Nézzünk bizakodva a jövőbe!
Cu ironie împotriva exceselor de naționalism
„Visegrád nu va mai fi atunci sediul acestui mic stat, ci al Republicii Maghiare Dunărene, ale cărei țărmuri vor fi scăldate de patru sau cinci mări. […] Nici nu se poate descrie cât de bine va fi atunci să fii maghiar! Este suficient poate să spunem că, în doar o sută cincisprezece ani, cuvântul «maghiar» se va transforma într-un verb, absorbit de toate limbile vii, și încărcat peste tot de o semnificație plăcută.”
Örkény István: Să privim cu încredere spre viitor! (Nuvele-minut)
“Össze voltunk zárva mi, magyarok sokezredmagunkkal, annyiféle nációval, ahányat csak Hitler mozgósítani tudott a bolsevizmus elleni vesztes hadjáratban. Voltak németek, románok, olaszok, franciák, csehek, osztrákok, japánok (…) Kialakult tehát itt egy felszínes közösségi élet, ami csak abból állt, hogy legyen már vége a háborúnak, és kerüljünk haza. De ahogy múltak az évek, ráébredtünk egy sokkal mélyebb közösségi tudatra, én például arra, hogy mi, értelmiségiek, munkások és parasztok legbelsőbb, titkolt énünkben mennyire hasonlatosak vagyunk. Azóta érzem úgy, hogy a legjobb, amit egyik ember a másiknak adhat, az a szolidaritás. (…) Csak azt tudom hajtogatni, igaz, néha józan érvek nélkül, hogy az emberiség nem menthetetlen, amíg egy ember a másiknak megmentője lehet. (Bertha Bulcsu interjúja Örkénnyel. 1976)
„Am fost închiși laolaltă, noi, maghiarii, cu zeci de mii de oameni de atâtea nații câte a reușit Hitler să mobilizeze pentru campania pierdută împotriva bolșevismului. Erau germani, români, italieni, francezi, cehi, austrieci, japonezi. (…) S-a format o viață comunitară superficială, redusă la dorința ca războiul să se termine odată și să ne întoarcem acasă.
Dar, pe măsură ce anii treceau, am ajuns la conștiința unei comunități mult mai profunde; eu, de pildă, la convingerea că noi, intelectualii, muncitorii și
țăranii, în forul nostru cel mai lăuntric, suntem mult mai asemănători decât am crede. De atunci simt că cel mai bun lucru pe care un om îl poate oferi altuia este solidaritatea. (…) Nu pot decât să repet, uneori chiar fără argumente raționale, că omenirea nu este fără speranță atâta vreme cât un om poate fi salvarea celuilalt.” (Interviu cu Örkény. Bertha Bulcsu, 1976)
