Aceasta tendinţă este vizibilă şi în arta bisericii catolice, artă orientată pe înfăţişarea cu precădere a patimilor lui Iisus, în timp ce în cea ortodoxă, mai optimistă, accentul este pus pe Înălţare, act final ce dă logică lucrării lui Iisus pe pământ şi un sens vieţii oamenilor. În timp ce catolicismul îşi doreşte un om dator să sufere şi să implore mila, ortodoxismul vede în creştinism o speranţă întărită tocmai de Înălţarea lui Iisus, deci în revenirea la normal. Dacă pentru Iisus normalul înseamnă revenirea alături de tatăl său, pentru omenire este de aşteptat să existe o stare, dacă nu ca în rai, cel puţin mai bună decât cea actuală, stare la care se poate ajunge prin strădanii proprii şi nu exclusiv prin graţia lui Dumnezeu (la recomandarea reprezentanţilor săi de pe pământ). Din punct de vedere moral, ideea predestinării este de-a dreptul dezastruoasă, pentru că ea răpeşte omului orice speranţă, de moment ce eforturile lui nu contează, iar Dumnezeu, asemenea idolilor din preistorie, este capricios şi răuvoitor cu marea majoritate a oamenilor. Ceea ce mi se pare un anacronism este faptul că teoria predestinării a fost însuşită şi de către J. Calvin şi repusă în circuitul de idei religioase europene în cadrul Bisericilor reformate europene recente.
2003-12-22 Hitiţii nu au urmaşi printre naţiunile moderne, motiv pentru care civilizaţia lor este minimizată.
397