CRONICI DE FAMILII VRÂNCENE

Cronici de familii vrâncene

Corneliu I. Bălan, inginer petrolist Deputat în Parlamentul României în perioada 1992-1996 Expert Parlamentar în perioada 1996-2000; Coautor cu profesorul Momanu Mihai al Monografiei comunei natale Gura Caliței Autor al volumului „Din activitatea parlamentară”

5

Cronici de familii vrâncene

ÎN LOC DE PREFAȚĂ Așa cum rezultă din Dicționarul explicativ al limbii române: „Cronica reprezintă o lucrare cu caracter istoric care cuprinde o înregistrare cronologică a evenimentelor sociale, politice și familiale din viața unui popor” și cred că poate fi extinsă și pentru viața unor familii. În România, cronicile s-au limitat în special la perioada Evului Mediu și au fost întocmite în principal de membrii unor familii boierești ce au ocupat și funcții în dregătorii, care nu întotdeauna au fost suficient de obiectivi și exacți în prezentarea datelor, folosind și interpretând izvoarele istorice de atunci, funcție și de cunoștințele existente dar și de afinitățile față unele domnii și domnitori de la acea dată.

Cronicile întocmite pe baza izvoarelor istorice, dar și pe baza realităților trăite de cei care le-au întocmit, ne sunt acum folositoare pentru cunoașterea istoriei poporului nostru dar și a aportului populațiilor la făurirea acesteia. Cronicarii cum îi denumim noi, au fost în special persoane care au avut acces la un nivel superior de instruire în interiorul țării, dar în cele mai multe cazuri, familiile lor boierești i-au îndreptat spre centrele culturale din afară.

Cărturarii care au ostenit și întocmit cronicile țărilor române, au fost persoane de viță nobilă, urmașii unor mari boieri sau dregători, care și ei la rândul lor, au fost boieri și dregători pe lângă unele domnii și domnitori, unii chiar ajungând și domnitori de țară cum este cazul inegalabilului om de cultură și istoric, Dimitrie Cantemir. Aceste file de istorie, cronici cum sunt denumite, au dat și denumirea celor care le-a întocmit, de cronicari. Întrucât până la Unirea Principatelor Române, putem vorbi de două țări sau principate române și vom regăsi cronici și cronicari diferiți pentru fiecare dintre aceste principate. Acesteia au ostenit, întocmit și prezentat cronicile pe baza studiilor și cunoștințele acumulate, dar și pe criterii ale afinităților față de domni și domnii. În Muntenia vom regăsi în principal trei cronicari care au trăit cam în aceiași perioadă și au întocmit cronicile pe baza cunoștințelor de până atunci, dar și pe criteriul apropierii

6

Cronici de familii vrâncene

și slujirii, prin îndeplinirea unor funcții importante în stat, a unor familii boierești domnitoare.

Radu Popescu primul dintre cronicarii munteni, cu origine elenă, după un exil la Istanbul, ocupă unele funcții dregătorești și primește mai întâi vornicia Târgoviștei. După ce ocupă și funcția de mare ban al Craiovei, la încheierea acesteia se călugărește și din această calitate începe studierea și redactarea: „Istoriilor oamenilor Țării Românești între anii 1290-1728”.

Radu Greceanu, al doilea cărturar de ținută elenistă, traducător și poet, logofăt în cancelariile domnești, a participat la traducerea Bibliei lui Șerban Cantacuzino. Fiind un apropiat al domnitorului cărturar, bun creștin întru Domnu, Constantin Brâncoveanu, va redacta o istorie a domniei acestuia. Din documentele vremii se pare că a împărtășit soarta acestui domn și a familiei sale, fiind decapitați la Istanbul din ordinul Sultanului Turciei.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, reprezentant de seamă al umanismului în spațiul cultural român de atunci, cu aplecare spre istorie și geografie, adept al liniei antiotomane, a realizat Harta Valahiei, izvor important pentru istoria românilor.

Se pare că prin uneltirile boierești de atunci, a contribuit la mazilirea și uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu, însă nu după mult timp, a împărtășit aceiași soartă. „Nici o faptă fără răsplată”.

In Moldova, cei mai reprezentativi cronicari au fost Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce. În intenția lor istoricească, a fost recuperarea trecutului și transmiterea către generațiile viitoare. Fiecare din ei a scris câte un letopiseț care întregește Letopisețul Țării Moldovei. Cronicile reflectă un mare act patriotic, de eliberare de sub jugul otoman și dorința de independență și suveranitate națională a Moldovei.

Cronicarii moldoveni sunt mai riguroși și sistematizează istoria pe etape, tratând fiecare câte o perioadă din Istoria Moldovei.

Cronicarul Grigore Ureche, mare vornic, prezintă faptele de la cel de al doilea descălecat, respectiv de la Dragoș Vodă, la anul 1359 până la a doua domnie a lui Aron Vodă 1595, o epocă de mari prefaceri, în care prezintă „o țară mișcătoare și neașezată”, aflată în calea răutăților de tot felul,

7

Cronici de familii vrâncene

prădată și arsă de tătari și turci cu rare perioade de liniște și bucurie. Grigore Ureche, încearcă și reușește într-o oarecare măsură, să trezească în contemporani idea de patriotism și de scuturare a jugului otoman opresor.

Miron Costin, mare logofăt al Moldovei, continuă și întregește letopisețul lui Grigore Ureche, arătând din ce țară au ieșit strămoșii și neamul moldovenilor, din păcate lucrare neterminată în care se prezintă istoria de la descălecatul cel dintâi, adică de la cucerirea parțială a Daciei de către Romani.

Este îndârjit împotriva unei idei imaginative ca cea a lui Simion Dascălu „un om cu multă neștiință de carte” cum aprecia el și a unor copiști ai cronicii lui Grigore Ureche, care afirmau fără temeinicie și fără dovezi, că moldovenii ar proveni din tâlharii de la Roma, exilați pe teritoriul Daciei.

Letopisețul lui Miron Costin cuprinde istoria țării Moldovei de la Aron Vodă 1595 până la anul 1675 în care se regăsesc în principal domniile lui Ștefan Vodă Tomșa, Radu Vodă cel Mare, s.a.

Ion Neculce, al treilea mare cronicar moldovean, și-a strâns informațiile de la izvoare scrise și ascultate de la oameni bătrâni dar și din propriile amintiri. Letopisețul său: „O samă de cuvinte”, cuprinde de fapt o serie de legende despre voievozi, boieri sau țărani, oameni simpli. Prezintă într-un stil bogat, în pilde culese din popor și cum se vorbea în Moldova vremii sale. Este primul dintre cronicari care prezintă alături de domnitori și boieri și oameni simpli, țărani, care au făurit și dezvoltat istoria Moldovei.

A mai fost prezent pe tărâmul cronicilor și spătarul, Nicolae Milescu. Acesta a fost primul învățat, scriitor și diplomat moldovean fiind cunoscut mai mult peste hotare.

Este de remarcat și eruditul filozof, istoric, om de cultură și științe, Dimitrie Cantemir, care a fost și domnitor al Moldovei în perioada 1710-1711 și care s-a aliat împotriva turcilor cu țarul, Petru I al Rusiei, fiind învinși de o armată net superioară a otomanilor la Stănilești. După lupta pierdută la Stănilești, s-a refugiat în Rusia cu mulți dintre curtenii săi printre care și cu cronicarul Ion Neculce, Dimitrie Cantemir fiind și consilier al țarului Rusiei Petru I, timp de câțiva ani.

8

Cronici de familii vrâncene

Printre cele mai importante lucrări ale lui Dimitrie Cantemir se regăsesc: „Hronicul a vechimii româno-moldovlahilor”, „Descriptio-Moldaviae”, „Istoria Moldo-Vlahilor”, „Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea sau Giudețul Sufletului cu Trupul”, Este de remarcat și, „Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman” probabil cea mai realistă istorie a Turciei de până atunci.

Dimitrie Cantemir murit în anul 1723, fiind înmormântat în Rusia și a fost adus în țară de istoricul Nicolae Iorga și depus la mănăstirea Trei Ierarhi în Iași unde odihnește și domnul Alexandru Ioan Cuza.

Scriitorul Petre Dumitriu, trăitor în perioada de efervescență comunistă nu s-a putut detașa complet de aceasta și scrie într-un stil acceptat și aprobat de cenzura vremii o Cronică de Familie. Lucrarea apare mai întâi într-un volum în care sunt înglobate și unele lucrări mai vechi și sfârșește în trei volume, o frescă a societății desfășurată pe perioada de mai mult de un secol, în centru fiind familia Cozianu și aristocrația românească, de fapt o istorie a clasei conducătoare din perioada capitalistă a țării. Narațiunea evenimentelor în care este cuprinsă familia Cozianu, se desfășoară pe o lungă perioadă, începând cu domnia patriotului moldovean, domnul Alexandru Ioan Cuza, războiul pentru independență de la 1877, cele două războaie mondiale, răscoala țăranilor de la 1907, grevele muncitorești, criza generala din sec.XX, anii 1930, ascensiunea fascistă, dictatura regală a lui Carol al II-lea și a lui Ion Antonescu, încheiată cu cea comunistă. Din toată lucrarea rezultă în principal lupta pentru putere și bogăție a clasei conducătoare ca și acum. * Întocmirea unor cronici de familie, de familii simple, dar care au contribuit la clădirea istoriei neamului, ne-a venit nouă, celor care am realizat Monografia Comunei Gura Caliței, profesorul de istorie Mihai Momanu, cumnatul meu, care s-a ostenit timp de câțiva ani prin arhive, pentru a strânge date despre istoria localității și a trăitorilor ei, idee la care am aderat și eu, fie-mi scuzată nominalizarea, care m-am ocupat mai mult de partea grafică a Monografiei, unele note biografice de

9

Cronici de familii vrâncene

persoane și personalități și tipărire. Monografia comunei Gura Caliței, o lucrare între istorie și legendă a localității, așa cum este intitulată, ne-a trezit interesul, nouă celor doi autori, pentru a aprofunda contribuția familiilor noastre la dezvoltarea socială a localităților, la scrierea istoriei locale și zonale, parte a istoriei neamului românesc.

Am constatat, așa cum s-a văzut din prezentarea anterioară a cronicarilor români, care au scris pagini de istorie referitoare la domnii, domnitori și boieri și nu numai, că destul de lapidar s-a abordat tema despre oamenii simpli din popor, care au constitut marea oaste cu care marii noștri voievozi au luptat cu abnegație și au câștigat marile victorii împotriva năvălitorilor și asupritorilor străini. Jertfa de sânge și jertfa supremă dată de acești neînfricați răzeși, moșneni și țărani dependenți, pentru apărarea țării și a averii strămoșești a fost mai puțin prezentată spre deloc.

Am considerat că este de datoria noastră, acum când nu este prea târziu și încă mai avem capacitatea intelectuală și fizică, pentru a prezenta câteva momente de istorie, existență, muncă și luptă din partea străbunilor noștri, din cele mai vechi timpuri, evidențiate prin documente și fapte inedite și până la zi, pentru a fi cunoscute de generațiile existente și îndemn pentru generațiile viitoare pentru a nu-i uita pe înaintași și a le urma exemplu de atașament față de glia strămoșească.

Inițial am intenționat să realizăm Cronici de Familii cuprinzând familiile Bălan din Lacul Baban și Robu din Gura Caliței, pe de o parte, și familiile Momanu și Andronic din Mănăstioara sat al comunei Fitionești de cealaltă parte, situație care a arătat încă de la început că va cuprinde un număr foarte mare de familii și care nu se cunosc decât într-o foarte mică măsură, în special datorită distanței mari dintre cele doua grupuri de familii. Pe parcursul strângerii informațiilor, determinat și de numărul mare de familii si persoane, am constatat un volum mare de documentații, completate cu albume de fotografii pe fiecare familie, care ar fi depășit cinci sute de pagini ceea ce ar fi impus prezentarea în două volume, situație care ar fi nemulțumit pe unii, ce s-ar fi regăsit în volumul doi. In această situație, de comun acord, am hotărât să prezentăm separat familiile Bălan din Lacul Baban

10

Cronici de familii vrâncene

si Robu din Gura Caliței, făcând parte din aceeași comună și familiile Momanu și Andronic din comuna Fitionești. În ce privește familia Bălan din Lacul Baban, mulțumim postum unchiului nostru, profesorul emerit Neculai V. Bălan care s-a ostenit și a întocmit un arbore genealogic nominal al familiei până la data dispariției lui, care ne-a fost de un real folos pentru stabilirea generațiilor, în special pentru perioada mai veche. De asemenea, sunt dator să mulțumesc și să evidențiez preocuparea și oboseala profesorului de istorie Mihai Momanu pentru recuperarea din arhivele statului și de la diverși posesori, ale datelor privind recensământul de la anul 1838 precum și împroprietăririle domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care ne-au ajutat pentru a regăsi pe unii membri de familie din generațiile mai vechi.

De asemenea de un real folos ne-au fost relatările mamei, Maria Robu (Bălan), care încă de când eram copii, nea povestit întâmplări din viața membrilor familiei și în special din istoria familiei Robu și a sa personală, care ne-au rămas adânc întipărite în memorie și care nu se vor șterge decât odată cu noi. Și povestirile împletite cu legende ale străbunicii Floarea Țigănuș, transmise nepoatei sale Maria Robu, povestite de mama Maria Robu ginerelui său și cumnatul nostru Mihai Momanu care le-a înregistrat și care se vor regăsi inserate în cronică, o istorie adevărată a familiilor noastre.

Aduc mulțumiri tuturor celor care se vor regăsi în paginile acestei cronici, pentru disponibilitatea de a ne oferi date cu privire la ei și la familiile respective, cu îndemnul ca unii din cei care vor dori să dezvolte și să ducă mai departe inițiativa noastră să o facă cu mai multă pricepere și talent.

Cu privire la titlul lucrări de „Cronici de familii Vrâncene”, ideea mi-a venit spre sfârșitul întocmirii acesteia, pentru a evidenția în măsura în care am reușit să o fac, aducerea în atenție a acestei zone importante a României, încărcată de istorie și izbânzi ale românilor, dacă avem în vedere și numai luptele și sacrificiile poporului român din primul război mondial, care prin abnegația și devotamentul față de țară a scris o filă de istorie memorabilă prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Aici au luptat și au fost răniți și bunicii mei, Ștefan Robu și Vasile D. Bălan, decorați cu

11

Cronici de familii vrâncene

medalii de recunoștință din partea țării și a poporului Român.

Victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz si sacrificiile poporului au făcut posibilă regăsirea poporului român într-o singură țară, prin actul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, prin unirea într-o singură țară a celor trei provincii românești, visul românilor încă de la primul descălicat, de la acapararea unei părți din Transilvania de către trupele romane. Lucrarea a fost concepută pentru a prezenta familia Bălan, pe linie paternă, de la cel mai cunoscut înaintaș, care se regăsește mai întâi în recensământul din 1820 cu numele de Ion Bălan și în recensământul de la 1838, al localității Lacul Baban, la poziția 38, sub numele de Ion Bălan cel Mare, care la acea dată avea vârsta de 43 de ani, soția sa Ioana de 27 de ani, se pare a doua soție, prima numindu-se tot Ioana. Cu cea de a doua soție avea și un fiu de doi ani, pe Radu. Din prima căsătorie a avut trei fii, Constantin, Iacovu și Toma, toți se regăsesc în documentele vremii ca fiind împroprietăriți prin Legea lui A. I. Cuza din 1864. După aceste date, Ion Bălan cel Mare este născut în anul 1895, a doua sa soție fiind născută în anul 1811 iar Radu copilul minor este născut în 1836.

Celălalt străbunic, pe linie maternă, din Gura Caliței se regăsește în același recensământ de la 1838, la poziția 17, sub numele de Dumitru Robu, având vârsta de 70 de ani, văduv, soția Maria care a fost roabă la turci, murise de puțin timp, fiica cea mică avea doar vârsta de 11 ani iar cei mai mari copii, Stana de 23 ani, Anghel de 20 ani și Radu de 16 ani.

După aceste date, Dumitru Robu era născut în anul 1768, iar copii, Stana în 1815, Anghel 1818, Radu în 1822 și mezina Maria în 1827. Avem astfel garanția că cei mai îndepărtați ascendenți din familie au date certe de identitate.

Lucrarea debutează cu o prezentare arheologică a localității de baștină a familiei Bălan, Bălănești, continuată cu o ficțiune așa cum am perceput-o eu prin preluarea acțiunii din memoria ancestrală a familiei, conectată la conștiința universală care înregistrează gândurile, transmise prin eter de la crearea universului material și spiritual.

12

Cronici de familii vrâncene

SCURT ISTORIC AL ȚINUTULUI VRANCEI La începutul acestei cronici, a cărei acțiune este localizată în proxima apropiere sau chiar făcând parte, prin satele nordice, dintr-o zonă istorică a ținutului Vrancei, țin să reliefez că partea de munte a județului a fost cunoscută ca „Țara Vrancei”, fiind pentru prima dată menționată documentar la data de 21 iulie 1431, pe vremea înțeleptului și iubitului domnitor Alexandru Cel Bun. Specificitatea acestei zone, care se află la întâlnirea Moldovei, Munteniei și Ardealului este păstrarea aproape neîngrădite, până în zilele noastre, a stăpânirii răzeșești și în devălmășie a pământului și a unei autonomii răzeșești, după un drept arhaic cutumiar al pământului.

Marele istoric moldovean Nicolae Iorga spunea: „Vrancea înseamnă partea românească păstrată cu vechile ei amintiri slavone, în autonomia lor ancestrală. Popas întâiu pentru ciobanii trecători, a devenit sălaș pentru ciobanii așezați.” Nu întâmplător aici apare „Balada Mioriței”.

Până la începutul secolului XX și chiar în perioada interbelică, Vrancea a rămas, în cutumă, o insulă arhaică folosind „devălmășia absolută” în sistemul de proprietate asupra munților și nu numai.

Această lume sătească organizată, forma o „republică” consemnată încă din secolul XVII și de voievodul și cronicarul moldovean Dimitrie Cantemir în a sa „Descriptio Moldaviae” în care specifica că orice bun: imașul, pădurea, sarea, lemnul erau bunuri comune de care fiecare vrâncean se putea bucura fără limite. Loc fiind destul, pentru toată lumea aceasta țărănească, izolată... fiecare putea folosi „după putere și nevoi” așa cum spunea obiceiul muntelui („cutuma”). Nu era un drept de proprietate, ci era un drept de folosință, netransmisibil, care nu putea fi dat unor ne-băștinași.

Cu nedisimulată mândrie, locuitorii din această zonă spuneau: „Vrânceanul se naște și moare cu dreptul lui.”

13

Cronici de familii vrâncene

De fapt, acest obicei al proprietății obștești îl regăsim cu mult înainte, din istoria geto-dacilor, înainte și de primul descălecat cum este considerat ocuparea unei părți a Daciei, respectiv a Transilvaniei, de către romani.

Astfel, filosoful și matematicianul grec Pitagora, învățător ce l-a avut discipol și pentru Zamolxis, trăitor în perioada 580-495 î.Hr., face zece referiri la valorile superioare ale geților. În Legea 1143 el spune: „Călătorește la geți nu ca să le dai legi, ci să tragi învățăminte de la ei. La geți, toate pământurile sunt fără margini toate pământurile sunt comune.”

După cum constatăm și după mai mult de 2.000 de ani, cei care au păstrat tradițiile arhaice ale neamului românesc au fost răzeșii vrânceni, respectiv Țara Vrancei.

O dată cu trecerea timpului, unii s-au crezut mai îndreptățiți să-și treacă în proprietate personală ceea ce a aparținut obștiei strămoșești. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, documentele și evenimentele vremii atestă unele mișcări de populație, determinate de înăsprirea relațiilor dintre stăpâni și supuși. Determinat de aceasta, apare fuga în masă a locuitorilor din unele sate, depopularea teritoriilor băștinașe și dezvoltarea altor sate din zone apropiate.

După sute de ani de libertate, aș spune mii, vrâncenii cunosc boierescul în urma „Actului de danie” din 1801 al domnitorului Constantin Ipsilanti, către vistiernicul Iordache Rușeț Roznoveanu, când satele vrâncene libere până atunci sunt transformate în sate supuse de clăcași.

Procesul de decădere al obștiei răzeșești vrâncene se accentuează. Marii boieri au încălcat în dese rânduri drepturile de proprietate ale țăranilor. Se ajunge astfel, la începutul secolului XIX, la procese răsunătoare și îndelungate, mai întâi cu Iordache Rușeț Roznovanu, iar apoi și cu boierii localnici Lipan, pentru a-și apăra pământul și libertatea. În fapt, domnitorul moldovean, Constantin Ipsilanti, face această danie în folosul vistiernicului cu condiția ca jumătate din venit să-i revină. La fel și viitorul domn al Moldovei, Alexandru Moruzzi, de fapt rival al lui Ipsilanti, confirmă dania, și devine al treilea proprietar al Vrancei.

Răzeșii vrânceni protestează și începe un proces de durată, în care aceștia caută acte de întărire a proprietății lor,

14

Cronici de familii vrâncene

în timp ce, Roznoveanu rămâne singurul proprietar. Este perioada în care satele vrâncene se golesc de țăranii răzeși, care pleacă în bejenie, stabilindu-se în sate din afara proprietății vremelnice a lui Roznoveanu. Vistiernicul cere aducerea cu forța a vrâncenilor fugiți în Valahia, printr-o jalbă în 17 iunie 2012, la senatorul rus Vasile Crasno Milasievici, președintele divanurilor din ambele principate române,.

Condițiile istorice sociale au făcut ca până în 1812 să aibă loc câteva încercări ale vrâncenilor pentru a-și recupera moșia strămoșească, dar fără succes.

Obștea vrânceană se organizează și, la 10 august 1813, desemnează reprezentanții Țării Vrancei în instanță, trei preoți: Șerban Bălan din Năruja, Teodor Țîrde din Spinești și Constantin Taftă din Negrilești, care primesc împuterniciri depline pentru a acționa în numele răzeșilor vrânceni. Cei trei reprezentanți vor fi însoțiți la Focșani, Bârlad și Iași, în timpul marelui proces, de delegații impresionante cu și în căruțe, totalizând circa 1.900 de suflete în timp de 40 de săptămâni.

A fost o mobilizare generală a satelor de răzeși, care au strâns sume importante de bani de la toți țăranii și din toate localitățile, pentru purtarea procesului, iar în lipsa banilor, vrâncenii au colectat importante cantități din produsele zonei: brânză preparată în brânzăriile comune ale Vrancei.

Cu toate intervențiile frauduloase ale vistiernicului Roznoveanu, și chiar a domnilor vremelnici, aceștia au fost învinși de tenacitatea răzeșilor vrânceni. Din documentele prezentate de reprezentanții răzeșilor, cei trei preoți, în frunte cu Șerban Bălan, se demonstrează că răzeșii vrânceni sunt stăpâni aici de secole, fiind recunoscuți ca proprietari și de către hrisoavele vechilor domnitori. Satele au aparținut inițial câtorva familii de țărani liberi, care s-au multiplicat prin înrudire, ajungându-se ca în timp de 5-600 de ani, cele 14 sate să ajungă la o populație de peste 10.000 de suflete. Vrâncenii trebuie să fie recunoscuți ca proprietari și prin aceea că termenul de 30 de ani prevăzut de lege ca proprietari, fiind multiplicat de peste 20 de ori.

Astfel, la 1 martie 1813, hotărârea „Anafora” Divanului Domnesc, dă dreptate vrâncenilor și pe baza documentelor scrise de la Grigore Ghica Vodă și Constantin Cantemir Vodă.

15

Cronici de familii vrâncene

Hrisovul domnesc din 20 octombrie 1813 confirmă sentința dată de Divan, iar la 20 decembrie 1814, Scarlat Calimachi Vodă al Moldovei va întări stăpânirea vrâncenilor, toate moșiile sunt confirmate ca moșteniri a răzeșilor vrânceni. În urma intervențiilor lui Rușeț Roznoveanu, prin trecerea drepturilor asupra lui Constantin Ipsilanti, în ianuarie 1817, Obșteasca Adunare reconfirmă hotărârea dată de Divan și întărită de Domn. Se menționează că Vrancea era populată de dinaintea primului descălecat, deci dreptul de proprietate al răzeșilor nu derivă numai din documente emise de la domnii, chiar unii dintre aceștia întăresc stăpânirea vrâncenilor.

Rușeț Roznoveanu încearcă cu sprijin rusesc să anuleze Hrisovul lui Scarlat Calimachi. O ultimă încercare a lui Roznoveanu susținută de ruși de a purta tratative cu vrâncenii eșuează, iar evenimentele din anul 1821 elimină de pe scena istoriei atât pe Roznoveanu, cât și pe familia Ipsilanti.

Unul din artizanii victoriei răzeșilor, preotul Șerban Bălan, primește o sumă de 17 lei și unele scutiri din greutățile obștești, întărite prin jurământ înfricoșat.

Un rol important l-au avut și vechilii răzeșilor, care deși cu un dram de învățătură mai mult - au știut să folosească înțelepciunea și dârzenia țăranului vrâncean, care a mai trecut peste multe alte încercări de dezmembrare, dar unitatea obștiei a fost de neclintit. În timpul procesului (1802-1813), cât timp vistiernicul Roznoveanu și-a impus dreptul de proprietate, mulți răzeși vrânceni au părăsit satele, lăsându-l pe acesta fără forță de muncă, și s-au localizat în zone din afara Ținutului Vrancei.

Unii au venit și s-au așezat și în satele din vechile comune Lacul Baban și Dealul Lung, actuala comună Gura Caliței, în special în satele Peletic, Rașca, Plopu și Poienile unde vom întâlni nume de Ungureanu, Zota, Lotru, Bertan, Vartolomei.

16

Cronici de familii vrâncene

CRONICA FAMILIEI BĂLAN Fiind o cronica de familie, am considerat necesar să avem o retrospectiva asupra cadrului în care s-au derulat multiplele evenimente din cele mai vechi timpuri, necunoscute și cunoscute, cu accent pe fapte, întâmplări și oameni, care au contribuit la dezvoltarea societății umane în general și a zonei din această regiune a Vrancei, în particular.

Localitatea Bălănești, care este punctul de plecare al acestei istorisiri, este situată într-o zona binecuvântată a Vrancei, ce aparține în prezent de comuna Gura Caliței, județul Vrancea, însă în cea mai mare parte a timpului a aparținut de comuna Lacul lui Baban. De fapt, satul Lacul lui Baban a reprezentat și reprezintă o extensie a satului Bălănești, o importantă localitate, de referință în trecut, de unde locuitorii au migrat în ultimele sute de ani spre satul vecin Constandoiu-Lacul lui Baban determinat și de unele alunecări de teren, care au degradat atât căile de comunicație cât și clădirile existente din acest areal.

Despre denumirile de Lacul lui Baban, respectiv Constandoiu, memoria colectiva ne evidențiază, într-o varianta plauzibilă, existența unui cioban cu numele de Constandin Baban, care avea pe proprietatea sa un lac din care se adăpau vitele, localizat undeva la sud-est de satul Bălănești și la sud-vest de satul Poenile. * Deși foarte mulți localnici, au auzit despre existența lacului care a dat denumirea localității Lacul lui Baban sau Lacul Baban, totuși, foarte puțini au avut curiozitatea și interesul să verifice acest lucru. Noi, subsemnatul și profesorul Mihai Momanu, cei care ne-am asumat sarcina de a întocmi cronicile familiilor noastre, a doua zi de Paște a anului 2019, împreună și conduși de tânărul Preot Nicu Avram, de la parohia din Poenile, ne-am satisfăcut această curiozitate și am vizitat lacul despre care auzisem, dar pe care îl cunoșteam mai mult ca pe o legendă. În prezent lacul are un diametru de circa 20-25 metri, cu o adâncime ce variază între unu și trei

17

Cronici de familii vrâncene

metri, este înțesat de păpuriș și atrage în preajmă nenumărate specii de păsări și animale.

Cu ochii minții inginerului petrolist, familiarizat cu geologia și mișcările tectonice, apreciez că în trecutul nu prea îndepărtat, în urma cu 150-200 de ani, lacul de formă relativ circulară, având o întindere de circa 100-120 m și nu mai adânc de 2-3 m, a suferit mișcări lente epirogenice ce au condus la reducerea ariei de întindere.

Din amintirile copilăriei tânărului preot Nicu Avram, care a locuit și locuiește în apropiere, am reținut că lacul a fost populat și de pești, care erau recoltați de regulă de proprietarul terenului și de unele cunoștințe din zonă.

Venerabilul Gheorghe Avram, brutarul, cum este cunoscut printre localnici, ne-a mărturisit că odată, în tinerețea sa a văzut o mulțime de șerpi încolăciți pe tulpina unei sălcii din marginea lacului, care s-au împrăștiat în lac în toate direcțiile după ce au fost răscoliți cu un băț. In prezent lacul, așa cum este prezentat și în imagine, este împânzit abundent cu păpuriș și în preajma căruia sălășluiesc numeroase specii de animale și păsări.

Lacul care a dat denumirea localității Lacul Baban

18

Cronici de familii vrâncene

Localitatea Bălănești, este importantă în primul rând pentru că la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, a făcut obiectul unor importante cercetări arheologice, care au pus în evidență, existența culturii precucuteniene și cucuteniene în aceasta zona a României și în al doilea rând, subiectiv privind, prin faptul că de aici au provenit numeroase familii cu numele Bălan, unele din cele mai vechi, importante, respectate și reprezentative familii.

Cultura precucuteniană se apreciază ca făcând parte din perioada neolitică, de după anii 9.000 î.Hr., epoca petrei cioplite, fiind una din epocile preistoriei, în care agricultura și creșterea de animale au înlocuit în parte pe vânătorii de animale și culegătorii de fructe și semințe. Se trece de la un mod de viață nomad, la o viața sedentară, apar primele localități primitive stabile și primii meșteșugari. Această importantă transformare a istoriei este denumită revoluția neolitică”, care a dat naștere la primele civilizații umane.

Cercetările arheologice din acest areal, au condus la descoperirea unor așezări neolitice, existente cu circa 8.0007.000 de ani î.Hr., în această zonă, respectiv în zona centrală a României și în special în partea de NE a Munteniei, de SE a Transilvaniei și de SV a Moldovei pe care aș denumi-o triunghiul de evidențiere și existență a civilizației umane timpurii din România. Cred că nu greșesc, dacă apreciez că aceste descoperiri au reprezentativitate pentru Europa și chiar în lume, având în vedere că unele descoperiri sunt cu caracter de unicitate, în special în ce privește elementele scrisului și meșteșugului, în domeniul construcțiilor individuale și colective și nu în ultimul rând al ceramicii.

Din cercetările arheologice rezultă că așezările umane erau localizate, în general, pe terase sau boturi de deal, pentru a se putea organiza o apărare eficientă, dar și pentru a avea în apropiere izvoare și cursuri de apă. Acolo unde existau condiții, așezările umane erau întărite cu unul sau două șanțuri de apărare. Platformele pe care se construiau locuințele erau lucrate din fascine de nuiele, acoperite și lipite cu lut (argilă muiată) pe care se făcea focul pentru a fi transformate în structuri rezistente, precum cărămidă. Pe aceste platforme se ridicau construcțiile, din schelete din pari și bârne, împletite cu

19

Cronici de familii vrâncene

nuiele, cu umplutura de argila muiată, lut, amestecat cu resturi de fân, pentru a obține o rezistență mai mare. Aceste construcții aveau înălțimea pereților, ca și acum de circa 2 metri și acoperiș cu pantă mare în două ape din fascine cu stuf, fân și paie.

Preocuparea principală a oamenilor era agricultura și creșterea animalelor, iar în timp, prin diviziunea muncii au apărut meșteșugurile și implicit apare surplusul de produse care se valorifica prin troc, schimb de produse între membrii societății. Un grad înalt de prelucrare se evidențiază pe teritoriul României la produsele ceramice, o ceramică bicoloră, caracterizată prin ornamente pictate înainte de ardere cu culoare albă pe învelișul colorat în brun roșcat al vaselor, uneori combinate cu ornamente incizate. Produsele ceramice ornate cu desene și în mai multe culori, sunt apreciate de către somități internaționale în domeniu, ca fiind realizate înaintea unor civilizații antice cum sunt cele puse în evidență mai târziu în Mesopotamia (Irakul de astăzi) sau Egiptul antic.

Am prezentat succint aceste aspecte al civilizației umane timpurii, pentru a evidenția că și astăzi în Bălănești, în localitățile limitrofe și nu numai, se mai găsesc construcții rurale ce păstrează unele elemente de bază de acum câteva mii de ani, din culturile cucuteniene și precucuteniene.

Această zonă s-a păstrat relativ nealterată și grație unor condiții geografice naturale, care au asigurat un grad mai mare de izolare, ce a permis păstrarea neschimbată a elementelor specifice zonei în derularea istorică.

Existența și dezvoltarea localităților și activitățile desfășurate de membrii acestora, presupune și apariția unei organizări a comunității sub autoritatea unui șef, la început matriarhatul tradițional, însoțit de poligamie, care începe să iasă din scenă. Își fac loc și unele activități cu caracter religios prin care să se dea răspuns la unele fenomene pentru care nu existau suficiente explicații. În dezvoltarea societății un rol deosebit îl au însă oamenii și calitatea lor de a înțelege și dirija fenomenele economice și sociale într-o direcție care sa corespundă atât interesului general al comunității cât și fiecărui individ în parte.

20

Cronici de familii vrâncene

Așa cum apreciam și în Monografia Comunei Gura Caliței, se pare ca numele localității, Bălănești, toponimic, cel puțin în ultimele secole și până în prezent, este legat și de denumirea numeroaselor familii cu numele de Bălan, care la rândul lor poate veni fie de la o înfățișare, culoare sau de la o însușire care ține și de caracter.

Numele de Bălan se regăsește printre cele circa 200 de cuvinte care vin din lexicul culturii geților, respectiv al dacilor, așa cum rezultă din cercetările istoricului Bogdan Petriceicu Hajdeu, inserate cu trudă, în a sa lucrare: Etymologicum Magnum Romaniae sau la istoricul Ioan I. Rusu în lucrarea: Limba Traco-Dacilor.

Că Bălăneștiul este una din localitățile cu vechime și de referință din zonă, o dovedesc și documentele vremii, mai vechi de trei sute de ani, prezentate și în Monografia comunei Gura Caliței, astfel: • actul de vânzare din data de 10 aprilie 1675, a lui Ion Bălănescu din Bălănești, pentru o moșie din aceiași localitate, către Glăvan din Mărtinești; • actul de vânzare din data de 21 iunie 1692, a lui Vasile Cărăușu, către Șerban Pârcălabul, pentru o moșie în Bălănești; • actul de danie a lui Nanu Călugărul din data de 7 decembrie 1695, către vărul său Șerban Pârcălabu pentru partea sa de moșie din Bălănești.

Dar și pentru celelalte localități sunt documente care atestă vechimea acestora, cum ar fi actul de vânzare din 3 august 1684 „al Bădichii către popa Fătu pentru o moșie din Poienile” În documentul din 1691 se precizează „vad de moară la Gura Caliței, Vânzare și danie Bălan, Mănăstirii Mărgineni”.

Documentul din anul 1697, decembrie 27, este tot un act de danie, a lui Cristea Hercul, către Mănăstirea Râmnic prin care îi închină Schitul Peleticul. Documentul în care este menționat pentru prima dată schitul Peleticul din satul cu același nume.

21

Cronici de familii vrâncene

DIN PREISTORIA LOCALITĂȚII ȘI A FAMILIEI Mă consider personal prin numele de familie și existența străbunilor mei, continuatorul populațiilor care au existat și trăit de-a lungul timpului pe aceste meleaguri și până la evidențierea înaintașilor mai apropiați de aceste timpuri, cu nume și prenume, care vor fi prezentați mai pe larg în această narațiune, prin documente, fapte și realizări concrete.

Pentru că în familie au fost mulți povestitori buni și păstrători ai tradițiilor populare și pentru că din copilărie mi-a plăcut să ascult, dar și să creez evenimente de poveste, o să încep această lucrare de suflet prin a prezenta succint, imaginativ, o ficțiune a evoluției acestei localități și a celor care au trăit, muncit și au creat în acest areal, începând de la anii 7.000 î.Hr., cât se apreciază că ar reprezenta de la începutul perioadei neolitice și până în zilele noastre. * Fiind la începutul perioadei neoliticului, deja membrii comunității locuiau în bordeie săpate în pământ și în locuințe rudimentare construite din lemn și pământ, comunicau între ei prin expresii simple, se ajutau, aveau deja în preocupări agricultura rudimentară și creșterea animalelor. Câinele fusese domesticit, devenind prietenul de nădejde al omului, de atunci și până în zilele noastre.

Intrăm în atmosfera începutului perioadei neoliticului, circa 8.000-7.000 î.Hr. Ne putem imagina o primăvară timpurie, venită după o iarnă grea, care a pus la încercare capacitatea comunității de a supraviețui. Rezervele de hrană erau epuizate, mulți au suferit de foame și au slăbit și din această cauză au fost multe decese, în special în rândul copiilor micii și al bătrânilor. Sfatul comunității, format din bărbații și femeile care se bucurau de respectul celorlalți, (încă mai funcționa parțial matriarhatul), au hotărât, având în vedere necesitățile ce se impuneau pentru dezvoltarea comunității, să extindă suprafețele pentru culturile organizate și creșterea numărului de țarcuri pentru înmulțirea animalelor domesticite.

Focul o binefacere a începuturilor existenței umane era cunoscut ca un prieten indispensabil și de nedespărțit. Era de

22

Cronici de familii vrâncene

regulă, menținut în vatră cu flacără sau tăciuni aprinși și când era nevoie, pentru prepararea hranei, carne friptă sau încălzire în perioadele friguroase era întețit. Fumul era folosit pentru conservarea cărnii de vânat, dar și pentru carnea provenită de la animalele crescute de comunitate, pentru a se putea menține consumabilă o perioadă mai îndelungată de timp.

Vânatul și culesul de fructe, erau încă preocupări de bază. Având în vedere situația existentă, grupuri de persoane din cei care alcătuiau comunitatea, ieșeau din curtea împrejmuită în care se găsesc locuințele și bordeiele construite în pământ, se asigurau că sunt în siguranță, că nu sunt atacați de fiarele sălbatice din zonă. Vegetația era foarte dezvoltată, arbori înalți și rămuroși, fagii, stejarii, paltinii, arțarii și în zonele mai înalte brazii și molizii, care erau însoțiți la sol de multitudinea de arbuști și mlădițe rezultate din semințele fructelor căzute recent și nu numai. Erau prezenți și pomii fructiferi sălbatici, merii, perii, cireșii, etc.

In păduri, dar și în zonele limitrofe pădurilor, vegetația luxuriantă întregea acest cadru aproape de nepătruns, vegetație rezultată din semințele arborilor și arbuștilor purtate de vânt, dar și din existența diverșilor arbuști și a unor plante perene de talie mai mică, alunul, zmeura, murele, afinele, coacăzele, măceșii, cătina, vița de vie, toate aceste plante producătoare de fructe și semințe importante și necesare pentru hrana comunității. În zonele cu umiditate mai mare și în apropierea surselor de apă, peisajul era întregit de sălciile pletoase, ferigile, urzicile și unele plante cu frunze late, brusturi, căptălani, bine dezvoltate, de asemenea plante perene ce îngreuna circulația care devenea periculoasa și datorită existenței multor animale sălbatice din care unele nu pregetau să atace și să ucidă oamenii. În acest cadru natural, se organizau grupuri de bărbați experimentați, pentru a merge la vânătoare, având pregătite sulițele și topoarele rudimentare din așchii din piatră cioplită, șlefuită și chiar perforată, cu cozi din lemn și arcurile din lemn de frasin cu racordaje din tendoane subțiri de animale. Alte grupuri, însoțite de femei și de copiii mai mari, asigurau culesul de fructe uscate care au mai rezistat peste iarnă.

23

Cronici de familii vrâncene

Fiind o zonă de dealuri, se găseau mulți stejari și fagi care prin scuturarea fructelor, ghinda de la stejar și jirul de la fag, asigurau hrana căutată cu predilecție și de porcii mistreți, fructe necesare și pentru creșterea porcilor domesticiți.

Toamna, recoltatul fructelor este mai productiv, sunt fructe proaspete, suculente, din care se prepară sucuri ce pot fi consumate proaspăt, dar și conservate pentru alte perioade ale anului. Atât vânătorii cât și culegătorii de fructe sunt însoțiți în acțiunile lor de câini, dintre cei mai ageri și curajoși, pentru a depista din timp eventualele pericole și îndepărtarea acestora sau aducerea vânatului în bătaia sulițelor și a săgeților din arcurile vânătorilor.

Până se întorceau vânătorii și culegătorii, femeile care rămâneau în curtea cu bordeie și locuințe, împreună cu copiii și bătrânii neputincioși, asigurau mâncarea pentru comunitate din unele alimentele depozitate și conservate anterior în gropi de pământ, carne afumată, fructe și semințele care au mai rămas. Din blănurile existente femeile realizau și ceva haine călduroase pentru membrii comunității. În perioada în care se derulează evenimentele prezentate în această narațiune, întreaga îmbrăcăminte a populației era realizată numai din blănuri de animale. La începuturi din blănuri de animale sălbatice, iar mai apoi și din blănurile animalelor domesticite și crescute de comunitate.

Bărbații, construiesc în curtea locuințelor, sub copacii rămuroși, țarcuri din pari bătuți în pământ, acoperite cu crengi, liane și iarbă uscată, pentru a fi protejate animalele de intemperii, dar și de atacul fiarelor sălbatice. Câinii domesticiți sunt de un real ajutor și de nădejde comunității, ei dau semnalul apropierii de incintă a unor animale sălbatice, îndepărtându-le, vestesc și apariția unor vecini de la alte comunități. La vânătoare, câinii sunt de un real folos, scotocind și stârnind vânatul și apărând vânătorii atunci când sunt în pericol de a fi atacați, în special de zimbrii, urșii și mistreți răniți.

Pentru a veni în sprijinul culegătorilor, pe suprafețele de teren defrișate de arborii folosiți la foc și construcții, se plantează arbuști de mure, afine, zmeură, viță de vie sălbatică și unii pomi fructiferi sălbatici.

24

Cronici de familii vrâncene

* Au trecut câteva zeci de generații, poate o mie sau două de ani, comunitatea s-a dezvoltat și a mai evoluat. Tot mai multe familii, și-au construit locuințe mai sigure. Pe platforme înălțate din piatră, fascine de nuiele, acoperite cu pământ și argilă muiată, se aprindeau focuri cu lemne pentru a le da rezistență și impermeabilitate la umezeală. Astfel, se ridicau noi construcții din schelete din bârne și pari, împletite cu nuiele, umplute cu vălătuci de pământ amestecat cu diverse paie și lipite cu argilă pentru a da rezistență și calitate pereților. Pentru iluminatul de zi se lăsau goluri rotunde mici, în pereții din față, care pe timp friguros erau acoperite cu așa numita bășică de porc folosită până mai aproape de zilele noastre, care permitea luminii să intre. Iluminatul pe timp de noapte se realiza cu focul aprins în vatră, iar în deplasările de noapte, din afara locuințelor cu feștile realizate din coaja de copac verde pentru a menține flacăra.

Acoperișurile erau construite cu pantă mare, pentru a asigura scurgerea rapidă a apei, fiind realizate dintr-un schelet de bârne și leațuri, peste care se așezau straturi de stuf, nuiele și fân. Ușile de la intrare erau realizate dintr-o structura de leațuri (pari mai subțiri), pe care se împleteau nuiele elastice sau liane, lipite cu un strat subțire de argilă muiată, iar pentru etanșare, mai ales pe timp de iarnă, erau acoperite cu diverse blănuri, de urs, lup, vulpi și cu trecerea timpului și cu piei de oaie, etc. Trebuie remarcat că aceste elemente și modalități de construcție s-au păstrat timp de milenii până în timpurile noastre, a celor care ne imaginăm aceste aspecte.

Apa era transportată cu burduful din piele de animal și folosită în funcție de întrebuințare, în vase confecționate, în special din lemn scobit sau prelucrat, cum au fost și încă mai sunt: ulucul pentru vite, teica pentru porci, păsări și alte animale, cofa, cofița, putina, putineiul, căușul, paharul din coaja de lemn, etc. Aceste vase din lemn, erau folosite și pentru alte lichide cum ar fi, laptele, sucul diferitelor fructe, mustul și vinul. Cu timpul, odată cu apariția ceramicei și în special al celei de Cucuteni, descoperită în mai multe zone din Moldova, s-au realizat oale și ulcele din lut prelucrat, incrustat și ars, de diferite dimensiuni și forme.

25

Cronici de familii vrâncene

Suprafețele de pământ cultivate cu arbuști pentru fructe de pădure, viță de vie și pomi fructiferi, sporesc de la o etapă la alta pentru a asigura consumul populației. Multe familii au țarcuri proprii, construite în apropiere, unde cresc porci și capre, experimentează domesticirea unor alte animale cum sunt vaca din familia zimbrului. Câinii, pe lângă faptul că erau un ajutor prețios pentru comunitate erau și foarte îndrăgiți în special de către copii. Membrii comunității primesc nume pentru diferențiere și apelare, de asemeni nume primesc și unele animale. Numele membrilor comunității, se stabileau de regulă din copilărie și se păstrau pentru toată viața. Suntem încă în perioada Neoliticului când încep să fie folosite tot mai mult unelte și scule pentru prelucrarea pământului, dar și pentru vânătoare.

Telu, fiul cel mare al șefului Toru al comunității, avea însușiri deosebite pentru a deveni un bun vânător, un membru de nădejde sau chiar un viitor șef destoinic. Fiind încă un flăcăiandru, iubea mult animalele printre care și o cățelușă, căreia îi dăduse numele Laia, de o talie deosebită, apreciată de întreaga comunitate pentru devotamentul și agilitatea ei.

Laia se bucura aproape de aceeași hrana ca și Telu, dar și de culcușul în care acesta se cuibarea mai ales în nopțile reci. A devenit prietena lui preferată care manifesta și un devotament deosebit atunci când era nevoie de prezența și ajutorul ei.

De la un timp, un lup singuratic foarte ager, dădea târcoale incintei comunității, neputând fi văzut prea ușor.

Prezența lui era evidențiată în special de furia câinilor atunci când îl simțeau prin apropiere.

Odată, câțiva membrii ai comunității printre care și Telu, l-au văzut și au încercat să se ia după el pentru a-l îndepărta, considerând că pune în pericol animalele domestice din incintă, care circulau liber, printre care oi și capre cu puii lor. La o noua vizită a lupului, câinii au dat alarma din nou și asmuțiți de copiii mai mari, au pornit în urmărirea lui. În fruntea haitei de câini a pornit și Laia, care din câteva salturi a depășit haita luând-se după lup și a dispărut în vegetația abundentă din apropierea pădurii. Copiii, împreună cu Telu, au rămas în urmă și au început să fluiere, chemând cânii să se retragă. Au venit toți cânii mai puțin Laia. Fiind soarele spre asfințit, s-au

26

Cronici de familii vrâncene

retras cu toții, considerând că Laia se va descurca singură așa cum a făcut-o și o făcea de fiecare dată.

In noaptea și ziua următoare Laia nu s-a mai întors.

Telu și alții copii, dar și unii membrii ai comunității regretau dispariția cățelușei, care era iubită și apreciată pentru devotamentul și atașamentul ei fată de comunitate. Nimeni nu mai spera să o vadă, însă după câteva zile și-a făcut apariția veselă, afectuoasa cum era de obicei, dar și puțin jenată când a certat-o Telu, prietenul ei cel mai bun. Nu părea flămândă și nu avea semne că ar fi suferit vreun atac din partea animalelor sălbatice, cu care a venit în contact. După această întâmplare, ca prin farmec, nu a mai apărut și nu și-a mai făcut simțită prezența lupul singuratic și s-a așternut liniștea peste întreaga comunitate sedentară.

Acțiunile stabilite și organizate din primăvară de comunitate prindeau contur. Au fost plantați noi arbori și arbuști fructiferi care îngrijiți și udați cu dragoste și devotament în special de către tineri s-au prins și au lăstărit. Unii din ei în anul viitor vor fructifica. Deja în anul în curs se va obține o cantitate importanta de fructe din arborii plantați în anii anteriori. Efectivul de animale aproape s-a dublat, s-au construit noi țarcuri pentru acestea, pășunile cu iarbă grasă suculenta s-au depus pe spatele animalelor, în straturi groase de carne și grăsime. S-a început strângerea de frunzare și stoguri de iarbă pentru iernatul în siguranță a animalelor domestice. Și vânătoarea, continua în ritm susținut pentru a asigura rezerve suplimentare pentru toți membrii comunității pe timpul iernii care se apropie.

Câinii erau o prezență activă la vânătoare, împreună cu oamenii iar la sfârșitul vânătorii, aveau partea lor de bucurie și de mulțumire. Contrar obiceiului, Laia nu mai avea chef de astfel de plimbări, devenise mai greoaie și mai leneșă. Mai târziu, în toamnă s-a zvonit ca Laia o să aibă pui, ceea ce a creat o vie animație printre copii și în special din partea lui Telu, dar și a celorlalți membrii ai comunității, știut fiind ca aceasta era pentru prima dată când va avea urmași. Laia fusese adusa de tatăl lui Telu, cu un an în urma cu ocazia unei vizite la o ruda ce locuia mai spre munte, spre miază noapte.

27

Cronici de familii vrâncene

Dăduse prima zăpadă, destul de umedă, când de sub gardul unui țarc îndepărtat a unei capre care avea deja iezi, sau auzit niște scâncete ca de copil mic. Câțiva copii printre care și Telu s-au apropiat să vadă ce se întâmplă. Ce mare bucurie a fost pe ei, atunci când au văzut capul mare al cățelușei, ieșind dintr-un culcuș călduros în care se întrezăreau trei ghemotoace ce se rostogoleau spre sânul mamei. A venit și tatăl lui Telu care le-a spus copiilor să n-o deranjeze, s-o lase să alăpteze cățelușii în liniște câteva zile, până ce acestea vor face ochi pentru a vedea și a se orienta. Într-una din zile s-a iscat, iar zarvă printre câinii comunității, vestind apropierea unui intrus. Și de aceasta data s-a dovedit a fi din nou lupul singuratic, care nu s-a putut apropia mult de comunitate și de sălașul puilor, s-a mulțumit doar să-și audă urmașii care sa fie vrednici de tatăl lor.

In perioada care a urmat Laia a fost hrănită de Telu cu carne suculentă din cea mai bună, cu lapte de capră și apă limpede de la izvor. Când ieșea afară să se aerisească și să se mai dezmorțească, cățelușii se înghesuiau unul în altul, țipau căutând sânul hrănitor al mamei lor. Aceștia fiind bine hrăniți, s-au dezvoltat foarte repede și, când au reușit să vadă, au început să inspecteze împrejurimile. Dintre toți unul era mai vioi, voinic și neastâmpărat, acesta a primit numele de Lob de la Telu care a început să-l îngrijească în mod deosebit. Puii, au fost crescuți de mama lor până ce au început să mănânce singuri, carne și lapte, după care au fost înțărcați de la laptele matern. Lob a rămas în grija lui Telu, iar ceilalți doi cum era obiceiul, au fost înstrăinați, separat, la comunități mai îndepărtate, la distanțe de cel puțin o zi de mers. * Comunitatea din Bălănești, pentru ca pe aceasta o urmărim în evoluție, imaginativ, avea legături strânse cu unele comunități apropiate, împrumutând de la acestea și împărtășind unele experiențe, modalități de lucru, arme de vânătoare, instrumente, obiecte, obiceiuri, etc.

Cu ocazia unei vizite la comunitatea vecină, Telu care devenise un tânăr destoinic, cu alură atletica, peste medie, apreciat pentru curajul cu care se implica în cele mai importante acțiuni de vânătoare, a fost impresionat de o suliță

28

Cronici de familii vrâncene

suplă prezentată de șeful comunității, cu vârful ascuțit, din piatră șlefuită, de calitate superioară, piatră adusă așa cum a aflat de la vecinii lui, dintr-o zona muntoasă îndepărtată. După ce a primit câteva informații, a hotărât să meargă personal să aducă vârfuri din acea piatră pentru sulițele și săgețile arcurilor cât și topoare găurite pentru cozi de lemn, folosite deja de comunitatea sa.

La întoarcerea acasă, Telu a discutat cu tatăl sau, Toro, șeful comunității, de la care a cerut îngăduința să plece pentru a aduce vârfuri ascuțite pentru uneltele lor de vânătoare. A cerut voie și de la mama Mia, pentru a face această călătorie. Deși a avut unele obiecțiuni în special de la mama Mia, care îl iubea foarte mult, și-a pregătit cele trebuitoare de drum, merinde îndestulătoare într-o traistă împletită din liane subțiri, arcul cu săgeți, sulița și toporul cu coadă de lemn. A chemat alături pe cel mai bun și credincios prieten crescut de el, câinele Lob, de o talie impresionantă, care la o vânătoare recentă s-a luptat cu un lup pe care l-a învins foarte repede. Altă dată a sărit în apărarea lui Telu, atunci când a fost atacat de un porc mistreț rănit. Era cel mai destoinic și îndrăgit dintre toți câinii comunității. Lob, și-a manifestat bucuria, fiind destul de inteligent, când a simțit și a înțeles că vor pleca împreună, alergând în jurul stăpânului și prietenului său, lătrând și gudurându-se supus. Telu și-a luat niște opinci de rezervă făcute din pielea groasă a unui porc mistreț bătrân, vânat cu un an în urmă, precum și o blană de urs în plus, croită de mama sa pe măsura lui atletică, pentru ai fi de folos în special noaptea la dormit.

Spirit aventuros, încrezător în forțele lui, Telu și-a luat binețe de la familie și de la alți membrii ai comunității și a plecat voios, alături de Lob, spre locuri necunoscute, dar care îi stimulau curiozitatea și tenacitatea. De la comunitățile întâlnite în traseu, Telu a primit informația că, mergând spre miază noapte, un număr de zile egal cu de doua ori degetele de la mâini (20 de zile), se ajunge la un munte înalt cu piatră tare (roci eruptive, granit, granodiorit, cum le spunem noi acum) unde trăiesc niște oameni ai muntelui, mai înalți decât ceilalți, specializați îndeosebi în prelucrarea pietrei, care fac

29

Cronici de familii vrâncene

vârfuri ascuțite pentru săgeți, sulițe și topoare găurite pentru vânătoare precum și răzuitoare pentru piei. Și-a pregătit de la plecare, în traistă, un răboj cum foloseau unii bătrâni ai comunității, pentru a ține evidența zilelor de mers și orientându-se după mușchiul copacilor, care se fixează spre miază noapte a pornit la drum. În drumul său a întâlnit multe comunități cu care a avut schimburi de păreri și de experiență cu privire la construcția de locuințe, vânatul, cultivarea arbuștilor pentru fructe de pădure, a viței de vie, creșterea și înmulțirea animalelor și a păsărilor domesticite.

Aflând scopul călătoriei sale, aceștia l-au încurajat, i-au confirmat proveniența din același loc și la ei, a vârfurilor de piatra cioplită și ascuțită, îndemnându-l să meargă cu încredere pe direcția aleasă. Spiritul de întrajutorare și de bune gazde s-a manifestat peste tot. Era ospătat cu carne de vânat friptă, fructe, sucuri și câte o ulcică de vin. Dacă timpul era spre seară, gazdele îl îndemnau să înnopteze împreună cu ei până la plecarea de a doua zi.

Trecuse de la plecare un număr de zile egal cu numărul degetelor de la o mână, cum arăta răbojul, asta însemna că parcursese cam un sfert din drum fără întâmplări deosebite. Lob era vesel în preajma stăpânului și prietenului său, de regulă își procura singur de mâncare; câte un iepure, pui de iepure, o veveriță s-au o rozătoare. Când prindea un iepure mai dolofan, venea cu el bucuros la stăpân și îl consumau pe din două, după ce Telu, obișnuit să aprindă focul prin frecarea a două bețe de lemn uscat, își frigea și își consuma porția lui de carne.

De la membrii comunității ultimului popas, a primit informația să meargă însoțind apa curgătoare mai mare (Siretul), să traverseze primul afluent întâlnit (Trotușul), iar pe următorul afluent (Bistrița) nu-l mai traversează ci va merge însoțindu-l până la izvoare, care ies chiar din pântecul muntelui. De atunci și până în zilele noastre principalele căi de acces și comunicații, însoțesc de regulă cursurile de apă, mai mici sau mai mari.

In drumul său, care nu era plictisitor, mereu a întâlnit comunități, din care unele erau chiar mai mari, însă s-a înțeles în graiul lui cu toți. Când era mic, Telu credea că nu poate fi o

30

Cronici de familii vrâncene

comunitate mai mare decât a lor și nu-și imagina că sunt atât de multe. A constatat că unele erau chiar mai avansate în creșterea animalelor erbivorele, care erau lăsate libere la păscut, păzite în special de copii mai mari. Ca peste tot, copii erau gălăgioși, se jucau în special de-a vânătorii, antrenând și câinii, care o făceau cu mare plăcere.

Ajungând la primul afluent al apei mari (Trotușul) cum aflase, apa acestuia fiind adâncă și învolburată la confluență, a trebuit să urce mai în amonte unde a găsit un vad lat, cu adâncimea mai mica pe unde putea traversa. Apa fiind caldă, era luna lui cuptor, s-a folosit de prilej și găsind un ghiol nu prea adânc, a făcut o baie bună cum nu avea condiții la el acasă, unde apa curgătoare (Râmna) era mică, nu trecea de genunchi decât în perioada ploilor și viiturilor. Lob, prietenul și tovarășul de drum al lui Telu, avea acum niște labe destul de mari, care puteau fi confundate cu cele de urs. S-a bucurat mult când stăpânul și prietenul său s-a oprit pentru baie, că și el avea nevoie mai ales că avea o blană mare, deasa, iar căldura de afară îl făcea să sufere scoțând limba de-un cot.

S-au răcorit bine, Telu s-a îmbrăcat și tocmai se pregătea să plece mai departe, când, mai multe strigăte disperate de copii, de pe prundul apei, undeva mai sus, cereau ajutor. Telu, care niciodată nu pregeta să sară în ajutorul celui care are nevoie, a luat-o la fugă spre grupul copiilor, care strigau și arătau prin semne disperate spre un ghiol cu vârtej, că cineva se află acolo. Fără a mai aștepta alte explicații, deoarece și el văzuse de la distanță niște mânuțe disperate deasupra apei, a alergat pentru a da ajutor. A lăsat bagajele pe prund, și-a dat jos din fugă o vesta din piele de ied fără mâneci și așa cum era, cu opincile în picioare, strigându-l și pe Lob a sărit în ghiol. Nu știa să înoate bine, dar dorința să ajute pe cineva, care are nevoie, era mai mare. Era înalt, de peste șase picioare, dar apa era mai adâncă, se simțea și rotirea vârtejului care îl dezechilibra. Făcea eforturi disperate să se mențină la suprafață, când a apărut o mânuță moale deasupra apei învolburate, pe care a apucat-o cu putere și nu a mai lăsat-o. Lângă el a apărut și Lob care făcea eforturi, să nu fie antrenat spre centrul vârtejului. S-a agățat cu mâna liberă de blana bogată a lui Lob, iar acesta a înotat viguros

31

Cronici de familii vrâncene

spre mal. Copiii încă mici, care erau pe mal, strigau de bucurie și alergau pe prund.

Telu a ieșit pe mal cu copilul în brațe, care nu mai dădea semne de viață. Și-a dat seama că acesta a înghițit multă apă și trebuie să-l ajute să dea apa afară. L-a apucat cu o mână de picioare, l-a întors cu capul în jos scuturându-l și cu cealaltă mâna l-a strâns cu burtica spre el pentru a elibera apa înghițită. Metoda s-a dovedit a fi bună, micuțul a eliberat multă apă, dar nu dădea semne de viață. Telu și-a adus aminte că odată când era mai mic, mama sa a îngrijit o capră, care a dat naștere la doi iezi, din care unul nu se mișca. După ce l-a întors cu capul în jos, așa cum a făcut și el, l-a așezat jos și i-a suflat în gura, spunând că i-a suflat viață și iedul a început să se miște. Telu a ieșit cu copilul de pe prund, l-a așezat pe iarbă și a început să facă la fel ca mama lui, i-a suflat viață din viața lui. La început nu s-a întâmplat nimic. A continuat să sufle, gândind că și el poate să dea viață. Părea disperat că nu poate ajuta un copil. S-a ambiționat și repeta mereu să-i dea viață. Aproape obosise când copilul a dat unele semne de viață și a început să tușească. Telu a simțit cea mai mare bucurie din viața lui. A dat viață din viața lui. L-a întors pe o parte și odată cu tusea a mai dat afara din apa înghițită. De la copii aflase ca pe micuț îl chemă Lir și are ani cât degetele de la o mână, plus până la degetul lung de la cealaltă mână, aceasta însemnând 7- 8 ani. Telu nu a observat că în timp ce el dădea viață lui Lir, sosise și se uita împietrită de groază, fără a putea să scoată o vorbă, o fată mlădie cu ten măsliniu, cu ochii negri ageri și blânzi și cu un par negru ondulat care îi cădea în valuri pe umeri. De la copii, ea a aflat ce s-a întâmplat cu frățiorul ei până la momentul sosirii lui Telu.

Acesta, deși aproape epuizat continua să-i dea viață frățiorului ei. A fost profund impresionată de tenacitatea lui Telu, care se încăpățâna să dea viață din viața lui, fratelui ei pe care nu-l cunoștea. Când a văzut-o, Telu s-a pierdut, nu mai văzuse o fată așa frumoasă în viața lui, îl furnica tot corpul și nu a putut să mai scoată nici o vorba. A aflat de la ea că este sora lui Lir, o cheamă Mira și că este fiica șefului celei mai mari comunități din zonă. Lir și-a revenit pe deplin și a aflat de la sora sa și de la ceilalți copii, ce s-a întâmplat și cum a fost salvat de la înec

32

Cronici de familii vrâncene

și de la plecarea prea devreme în împărăția umbrelor. Mira nu a fost mai puțin impresionată de înfățișarea tânărului, care s-a prezentat cu numele Telu și pe câinele și tovarășul lui de drum, Lob. Cu statura robusta cu umerii largi, înălțimea peste medie, cu ochii de un albastru abisal și părul auriu căzându-i pe umeri, părea un ins venit din altă lume.

Când s-a dezmeticit de-a binelea, Telu, înroșindu-se, cum nu i se mai întâmplase niciodată, a îngăimat niște vorbe fără noimă și a dat de înțeles că el trebuie să-și urmeze calea spre miază-noapte. Mira a fost cea care si-a revenit mai repede și i-a spus pe un ton care nu admitea refuzul că trebuie mai întâi să ajungă la părinții ei, la tatăl Ler și mama Mara, care locuiesc în apropiere, pentru a le spune ce s-a întâmplat și a-l prezenta pe cel care l-a salvat pe frățiorul ei de la înec și din împărăția umbrelor.

Nemaiavând argumente pentru a refuza invitația fetei, deși nici el nu ar fi dorit să se despartă așa repede de Mira, a acceptat invitația, și-a luat bagajele și armele și însoțit de Lob, care s-a împrietenit repede cu copii, au pornit pe urmele fetei care îl atrăgea ca un magnet. Când s-au apropiat de sălașul unde locuia Mira, frățiorul ei Lir și ceilalți copii, Telu a constatat că se afla într-o comunitate mare, mai dezvoltată, situată în apropierea apei celei mari, curgătoare (Siretul), ce trebuia să o urmeze el pentru a ajunge la muntele cel înalt. Intrarea pe platforma locuințelor se făcea pe o punte de lemn, așezată peste un canal cu apa care servea la izolarea și protejarea comunității. Intrarea pe platforma locuințelor, a copiilor împreună cu un străin, însoțit de un câine cu o talie nemaiîntâlnită, a stârnit mare zarva mai ales printre câinii comunității care se comportau ciudat. Pentru că Mira, frățiorul ei și ceilalți copii nu păreau a se teme de acest animal ciudat, câinii au înțeles ca nu poate fi un dușman de temut, dar era totuși un intrus care pentru început trebuia tratat cu ostilitate.

Deși câinii lătrau furios, amenințător, Lob pentru a impresiona și mai mult cu prezenta lui, și-a zbârlit coama care îi dădea astfel o înfățișare și mai fioroasă, situație în care câinii au bătut în retragere.

Desigur, toată zarva nu a rămas neobservată. De prin incintă și din locuințe au ieșit puzderie de copii cu mamele

33

Cronici de familii vrâncene

grijulii și mai mulți bărbați contrariați de ceea ce vad. Și-a făcut apariția și Ler, tatăl Mirei și a lui Lir, un bărbat impunător și a întrebat-o pe Mira din priviri despre această situație. Mira a povestit cu amănunte tatălui și celor prezenți, despre întâmplarea cu frățiorul ei, care a fost adus la viață din împărăția umbrelor de către Telu, care i-a dat viață din viața lui. Copiii care au fost prezenți la întâmplare au împărtășit și ei cu amănunte pățaniile lui Lir, care ca și ei, ducându-se la scăldat, au trecut pe lângă ghiolul cu vârtej, care era cunoscut în special de cei mici, dar și de cei care nu știau să înoate, că este periculos. Lir, încercând cu piciorul marginea apei, a alunecat și a fost tras în vârtej. Niciunul dintre copii nu a avut posibilitatea și curajul să-l ajute. Au strigat după ajutor și fiind prin zonă, Telu care acum este considerat prietenul lor, a sărit în ajutorul lui Lir. Deși nici el nu știa să înoate prea bine, câinele Lob i-a scos la mal, salvându-i pe amândoi de la înec și de la împărăția umbrelor. Aflând aceste lucruri, membrii comunității au arătat un deosebit respect pentru curajul și sacrificiul lui Telu, care cu prețul vieții a salvat pe Lir, un copil apreciat și iubit de toți. Nici Lob nu a fost uitat, chiar s-a bucurat de simpatia comunității, primind porții importante de carne spre nedumerirea și invidia cânilor din incintă, care nu puteau accepta prea ușor modul prietenesc în care este tratat acest intrus fioros.

Telu a fost invitat în locuința tatălui Mirei și a lui Lir, bucurându-se de o deosebită atenție și de respect pentru sacrificiul prin care a salvat viața fiului său. Mama lui Lir, Mara, o femeie la fel de frumoasă ca și fiica ei, nu a fost mai puțin impresionată, manifestând o atitudine de înțelegere și dragoste părintească, lăudând părinții lui Telu, pentru educația aleasă și devotamentul față de cei apropiați, salvându-l pe fiul său iubit de la trecerea în împărăția umbrelor.

După ce s-au așezat cu toții, pe piei din blană de vulpe, în jurul unei platforme rotunde realizată din liane împletite, peste care a așternut o piele de capră pe dos, s-au ospătat cu cele mai alese bucate. Au mâncat carne proaspătă de ied friptă la proțap, fructe uscate și proaspete și au băut vin de struguri dintr-un burduf atunci început, servit în niște ulcele din lut ars (argila). Întrebat de tatăl Mirei ce face prin zonă, Telu a

34

Cronici de familii vrâncene

povestit pe scurt, că vine de la o distanța în zile egală cu degetele de la o mâna și că merge la muntele cel înalt, pe care se sprijină cerul (Ceahlăul), pentru a lua piatră ascuțită, rezistentă, pentru topoarele, vârfurile sulițelor și săgețile arcurilor vânătorilor din comunitatea lui, care se află într-o zonă mai izolată și nu este în calea circulației importante a vânătorilor. Ler a confirmat existenta muntelui de la care și el a luat piatră pentru topoare, sulițe și săgețile pentru arcuri și i-a arătat uneltele lui de vânătoare cu vârfurile din piatră, care nu se sparge, care l-au impresionat și i-au sporit interesul lui Telu.

Așa cum se întâmplă de obicei, pe copii nu-i interesează discuțiile celor mari ci mai degrabă joaca între cei mici, joaca cu unele animale plăcute cu care intră într-o relație de prietenie. Așa este și cazul relației apropiate între Lir și Lob pe care îi leagă ceva mai mult, dar foarte puternic. În timp ce în casă cei mari continuau masa și discuțiile, Lir însoțit de Lob cu care era cam de aceiași vârstă, începuse inspecția incintei comunității, situație prin care Lob a luat contact cu unii membrii ai comunității și în special cu cei mici care se manifestau cu multă dragoste și apropiere, dar și cu o oarecare tema determinată de alura impozantă, care nu se asemăna cu a câinilor din curtea lor. Cei care s-au manifestat mai reținuți au fost totuși câinii comunității, care nu puteau accepta ușor, ca un intrus să se bucure mai mult decât ei de atenția și simpatia copiilor și nu numai a acestora.

Cât au luat masa, de multe ori Mira, l-a privit în ascuns cu admirație pe Telu, atât pentru gestul suprem de sacrificiu, dar și ca aspect, negăsind asemănări similare printre tinerii din comunitatea lor. Pentru Telu, Mira reprezenta perfecțiunea întruchipată, atât ca aspect, dar și în comportare, nici el nu a găsit prin comparație ceva similar în comunitatea lor și nici în comunitățile vizitate.

Ler printre alte discuții i-a explicat lui Telu, că obiceiul din comunitatea lor este ca atunci când un membru al comunității primește de la cineva, un sprijin deosebit cum este cel de fată, salvând chiar viața unui membru al familiei, aceasta este datoare să ofere o recompensă, ceva deosebit ce-și dorește persoana respectivă. Telu, care în existenta lui, scurtă totuși, a realizat multe acțiuni de ajutorare a celor în

35

Cronici de familii vrâncene

nevoie, se apără, spunând că niciodată nu a cerut și nu acceptă ca în astfel de situații care i se par normale, să fie recompensat. Deși Ler insistă, primește același răspuns categoric din partea lui Telu și atunci se amână discuția până la întoarcerea de la muntele cu piatră tare, pentru a avea timp să se mai gândească. Cu alte cuvinte este invitat de pe acum de familia lui Ler, să le facă o vizită și la întoarcere și atunci poate va avea și altă opțiune.

Pentru a schimba vorba, Telu un băiat cu mult bun simț, împărtășește din experiența personală și a comunității din care provine, în ce privește construcția de locuințe, cultivarea plantelor și arborilor pentru fructe și semințe, precum și în creșterea și înmulțirea animalelor. Și Ler, tatăl Mirei, îi împărtășește din experiența lui de șef al comunității, de coordonare, educare și sprijinire a membrilor săi, împărtășește din întâmplările sale de iscusit vânător, dar și din poziția lui de cap de familie și îi propune să viziteze incinta pentru a fi mai convingător.

Mira care a participat la discuție și care era un ajutor de nădejde al tatălui său, în domeniul culturilor și al creșterii și înmulțirii animalelor domestice, înlocuindu-l de multe ori cu succes, a cerut să-l însoțească ea. Telu a acceptat cu plăcere, să-l însoțească tânăra fată, de care acum simțea că este tot mai mult atras și era pentru prima dată în viața lui când i se întâmplă așa ceva. Vizita, însoțit de Mira, a fost interesantă, a constatat multe lucruri noi chiar și în domeniul construcțiilor, având câte ceva de preluat de la Mira și din comunitatea ei mult mai dezvoltată și mai bine organizată.

Fiind un ins hotărât și cu bun simt, după vizitarea comunității, Telu a cerut permisiunea de la gazdă, să pornească la drum pentru a se încadra în programul stabilit.

Mira era cea mai afectată de plecarea lui, dar respectându-i voința și hotărârea a cerut ca o bună gospodină ce era, să-i împrospăteze merindele de drum și chiar ea a ales cantități îndestulătoare, din rezervele cele mai bune de carne conservata cu fum, fructe uscate și doua burdufuri mici, unul cu suc și celălalt cu vinul cel mai bun. Toate aceste aspecte nu au rămas neobservate de părinții Mirei și în special de mama sa, care o iubea foarte mult și căreia îi dorea un viitor

36

Cronici de familii vrâncene

fericit mai ales că fata ajunsese la vârsta când trebuia să-și întemeieze o familie. Aprecieri și cuvinte de laudă aveau și pentru Telu care avea un aspect plăcut și părea a avea însușirile necesare pentru a deveni un bun șef de comunitate și un bun cap de familie.

După această întrerupere neprogramată, în care a făcut un mare bine lui Lir salvându-i viața și o mare bucurie familiei, făcându-și noi și buni prieteni, Telu împreună cu Lob au pornit mai proaspeți la drum, nu fără un oarecare sentiment de regret că se desparte în special de Mira. Pe chipul fetei, se așternuse o umbră nedisimulată de întristare, supărare și regret, insistând că îl așteaptă la întoarcere cu vești noi de la muntele cel înalt, promițând că într-o zi va ajunge și ea în acel loc, dacă se va permite cândva și vizita femeilor.

Din experiența căpătată anterior, când se întorcea de la vânătoare cu trofee importante și grele ce trebuiau transportate pe distanțe mari în spate, Telu găsise modalitatea de a le transporta prin tragere, târâș, așezate pe câte o creangă rămuroasă mai rezistentă, în special de stejar, pe care o denumise târâș, prescurtat TÂRȘ. Făcu același lucru și acum. Pe o creangă ruptă dintr-un stejar din incintă pe care a împletit niște liane, a așezat cojoacele, traista plină cu merinde și armele de vânătoare legate cu o liană și a pornit la drum împreună cu Lob, trăgând după el bagajele. Fire inventivă, s-a gândit că ar fi mai ușor dacă tracțiunea ar face-o cu tot corpul și nu numai schimbând trasul bagajelor de pe o mâna pe alta.

A găsit în zonă niște liane mai elastice și rezistente, a ales una mai groasă și după ce a fixat-o de târș, a trecut-o pe după gât și a constatat că este mult mai ușor și lejer de transportat, trăgând cu tot corpul.

In apropierea apelor mai mari terenul era mai plat, se puteau mai ușor construi locuințele, dar avea și dezavantajul că apărarea era mai greu de realizat. În cazul familiei și comunității Mirei, era realizat un șanț cu apa deviata printr-un canal, legat la apa curgătoare mare, din amonte care după ce înconjoară incinta se varsă din nou în apa curgătoare.

Telu mergând cu spor, cu forțele mult refăcute, după un timp, privind la răboj, a constatat ca trecuse de jumătatea drumului și a ajuns în curând la cel de al doilea afluent al apei

37

Cronici de familii vrâncene

cele-i mari (Bistrița). În zonă erau mai multe comunități mari și intrând în vorbă cu ei, i s-a confirmat că va trebui să însoțească acest afluent care îl va conduce până la muntele cel înalt pe care se sprijină cerul.

De multe ori, încă din copilărie, Telu și-a pus multe întrebări la care nu avea răspuns și nici nu a avut de la cine să-l primească: unde se termina pământul, pe ce se sprijină pământul și cerul cu luminătorul mare de zi soarele, luminatorul mare de noapte luna și puzderia de luminători aninați noaptea de bolta cerului? Cine și cum îi mișcă pe luminătorii de zi și de noapte pe bolta cerului? Nici mama Mia, nici tata Toro, nici alți membrii ai comunității nu au putut să-i dea răspunsul așteptat, ridicând din umeri și ei.

In traseul parcurs, Telu a constatat în mai multe locuri, existenta unor suprafețe de teren fără arbori ce nu păreau a fi realizate de oameni, suprafețe pe care creștea numai ierburi și arbuști tineri. Și în zona de unde venea el, erau astfel de suprafețe, rezultate în urma unor incendii provocate de focuri venite din cer, în timpul unor vijelii cu ploi torențiale. Uneori, focurile erau provocate de către membrii unor comunități pentru eliberarea de suprafețe în vederea extinderii culturilor de pomi fructiferi, arbuști și diverse plante folositoare.

După o noapte odihnitoare la una din comunități, a pornit a doua zi cu mai mult curaj și dorință de a ajunge la obiectivul stabilit. Aveau în traistă merinde de la Mira, să le ajungă chiar până la întoarcere, mai ales că Lob continua să-și asigure hrana din vânatul propriu care se găsea din abundență pe traseul urmat spre muntele de piatră. Se mai opreau pentru câte o pauză de masa și odihnă. Tocmai terminase de mâncat la una din pauze, așezase bagajele pe târș și înainte de a se înhăma Telu pentru tracțiune, Lob care văzuse aceste automatisme, a prins hamul cu gura și a început să tragă de târș. Telu a rămas foarte surprins de acțiunea prietenului său, dar în același timp i-a dat și ideea la care nu se gândise niciodată. Nu de puține ori a putut constata puterea lui Lob, în luptele cu unele animale sălbatice pe care de fiecare dată le-a învins. Punea forța de care era capabil Lob, pe seama mărimii și greutății sale, pe care o simțea și el atunci, când se ridica în două labe rezemat de el, având aproape aceiași înălțime și

38

Cronici de familii vrâncene

greutate. Nu a mai întâlnit în tot traseul parcurs până acum nici un câine de talia lui. Nu își explica cum un frate și sora acestuia, crescuți în familiile adoptive au talia la jumătatea celei a lui Lob care a depășit-o cu mult și pe mama lui Laia care are de asemenea o talie impresionantă. Pentru a găsi o explicație, Telu și-a adus aminte că de mic l-a crescut pe Lob numai cu lapte de capră pe săturate, muls de el fără știrea tatălui și mamei, până când a ajuns la talia de acum. Lob nu a răbdat niciodată de foame, cum rabdă unii confrați de ai lui care stau prin preajma locuințelor. Când a mai crescut și i se făcea foame, ieșea din curte, vâna ce găsea, se întorcea sătul și uneori mai aducea câte ceva și pentru confrații lui. În incinta comunității de acasă el era șeful, nici un confrate nu a încercat și nu i s-a împotrivit vreodată. Inițiativa lui Lob de aceasta dată, de a începe să tracteze bagajul, a fost pusă în practică.

Din niște liane bătucite, Telu a realizat un ham rezistent pe dimensiunea lui Lob și după ce i l-a trecut pe după grumaz, acesta a început să tragă fără a se evidenția vreun efort vizibil.

Urcau monoton în susul apei, care se auzea curgând cu zgomot. Era căldură mare, vegetația începuse să se usuce în unele zone, sporind vizibilitatea. Deodată, Lob care deseori avea unele inițiative, a pornit în iureș după un puiandru de iepure, scuturând creanga de bagaje și după câteva salturi a prins iepurele pe care îl privea cu satisfacție. Telu nu știa ce să facă și ce să creadă. În primul rând, întâmplarea l-a înveselit, apoi când a văzut bagajele înșirate pe drum și pe iarbă l-a certat pe Lob care a luat o atitudine spășită de vinovat. A adunat și fixat bagajele pe târș și după ce Lob își consumă cu plăcere și în voie prada, este înhămat la târș și pornesc mai departe.

Cerul era senin, era o căldură înăbușitoare, greu de suportat. Telu mergea dezbrăcat până la brâu și cu niște pantaloni scurți din piele de ied. Lob suporta și el greu, căldura în blana lui deasă și mare deși cu puțin timp în urma năpârlise și el. Trecuse de amiază, au băut apă rece dintr-un izvor când, din senin, începu o briză din amonte și totodată se adunară pe cer, nori negrii amenințători. După puțin timp a început să bubuie tunetele care veneau din cer și cum se întunecase cerul, a început să fie brăzdat și de lumini amenințătoare din

39

Cronici de familii vrâncene

toate direcțiile, însoțite de trăsnete greu de suportat, ce ajungeau și pe pădurea din apropiere. Ploaia însoțită de vântul ce șfichiuia obrazul, curgea în cantități mari din cer, acoperind repede pământul și pornind șuvoaiele. Nu se mai vedea bine și nu se mai putea înainta. Telu și Lob s-au adăpostit sub unul din copacii mari și rămuroși din zonă, așteptând să se oprească ploaia care nu putea dura mult, fiind vară. Tunetele și fulgerele erau tot mai amenințătoare și mai aproape. Câinii, având un auz foarte dezvoltat, suportă greu tunetele. Lob tremura și la fiecare tunet se lipea de sol și de Telu. Un tunet puternic chiar deasupra lor a zguduit pământul și pădurea. Lob a început să schelălăie și să urle cum nu o mai făcuse niciodată. Telu care era un băiat curajos și neînfricat a început să se teamă și el. Printre rafalele de ploaie a observat că un fag falnic din apropiere, care domina pădurea cu înălțimea lui, fusese trăsnit, despicat în două și luase foc arzând ca o torță.

Ploaia care începuse repede s-a oprit la fel. Focul de la fagul din apropiere a început să se extindă în zonă și la alți copaci, pădurea fiind destul de deasă. Se simțea deja dogoarea focului care a uscat copacii, arbuștii și ierburile din apropiere care au luat foc. Totul în apropiere a început să ardă devenind o amenințare prin rapiditatea cu care se întindea.

Până la apa curgătoare nu era distanța mare, dar zona fiind acoperită de iarba uscată, trebuia parcursă repede ceea ce au și făcut. Au luat târșul cu bagajele și în fugă au ajuns la apa care crescuse în urma ploii și au trecut prin vad de partea cealaltă pentru a se feri de foc. Albia fiind destul de largă în zonă, au ajuns de fapt pe o insuliță nu prea înaltă pe care crescuse deja ierburi și copaci. În scurt timp, nivelul apei a început să crească vertiginos pe ambele brațe ale apei curgătoare, rămânând izolați pe acel promontoriu. Focul s-a extins cuprinzând o zonă tot mai mare. Apa a crescut pe ambele brațe destul de mult făcând imposibilă părăsirea insuliței. Spre seara a venit o noua ploaie care s-a deplasat în aval, dar cu mai puține tunete și fulgere. Au rămas toată noaptea pe insuliță și au putut observa că focul s-a stins și datorită ploii care a revenit.

Pe la prânz, când nivelul apei a mai scăzut, au trecut prin vad la drumul principal pentru a-și continua călătoria.

40

Cronici de familii vrâncene

Arsese o suprafață destul de mare de pădure și lăstăriș, zona avea acum un aspect dezolant înfricoșător, se simțea în aer mirosul înăbușitor de ars.

Deși se încălzise bine abia trecuse luna lui cuptor, aveau mai mult spor la drum după aproape o zi de odihnă.

Muntele se vedea tot mai bine, parcă venea spre ei.

In pădurea pârjolită au pierit multe vietăți, unele au reușit să se salveze fugind spre exteriorul zonei, sau intuitiv au făcut același lucru ca și Telu cu Lob, s-au retras în zona albiei apei curgătoare, unde au găsit salvarea.

Dinspre apă, a ieșit la un moment dat o ursoaică de talie impresionantă, cu doi pui destul de mari, poate și înțărcați, care voiau să-și facă loc spre vale, în direcția din care venea Telu. Din experiențele de vânătoare, acesta știa că ursoaicele cu pui atacă până la sacrificiu și atunci el a pregătit apărarea eliberându-l pe Lob de la târș și chemându-l lângă el, scoțând în același timp toporul din piatră cu coadă de lemn.

Cu un răget de fiară furioasă și înspăimântată, ursoaica s-a repezit pe direcția celor doi dar cu intenția de a-l ataca mai întâi pe Lob, care părea mai puțin periculos, iar acesta ca și Telu nu părea dispus să elibereze terenul. Puii ursoaicei, destul de mari, au rămas în urmă privind la atacul mamei lor așa cum făceau de regulă, așteptând momentul, când nu mai era pericol, să se înfrupte din pradă. Când ursoaica a ajuns în apropiere de Telu și a făcut o mișcare bruscă spre dreapta ei în direcția lui Lob, considerându-l o pradă mai ușoară, Telu a făcut un pas spre dreapta lui și a dat prima lovitură cu ciocanul de piatră în omoplatul stâng al ursoaicei care primind lovitura din plin, s-a clătinat, scoțând un răget înfiorător. Aceasta, contrariată și înfuriată de durere după primirea loviturii neașteptate, s-a îndreptat spre stânga ei făcând un pas către Telu care era deja pregătit să dea a doua lovitura. Lovitura a fost amplificată și de revenirea spre stânga a ursoaicei, aceasta primind lovitura direct în cap, care a trosnit ca o creangă uscată ruptă. Lob a atacat și el furios din partea cealaltă, dar nu mai era nevoie, ursoaica a căzut la pământ ca și secerată, cu țeasta spartă, iar puii, derutați de acest deznodământ cu care nu erau obișnuiți, au pornit-o în goană în direcții diferite. Lob a pornit în direcția celui mai apropiat,

41

Cronici de familii vrâncene

însă a fost chemat înapoi de către Telu nefiind suficient timp pentru altă vânătoare.

Timpul fiind trecut de amiază, Telu a studiat leșul ursoaicei și constatând că părul crescut după năpârlire, pregătit pentru iernare, era des, scurt și lucios a considerat că este potrivit pentru a fi folosită blana pentru îmbrăcăminte și așternuturi și a hotărât să mai întârzie un timp, să jupoaie pielea, mai ales că poate obține și ceva carne proaspătă.

Din experiența căpătată de la tata Toru, când jupuia pielea unor iezi și capre pentru obținerea de burdufuri pentru transportul și depozitarea apei, a căutat în zonă niște lujeri de plante perene, în vederea folosirii tecilor uscate ca țevi subțiri pentru umflarea și desprinderea pielii de leșul ursoaicei. După ce a agățat leșul ursoaicei, într-un copac din apropiere, cu niște liane rezistente din zonă, cu un răzuitor ascuțit din piatră a făcut o incizie la un picior din față și introducând țeava prin incizie a început să sufle cu putere aer care a pătruns pe sub piele și a umflat-o, desprinzând-o de pe carne. Când a constatat că s-a umflat toată pielea și s-a desprins de pe carne, cu răzuitorul ascuțit a crestat pielea de pe burtă în lung și a separat-o de leș. A desprins bucăți de mușchi de pe spinarea leșului ursoaicei și de pe picioare cât a considerat că are trebuință pentru hrana lor viitoare și după ce a dat și lui Lob să mănânce pe săturate, a așezat pielea desfăcută pe târș, pentru a se usca în voie și s-au pregătit pentru a-și continua drumul mai departe.

După această întrerupere neprogramată, dar benefică, au pornit la drum cu mai multă încredere.

Muntele se vedea tot mai bine, parcă venea spre ei.

Din discuțiile cu unii localnicii din parcurs, au aflat că va urma să întâlnească unele comunități cu oameni mai înalți care se ocupă în bună parte cu executarea de vârfuri de săgeți din piatră dură (granit), topoare găurite pentru a putea fi folosite cu cozi de lemn, răzuitoare pentru piei și alte instrumente. Pe drum au întâlnit mai mulți vânători care se întorceau spre comunitățile lor, după ce își procuraseră vârfurile de săgeți și suliță precum și topoarele găurite pentru cozi de lemn și răzuitoarele de care aveau nevoie comunitățile lor.

42

Cronici de familii vrâncene

Erau deja la poalele muntelui, populația mai redusă din comunitățile întâlnite se ocupa în special cu vânătoarea, creșterea animalelor și mai puțin cu agricultura, nefiind condiții prielnice. Se încheiase luna lui cuptor și diminețile erau mai răcoroase. Într-o comunitate redusă de la poalele muntelui, membrii aceștia se ocupau în special cu realizarea de scule și unelte pentru vânătoare, dar realizau și niște tăblițe din pământ ars (argilă) pe care trasau niște semne cu un vârf ascuțit de piatră dură, spunând că sunt vorbe (cuvinte) care sunt înțelese numai de cei inițiați din comunitățile din zonă.

Tăblițele erau folosite pentru a transmite unele informații sau cereri la alte comunități care înțelegeau semnele și răspundeau la solicitările și cererile transmise prin alte tăblițe cu semne. În acest fel, se anunțau și unele evenimente ce urmau să aibă loc.

Tocmai se primise o tăbliță de la o comunitate de pe munte, care îi anunța că peste două zile, dis-de-dimineață, lumina soarelui va trimite umbrele muntelui, făcând un alt munte din umbre, care va dispărea după un timp, un eveniment care se întâmplă de mult timp, doar o singură data pe an. Acest eveniment cunoscut de populațiile din zonă, era marcat de ritualuri specifice, precum căsătoriile unor cupluri și punerea de nume la copiii nou-născuți după sezonul de iarnă.

Telu, fiind prezent în comunitate la primirea invitației, a fost invitat la rândul lui de șeful acesteia, ca împreună și cu alți membrii, să participe la eveniment.

Astfel, a doua zi, au pornit să urce muntele până în cel mai înalt vârf pentru a fi prezenți în dimineața următoare la primele raze de soare să vadă calea cerului și muntele de umbre. Pe drum, gazda lui Telu i-a explicat, că cei care se căsătoresc până într-o săptămână, după acest eveniment o să aibă o căsătorie lungă și fericită și mulți copii sănătoși, iar copiii care primesc nume în aceeași perioadă se vor bucura de o viață lungă și fericită. Lui Telu, aceste informații i-au amintit cu interes și cu speranță, de Mira, și de propunerea părinților ei, la care se gândea tot mai des și insistent.

Pe drumul de urcuș spre vârful muntelui, Lob însoțit de această dată și de câinii gazdelor, care îi recunoșteau deja superioritatea, curioși, dar și dornici de vânătoare, se mai

43

Cronici de familii vrâncene

abăteau din traseu, fie pentru a-si mai asigura câte ceva de hrană, în special de iepure sau pentru a-și încerca puterile cu unele animale sălbatice din zonă, precum porcii mistreți, lupii, râșii și cu urșii mai tineri.

Se aflau în urcuș pe o pajiște alpină, când s-a iscat o hărmălaie dinspre pădure, unde o turmă de zimbri, erau atacați și alungați de o haită de lupi flămânzi, care nu s-au oprit la vederea grupului de oameni ce urcau muntele și au dat piept cu vânătorii care aveau sulițe bine ascuțite și topoare.

Ajutați de Lob ca șef al haitei canine, vânători si-au pus în valoare abilitățile și cunoștințele și au pus la pământ mai mulți lupi, dar și câțiva viței de zimbru numai buni de pus în proțap.

Având la dispoziție încă destul timp pentru urcușul pe munte, vânătorii au făcut un popas și s-au ocupat de prepararea hranei din vițeii tineri precum și completarea necesităților de piei de lup folosite la îmbrăcăminte.

Ajunși pe vârful muntelui, mulțumiți de vânătoare și bine hrăniți, au privit pe înserat mai de aproape cerul înstelat, încercând să-și explice existența și mișcarea luminătorilor de zi și de noapte și au adormit obosiți și mulțumiți în așteptarea evenimentului anunțat, care urma să aibă loc la răsăritul soarelui, a doua zi.

S-au trezit de dimineață, iar Telu, care era pentru prima dată pe munte, simțea ceva deosebit, parcă era mai ușor, era nerăbdător să vadă muntele din umbre și calea cerului cum îi explicase gazda lui. Fiind o zi senină, odată cu răsăritul soarelui, a apărut în partea opusă, o cale, ca un stâlp care pornea de pe pământ spre cer sau ca un stâlp pe care se sprijină cerul. A apărut și muntele din umbre care semăna cu muntele privit de la distanță și pe măsură ce se ridica soarele, muntele din umbre se retrăgea spre pământ până a dispărut înghițit de acesta.

Deși Telu, în comunitatea sa era o persoană de statură înaltă, printre cei de pe munte părea chiar mic, locuitorii muntelui erau de statură înaltă parcă ar fi venit de pe altă lume, aveau o voce care suna cam dogit și nu semănau prea mult cu cei din aval. Se spune prin partea locului că acești locuitori au venit de undeva din cer.

44

Cronici de familii vrâncene

A coborât de pe munte cu gazdele sale, le-a mulțumit pentru tot ce a făcut pentru el și după ce le-a mai explicat odată de unde vine, le-a făcut invitația pentru viitor dacă vor avea posibilitatea să viziteze și ei comunitatea sa.

Telu a mai rămas încă o zi la gazdele sale de pe munte, solicitând să-l învețe să înțeleagă semnele incizate pe tăblițe și chiar să răspundă și el prin acest sistem de semne. A realizat, împreună cu gazda sa, o tăbliță pe care a pus niște semne însemnând numele lui, al lui Lob și al Mirei din familia unde urma să oprească la întoarcerea spre casă.

Pregătit de plecare, a mulțumit încă odată tuturor din comunitatea care l-a găzduit și încărcat cu multe vârfuri de săgeți și sulițe din piatră dură, granit cum i se mai zice, bine ascuțite, topoare și răzuitoare, necesare pentru vânătorii din comunitatea sa, precum și cu tăblița cu numele lui, al Mirei și a lui Lob și alte câteva tăblițe de inițiere, a pornit pe calea de întoarcere cu mai multă grabă decât la venire.

Târșul, care de acum era în obligațiile lui Lob era pregătit. A așezat pe el echipamentele, sculele și uneltele căpătate de la gazda lui și au pornit cu mult elan spre vale.

Trecând prin locurile unde a ars pădurea, încă se simțea mirosul de ars, dar începuseră să apară deja și noile mlădițe de vegetație din ierburi și arbuști. A dat binețe la toți cunoscuții din comunitățile prin care a trecut la dus spre munte, le-a împărtășit câte ceva din cele văzute și din experiența lui, îndemnându-i să ajungă la muntele pe care se rezemă cerul ca să vadă Calea cerului.

A treia zi de la plecarea din munte, mergând cu spor, Telu a ajuns la comunitatea Mirei și a părinților ei, fiind primit cu mare bucurie și speranță din partea Mirei, care nu-și mai putea lua ochii de la el. Și Lir i-a întâmpinat cu bucurie, dar cel mai mult s-a bucurat de joaca cu Lob. Fiind timpul prânzului, l-au ospătat cu cele mai alese bucate, preparate de Mira și mama sa și au gustat din cele mai alese sucuri și vin. Ler discutase de mai multe ori cu Mara, soția sa, după plecarea lui Telu spre munte, despre atașamentul Mirei față de acesta și a înțeles că fiica sa îl dorește foarte mult de soț pe acesta. Neavând nimic împotrivă, credea în continuare că are și o mare datorie față de Telu,

45

Cronici de familii vrâncene

care i-a salvat fiul de la plecarea în împărăția umbrelor, despărțindu-l pentru totdeauna de părinți.

Telu a povestit toate întâmplările de la plecare și până la întoarcere, cum a văzut Calea cerului și stâlpul din munte pe care se sprijină cerul, precum și umbrele muntelui care pe măsură ce soarele se ridica pe cer, intrau în pământ să sprijine muntele. Le-a arătat tăblița pe care a făcut-o el, învățat de gazdele de pe munte în care sunt puse numele lui, al Mirei și a lui Lob. Le-a arătat și alte tăblițe la care a lucrat și el, în care sunt puse vorbe pe care le înțeleg numai cei inițiați, cei care învață acest meșteșug.

Mulțumit de cele auzite și spuse de Telu, Ler aduce vorba și despre fiul lui, Lir, care este bucuria familiei și care este în viață numai datorită tenacității și curajului lui Telu, pentru care îi mulțumește încă odată. Și pentru că obiceiul și obligația este de a oferi celui care îți aduce un mare serviciu și îți face o mare bucurie, Ler în numele familiei sale roagă pe Telu să ceară ce își dorește pentru a menține pe mai departe legăturile durabile care s-au realizat între familia lui și Telu. În tot acest timp, Mira, care se dovedise a fi o bună gospodină în prepararea și servirea bucatelor, nu-l scăpa din ochi pe Telu, care la rândul lui o privea cu mult drag și respect.

Telu fâstâcit, roșu la față, privind în jos, a îngăimat că el a făcut acea faptă pentru salvare lui Lir pentru că așa crede că a fost bine, dar dacă familia nu se supără el ar dori-o pe Mira de soție pentru toată viața lui. Momentul a fost unul stânjenitor pentru toți cei prezenți, însă în aceiași măsură și dorit. Ler i-a răspuns că el și soția sa Mara cu care a mai discutat această eventualitate, nu ar avea nimic împotrivă însă ar dori să afle și părerea fiicei sale iubite Mira, care a fost promisă la naștere, fiului cel mare a unui șef din comunitatea de peste apa cea mare.

Fără a aștepta ca tatăl său să-și ducă vorba până la final, Mira, cu ochi în pământ și foarte emoționată, a spus că ea l-ar dori pe Telu care i-a salvat frățiorul de la trecerea în împărăția umbrelor. Mama fetei, Mara, care deja cunoștea sentimentele fiicei sale a întrebat-o, dacă numai salvarea frățiorului ei a determinat-o să accepte cu atâta grabă cererea lui Telu. Privind-o cu reproș pe mama Mara pentru că a pus-o

46

Cronici de familii vrâncene

în încurcătură, Mira, bâlbâindu-se recunoaște că și ea îl dorește foarte mult pe Telu.

Ler precizează că în aceste condiții, conform obiceiului locului, între cei doi pretendenți trebuie să se desfășoare un concurs, luptă cu trei întreceri obligatorii și încă doua întreceri câte una solicitată de fiecare pretendent, Telu fiind de acord cu aceste propuneri.

Condițiile fiind acceptate de Telu, Ler trimite un mesager din comunitatea sa, să treacă cu o plută peste apă, să-l anunțe pe Mun, șeful comunității de peste apă și fiul acestui Min, că pentru fiica sa a mai apărut un pretendent, care nu poate fi refuzat fiindcă a salvat de la înec pe fiul său Lir. Așa cum este obiceiul, când sunt mai mulți pretendenți se organizează o concurs, cu trei probe obligatorii și încă doua probe propuse de pretendenți, câte una din partea fiecăruia.

Telu a fost informat că a doua zi urmează să vină și celălalt pretendent din comunitatea vecină, care cunoaște condițiile pentru obținerea acceptului familiei din care provine fata cerută în căsătorie. Peste noapte, Telu a fost găzduit în locuința șefului Ler, care avea mai multe camere, sfătuit fiind să se odihnească bine pentru a face față concursului. După o masă de seară nu prea bogată, Telu a primit de la Mira un burduf mic cu o băutura preparată de ea în primăvară, care reface repede organismul după niște eforturi deosebite.

Telu s-a sculat vioi de dimineață, s-a spălat pe bust și pe față, a mai băut niște apă și s-a prezentat pentru concurs.

La primele raze de soare, Mun șeful comunității de peste apă, fiul său Min și încă doi tineri vânători ca asistenți arbitri, erau deja sosiți în curtea comunității lui Ler, pregătiți pentru începerea întrecerii. Au adus cu ei și un câine de vânătoare care părea destul de ager și ascultător la comenzile lui Min și ale tatălui acestuia.

Telu ieșind în curtea mare a comunității, a luat contact cu concurentul său, un vânător cu doi-trei ani mai în vârstă ca el, dar de statură mai mică, care părea hotărât să lupte pentru obținerea fetei promise ca soție.

Pentru că Telu nu avea pe nimeni din partea sa ca asistent arbitru, a cerut să i se alăture doi tineri vânători din

47

Cronici de familii vrâncene

comunitate, recomandați de tatăl Mirei, cunoscători ai regulilor unor astfel de concursuri.

Echipele de asistenți arbitru s-au reunit pentru a stabili cele trei probe obligatorii pentru concurs și au căzut de acord, ca pentru fiecare probă să fie trei încercări, iar cel care câștigă doua din trei este declarat învingător. Au fost stabilite ca probe, aruncarea suliței la o distanța stabilită de cel mai bun aruncător din comunitate, tragerea cu arcul într-un punct fix stabilit prin tragerea celui mai bun arcaș din comunitate și a treia probă, aruncarea toporului la distanta cea mai mare pe care o poate realiza concurentul. Ca probe solicitate de concurenți, Telu a cerut lupta dreaptă dintre pretendenți, iar Min a cerut ca să fie trimis câinele fiecăruia să aducă în gură de la distanță oarecare o pasăre vie și aceste probe tot din trei încercări. Cel care va câștiga trei probe din toate cinci va fi declarat soțul Mirei. Curtea mare a comunității a fost eliberată în special de câinii hoinari care o ocupau zilnic.

La proba de aruncare a suliței după ce un vânător experimentat a aruncat sulița la distanță destul de mare a început concursul. Primul a aruncat Telu care a depășit cu puțin aruncarea de probă. Min l-a depășit și pe Telu. La a doua încercare Telu depășește toate încercările, iar Min nu reușește să atingă nici prima lui încercare. La a tria încercare Telu depășește din nou toate încercările, iar Min nu reușește să-și depășească nici prima încercare. Câștigă prima probă Telu cu două aruncări din trei.

La tragerea cu arcul la punct fix câștigă Telu cu trei trageri la punct fix din trei încercări, iar Min doar două.

Se organizează proba cu câini care trebuie să aducă în gura o pasăre vie de la distanță. La prima încercare câinele lui Min aduce pasărea și o predă, iar Lob o scapă din gură, o aleargă, o prinde, dar ajunge cu întârziere. La a doua încercare Lob are dificultăți să țină pasărea și ajunge cu întârziere. La a treia încercare deși nu mai era nevoie, Lob scapă pasărea din gură, o prinde și o mănâncă dintr-o înghițitura. Isprava lui a făcut deliciul asistenței fiind certat de Telu pentru isprava lui. Rezultatul era de doi la unu pentru Telu. Mira și mama ei Mara urmăreau cu înfrigurare și teamă concursul. După primele două probe câștigate de Telu, păreau

48

Cronici de familii vrâncene

încrezătoare și vesele. După a treia probă pierdută de Telu au început să se agite. Lir prietenul lui Lob, l-a certat pe acesta pentru isprava lui și s-a ascuns de teamă, să nu mai vadă desfășurarea întrecerii.

Urmează proba, considerată decisivă, de luptă directă între cei doi pretendenți la mâna Mirei. După ce încearcă fiecare să vadă ce forțe are adversarul, începe o luptă de uzură și după un timp Min prinde un moment de neatenție din partea lui Telu, îi pune o piedică și îl pune la pământ. După ce beau câte o ulcică de apă fiecare, începe a doua repriză care durează mai puțin și o câștigă Telu. Repriza treia, hotărâtoare pentru probă și pentru câștigarea concursului este tratată cu multă atenție de fiecare dintre concurenți. Mira este destul de agitată și se plimbă dintr-o parte în alta cu mâinile împreunate ca de rugăciune. După mai multe încercări de o parte și alta, fiind vlăguiți amândoi, Telu, care are rezerve mai mari, reușește să-l pună la pământ. S-a auzit un strigăt de izbândă din mai multe piepturi, dar cel mai tare a strigat micuțul Lir cu un țipăt de pasăre victorioasă, doar câștigase cel care l-a salvat pe el de la înec. Și Mira a dat un semnal de bucurie și mulțumire, dar fără a se exterioriza prea mult pentru că nu se cădea. Proba aruncatului cu toporul este o probă doar pentru orgoliu mai ales din partea lui Min care până mai deunăzi era sigurul pretendent pentru mâna frumoasei Mira. Și această probă de aruncat toporul la distanță, a fost câștigată de Telu cu două aruncări din trei.

Mun împreună cu fiul său Min și echipa lor de asistenți arbitru, au fost nemulțumiți de rezultat, dar l-au acceptat și au plecat după ce au dat binețe gazdelor.

Toată comunitatea Mirei s-a bucurat de rezultatul concursului întrucât știau promisiunea familiei Ler către Telu și cu această ocazie au putut respecta obiceiul locului de a recompensa binele făcut fiului lor Lir. La masa de prânz au sărbătorit evenimentul, cea mai fericită erau Mira, dar și mama ei Mara care sperau ca acest rezultat să le fie favorabil. Și Ler era mulțumit că fiica sa este fericită la fel cum este și prâslea Lir. Având în vedere că evenimentul s-a desfășurat într-un mod fericit, familia Ler cu soția Mara, cu prâslea Lir au decis

49

Cronici de familii vrâncene

să o însoțească pe fiica și sora Mira până la comunitatea lui Telu care se află la doua-trei zile de mers mai cu spor. Chiar de a doua zi au purces la drum, însoțiți de mai mulți tineri vânători din comunitatea Mirei, luând mai multe capre cu iezi și oi precum și piei de animale pentru îmbrăcăminte. Au trecut prin mai multe comunități cu care au schimbat informații reciproce, iar seara au fost invitați să rămână peste noapte la ultima comunitate întâlnită. Lob devenise foarte agitat, simțea că se apropie de casă și era nerăbdător, Telu fiind nevoit să-l admonesteze pentru a menține bagajele pe târș.

Au pornit la drum de dimineață, Telu recunoștea comunitățile tot mai apropiate de destinație. După ultimul popas de odihnă și masă, Telu i-a anunțat că viitoarea comunitate este cea în care viețuiește el și familia lui. Mira este curioasă și nerăbdătoare ca și familia ei, să întâlnească și să cunoască familia unde urmează să rămână și să viețuiască alături de Telu toată viața.

Lob nu mai putea fi astâmpărat, a intrat pe teritoriul lui, unde el este respectat de familia canină și iubit de membrii comunității care deja au început să apară, ieșind înaintea lor.

Telu și cu invitații săi au intrat în curtea mare a comunității unde erau și părinții săi, precum și aproape toți ceilalți membri.

Telu, a anunțat ca și-a îndeplinit misiunea, a adus vârfurile ascuțite din piatră dura (granit) pentru sulițe și săgețile arcurilor, topoarele cu gaură pentru cozi de lemn și răzuitoare pentru piei. Cu ocazia călătoriei la muntele înalt de piatră a întâlnit într-o mare comunitate o fată pe nume Mira care va deveni soția lui, nora părinților săi și o nouă membră a comunității lor. Sunt prezentați părinții Mirei, mama Mara, tatăl Ler și fratele Mirei, Lir, cel care prin aventura căruia, a făcut posibilă cunoașterea Mirei și a părinților săi, Mara și Ler un destoinic vânător și șef de comunitate. Ler, ca tată a lui Lir, mulțumește și părinților lui Telu pentru actul de curaj și de sacrificiu făcut de fiul lor Telu, pentru salvarea fiului său de la înec și plecarea în împărăția umbrelor.

Ca de obicei, musafirii au fost invitați într-o cameră mare din casa situată în centrul comunității, cameră în care se întâlnesc de regulă bătrânii comunității și cei din conducere

50

Cronici de familii vrâncene

pentru a discuta problemele care privesc comunitatea și unde se stabilesc acțiunile și măsurile care se vor realiza. Întâlnirea a fost plăcută, s-a împărtășit din obiceiurile și activitățile de bază ale comunităților, dar au acordat și o mare atenție, tinerei familii, care de această dată, fata nu aparținea comunități ca de obicei, Mira venind de departe dintr-o mare comunitate, aducând cu ea multe obiceiuri noi.

Tatăl lui Telu, Toru și soția acestuia Mia, au oferit o masă bogata cu carne proaspătă de vânat adusă cu o zi în urmă de vânătorii comunității, dar și doi iezi tineri copți la proțap, fructe proaspete din pomii comunității, mere, pere, dar și struguri din soiurile mai timpurii. Pentru că strugurii nu erau încă destul de copți pentru a-i face must, respectiv vin, au adus un vin mai vechi din ultimele cantități păstrate în pământ în niște oale de argilă arsă.

Vinul vechi, plăcut, a dezlegat limbile și pe lângă informațiile reciproce despre activitățile curente realizate în comunități, au fost prezentate și diverse întâmplări, unele periculoase altele hazlii din activitatea vânătorilor, culegătorilor de fructe și din activitatea de creștere și înmulțire a animalelor. Și Lob s-a bucurat mult de întâlnirea cu mama lui, Laia și au început o zbenguială generală la care a fost atrasă toată haita de câini a comunității, cum făceau de multe ori, primind și ei o porție bună de carne. Și pentru că Lob era cunoscut acum și de membrii comunității lui Ler, au fost cerute lămuriri și explicații cu privire la mărimea și însușirile acestuia.

Pentru că cel mai în măsură să dea aceste explicații era Telu, acesta a povestit cum a primit-o pe Laia mama lui Lob, pe care a crescut-o și îngrijit-o cu dragoste și cum aceasta a fost asmuțită să atace un lup, care dădea târcoale comunității de mai mult timp. După atacul colectiv al câinilor, aceasta a rămas un timp cu lupul și în toamnă, a dat naștere la niște pui printre care și Lob, care au un tată lup. Lob a fost crescut de mic de Telu numai cu lapte de capră pe săturate care l-au ajutat să capete o alură impresionantă. Și pentru că vizitele de regulă sunt scurte și cu un anume interes, au sărbătorit și căsătoria lui Telu cu Mira eveniment primit cu bucurie de toată comunitatea, dar cu mai puțină bucurie din partea familiei Mirei, în special de mama sa

51

Cronici de familii vrâncene

Mara, dar și de frățiorului Lir care rămâne de acum singurul copil al familiei lui Ler. Rămâne satisfacția totuși că datorită acțiunii curajoase a lui Telu a fost salvat de la înec și de la trecerea în împărăția umbrelor.

Telu povestește celor prezenți și despre vizita pe muntele înalt de piatră, unde odată pe an se poate vedea la răsăritul soarelui, Calea Cerului, ce pornește de pe vârful muntelui ca un stâlp azuriu pe care se sprijină cerul. A văzut și muntele de umbră făcut după răsăritul soarelui care se ascunde în pământ odată cu ridicarea soarelui.

Oamenii muntelui care sunt de înălțime mai mare decât el, iau povestit că cei care urcă pe munte și care se căsătoresc într-un timp egal cu cel mult numărul de zile de la degetele de la o mână, vor avea o căsătorie lungă și fericită și mulți copii sănătoși, povestire care a creat o atmosferă destinsă și plăcută celor prezenți, înțelegând interpretarea dată de Telu. El arată familiei, precum și membrilor comunității sale, tăblița lucrată de el pe care se găsesc încrustate numele lui, al Mirei și a lui Lob, un obicei al celor din zona muntelui prin care comunică între ei, trimițând și primind informații. Le prezintă mai multe tăblițe luate de la oamenii muntelui în care sunt încrustate cereri, informații și răspunsurile primite. Aceste tăblițe reprezintă cea mai mare curiozitate cu care s-a întors din munte Telu, în care se găsesc cuvinte ce prezintă informații care nu se șterg niciodată decât prin distrugerea tăblițelor realizate din pământ ars (argilă). Încă nu plecase Ler cu soția și însoțitorii spre comunitatea lor, că cei din comunitatea lui Telu au început construcția locuinței noii familii, obicei care exista de mai mult timp la aceștia, obicei care va fi preluat și de Ler pentru comunitatea de la apa cea mare.

După doua zile, locuința lui Telu și al Mirei, la construcția căreia au participat și vânătorii care l-au însoțit pe tatăl Mirei Ler, este terminată adăugându-se și țarcurile pentru caprele și oile primite în dar de la părinții Mirei precum și animalele primite de la părinții lui Telu. După terminarea locuinței și mutarea familiei Telu și Mira, tatăl Mirei cu însoțitorii își iau rămas bun de la Telu, familia și comunitatea acestuia și de la Mira și promit că vor mai veni și altă dată, dar

52

Cronici de familii vrâncene

îi așteaptă și pe părinții lui Telu să le facă o vizită. Mama Mirei și Lir sunt cei mai afectați de rămânerea Mirei într-o comunitate străină deși știau că Telu va avea grijă de ea la fel ca și mama ei și poate din când în când se vor mai vizita.

Lob era prezent toată ziua prin curte, pe lângă Telu, care nu a uitat că l-a supărat atunci când a pierdut lupta cu un câine din comunitatea de la apa cea mare și pentru ca în viitor să nu se mai repete astfel de situații, a început un program riguros de antrenament. Deși nu manifesta prea mare plăcere pentru această instruire, Lob a acceptat să fie activ mai ales că primea de fiecare dată unele stimulente plăcute, laude, dar și porții suplimentare de carne de vânat. Instruirea a fost finalizată cu mult succes iar la organizarea unor noi concursuri cu alți confrați a câștigat detașat.

Telu și Mira au devenit o familie unită, model pentru comunitate, au avut împreună cinci copii, trei băieți și două fete, au vizitat de câteva ori bunicii de la apa cea mare (Siretul) primind și vizita acestora precum și vizita lui Lir care a venit împreună cu soția sa și cei doi băieți.

Lob a trecut în împărăția umbrelor, însă metoda preluată de la el, ca cei mai destoinici câini să tragă târșul, a rămas ca obicei apreciat și folosit cu succes în comunitățile din zonă. Laia și ea a mai avut câteva rânduri de pui și după același obicei tot cu un tată lup, asigurând câini din cei mai viguroși și puternici, ajutoare de nădejde comunității.

Telu a devenit un iscusit și neînfricat vânător și după plecarea tatălui său Tor, în împărățirea umbrelor, a devenit un priceput șef al comunității. În timpul lui, comunitatea a devenit una din cele mai mari și organizate, s-au extins suprafețele plantate cu pomi fructiferi, arbuști de zmeură, mure, alune și vită de vie. A sporit numărul și calitatea animalelor printr-o selecție atentă a celor mai viguroase și productive. Dornic să mai vadă încă odată muntele cel mare de piatră, a mers împreună cu doi dintre băieți săi, trecând pe la bunicii de la apa cea mare. Au stat câteva zile cu meșterii care încrustau cuvinte în tăblițele din lut ars, au preluat acest meșteșug pe care l-au transmis și altor comunități devenind astfel o modalitate de a transmite prin curieri, informații la distanță de la o comunitate la alta. Au preluat și aplicat meșteșugul

53

Cronici de familii vrâncene

confecționării vaselor din lut incizat și ars în cuptoare pe care aplicau și desene în diverse culori.

Telu, în preumblările lui a cunoscut mai multe comunități din jur, ajutându-i în diverse ocazii. Fiind apreciat pentru activitățile desfășurate a devenit un fel de Șef de Trib timpuriu care a coagulat mai multe comunități ce se ajutau și colaborau în realizarea unor obiective importante, necesare existentei și dezvoltării sociale.

Au trecut în goană sutele de ani, până la epoca bronzului timpuriu 3.500-2.200 î.Hr. apoi epoca fierului 1.100500 î.Hr. Apar și se dezvoltă triburile dacice pe zone tot mai întinse. Tribul format în zona din care provenea Telu și urmașii lui a devenit unul din cele mai mari și mai renumite în luptele de apărare, unde s-a dezvoltat meșteșugul prelucrării vaselor din lut incizat și ars, dar și fabricarea tăblițelor, care se foloseau în toată zona pentru a transmite și primi știri și informații importante pentru comunitate.

Cu timpul au apărut printre membrii comunității unele persoane, atât femei cât și bărbați, care încercau să explice unele întâmplări și fenomene prin existența unor forțe supranaturale, necunoscute de comunitate și care erau puse pe seama unor forțe care vin de undeva de sus. Aceștia erau la început un fel de vraci, apoi au fost considerați ca preoți, persoane dăruite cu anumite însușiri și percepții, care puteau interpreta întâmplări și cauzele care le produceau precum și modalitățile de a limita fenomenele nedorite prin descântece și rugăciuni, realizate de membrii comunității.

Prin folosirea tăblițelor incizate, dar și prin transmiterea de la om la om, prin viu grai, a apărut ideea nemuririi oamenilor și în special atunci când aceștia aduc unele beneficii și sunt în slujba comunității.

A apărut un om, o divinitate, cu însușiri deosebite, din afara comunității, de undeva dinspre mare spuneau unii, alți că de peste munți, care transmitea oamenilor că dacii sunt nemuritori în special când luptă pentru existența, bunăstarea și apărarea vieții și avuției membrilor comunității. Numele lui era Zamolxis, și a început să fie cunoscut cu circa 650-600 de ani înainte de era noastră fiind venerat atât ca zeu, cât și ca om.

54

Cronici de familii vrâncene

Nici astăzi nu se cunoaște exact dacă a fost doar un mare preot dac, care a primit învățătura de la înaintașii săi, sau a fost așa cum se mai spune și discipol al lui Pitagora fie din dorința proprie sau ca sclav a acestuia. A fost eliberat se spune din sclavie, de către Pitagora, după ce acesta a înțeles că are de-a face cu un mare înțelept al neamului geto-dacilor de la care și el a avut de preluat și de învățat mai multe despre lume, viață și existență.

Oricum, fie ca om liber sau după ce a fost eliberat din sclavie, ca discipol al lui Pitagora, se pare că Zalmoxis a stat trei ani într-o peșteră unde si-a consolidat convingerea că oamenii sunt nemuritori, referindu-se în special la geto-daci, concept care a fost înțeles și preluat de toate triburile getodacice, dar și de alte populații.

Se pare că învățăturile lui Zalmoxis, despre nemurirea oamenilor, de care vorbește și Strabon în scrierile sale, erau bine cunoscute de filozofii greci, dar și de cei din toată zona Palestinei și în special a modalității prin care aceste învățături erau gândite și transmise, din peșterile dacice.

Unde o fi fost Hristos din Galilea, nu din Israel, de la vârsta de 12 ani până la 30 de ani, care din copilărie avea aplecare spre concepțiile filozofice despre oameni? De unde a preluat concepția filozofică despre nemurirea oamenilor, pentru că grecii și alte neamuri nu o aveau?

Despre Zalmoxis ne-au rămas informațiile că a fost un mare filozof geto-dac al epocii sale, un zeu al geto-dacilor, care a emis prima dată conceptul nemuriri. * Triburile geto-dacice se unesc și formează primul stat, sub regele Burebista la anul 82 î.Hr. care este un oponent important al imperiului roman. Sub Burebista, teritoriul TracoDaciei s-a extins, îngrijorând imperiul roman care era în expansiune în mai multe zone până în Palestina. Regele Burebista pregătea o confruntare cu romanii al cărui împărat era Cezar care la origini se trăgea tot din neamul tracilor ceea ce presupunea un război fratricid. Burebista este ucis prin trădare de către unii supuși ai săi și nu mai are loc marea confruntare dintre cele mai importante forțe militare ale vremii. *

55

Cronici de familii vrâncene

În toate epocile istorice și până în epoca noastră, după Hristos, înaintașii noștri au trăit toate evenimentele ca participanți activi, contribuind la dezvoltarea societății umane, în toate zonele din Dacia istorică.

In narațiunea prezentată în care am dat frâu liber imaginației, de fapt o ficțiune, am constatat la un moment dat că evenimentele prezentate vin de undeva din subconștient, că am trăit acele evenimente prin străbunii mei și pun această revelație prin câteva elemente de natură științifică. Știm deja că apa este cel mai important element de pe pământ, dar cred că și din univers. În fiecare moment al vieții noastre, apa este în noi și prin noi. Cine a adus apa și de unde a venit? La această întrebare nu poate răspunde decât apa.

Este de notorietate că apa are memorie. Corpul omenesc în ansamblul său este compus din circa 75-80% apă, iar creierul uman conține aproximativ 73% apă.

Apa este compusul cu cea mai mică moleculă. Are proprietăți unice care nu se mai întâlnesc la alte substanțe.

Apa este singura substanță de pe pământ care poate exista în trei stări de agregare: lichidă, solidă și gazoasă. Este prezentă în toate organismele, bacterii, plantele și animalele; în lipsa apei nu există viață. Cea mai importantă caracteristică a apei este structura ei, în condițiile în care compoziția chimică rămâne aceiași, nu se modifică. Structura este dată de modul cum sunt organizate moleculele, fiind influențată de o multitudine de factori externi din mediul înconjurător.

Moleculele de apă în anumite condiții de existență, se unesc și realizează ceea ce se cheamă clustere, sau grupuri de molecule, cu caracteristice diferite, de la o situație la alta.

Oamenii de știință au ajuns la concluzia că aceste clustere funcționează ca și celulele de memorie, în care apa ca principal element, înregistrează întreaga interacțiune cu lumea înconjurătoare de la începuturi și până la zi și pe mai departe se conectează la, sau în conștiința universală.

Instrumente moderne au pus în evidență că în fiecare dintre celulele de memorie ale apei, adică în fiecare cluster, se găsesc circa 440 de mii de unități informaționale, fiecare fiind responsabil de modul său de interacțiune cu mediul înconjurător. În existenta și dezvoltarea clusterului unele

56

Cronici de familii vrâncene

molecule vin și altele pleacă, dar informația se păstrează și se transmite mai departe.

După cum se știe, creierul uman este format din circa 73% apă și are o greutate de 1300-1400 grame, din care 60% (raportat la substanța uscată) este grăsime, ce reprezintă circa 25% din colesterolul corpului uman. Creierul încorporează în capacitatea sa, aproape 86 de miliarde de celule nervoase.

Am prezentat câteva date despre corpul omenesc și apa care asigura existenta, dezvoltarea și conexiunea cu spațiu înconjurător. În apă sau în memoria ancestrală conectată prin eter la conștiința universală se păstrează memoria de la începuturile existenței umane și a fiecărui individ în parte. Noi păstram memoria venită de la înaintașii noștri păstrată în conștiința universală și o dăm mai departe urmașilor până la sfârșitul existentei umane și a universului.

La procreare omul primește o părticică de materie un atom sau moleculă în care apa este predominantă, cu toată informația genetică a rasei și a înaintașilor săi pe care o transmite mai departe. De fapt, noi primim un duh, pe care îl creștem și dezvoltăm și la sfârșit atunci când trecem în neființă, ne iese sufletul sau, așa cum se mai spune, ne dăm duhul, dar memoria se păstrează, se înmagazinează, în conștiința universală, iar o parte se transmite urmașilor. Mintea este legătura dintre creier și conștiința universală sau conștiința cosmică.

Am ținut să fac această precizare, pentru a demonstra că atunci când mi-am propus să prezint din imaginație o perioada din viața înaintașilor, am simțit că ceea ce am povestit s-a întâmplat, cu mai mult sau mai puțin adevăr, cu unul din înaintașii mei, care mi-a transmis ceva din memoria Familială conectată la conștiința universală și mai departe eu o s-o transmit prin urmași mei. În continuare o să încerc să prezint, cu datele pe care am reușit să le colectez din diverse surse, despre cei mai îndepărtați străbuni în ideea de a nu-i uita și a le păstra vie amintirea trecerii lor prin viață.

57

Cronici de familii vrâncene

PARTEA ÎNTÂI PREZENTARE ARBORELUI GENEALOGIC AL FAMILIEI BĂLAN Așa cum mi-am propus, pentru prima parte a acestei narațiuni, fiind vorba despre o cronică de familie, o să urmărim în principal existenta și dezvoltarea familiei Bălan.

Din relatările înaintașilor familiei, s-au obținut unele dovezi despre cel mai îndepărtat strămoș cunoscut al familiei, numit familial de urmași Moșu, desigur și Bălan, care a devenit cunoscut și important mai ales prin preocupările sale majore puse în slujba concetățenilor contemporani, dar și prin relațiile sale cu unele personalități populare care au intrat și rămas în memoria colectiva prin implicarea lor în istoria neamului românesc.

Dacă avem în vedere, existența unei situații statistice nominale din anul 1820, evidențiată și în Monografia comunei Gura Caliței, unde sunt menționate familiile care locuiau la acea dată în localitatea Lacul lui Baban, în număr de 32, din care 5 familii de frunte, printre ele fiind familiile Ion Bălan, Neagu Bocu și Vasiloiu Pârcălabul, putem conchide de aici încolo, fără a greși, că Moșu era Ion Bălan. Prezența lui Moșu, Ion Bălan, de loc din Bălănești în Constandoiu (Lacul lui Baban) localitate limitrofă, este legată probabil de căsătoria sa cu Buna, care provenea dintr-o familie avută, poate chiar din familia lui Vasiloiu Pârcălabul, care deținea o poziție sociala importantă în Constandoiu (Lacul lui Baban).

58

Cronici de familii vrâncene

I. MOȘU, ION BĂLAN CEL MARE Din datele statistice ale recensământului din anul 1838, în Monografia comunei Gura Caliței, localitatea Lacul lui Baban, la poziția 38, îl identificam pe Moșu ca fiind Ion Bălan cel Mare, în vârstă de 43 de ani și soția sa Ioana, în vârstă de 27 de ani, având și un copil minor de doi ani, Radu. Conform acestor date, Moșu, Ion Bălan cel Mare este născut în 1795, iar Buna, Ioana, este născută în 1811. Se pare că această soție Ioana era cea de a doua soție întrucât Moșu, Ioan cel Mare a avut cu prima soție tot o Ioana, trei băieți, Constantin, Iacovu și Toma. În perioada de existență a Moșului, Ion Bălan Cel Mare și Buna, satele erau categorisite în principal ca sate mici, și satele mari, cu populație mai mare și foarte rare în statistica vremii. Satele, după un alt criteriu, erau categorisite ca sate „ascultătoare”, care depindeau de un stăpân și astfel puteau fi: sate domnești care erau așezate pe moșiile domnești, sate boierești așezate pe moșiile boierești și sate mănăstirești așezate pe moșiile mânăstirești, locale sau închinate.

Corelând datele și evenimentele, putem conchide ca familia lui Moșu, Ion Bălan cel Mare, era așezată într-un sat „ascultător” un sat boieresc, făcând parte din moșia lui Iancu Borănescu, unul din cei trei frați Borănescu, care dețineau moșiile în componența cărora intrau satele Poenile, Bălănești, Groapa Tufei, respectiv Constandoiu -Lacul lui Baban.

Moșu, Ion Bălan cel Mare, din datele statistice corelate cu informații de la urmași se îndeletnicea cu agricultura, ca activitate de baza, la fel cum se întâmpla în mai toate familiile.

Astfel, anual se ocupa de sădirea și îngrijirea pomilor și vitei de vie, cultivarea și îngrijirea porumbului și a altor culturi perene, precum și cu creșterea și îngrijirea animalelor.

Produsele din câmp erau recoltate și depozitate în spații speciale amenajate pentru a nu fi afectate de intemperii și dăunători, asigurând astfel hrana oamenilor și a animalelor din gospodărie. Strugurii recoltați, erau zdrobiți până mai recent, adică sfârșitul secolului XX, într-un vas special din lemn, numit hârdău, cu mustitorul, un toiag gros din brad ce

59

Cronici de familii vrâncene

avea la partea inferioară mai multe excrescențe, provenite din ramurile proprii acestuia, obiecte sau unelte păstrate în familie până în zilele noastre. Procesul de vinificație, impunea câteva zile de staționare în boască, se scotea mustul din vasul pentru decantare, iar restul ciorchinilor zdrobiți, se storceau în saci speciali din pânză de cânepă sau iută, prin călcarea cu picioarele, într-un jgheab care asigura colectarea în dejă (vas din lemn de înălțime mică). Mustul astfel colectat, se depozita ca și acum, în butoaie din lemn cu un volum în funcție de cantitatea acestuia, asigurându-se un spațiu de siguranță pentru creșterea volumului din timpul fierberii (maturării).

Ioana, soția lui Moșu, rămasă în amintirea urmașilor cu numele de Buna, era o femeie frumoasă, harnică și pricepută în treburile gospodărești. Trebuie remarcat că la acea dată, toată îmbrăcămintea, încălțămintea și cele necesare în gospodărie, erau lucrate manual din materiale prelucrate, ce proveneau de la animale și de la unele plante textile. În preocupările Bunei, erau și cultivarea legumelor necesare gospodăriei și îngrijirea animalelor și pasărilor de curte. Pentru perioada de iarna, Buna organiza din timp activitatea de preparare și conservare a produselor, care asigura hrana familiei. De asemenea, asigura prelucrarea materiilor prime necesare țesutului: spălatul, vopsitul și torsul lânii, inului și cânepii. Războaiele erau montate din timp în încăperi încălzite și bine luminate, care asigurau activitatea permanentă pe timp de iarnă a femeilor și fetelor din familie. În afara activităților de bază din gospodărie, Moșu avea și unele preocupări speciale, de vindecător, un fel de vraci local, cunoscând toate plantele vindecătoare și combinațiile dintre ele, care preparate sub formă de ceaiuri sau macerate în țuică, aduceau alinare și vindecare mai multor afecțiuni, atât ale stomacului, cât și de natură reumatică.

Moșu avea o cămară specială, dotată cu rafturi, în care erau orânduite cu grijă plantele în funcție de întrebuințările și calitățile acestora, unde avea acces numai el. Fire inovatoare, folosea plantele și pentru băi, macerate anterior în apă caldă sau fiartă, fiind la fel de folositoare în tratarea unor afecțiuni și în special pentru cele reumatismale, dar și pentru boli de piele.

60

Cronici de familii vrâncene

Culegerea de plante și flori vindecătoare, l-a purtat pe Moșu, nu numai prin zona de baștină, dar și prin alte locuri.

Călare, cutreiera pajiștile și pădurile din zonele limitrofe domiciliului, (Constandoiu) Lacul lui Baban, Bălănești, Groapa Tufei, Șotârcari, Cocoșari, Dealul-Lung, Poienile, dar și la distanțe mai mari, pentru culegerea de plante și aflarea a noi întrebuințări a acestora.

Așa se face, că a cunoscut calitatea și importanța și a unor ape vindecătoare, minerale cum le denumim noi acum, cum ar fi cele din localitatea Motnău din munții Vrancei. Aceste ape, folosite pentru bai, aduceau și aduc și acum vindecare și ameliorare suferințelor și durerilor reumatismale. La distanță de circa 15-20 de kilometri, Moșu se ducea cu căruța cu câteva butoaie, vase din lemn, și aducea apa de la Motnău în Bălănești și Constandoiu (Lacul lui Baban), pe care o împărțea celor cu afecțiuni sau făcea băi acasă pentru cei interesați.

Tot mai preocupat de calitatea apelor cu efecte vindecătoare, a ajuns în urma unor informații și în localități mai îndepărtate, cum ar fi în localitatea Vizantea din munții Vrancei, aflată la circa 30-40 de kilometri pe drumuri de care și cărări, unde se găseau și se mai găsesc și în prezent, ape vindecătoare pentru cură internă și externă. Cutreierând munții Vrancei, pentru a cunoaște și colecta noi plante a ajuns și la Soveja, astăzi o frumoasă și cunoscută stațiune climaterică, unde se înregistrează una din cele mai importante cantități de ozon din pădurile României.

Cu această ocazie, s-a cunoscut și s-a împrietenit la Câmpuri, o localitate în apropiere de Soveja, cu Ion Roată, Moș Ion Roată cum va fi cunoscut mai târziu în zonă, în Moldova și mai târziu în toată România, cel care va deveni o figură remarcabilă, legendară, a Unirii Principatelor Romane.

Despre Moș Ion Roata, știm că a fost ales la vârsta de 50 de ani, deputat în Divanul Ad-hoc de la Iași, din Principatul Moldovei, ca reprezentant al județului Putna. Deși nu știa carte, ca mai toți țăranii români la acea dată, Moș Ion Roată, s-a dovedit a fi cel mai potrivit pentru a-și reprezenta semenii și interesele lor. Prin el, s-a auzit și vocea vrâncenilor, care doreau Unirea Principatului Moldovei cu Tara Românească, dar și acțiuni pentru împroprietărirea țăranilor clăcași, săraci.

61

Cronici de familii vrâncene

Datorită poziției sale ferme împotriva boierimii hrăpărețe, solicitând împroprietărirea țăranilor, a fost închis la Iași de poliție, la încheierea lucrărilor Divanului Ad-hoc, pârât fiind de boierii hrăpăreți din Divan, însă a fost eliberat la intervenția personalităților Județului Putna respectiv a prefectului.

Din documentele vremii, aflăm că Moș Ion Roată a fost persecutat în continuare de boierul din satul său natal Câmpuri, a fost scuipat în obraz așa cum a relatat el, când a cerut acestuia să înceteze cu persecuțiile. Moș Ion Roata, țăran cu frica lui Dumnezeu, respectuos cu semenii săi, a considerat această fapta urată ca o mare jignire adusă țăranului român de către boierii timpului.

La o întâlnire cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, când acesta se afla în vizită prin țară la Adjud, în apropiere de locul lui de baștină, Moș Ion Roată i s-a plâns, ocazie cu care domnitorul l-a sărutat pe obraji și i-a spus să arate sătenilor, că domnitorul Cuza i-a spălat rușinea și l-a sărutat acolo unde a fost scuipat de boier. Prin tenacitatea și curajul său deosebit, prin pilde memorabile, a influențat Divanul Ad-hoc de la Iași în realizarea Unirii Principatelor Romane.

Moș Ion Roată, l-a rugat și influențat pe istoricul patriot Mihail Kogălniceanu, cu care s-a întâlnit de mai multe ori și cu care devenise apropiat și chiar prieten, să-l informeze și să-l roage pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, din partea țăranilor români-vrânceni, să dea legi și pentru țăranul român năpăstuit de boierimea avară și de către mănăstiri.

Pentru meritele sale deosebite, Moș Ion Roată a fost decorat cu medalia Ordinul Steaua României, de către ministrul de interne și externe de atunci, istoricul patriot Mihail Kogălniceanu, care a fost deputat pentru județul Vrancea ca și Moș Ion Roata la momentul Unirii Principatelor Române și, mai apoi, prim ministru de mai multe ori, susținut de Alexandru Ioan Cuza și nu numai.

Moș Ion Roată a continuat să fie persecutat și intimidat de boierul din Câmpuri, fiind nevoit să-și părăsească satul natal și s-a mutat în satul vecin, Gura Văii, acolo unde se întâlnea uneori cu Moșu, Ion Bălan cel Mare. A trăit și satisfacția să apuce ziua când la propunerea primului-ministru, istoricul Mihail Kogălniceanu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza,

62

Cronici de familii vrâncene

a promulgat Legea Rurală, de împroprietărire a țăranilor români din moșiile domnești, mănăstirești și din cele ale boierilor arendași după ce a dizolvat parlamentul țării unde se găseau în majoritate boieri care se opuneau împroprietăririi.

Moș Ioan Roată a murit în anul 1882, la vârsta de 76 de ani, în localitatea Gura Văii din Vrancea unde se autoexilase.

A fost o prietenie sinceră și durabilă între cei doi bărbați, care s-au vizitat de mai multe ori în localitățile de baștină și putem fi mândri că Moș Ion Roată, prietenul de suflet a lui Moșu, Ion Bălan cel Mare, a vizitat și Constandoiu Lacul lui Baban și a preluat și de aici voința de unitate a românilor dintre cele două provincii românești, precum și dorința pentru împroprietărire a țăranilor, care împovărați de cârmuire, mănăstiri și boieri, duceau greul în țară.

Din căsătoria lui Moșu, Ion Bălan cel Mare cu Buna Ioana, conform arborelui genealogic, au rezultat trei copii, trei băieți: Constantin I. Bălan, Iacov I. Bălan și Toma I. Bălan.

Conform datelor culese, din care unele se regăsesc și în monografia comunei Gura Caliței, se constată că băieții Moșului, trei la număr, îndeplineau condiția impusă la reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din anul 1864, pentru împroprietărirea familiilor de clăcași, fiind căsătoriți și având boi și căruță, astfel încât au fost împroprietăriți din moșia boierului Iancu Borănescu din comuna Lacul lui Baban, cu câte 7 pogoane și 19 prăjini de pământ, pentru care au plătit suma de 100 lei și 24 parale așa cum prevedea legea.

Grație preocupărilor migăloase a unchiului nostru Neculai V. Bălan, profesor emerit care în ultima parte a activității a fost profesor la Colegiul I. L. Caragiale din Ploiești, dispunem astăzi de un Arbore Genealogic, destul de amănunțit, privind existența nominală și numerică a celor care provin din familie. Devine destul de anevoioasă și complicată prezentarea integrală, numeric și nominal a acestora, care au ajuns la a 9-a și chiar a 10-a generație, cu sute de membri, de aceea voi trata mai pe larg, pe acei membri care provin în linie directă de la Moșu, Ioan Bălan cel Mare, respectiv cronologic, Iacovu I. Bălan, Dragomir I. Bălan, Vasile D. Bălan, Ioan V. Bălan și urmașii în linie directă și las posibilitatea următorilor să cerceteze și să prezinte mai bine dezvoltarea familiei.

63

Cronici de familii vrâncene

II.1. CONSTANTIN I. BĂLAN Constantin, primul copil al soților Moșu, Ion Bălan cel Mare și Buna - Ioana, s-a născut, probabil în perioada 18241826, a copilărit și a trăit în Lacul Baban. Încă din copilărie, s-a dedicat familiei, fiind și primul ajutor în activitatea părinților, a deprins de la tatăl său pasiunea pentru agricultură, dar și colectatul și folosirea plantelor vindecătoare. Deși avea circa 14-15 ani când s-a înființat scoală, probabil a urmat clasele primare cu învățătorul Matei Bențea, primul învățător în localitatea Lacul Baban, care a funcționat începând din anul 1839 și până în anul 1848.

A mers încă din copilărie, împreună cu tatăl său Moșu, Ion Bălan cel Mare și a adus cu căruța cu boi apa pentru băi din localitatea de munte Motnău, comuna Dumitrești. A trăit evenimentele premergătoare, dar și cele ale înfăptuirii Marii Unirii a Principatelor Romane, alături de frații și părinții săi. L-a cunoscut pe Moș Ioan Roată încă înainte ca acesta să ajungă în Divanul Ad-Hoc de la Iași, care în 1859 a votat pentru Unirea Principatelor Române. La majorat s-a căsătorit cu o fată din Lacul Baban și a avut trei copii, trei fii ca și tatăl său: pe Ștefan C. Bălan, Ion C. Bălan și Neagu C. Bălan.

III.1.1. ȘTEFAN C. BĂLAN Primul născut al familiei Constantin I. Bălan, Ștefan, sa căsătorit în Bălănești, acolo de unde provenea și Moșu, Ion Bălan cel Mare și a avut la rândul lui doi copii, pe Stanca care s-a căsătorit cu Teacă din Poenile și pe Smaranda căsătorită la Jitia, comună pe valea Râmnicului, o localitate în munții Vrancei, prin părțile Motnăului, de unde aducea Moșu apă pentru băi.

III.1.2. ION C. BĂLAN Al doilea născut al familiei Constantin I. Bălan, Ion C. Bălan, a urmat școala primară cu învățătorul Toader Bezea, care a fost învățător începând din anul 1859 în localitatea Lacul lui Baban la redeschiderea școlilor închise după

64

Cronici de familii vrâncene

revoluția din 1948. S-a căsătorit cu Maria Burlacu din Constandoiu (Lacul lui Baban) și, neavând copii, a înfiat un băiat cu numele Vasile care a preluat numele Bălan.

Ion C. Bălan, fiul lui Constantin I. Bălan, conform evidențelor statistice a primarilor din Monografia comunei Gura Caliței, a fost primar al comunei Lacul lui Baban în perioada 1900-1901, și se pare că și mai înainte a deținut această funcție, însă din păcate, nu există o situație statistică înregistrată oficial decât începând din 1896.

III.1.3. NEAGU C. BĂLAN Al treilea copil a lui Constantin I. Bălan a fost, Neagu, care la reforma domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca și tatăl și unchii săi a beneficiat de Legea Rurală din anul 1864, fiind împroprietărit din moșia boierului Iancu Borănescu din comuna Lacul lui Baban, cu 7 pogoane și 19 prăjini de pământ pentru care a plătit în timp, 100 lei și 24 parale. După căsătorie, neavând copii, ca și fratele lui Ion, a înfiat un copil pe numele său de Avram din localitatea Rașca, care a luat numele de Bălan. La rândul lui Avram N. Bălan a avut doi copii: pe Stan Bălan, căsătorit în Bălănești și o fiică, căsătorită în Plopu.

IV.1.1.1 STANCA ȘT. BĂLAN Stanca, fiica lui Ștefan C. Bălan, la maturitate se căsătorește cu Teacă din Poienile. Lipsă informații.

IV.1.1.2 SMARANDA ȘT. BĂLAN Smaranda, fiica lui Ștefan C. Bălan, la maturitate se căsătorește în localitatea Jitia. Lipsă informații.

IV.1.2.1 VASILE I BĂLAN Vasile, fiul adoptiv al lui Ion C. Bălan, s-a căsătorit cu Maria Arsene. Aceștia au avut patru copii, doi băieți, Mitică și Nae, care au murit în copilărie, probabil ca urmare a unei

65

Cronici de familii vrâncene

molime care a bântuit localitatea, o fată numită Eugenia și încă un băiat, Mihalache V. Bălan.

V.1.2.1.1. Eugenia, fiica lui Vasile I. Bălan, fiul adoptiv al lui Ion C. Bălan, s-a căsătorit cu Dragomir Tâlvăr, vecin cu cel care înserează aceste rânduri, un harnic și descurcăreț gospodar din localitate. Această familie, a avut la rândul ei șapte copii, despre al căror parcurs în viață vom prezenta în continuare câteva informații pe care am reușit să le culegem.

VI.1.2.1.1.1. Primul copil al familiei Eugenia și Dragomir Tâlvăr a fost Aneta Tâlvăr, căsătorită cu Gheorghe Pupăză, cu care a avut cinci copii: Mitu Pupăză mutat și căsătorit în București, Neculai căsătorit în localitate, Lina, căsătorită cu Mitu Brăgău și încă două fete a căror traiectorie nu o cunoaștem.

VI.1.2.1.1.2. Caterina Tâlvăr al doilea copil, căsătorită cu Ionel Bocu din localitate, împreună cu care a avut șase copii, doua fete și patru băieți. Printre băieți este și Gheorghe Bocu, născut în anul 1960, care a absolvit o scoală militara de ofițeri și Facultatea de Drept, îndeplinind și funcția de comisar șef de poliție la Focșani (prezentat pe larg în monografia comunei Gura Caliței).

VI.1.2.1.1.3. Al treilea copil al familiei Eugenia și Dragomir Tâlvăr a fost Ion Tâlvăr, care s-a căsătorit cu Aneta Șotârcă, împreună având trei copii: Dragoș, Daniela căsătorita cu Neculai Pupăză, care în prezent locuiește în Anglia și Cristi Tâlvăr căsătorit în Anglia. Acesta din urmă și-a făcut o situație bună în Anglia, dar și în localitate, unde a oferit importante ajutoare comunității locale și bisericii.

VI.1.2.1.1.4. Lina Tâlvăr, al patrulea copil al familiei, căsătorită cu Toma Bâtculescu, a avut trei copii: Dragoș Bâtculescu, fost primar al comunei Gura Caliței, care a fost prezentat pe larg în monografia comunei și două fete, Camelia și Mirela, în prezent căsătorite.

VI.1.2.1.1.5. Al cincilea copil al familiei Eugenia și Dragomir, este Vasilica Tâlvăr, căsătorită cu Gheorghe Cozma din Poenile, a avut doi copii, o fată și un băiat.

VI.1.2.1.1.6. Al șaselea copil al familiei, Viorel Tâlvăr, s-a căsătorit cu Eugenia, fiica Mariței și a lui Ene Țandără, care au avut moară în Șotârcari. Marița s-a recăsătorit cu

66

Cronici de familii vrâncene

învățătorul Dumitru Ianculescu, unchiul nostru care a fost căsătorit mai întâi cu Voica Bălan, decedată în anul 1945 la 36 de ani, sora tatălui meu Ioan-Nicu Bălan.

VI.1.2.1.1.7. Ultimul copil al familiei Tâlvăr, este Florică Tâlvăr, căsătorit cu Marcela Bocu, care au avut împreună cinci copii, dintre care două fete și trei băieți.

V.1.2.1.2. Mihalache Bălan, fratele Eugeniei, al patrulea copil al lui Vasile I. Bălan, s-a căsătorit cu Marina (Mina) Busuioc din localitate și au avut împreună șapte copii, prezentați în cele ce urmează.

VI.1.2.1.2.1. Eugenia (Ogica) Bălan, căsătorită cu Neculai Avram din Lacul Baban, care au avut la rândul lor trei copii, un băiat și două fete.

VII.1.2.1.2.1.1. Primul copil al familiei Neculai și Eugenia Avram este Valeriu Avram, cel care a devenit Preot Paroh în localitatea Lacul Baban, căsătorit cu Elena Costache, învățătoare din Gura Caliței. Preotul Avram Valeriu, un vrednic slujitor al domnului, a realizat un important lăcaș de cult în localitatea Lacul Baban, Biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe și Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, sfințită pe 19 septembrie 2010, a cărui activitate lăudabilă și prodigioasă este pe larg prezentată în Monografia comunei Gura Caliței.

Familia preotului Valeriu și Elena Avram, au împreună trei copii: Ana, Nicu și Nicoleta.

VIII.1.2.1.2.1.1.1. Ana V. Avram, căsătorita cu preotul Necula Ionuț care a slujit mai întâi la Motnău-Dumitrești iar la data întocmirii cronicii slujea la Biserica Eroilor din Buzău.

VIII.1.2.1.2.1.1.2. Nicu V. Avram este căsătorit cu Pricop Adina Alina din Iași. Au împreună două fete, Maria și Ioana. Nicu Avram a urmat exemplu și îndemnul tatălui său Valeriu Avram și a devenit și rămas preot la parohia Constandoiu (Lacul lui Baban) pentru satul Poienile.

VIII.1.2.1.2.1.1.3. Nicoleta V. Avram, geamănă cu Nicu Avram, după absolvirea studiilor universitare a plecat și lucrează de mai mulți ani în Anglia.

VII.1.2.1.2.1.2. Al doilea copil al familiei Neculai și Eugenia Avram este Maria Avram, căsătorită cu Ionel Olteanu din Gura Caliței și au împreună doi băieți.

67

Cronici de familii vrâncene

VII.1.2.1.2.1.3. Al treilea copil al familiei Neculai și Eugenia Avram este Liliana Avram, căsătorită cu preotul paroh Vasile Gavrilă din Gura Caliței care locuiește și slujește în București, a cărei activitate prodigioasă este pe larg prezentată în monografia comunei Gura Caliței.

VI.1.2.1.2.2. Al doilea copil al familiei Mihalache și Marina Bălan este o fată Aneta Bălan, căsătorită cu Aurel Buharu din satul Poenile și au împreună cinci copii, două fete și trei băieți.

VI.1.2.1.2.3. Al treilea copil al lui Mihalache Bălan este Stoica Bălan, căsătorit cu Ioana Panait din Poenile.

Aceștia au împreună patru copii, doua fete și doi băieți.

VII.1.2.1.2.3.1 Primul copil al lui Stoica Bălan este Maria Bălan, căsătorită cu Tănase Turtoi, în Gugești; VII.1.2.1.2.3.2. Luminița Bălan al doilea copil al lui Stoica Bălan, este căsătorită cu Romică Corozanu, în 2019 era viceprimar în comuna Bolotești, județul Vrancea; VII.1.2.1.2.3.3. Al treilea copil al familiei Stoica Bălan, este Petruș Bălan, căsătorit cu Luminița Mina în DumbrăveniVrancea, care au împreună trei copii, trei băieți, Dragoș, Silviu și Claudiu din care doi căsătoriți și Claudiu, student la Institutul Politehnic din București; VII.1.2.1.2.3.4. Al patrulea copil al lui Stoica, Rică Bălan, este căsătorit cu Marieta Gavrilă din Gura Caliței, și-au realizat o frumoasă locuință și gospodărie în Lacul Baban și au împreună doi fii: VIII.1.2.1.2.3.4.1 Primul copil al familiei Rică și Marieta este Giorgian Bălan, IT-ist în centrala INGB din București; VIII.1.2.1.2.3.4.2. Al doilea copil al familiei Rică și Marieta Bălan este Ionuț-Daniel Bălan, student la ASE în București la data întocmirii cronicii; VI.1.2.1.2.4. Al patrulea copil al familiei Mihalache și Marina Bălan este Măriuța Bălan, căsătorită cu Stancu Secu din Lacul lui Baban și au împreuna doi băieți, Neculai și Marian, ambii căsătoriți ; VI.1.2.1.2.5. Al cincilea copil al lui Mihalache și Marina Bălan este Dragomir Bălan (Gomiță), căsătorit cu Ioana Bocu din familia lui Ioniță și Elisabeta Bocu și au împreună trei copii: Lenuța, Daniel și Mirela;

68

Cronici de familii vrâncene

VI.1.2.1.2.6. Al șaselea copil al lui Mihalache și Marina Bălan este Catrina Bălan, căsătorită cu Ionel Toma din satul Plopu și au împreună patru copii: două fete și doi băieți; VI.1.2.1.2.7. Al șaptelea copil al lui Mihalache și Marina Bălan este Vasilica Bălan, căsătorită cu Blidaru Fănel din Gugești și au împreună patru copii: o fată și trei băieți; IV.1.3.1 AVRAM N. BĂLAN La rândul lui Avram N. Bălan fiul adoptiv al lui Toma C. Bălan, a avut doi copii: pe Stan Bălan, căsătorit în Bălănești și o fiică, căsătorită în Plopu.

II.2. IACOVU I. BĂLAN Așa cum am prezentat anterior, Iacovu I. Bălan a fost al doilea copil al Moșului, Ion Bălan Cel Mare. S-a născut cel mai probabil în anul 1926. A urmat cursurile școlii din Lacul Baban înființată pentru întâia oară în anul 1839, avându-l ca învățător pe Matei Bențea.

Iacovu, la majorat s-a căsătorit cu Măriuța, și împreună au adus pe lume și au crescut, opt copii. Ca mai toate familiile împroprietărite, muncind organizat și cu spor a reușit să devină o familie avută și apreciată. Odată cu venirea pe lume ai copiilor au venit și primele ajutoare, dar și responsabilități sporite pentru a-i crește sănătoși și bine educați, astfel încât și ei la rândul lor să devină buni și apreciați gospodari. În comuna Lacul Baban care cuprindea localitățile Poenile, Bălănești, Șotârcari, Constandoiu și Groapa Tufei, dețineau pământul în cea mai mare parte frații boieri: Iancu, Dincă și Matache Borănescu. O parte din pământ era arendat la țăranii clăcași din localitate, iar o altă parte îl lucrau cu administratori tocmiți precum și cu țiganii robi particulari, aduși probabil de boieri. Dacă în evidențele nominale din anul 1820 în Constandoiu (Lacul lui Baban), nu figura nici o familie de țigani, la recensământul din anul 1838 au fost înregistrate deja un număr de 41 de familii de țigani cu 164 membrii, localizați în Constandoiu (Lacul lui Baban). Așa cum rezultă din situația statistică a recensământului, 19 familii de țigani, dețineau câte

69

Cronici de familii vrâncene

un pogon de pământ, probabil dat în folosință de către boieri, 22 de familii nu dețineau pământ în folosință și nici o familie de țigani nu deținea animale. Aceștia depindeau în special de boieri, prestând diverse munci pe lângă conacurile boierești, dar și pe la unele familii înstărite de clăcași din localitate. În Moldova și Țara Românească, robia țiganilor a durat mai mult de 5 secole. Țiganii erau folosiți de mai multe entități, de aceea purtau diferite nume: țiganii domnești, foarte mulți, care munceau pe numeroasele moșii domnești și aduceau un venit important în bugetul statului, țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuințele zilnice ale acestor comunități precum și țiganii boierești (țiganii particulari), care constituiau personalul de servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătorițe etc. Boierii cei mai bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafuri de lăutari.

Marele patriot și om de stat, prim-ministru în mai multe guverne, Mihail Kogălniceanu, spunea într-un discurs ținut la Academia Română în anul 1891: „Emanciparea țiganilor nu sa putut face decât treptat și sub două domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor, cei particulari (boierești) rămânând în continuare robi. Dezrobirea s-a făcut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi, prima în 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească de către domnul Alexandru Ghica, printr-o lege din 1845. Această emancipare, deși numai parțială, a fost hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari (boierești) rămași încă în sclavie. Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului Ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaștere. Dovadă sutele de proprietari conștienți, care au respins orice despăgubire acordată lor de către legiuirea emancipatoare”. În continuare Mihail Kogălniceanu afirma: „... prin o generoasă renunțare, au expiat păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de țigani. Cu o mică

70

Cronici de familii vrâncene

mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în București în 1847; cea de a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855 și în București la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatra și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre.

Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat industriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și buni oratori parlamentari.

Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei”. Am încheiat citatul. Țiganii din Romania îi poarta și în prezent lui Mihail Kogălniceanu o vie amintire și un respect deosebit.

Perioada lungă de robie a lăsat o amprentă vizibilă pe majoritatea comunităților de țigani. Robia a însemnat separarea țiganilor pe sălașe de robi, fiecare cu o anumită profesie, ceea ce a contribuit și a rămas până astăzi la existența și formarea subgrupurilor de țigani, divizate pe criterii profesionale (lăutari, căldărari, fierari, spoitori, ursari, rudari etc). Și în prezent, din cauza robiei, neamurile de țigani, sunt atât de diverse, fiind imposibilă o caracterizare unitară.

N.B. Țiganii Ursarii, s-au ocupat încă o bună bucată de timp după dezrobire, cu îmblânzirea urșilor și realizarea unor spectacole ce le asigurau venituri, ajungând pana în zilele noastre 1970-1980. În 1979 fiind în excursie la Istanbul am întâlnit ursari turci cu urșii în poarta de intrare la renumitul muzeu Topkapi. * Familia lui Iacovu I. Bălan, din Constandoiu (Lacul lui Baban), al doilea fiu al Moșului Ion Bălan Cel Mare, a fost o familie numeroasă, ai cărei membri au trăit toate evenimente istorice importante, alături de alte familii de țărani clăcași cât și

71

Cronici de familii vrâncene

de familiile de țigani aduse de boieri ca robi particulari, care au fost dezrobiți și integrați în societate, alături de familiile de români cu care s-au ajutat și s-au înrudit.

Din Arborele Genealogic rezultă că familia lui Iacovu I. Bălan cu soția Măriuța Bălan, au adus pe lume opt copii, cinci băieți și trei fete: III.2.1. Primul copil al familiei, a fost Dragomir I. Bălan, născut în anul 1849 în localitatea Constandoiu - Lacul lui Baban, care se va bucura de o prezentare amănunțită în limita evidențelor și posibilităților, fiind unul din înaintașii familiei pe care o urmărim în desfășurare.

III.2.2. Al doilea copil al familiei Iacovu I. Bălan, a fost Stroe I. Bălan născut în anul 1851, care la maturitate s-a căsătorit cu o fată din Poenile și au avut un singur băiat cu numele de Vasile S. Bălan.

IV.2.2.1. Vasile S. Bălan s-a căsătorit cu Neaga, o fată din localitate și au avut la rândul lor, ca familie, șase copii: a) Ioana, căsătorită în comuna Podul Lacului; b) Dragomir V. Bălan, căsătorit în Cocoșari; c) Neculai V. Bălan, căsătorit în Poenile cu o fata a lui Simion Manea; d) Vasilica V. Bălan, căsătorită cu Curcă Lotru din localitatea Gugești; e) Paulina V. Bălan, căsătorită cu Emil Văsâi din localitatea Poenile; f) Grigore V. Bălan, căsătorit în Poenile cu o fată pe nume Oița din Tinoasa, comuna Dumitrești; III.2.3-4. Al treilea și al patrulea din copii lui Iacob I. Bălan au fost gemenii Grigore I. Bălan și fratele său Constantin I. Bălan.

IV.2.3.1.Grigore I. Bălan, născut probabil în 1855, s-a căsătorit în Lacul lui Baban și a avut trei copii: a) Ioniță G. Bălan căsătorit cu Safta; b) Gheorghe G. Bălan, lipsă informații; c) Vasile G. Bălan, căsătorit, apoi mort în război, este înregistrat în lista de evidențiere a eroilor din Lacul lui Baban la poziția 29 din Monografia comunei Gura Caliței.

IV.2.3.2. Fratele geamăn, Constantin I. Bălan, a plecat în lume și se pare că s-a căsătorit undeva prin Dobrogea.

72

Cronici de familii vrâncene

III.2.5. Al cincilea copil al familiei Iacovu I. Bălan, a fost Ion I. Bălan, născut în 1859, căsătorit în Bălănești care în anul 1959 la vârsta de 100 de ani, trăia în Bălănești alături de cei 27 urmași; copii, nepoți și strănepoți, mulți dintre ei cu familii și buni gospodari.

Ion I. Bălan, la rândul lui a avut cinci copii: Safta, Măriuța, Radu, Grigore și Marica: IV.2.5.1. Safta I. Bălan, căsătorită cu Neculai Bocu din Lacul lui Baban, care la rândul ei a avut opt copii: Gheorghe, Tinca, Ioana, Neculai, Voica, Ionela, Toma și Marica; IV.2.5.2. Măriuța, căsătorită cu Vasile Răduță din localitatea Cocoșari. Lipsă informații.

IV.2.5.3. Radu I. Bălan, căsătorit, a avut patru copii; Vasile, Neculai, Ionel și Măriuța. Lipsă informații.

IV.2.5.4. Grigore I. Bălan, căsătorit cu Maria în Bălănești, au avut patru copii: Gheorghe Gr. Bălan, mort în primul război mondial; Lenuța căsătorită cu Ion Cocioaba din satul Constandoiu; Ioana, căsătorită cu Bezea Ionel în Plăinești și Smaranda, căsătorită cu Avram Gheorghe în localitatea Constandoiu.

IV.2.5.5. Marica I. Bălan, căsătorită cu Vasile Tâlvăr din Constandoiu, au avut șase copii: Mihalache, căsătorit în Dumbrăveni; Ioana, căsătorită în Poenile; Dobrică, căsătorit în Dragosloveni; Ioniță căsătorit în Constandoiu; Gheorghe căsătorit în Poenile; Marița căsătorită în Constandoiu (Lacul lui Baban).

III.2.6. Al șaselea copil al familiei Iacovu I. Bălan a fost o fiică, căsătorită în Dumitrești cu Arghir Lungu; au avut un fiu, pe Ion Lungu căsătorit cu Rada, care au avut la rândul lor trei copii: Mieluș Lungu, profesor; Dide Lungu, funcționar la primărie și Cornel Lungu, funcționar; III.2.7. Al șaptelea copil al familiei Iacovu I. Bălan a fost tot o fiica, căsătorită cu Stan Ghiorghiță din Plopu, care au avut la rândul lor cinci copii: IV.2.7.1. Ion S. Gheorghița căsătorit în Plopu; IV.2.7.2. Gheorghe S. Gheorghița căsătorit în Plopu; IV.2.7.3. Mihalache S. Gheorghița căsătorit în Plopu; IV.2.7.4. Vasile S. Gheorghița căsătorit în Plopu; IV.2.7.5. Radu S. Gheorghița căsătorit în Plopu;

73

Cronici de familii vrâncene

III.2.8. Al optulea copil al familiei Iacovu I. Bălan a fost tot o fiica, căsătorită cu Gheorghe Teaca din Poenile.

Se pare că Ioana soția lui Moșu, Ion Bălan Cel Mare, a murit de tânără și Moșu s-a recăsătorit tot cu o Ioana și îl regăsim în Monografia comunei Gura Caliței la recensământul din 1838 la poziția 38, la vârsta de 43 de ani, având și un fiu, Radu, în vârstă de doi ani, despre care nu mai există date concrete.

II.3. TOMA I. BĂLAN Al treilea copil al familiei Moșu Ion Bălan cel Mare, a fost Toma I. Bălan, care s-a căsătorit în Lacul lui Baban și a avut o fiică. Toma I. Bălan, gospodar cu o singura pereche de boi, a beneficiat de împroprietărire, prin Legea Rurala din 1864 și a primit din moșia boierului Borănescu patru pogoane și 15 prăjini de pământ pentru care a plătit boierului Iancu Borănescu, 71 lei și 20 parale.

Ca și ceilalți doi frați, Toma la maturitate s-a însurat cu o fată din Lacul Baban și au avut o fată frumoasă și harnică.

Ca de obicei la vârsta majoratului, la 18 ani, fata a ieșit la horă și fiind foarte frumoasă a fost curtată de mulți tineri.

Deși în acea perioadă, fetele erau protejate mult de părinți și în special de către mame, se pare că fata a fost scăpată de sub observația mamei și printr-o întâmplare nefericită a rămas însărcinată cu un băiat care nu a recunoscut la început copilul, situație pentru care Toma Bălan, a dezmoștenit-o și nu a mai vrut să știe de ea. Așa s-a întâmplat că averea a rămas în moștenirea lui Dragomir Bălan, primul nepot de frate Din unele investigații, gospodăria lui Toma I. Bălan lăsată moștenire lui Dragomir I Bălan, era situată pe drumul principal de circulație, din vecinătatea râului Râmna, spre localitățile Bălănești, Șotârcari și comuna Dealu Lung cu localitățile componente, respectiv legătura cu Tinoasa și Dumitrești. În casa aparținând de această gospodărie, a funcționat o prăvălie în care se comercializau băuturile de fabricație proprie, vin și țuică și fiind un vad comercial important, a funcționat și ca magazin. Pentru identificare precizam că mai târziu a devenit casa lui Radu V Bălan.

74

Cronici de familii vrâncene

PARTEA A DOUA III.2.1 DRAGOMIR I. BĂLAN (1849-1919) ȘI URMAȘII SĂI Contextul istoric Așa cum am mai precizat, ne vom ocupa în principal de ascendenții familiei Bălan până la cel care înserează această poveste de familie și descendenții săi, lăsând libertatea și îndemnul urmașilor pentru a completa cu mai mult talent această istorie cronologică a familiei Bălan.

Dragomir I. Bălan a fost primul copil al familiei Iacovu I. Bălan, așa cum s-a precizat mai sus, născut fiind în anul 1849 în localitatea Lacul Baban.

Dragomir, deși destul de mic, a trăit și înțeles însemnătatea evenimentelor istorice care au avut loc în timpul copilăriei sale; Revoluția de la 1848, și mai ales urmările acesteia, închiderea școlii; dezrobirea țiganilor din anul 1854, respectiv 1855, unirea Principatelor Române din anul 1859.

Unele evenimente le-a trăit, iar altele i-au fost povestite de Moșu, bunicul său, respectiv tatăl său Iacovu I. Bălan care au fost participanți activi la aceste evenimente.

De o importanță deosebită pentru acea perioada, au fost realizarea Unirii Principatelor Romane, membrii familiei Bălan fiind prezenți prin participarea la alegerea deputaților din județul Putna pentru Divanul Ad-hoc de la Iași, precum și celelalte evenimente de la Focșani, orașul considerat capitala unirii, străbătut de râul Milcov care cu această ocazie își releva importanța, devenind râul înfrățirii, nu cel care separa Moldova de Țara Românească. A fost o mare bucurie trăită cu intensitate de la mic la mare, de Dragomir alături de bunicii, Ion Bălan cel Mare și buna Ioana, de părinții Iacovu și Măriuța, de frații și surorile lui, cu înțelegerea specifica fiecărei vârste.

Mica Unire de la 1859, unirea Principatelor Române sub sceptrul domnitorului moldovean, Alexandru Ioan Cuza, a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român de mai târziu, din anul 1918, după primul război

75

Cronici de familii vrâncene

mondial. Unirea celor două Principate, a fost un proces care a început în anul 1848, determinat și de puternica apropiere culturală și economică dintre cele două țări romanești. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.

Prin voința populară în divanul Ad-hoc de la Iași, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în unanimitate, la data de 5 ianuarie 1859 în Moldova. Reprezentantul „Partidei Naționale”, deputatul Vasile Boerescu, care acționa în Muntenia pentru unitatea romanilor din cele două principate, într-o ședință secretă a Adunării Unioniștilor, acesta a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și în Muntenia, propunerea fiind acceptată în unanimitate.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859, era considerat de Poarta Otomană care stăpânea Moldova și Țara Românească și de Austria, care stăpânea Transilvania și Bucovina, drept o încălcare a Convenției de la Paris din anul 1858. În textul Convenției, care prevedea alegerea de domnitori locali în cele două principate, întâmplător nu se stipula că domnii aleși să fie persoane separate, așa încât, cu sprijinul Franței și Rusiei, opoziția celor doi, Turcia și Austria, nu a mai contat pentru a schimba regula. În cadrul administrării Principatelor Unite, Mihail Kogălniceanu a fost desemnat ca prim ministru și Vasile Alecsandri ca ministru de externe.

Documente inedite ne dezvăluie că Vasile Alecsandri, ca ministru de externe a fost trimis de Alexandru Ioan Cuza să îmbuneze cancelariile europene, privind alegerea aceluiași domn în cele două principate, fără a încălca Convenția de la Paris. In Capitala Franței la Paris, a reușit să vorbească cu însuși împăratul Napoleon al III, care s-a arătat îngăduitor, după ce a primit informații interesante de la Vasile Alecsandri cu privire la istoria românilor din cele două principate.

Mai greu a fost la Londra care nu părea dispusă să cedeze, însă după ce Vasile Alecsandri, care s-a dovedit un veritabil diplomat, a prezentat capacitatea de dezvoltare a Principatelor Române Unite și posibilitatea de preluare a unui volum important de mărfuri necesare din Anglia, pentru dezvoltarea principatelor unite, precum și realizarea a

76

Cronici de familii vrâncene

importante cantități de produse agricole care pot fi comercializate preferențial cu Londra și astfel a primit garanții de sprijin și din partea acestor oficialități. În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Domnul Alexandru Ioan Cuza, a unificat Parlamentele și Guvernele, realizând de fapt unirea politică a celor două principate. După înlăturarea sa de la putere în februarie 1866, de către Monstruoasa Coaliție, formată din liberali și conservatori, unirea a fost consolidată totuși prin aducerea pe tronul României a principelui străin german, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, acțiune cu care Alexandru Ioan Cuza fusese de acord în principiu înainte de Unirea Principatelor. Prin Constituția adoptată în Parlament în anul 1866, și în prezența principelui german Carol, fără consimțământul și aprobarea prealabilă a Porții Otomane, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

După votarea Legii Instrucțiunii Publice din anul 1964, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, învățământul din România cunoaște o puternică dezvoltare, astfel că învățământul primar devine obligatoriu și gratuit, o importantă realizare a acelor timpuri. În anul 1860 ia ființă Universitatea din Iași care va purta numele domnului Alexandru Ioan Cuza până în zilele noastre, iar la București Universitatea se va deschide în anul 1864.

Așa cum rezulta și din Monografia comunei Gura Caliței, învățământul public la sate, în Muntenia, a fost organizat în anul 1838. Dintr-o adresa a Înaltului Departament din Lăuntrul, din 24 ianuarie 1838 către Eforia Școalelor, rezultă că urma să se întocmească „școli pentru toate satele dintr-acest principat (Țara Românească), potrivit cu legiuirea din Regulamentul Organic”. Potrivit aceleiași adrese cei care erau datori să organizeze și să-i învețe slovele pe copiii satelor erau cântăreții bisericești. Întrucât nu existau localuri pentru scoli, cursurile urmau să se țină în diferite case particulare urmând ca autoritățile județene să asigure și construirea unor noi localuri pentru scoli într-un timp cât mai scurt.

Tineri țărani, cântăreți sau feciori de popă, erau pregătiți la orașe, pentru preluarea activității de dascăli.

77

Cronici de familii vrâncene

Cursurile cu elevii de la sate, urmau să se țină numai iarna, de la 1 noiembrie până la sfârșitul lui martie pentru ca în rest școlarii să-și ajute părinții la treburile gospodărești. Materia de predat nu era împărțită pe clase de studii, precum nici durata cursurilor și nici chiar vârsta școlarilor nu erau limitate. Învățământul se făcea pe cărțile bisericești, mai apoi pe manuale de citire, gramatici, manuale de silabism, manuale de istorie sfântă, manuale de geografie, algebra, geometrii, manuale de rugăciuni. Cei mai buni elevi, absolvenți dintre cei școlarizați, având perspectiva de a deveni noii dascăli pentru generațiile viitoare de școlari. În localitatea Constandoiu (Lacul lui Baban), prima școală s-a înființat scriptic în anul 1838, dar a funcționat practic din 1839 și până în 1848, prin repartizarea învățătorului Matei Bențea, localnic din Dealu Lung. În pofida multiplelor greutăți inerente începutului, învățământul public sătesc a continuat să se dezvolte până în anul 1848, când unii învățători ai satelor și-au adus contribuția și la răspândirea ideilor revoluționare a pașoptiștilor în rândul elevilor și a locuitorilor satelor. Ca măsură de represalii pentru aceste activități extrașcolare din partea administrațiilor și școlii, după 13 septembrie 1848, școlile sătești au fost închise, iar învățătorii care activau acolo au fost destituiți. În actuala comuna Gura Caliței, respectiv și în satul Lacul Baban, localitate fostă reședință de comună o lungă perioadă de timp, școlile s-au redeschis abia în anul 1856. Din 3 noiembrie 1859 și până în anul 1865 se regăsește ca învățător în Lacul lui Baban, Toader Bezea, cel care l-a învățat carte și pe Dragomir Bălan, care a intrat la scoală la vârsta de 9 ani. Timp de 5 ani ca elev, acesta a reușit să-și însușească învățătura predată, învățându-i carte și ajutându-i și pe alții mai mici inclusiv pe frații lui, Stroe, gemenii Grigore și Constantin și mai târziu pe Ion și cele trei surori. Întrucât școlile nu erau întreținute de stat ci funcționau doar prin contribuția benevolă a boierilor, arendașilor și locuitorilor satelor, școala se întrerupe din nou, așa cum s-a arătat mai sus în anul 1865 și se deschide abia în anul școlar 1876-1877, în plină campanie de pregătire pentru intrarea în războiul care avea să aducă independența de stat a României.

78

Cronici de familii vrâncene

După abdicarea prințului Alexandru Ioan Cuza impusă de monstruoasa coaliție, acesta a trăit măcinat de dorul de țară în străinătate, mai întâi a locuit la Paris sub numele de Alexandru Adam, apoi în mai multe locuri, la Viena, în Italia și în final în Germania unde a și murit în anul 1873, măcinat de supărare și de dorul de țară.

Pentru că se bucura de o largă simpatie din partea românilor, Alexandru Ioan Cuza a candidat rugat de români, a fost ales în Parlamentul principatelor Unite, însă nu și-a putut îndeplini prerogativele datorită opoziției liberale și în special din partea parlamentarilor din Muntenia.

După o răceală acută, Cuza moare la 15 mai 1873 la numai 53 de ani, la Heidelberg unde se mutase de curând.

Adus în țară este înmormântat la Ruginoasa în prezența prietenilor săi moldoveni, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, iar acesta din urmă, fost prim ministru, în cuvântul lui de rămas bun a spus: „Nu greșelile ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea”. Ani de-a rândul țăranii din Moldova care treceau prin fața castelului Ruginoasa, își scoteau cușma și își făceau cruce ca în fața unui sfânt.

La apropierea frontului de Ruginoasa, în cel de al doilea război mondial, un brav soldat a mutat în anul 1944, rămășitele pământești ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Până în anul 1946 Cuza Vodă, s-a odihnit la Curtea de Argeș pentru ca apoi să fie mutat la biserica Trei Ierarhi din Iași, unde se odihnește și în prezent, alături și de domnul Moldovei din perioada 1710-1711, filozoful și istoricul Dimitrie Cantemir.

La biserica din Ruginoasa, la primul loc de veci al domnitorului, a rămas un monument care amintește de viața și activitatea puse în slujba țării de către marele patriot român domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Năzuința românilor de a-și dobândi autonomia și independența s-a manifestat încă de la începutul veacului al XVIII-lea, odată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii români. Adoptarea Constituției de la anul 1866, fără asentimentul Porții și fără menționarea suzeranității otomane, erau dovezi clare de independență. În vara anului 1875, ne mai putând suporta jugul turcesc, izbucnește răscoala antiotomană din Bosnia și

79

Cronici de familii vrâncene

Herțegovina, urmată în anul următor de declanșarea războiului Serbiei și Muntenegrului împotriva Imperiului Otoman. Mihail Kogălniceanu, ca ministru de externe în guvernul liberal, la 16 iunie 1876 într-un memoriu adresat Porții și puterilor garante europene, cere recunoașterea: „independenței statului român” și a numelui de „România”, document important, întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităților turcești și austriece, cu rezervă și/sau ostilitate și din partea altor mari puteri precum Germania, dar și Rusia.

La 4 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu semnează o Convenție cu Rusia care intrase deja în război cu Imperiu Otoman, prin care armatele acesteia sunt lăsate să treacă pe teritoriul României, în condițiile respectării integrității țării.

Odată ce Convenția româno-rusă care este dată publicității la sfârșitul lunii aprilie, drept răspuns, Poarta începe ostilitățile împotriva României, fără declarație de război, bombardând malul românesc al Dunării (Orașul Calafat).

Armata română, a cărei mobilizare fusese decretată la 6 aprilie 1877, concentrată spre Dunăre, la sud de București și în jurul orașului Calafat, a ripostat la rândul său, prin bombardarea intensă a orașului Vidin și a împrejurimilor.

Conform decretului de mobilizare generală sunt aduși pe linia frontului 58.700 luptători care reprezintă armata română de operațiuni împotriva Porții Otomane. Bazele noii armate române și instruirea ei au fost puse în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, răspunzând în Parlament unor interpelări, a declarat: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte(cu Poarta), ce suntem?

Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. În aceeași zi, Independența României era proclamată și la Senat. Se votează Proiectul de lege prin care tributul anual de 914.000 lei ce se dădea Turciei era anulat și destinat întreținerii armatei române. În pofida unei atitudini arogante a autorităților ruse, colaborarea militară și intervenția trupelor române, s-a impus numai în momentul în care ofensiva trupelor ruse la sud de Dunăre, a întâmpinat o puternică rezistență din partea Turciei, siguranța victoriei fiind grav compromisă. La 8 iulie 1877, va

80

Cronici de familii vrâncene

avea loc primul eșec al trupelor ruse asupra Plevnei, urmat peste 10 zile, de un al doilea eșec, cetatea dovedindu-se imposibil de cucerit cu forțele militare proprii angajate de către Rusia țaristă. În acest moment a survenit cererea de ajutor urgent cerut din partea marelui duce Nicolae al Rusiei, adresată României, domnitorului Carol I, care a fost acceptată.

Trupele ruse și cele românești din zona Plevnei sunt plasate numai sub comanda domnitorului român Carol I, secondat de către generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov și de generalul român Alexandru Cernat.

La 30 august 1877, armata română participă la cel de al treilea atac asupra Plevnei și după o luptă sângeroasă, cu pierderi deosebit de grele, cucerește reduta Grivița I, apoi peste o săptămână, ducând alte două bătălii sângeroase pentru cucerirea redutei Grivița II, unde trupele turcești opun o rezistență înverșunată. Asediul Plevnei avea să înceteze, după o rezistență de peste 5 luni, abia la 28 noiembrie 1877, când generalul turc Osman Pasa rănit, a capitulat. Între timp, până la cucerirea Plevnei, care marca cea mai grea etapa a războiului, anticipând sfârșitul său, trupele romane, au participat alături de trupele ruse, la bătălia pentru cucerirea Rahovei, unde trupele române au obținut o strălucită victorie la Smârdan, contribuind apoi decisiv, în zilele următoare, la operațiunea de cucerire a fortăreței Vidinului.

Au căzut de-a lungul bătăliilor numeroși eroi, jertfă de sânge a armatei romane cu peste 10.000 de morți și răniți. La jertfă de sânge pe câmpurile de luptă se regăsesc mai mulți combatanți și din actuala comună Gura Caliței care încorporează și fostele comune Lacul lui Baban și Dealu Lung.

Astfel printre cei 14 eroi din actuala comună Gura Caliței , care au plătit cu prețul vieții independența României, se regăsește și soldatul Busuioc B. Bălan. În afară de participarea directă la dobândirea independenței, populația locala din Lacul lui Baban a contribuit efectiv la câștigarea victoriei prin rechiziții și transporturi de alimente, cartiruiri de trupe și subscripții pentru procurarea de echipament și cumpărarea de arme. Astfel, Dragomir I. Bălan, care era un gospodar destoinic și avut, i-a dăruit unul din cei mai frumoși cai ai săi vecinului și prietenului său Buică Voicu,

81

Cronici de familii vrâncene

țigan, cu care se ajuta în treburile gospodărești, atunci când acesta a plecat pe front. Rănit în luptele de la Vidin, Buică Voicu a fost decorat cu „Virtutea Militară” pentru vitejia de care a dat dovada pe câmpul de lupta.

La toate acestea se adaugă imensele sacrificii ale populației civile, care și-au adus contribuția la susținerea materială a războiului, acesta fiind, așa cum adesea s-a spus, un război sfânt al întregului popor roman, dând expresie unei năzuințe seculare de eliberare de sub stăpânirile străine, în generai, iar în particular de sub stăpânirea Turciei.

Deși cu o contribuție destul de importantă, la sfârșitul operațiunilor militare, reprezentantul României colonelul Arion, nu este acceptat la tratativele de pace, de la San Ștefano, din apropiere de Adrianopol, Rusia însărcinându-se să apere interesele României. Între Rusia și România se creează o stare de tensiune, iar Rusia amenință cu dezarmarea armatei române. Regele Carol I îi răspunde mândru Rusiei că „armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului și ai Alteței Sale Imperiale va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”. Bucureștiul este amenințat cu ocuparea.

Principele Carol I părăsește capitala, și armata romană ocupă dispozitivul de luptă pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Pitești și Târgoviște, pentru a face față trupelor ruse, în eventualitatea declanșării ostilităților.

O confruntare directă e înlăturată de convocarea de către Marile Puteri a unui Congres de Pace la Berlin, în iunieiulie 1878. Ion C. Brătianu ca prim-ministru și Mihail Kogălniceanu în calitate de ministrul de externe, reprezentanții României, chemați să-și expună doleanțele la 19 iunie 1878, sunt audiați, dar nu și ascultați. Congresul care a avut loc la Berlin, recunoaște independența României, unirea Dobrogei cu Romania, dar cedează Rusiei județele Cahul, Bălgrad și Ismail din sudul Basarabiei. Rusia, învingătoare, dorea ieșire la gurile Dunării și a obținut ce voia.

Paradoxal, primele state participante la Congres, care au recunoscut Independența României încă înainte de modificarea constituției impusă de art. 44 al tratatului de la Berlin, au fost cele două mari puteri cu interese lezând statul român: Rusia și Austro-Ungaria, potrivnice Turciei. Acestea

82

Cronici de familii vrâncene

recunosc Independența României încă din toamnă anului 1878, nefiind interesate în respectarea articolului în discuție din tratatul de la Berlin.

Germania în schimb, care ne-a creat nenumărate necazuri de-a lungul istoriei, până în zilele noastre, și după adoptarea modificării Constituției a amânat recunoașterea Independenței, până la adoptarea legii de răscumpărare a căilor ferate construite de societatea Strousberg, fiind realizate astfel cerințele bancherilor germani. Odată cu Germania, alte două importante mari puteri, Anglia și Franța, procedau și ele la recunoașterea Independenței de stat a României.

Prin participarea la acest război, practic românii au reușit să-și ducă la îndeplinire principalul deziderat, de după recunoașterea unirii celor două Principate Române de către Marile Puteri europene și anume obținerea Independenței de stat a României.

Consecințele au fost binefăcătoare pentru dezvoltarea viitoare a statului român și a societății românești, pe plan politic, socio-economic și moral. Statutul de independența politică deplină obținut de România, însemna înlăturarea ultimelor elemente ale stării de vasalitate față de Turcia, căreia i-am plătit tribut sute de ani ca principate, dar și după unirea acestora pentru încă un timp.

Am prezentat aceste momente istorice importante, pentru că acestea, au fost trăite cu intensitate de generația care a contribuit la Unirea Principatelor Romane și mai apoi la războiul pentru câștigarea și obținerea Independentei de Stat a României. Contribuția populației, alături de cele materiale a fost și aceea de jertfă de sânge și jertfă suprema. Unirea Principatelor Romane și Independenta au creat un sentiment de putere, de securitate și de mândrie a românilor, că aparțin acelei rase a geto-dacilor de pe timpul lui Burebista și Zamolxis, a lui Decebal, care au fost egalii romanilor. După datele de istorie, cunoscute în prezent, putem considera că războiul daco-roman a fost un război fratricid, Traian avea rădăcini în neamul tracilor. Urmează să se aprofundeze cercetările istorice care vor adeveri aceste presupuneri.

Mulțumirile și bucuriile trăite de populație, după unirea principatelor române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza,

83

Cronici de familii vrâncene

grija manifestată de domnitor față de țărani și împroprietăririle acestora precum și satisfacția pentru câștigarea Independenței de Stat a României încep să pălească după urcarea pe tronul țării a unui domn străin, nepământean, cum ne place să o spunem, înconjurat de politicieni dintre boierii care urmăreau mai mult interesele lor decât ale poporului și care, îl detronase pe Cuza, pentru că era prea popular și apropiat de cei oropsiți.

Monstruoasa coaliție de conjunctură, dintre Liberali și Conservatori, a funcționat până la detronat pe domnul iubit de țărani, Alexandru Ioan Cuza, apoi disensiunile dintre ei s-au acutizat din ce în ce mai mult în lupta pentru putere și avere și s-au coalizat împotriva celor oropsiți. În timpul marii guvernări liberale 1876-1888, aceștia, în frunte cu Brătienii, nu au luat nici o măsură benefică țărănimii care a dus greul războiului și, dacă facem abstracție de implicarea guvernării liberale în ceea ce privește gestionarea evenimentelor generate de războiul ruso-turc de la anul 1877, pot fi sintetizate ,cele mai importante legiferări liberale” astfel: Consiliul de Miniștri se întrunește în ședință specială, pentru a-i acorda Hohenzollern-ului (prințului străin Carol) titulatura solicitată de acesta de „alteță regală”, deoarece nu-i mai plăcea titulatura de „domnitor” avută de prințul român Alexandru Ioan Cuza.

Carol I, s-a plictisit repede și de titulatura de „Alteța regală” și, la solicitarea sa, parlamentul obedient, votează transformarea României în regat, iar prințul Carol se va încorona ca rege la 10/22 mai 1981 cu titulatura de Carol I. In mai 1882, liberalii preocupați mai mult de interesele burgheziei, aprobă Legea pentru reglementarea tocmelilor agricole, care reduce termenul învoielilor de la 5 ani la 2 ani și jumătate, o prevedere în defavoarea țăranilor și suprimă așazisul ajutor de dorobanți; In iunie 1882, neținând cont că țăranii așa cum arătam, au dus greul războiului pentru Independența de Stat a României, liberalii consideră ca țăranii români nu sunt îndreptățiți sa fie împroprietăriți și votează Legea privind crearea Domeniilor Coroanei, prin care o suprafață imensă de pământ, de 118.286 ha, din care 67.198 ha păduri și 51.088 ha teren arabil, sunt trecute din proprietatea statului în

84

Cronici de familii vrâncene

proprietatea Hohenzollernilor, fără nici o plată, pământ care ar fi îmbunătățit viața a multor mii de țărani. Vin acum tot felul de progenituri, prinți și prințese să tot ceară pământ și averi.

După cum se vede, în lunga guvernare liberală, Ion C. Brătianu, nu a inițiat legi care să ajute și să împroprietărească țăranii români, sau care să ușureze povara fiscală suportată de aceștia, dar a avut grija ca săracul prusac instalat de el pe tronul României să fie împroprietărit cu o moșie imensă și, daca avem în vedere ca în vara anului 1887 în România a bântuit o secetă cumplită, care a agravat și mai mult suferințele țăranilor, înțelegem care au fost adevărații vinovați și care au fost adevăratele cauze care au contribuit decisiv la declanșarea răscoalelor din primăvara anului 1888.

Răscoalele de la începutul anului 1888 au fost revolte țărănești tipice, spontane, necoordonate de un comandament central. Răsculații nu aveau un program unitar de revendicări sociale și nu au avut conducători sau coordonatori la nivel regional sau central. Răscoalele începute în Muntenia la Urziceni, s-au extins în toată țara și astfel de acțiuni au avut loc și în comunele din Vrancea.

Răscoalele țărănești au fost înăbușite în sânge din ordinul lui Carol I, aprobat de politicienii vremii, cu implicarea criminală a armatei. Procesele intentate de autorități țăranilor răsculați, în urma cercetărilor făcute de poliție, au condamnat numai acțiunile țăranilor, exonerând complet de răspundere guvernarea liberală a lui Ion C. Brătianu, adevărata cauză a declanșării răscoalelor, dar și guvernarea conservatoare criminală, venită după liberali, care a reprimat brutal răscoalele. Guvernările criminale, ale liberalilor, patronate dictatorial de regele Carol I, care astfel, sunt principalii vinovați de crimele comise de armată împotriva țăranilor răsculați, fiind uciși peste 1000 de țărani și multe alte mii arestați și maltratați.

Perioada dictaturii brătienisto-carliste a fost de fapt, manifestarea cinica supremă a celor doi oameni, Carol și Brătianu, care au avut roluri decisive în anularea tendințelor cuziste, de democratizare a vieții politice românești, ambii susținând că statul inițiat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza era un stat birocratic și bugetar.

85

Cronici de familii vrâncene

Viața lui Dragomir I. Bălan Străbunicul Dragomir I. Bălan, în perioada școlarizării, a fost elevul învățătorului Toader Bezea, a satisfăcut serviciul militar în condițiile organizatorice din acea perioadă, fiind cunoscător de carte și un participant activ la treburile obștiei. A ocupat unele funcții pe linie de organizare militară teritorială, a avut preocupări pentru aprovizionarea frontului, dar și în activități de administrație locală. Așa cum am arătat anterior, vărul său, Ion C. Bălan, a fost primarul Comunei Lacul Baban în perioada 1900-1901 și se pare că a ocupat această funcție și în perioade anterioare când și vărul său Dragomir Bălan, a ocupat unele funcții în administrație conform unor informații venite din partea urmașilor săi și din amintirile concetățenilor.

Dragomir I. Bălan cunoaște și se căsătorește în anul 1881 la data de 28 ianuarie, cu Ioana Ilie din Brânzari-Gura Caliței, născută în anul 1858. Au împreună un singur fiu, pe Vasile D. Bălan, născut în anul 1883. Din amintirile lui Vasile D. Bălan transmise copiilor săi și în special lui Neculai V. Bălan și lui tata Nicu, Ioan V. Bălan, se reține că și Dragomir I. Bălan, moștenise de la bunicul său, ca și vărul său Constantin, îndeletnicirea de culegător a plantelor și florilor pentru tămăduirea unor afecțiuni. De asemenea și dragostea și atașamentul față de animale și în special față de cai, moștenite de la tatăl său Iacovu, dar și de la bunicul său Moșu, Ion Bălan Cel Mare, care a decedat în 1872, la vârsta de 77 de ani și nu a apucat să-și vadă nepotul căsătorit.

Bunica Ioana - cea de a doua soție a lui Moșu, Ion Bălan cel Mare, a trăit însă să-l vadă căsătorit pe nepotul soțului, pe Dragomir, dar nu și pe fiul acestuia Vasile și a decedat la vârsta de 82 de ani, în anul 1896.

Dragomir I. Bălan, a fost un destoinic gospodar, proprietar a unor importante suprafețe de pământ arabil, fâneața și pădure, din care o parte proveneau și de la unchiul său Toma I. Bălan, care o dezmoștenise pe fiica sa. În treburile gospodărești, familia lui Dragomir I. Bălan era ajutată de unele familii de țigani și în special de familia prietenului său din copilărie Buică Voicu. Acesta era un bun povestitor, ținea adevărate lecții de istorie și în special despre Războiul de

86

Cronici de familii vrâncene

Independenta de la 1877, unde făcuse adevărate fapte de vitejie cu care se mândrea și pentru care a fost decorat.

Calul dat în dar de Dragomir, la plecarea pe front, a fost mândria lui Voicu Buică până a ajuns acolo, pe front, însă după un timp calul a intrat în posesia comandantului de companie, căruia i-a plăcut atât de mult calul încât l-a determinat pe Voicu să renunțe la el și să i-l vândă.

Ioana, soția lui Dragomir, era o femeia frumoasa și o buna gospodina așa cum a descris-o fiul său Vasile mai târziu, se achita cu multă pricepere de treburile gospodărești ale familiei. Gradina de zarzavaturi era exemplu pentru femeile din vecini. Stofa și pânza țesute de Ioana în război, erau cele mai frumoase și apreciate. Fiul său Vasile era întotdeauna curat, bine îmbrăcat și îngrijit, la școală fiind un elev silitor, premiant.

Iacovu I. Bălan și soția sa Măriuța, părinții lui Dragomir, au apucat să trăiască și au fost participanți activi ai marilor evenimente istorice ale neamului, Unirea Principatelor Române, războiul pentru independența României. Iacovu participând și la răscoala țărănească din 1888, fiind fugit și căutat de jandarmi un an de zile pentru îndemnarea populației la acțiuni împotriva arendașilor și a fraților Iancu, Dincă și Matache Borănescu, proprietarii pământurilor din zonă. La începutul de secol 19, moare mai întâi Iacovu în anul 1901 și soția sa Măriuța în anul 1902, fiind înmormântați în cimitirul bisericii, Adormirea Maicii Domnului din Constandoiu, în locul de veci al familiei.

Dragomir Bălan a supraviețuit soției sale și a mai trăit 13 ani până în anul 1919, trăind ororile primului război mondial când casele sale au fost rechiziționate de armata germană. Sa străduit și a reușit să-și ajute nora pe Dumitra Bălan (născută Chioveanu) în special pe timpul războiului, cât și pe Vasile fiul său, în gospodărie și la creșterea și educarea copiilor.

87

Cronici de familii vrâncene

PARTEA A TREIA IV.2.1.1 VASILE D. BĂLAN (1883-1930) POVESTEA BUNICII DUMITRA (MICA)

Vasile D. Bălan Bunicul, Vasile D. Bălan, a fost primul și singurul copil al familiei Dragomir I. Bălan și Ioana, rodul unei bune înțelegeri și afecțiuni reciproce a celor doi soți. S-a născut în satul Constandoiu (Lacul lui Baban) în primăvara anului 1883, după o iarna geroasa și cu multă zăpadă. Mama sa Ioana, și-a îndreptat toata dragostea și afecțiunea asupra micului Sile

88

Cronici de familii vrâncene

care îi semăna foarte mult, fiind slăbuț, dar și ager. A crescut bine educat într-o familie care i se dedicase pe de-a-ntregul.

Tatăl Dragomir, un bun și priceput gospodar era foarte mult timp prins cu treburile gospodărești din câmp și de la pădure, fiind ajutat de Voicu Buică - țigan, care era la prima generație de la dezrobirea din 1856. Voicu Buică era omul credincios și de încredere, bun și priceput la toate treburile.

Mama Ioana, o femeie harnică era prezentă în activitățile gospodărești prin curtea mare în care se juca în voie Sile, cum îl alinta ea. Vecini, la casa de sus, casa părintească de la Iacovu și a Măriuța, le erau familia Ion și Maria Chioveanu, care aveau mai mulți copii de vârste apropiate de Vasile, două fete și cinci băieți, printre care, o fata Dumitra, mai mica cu un an decât Vasile și o a doua fată Aurica. Cu băieții, Gheorghe, Neculai, Ioniță, Stoica și Ștefan, Vasile legase prietenii trainice. Mama Ioana se împrietenise cu vecina sa Maria Chioveanu, fiica lui Stan Dumitrache, gospodar înstărit, de loc din satul Groapa Tufei, sat aparținând de comuna Lacul lui Baban.

Vasile a intrat la școală la vârsta de 11 ani, în anul 1894, școala fusese închisă din anul 1884 din lipsa banilor necesari pentru salariul învățătorului. După deschidere, școala a funcționat în localul primăriei cu intermitență, fiind întreținută de gospodarii și administrația comunei. În perioada 18941895, a funcționat ca învățător preotul Petru Mărculescu, care, așa cum rezultă dintr-un stat de plată al învățătorilor pe luna februarie 1895, era plătit cu 63 lei lunar. În clasa II-a, în anul școlar 1895-1896, a avut ca învățător pe Marin Petrescu care primea o leafă de 90 lei lunar. În anul școlar următor 18961897, l-a avut ca învățător pe Gheorghe Negulescu. Vasile a absolvit 4 clase în anul 1898, fiind un elev silitor, apreciat de învățători și de preotul din sat care le preda religia.

La vârsta de 15 ani era deja un sprijin de nădejde în gospodăria familiei. Având multe animale, zilnic, vara, acestea trebuiau duse la păscut și Vasile o făcea cu plăcere încă de când era mai mic, mai ales că era ajutat și de Ionel, unul din băieții lui Voicu Buică. Principalul loc, în care erau duse la păscut animalele, era o proprietate mai mare a familiei așa numita, Râpa Șoimului. Era de fapt o suită de râpi paralele

89

Cronici de familii vrâncene

care începea cu renumita Râpa Șoimului și se termina spre sud cu Coada Râpii. Lotul cu o suprafața de circa 20 pogoane, cuprindea în afară de pășune și porțiuni agricole pentru fâneață, livadă și vie.

La vârsta de 17 ani, Vasile devenise un bărbat cu responsabilitate, se ocupa de treburile gospodărești din familie cu multă pricepere. Împreună cu tatăl său se ocupa de întreaga gospodărie, executau la timp lucrările agricole funcție de sezon, construiau și reparau adăposturile pentru animale, atât cele din câmp cât și cele de acasă. Constatând că mama sa este mai firavă, fiul său Vasile a preluat și o parte din treburile casei, ocupându-se cu pricepere de hrănirea și îngrijirea animalelor de curte și a păsărilor, construind jgheaburile pentru hrană și apă.

Fire inventivă, a preluat inițiativa și a construit o nouă loșniță pentru uscat și afumat fructele, în special prunele care proveneau într-o cantitate mare din livada de la Râpa Șoimului. Prunele pentru a rezista în timp și pentru consumul pe timp de iarnă, erau supuse unor anumite prelucrări. Fie li se scoteau sâmburii și erau lăsate la soare sau în șoproane acoperite să se usuce devenind așa numitele poame, fie erau puse în loșniță la uscat și afumate un anumit timp.

Loșnița era și mai este încă și în prezent, o construcție realizată din cărămidă arsă sau piatră, zidite în sistem cuptor și la partea superioară era așezată o plasă împletită din nuiele de alun sau corn. În partea din spate, construcția se termina cu un cos de fum, care avea posibilitatea să fie obturat total sau parțial. Prin gura din față a cuptorului sau loșniței, se introduceau lemne care ardeau încet și scoteau mult fum, uneori se obtura parțial coșul de fum și gura de intrare. Întreaga construcție se afla sub un șopron acoperit cu șindrilă.

Timpul de afumat a unei șarje de prune dura câteva zile, acestea fiind întoarse periodic de pe o parte pe alta pentru a fi uscate și afumate uniform.

După recoltare, în toamnă, o buna parte din merele pentru iarna erau tăiate în bucăți potrivite și puse la uscat, realizându-se renumitele „poame” după care erau întinse în spatii ventilate, în podurile casei sau magaziilor fiind acoperite și cu bucăți textile. Merele mai sănătoase erau împachetate

90

Cronici de familii vrâncene

întregi în fân, frunze de porumb sau în unele resturi din pânză și stofa țesută în casa și erau depozitate în spatii speciale din magaziile de alimente. În loșnițe speciale, erau uscate și afumate și unele preparatele din carne de porc sau vită pentru iarnă, mușchii, cârnații și în special șunca.

Lui Vasile, încă din adolescență i se aprinseseră călcâiele, conform unei vorbe din popor, după frumoasa sa vecină Dumitra, fiica cea mare a familiei Chioveanu Ion și Maria. Fiind vecini, aveau dese momente de a se vedea și de fiecare dată când se întâlneau se simțea o anumita stânjeneală în atitudinea lor, lui Vasile i se întâmpla mai des.

Mama Ioana, îl iubea mult pe Sile(Vasile), dar regreta că nu a reușit să mai aibă și alți copii, cel puțin o soră sau un frate cu care să împartă atât bucuriile, cât și treburile familiare, așa cum se întâmpla la vecinii lor unde era multă armonie și spor la treabă, fiind mai mulți copii. Se pare că slăbiciunea mamei Ioana venea de la nașterea lui Vasile când a avut mari pierderi de sânge și s-a vindecat greu, după o perioadă lungă de timp, având în vedere posibilitățile reduse la acea dată pentru tratarea unor astfel de afecțiuni.

Ioana a simțit că lui Sile îi plăcea de vecina Dumitra Chioveanu și plăcându-i și ei de fată, a început să-l încurajeze, chemând-o uneori pe aceasta să o ajute la diverse treburi.

Fata era harnică și frumoasă, chiar foarte frumoasă, dacă ar fi să o compare cu multe din fetele cunoscute din sat. Și fata îl plăcea și îl privea cu admirație și respect pe vecinul lor care se făcea din zi în zi tot mai chipeș și mai atractiv.

La țară, încă din toamnă gospodinele aveau multă treabă. În casă, se pregăteau firele și urzelile pentru țesut, se montau războaiele într-o camera călduroasă și mai luminoasă.

Toți membrii familiei aveau multe treburi specifice de făcut.

Bărbații pregăteau din timp adăposturile pentru iernat, umpleau fânăriile cu nutrețul pentru animale, fân, coceni, paie pentru hrană și pentru așternut. Bărbații mergeau cu căruța la moară și pregăteau mălaiul pentru consumul familiei, dar și pentru păsări și restul animalelor. Pentru vite, se pregătea așa numita urluială care se realizează fie la o moară pregătită special sau chiar la o râșniță a familiei (moara săracului).

Urluiala se realizează din porumb care este numai spart,

91

Cronici de familii vrâncene

păstrând calitățile acestuia, iar prin amestecul cu grâu sau secară se obținea un produs hrănitor pentru menținerea sănătoasă și viguroasă a animalelor.

Iarna când bate crivățul și zăpada acoperă pământul, în unele zile din săptămână, se organiza câte o clacă, la care erau invitați vecinii, dar și alte cunoștințe, femei, fete și băieți.

Pentru femei și fete, treburile specifice la clacă erau pentru tors, răsucit firele, trasul sculelor de lână și alte treburi specifice pentru gospodărie.

Era un bun prilej de cunoaștere între vecini și nu numai, se aducea în discuție întâmplări și obiceiuri, se spuneau povești, se cânta, se organizau unele jocuri la care participau în special cei tineri, băieți și fete, prilej de cunoaștere și de a se lega prietenii trainice. Gazdele pregăteau țuica și vinul fiert, șorici de porc și chiar câte o tochitura cu cârnați, udate cu vin, prilej cu care se dezlegau limbile, se prindea curaj și începeau cântecele, doinele și baladele, acompaniate din fluier sau caval, instrumente muzicale vechi, bine cunoscute la țară. Baba oarba era un joc nelipsit prin care tinerii reușeau să-și caute și să-și unească mâinile, în special fetele cu băieții, să capete câte o îmbrățișare nevinovată care făcea să le iasă inima din piept de emoție. Leapșa și ghicitorile erau de asemenea nelipsite, prilej de verificare a perspicacității, a capacității intelectuale, însoțite de pedepse, din care unele primite cu deosebită plăcere.

La o astfel de clacă organizată de mama Ioana, au fost invitați, membrii familiei Ion și Maria Chioveanu, alți vecinii, în special femei, fete și băieți din sat. Sile care era un flăcăiandru de 17 ani, a primit sarcina să primească musafirii și să se îngrijească de cele necesare. Primise sarcina din vreme și pregătise deja țuică fiartă cu mirodenii, îndulcită cu miere de la stupii familiei, vinul care abia stătuse din fiert, tras într-o cofiță, bucăți tăiate cu dărnicie din șoriciul încă proaspăt, și o tigaie mare de tochitură cu mușchiuleț, jumări și cârnați bine afumați și condimentați de la preparare.

După sosirea musafirilor, mama Ioana a anunțat că „fata” ei, adică Sile, a pregătit țuică și vin fiert precum și diverse specialități din carne, pe care le va aduce de îndată.

Sile a intrat în cameră la început fâstâcit, aducând pe rând

92

Cronici de familii vrâncene

cele trebuitoare, iar cei de față au făcut mare haz de „fata” mamei Ioana. Au băut din țuica fiartă cu mirodenii, dar cu măsură, iar fetele cât și-au udat buzele, au mâncat din preparatele lui Sile, au băut și vin, unii rece alții vin fiert.

După ce s-au încins spiritele, au început jocurile și cântatul. Femeile au trecut la treaba lor, la tors și răsucit, dar și la melițat tot felul de întâmplări petrecute în ultimul timp, în special despre cei care nu participau la clacă.

Dragomir Bălan și cu vecinul lui Ion Chioveanu, într-o camera vecina au început cu o țuică fiartă cu piper și miere, sau înfruptat și ei din bunătățile preparate de Sile și au stins jumările și cârnații cu o ulcică din vinul casei. Au sporovăit și ei despre una și alta și au jucat țintar pe o tabla din lemn de tei, frumos sculptată de Dragomir în serile lungi de iarna, când nu se putea culca odată cu găinile. În timpul jocului de țintar, care nu presupune o mare știință, ci mai degrabă o atenție distributivă, au discutat și despre rezultatele muncii din anul ce s-a încheiat de curând, un an agricol bun, ajutați și de ploi, cu o producție de grâu și porumb mai mare ca anul anterior. Și via a dat rod bun, strugurii s-au copt bine și vinul va avea tărie și va ține mai mult în timp. Merele s-au copt bine și poamele făcute din ele au gust bun și dulceață. S-au făcut și multe prune, loșnița a funcționat două săptămâni fără întrerupere.

Prunele grase, lăsate să se coacă mai bine, culese și puse la fiert în cazi, au asigurat funcționarea cazanului de țuică fără întrerupere mai mult de o săptămână.

Au adus vorba și despre Ion C. Bălan, varul lui Dragomir, care în calitatea de primar al comunei, reușește să mobilizeze sătenii pentru repararea drumului care ducea la moară, repararea podului de la Șotârcă și construirea unui nou pod pe drumul care ducea spre Maga și Calița. Ion Chioveanu a apreciat și munca lui Dragomir, ca ajutor de primar, care alături și de alți săteni a transportat mai multe căruțe de balast pe drumul ce duce la biserică și prin exemplu lui a mobilizat și alți gospodari. Așa cum se cunoaște, toate lucrările din sate se executau benevol de către săteni, mobilizați de primar, de ajutorul primarului și de secretar.

Ion D. Chioveanu, se plânge vecinului său, Dragomir I. Bălan, că având familie mare a trebuit să arendeze o

93

Cronici de familii vrâncene

suprafață mai mare de pământ, iar taxele sunt atât de mari încât aproape că muncește pe degeaba. Frații Mendel, arendașii, când nu sunt la oraș, locuiesc și la Dealu Lung, nu vor să țină cont și de nevoile țăranilor cu pământ puțin și familie mare. La fel este și zgripțuroaica arendașă, Polixenia Zilișteanu, din Lacul lui Baban care nu a contribuit cu nimic la subvenționarea școlii din localitate, motivând că ea nu dă copii ei la școala din sat. Oftând, Ion Chioveanu spune că: „Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt să ne ducă în situația să nu mai putem răbda ca în anul 1888, că atunci nu mai ținem cont de nimic, că doar o viață avem ca și ei, iar pentru copii noștri facem orice sacrificiu”.

La țară, din vremuri străvechi tinerii, băieți și fete la sfârșit de săptămână petreceau împreună la horele din sat, care se organizau ziua iar balurile pe timp de noapte. Cei care organizau aceste petreceri percepeau și o taxă de intrare.

Horele se desfășurau duminica sau la sărbători religioase, după amiază, vara undeva afară pe o poiană, pe un spațiu verde sau un spațiu special amenajat și durau până se însera. Balurile se organizau sâmbăta, sau la alte sărbători, seara după înserat într-un local ce se intitula generic „la salon” și se termina spre dimineață. Iarna sau în zilele cu intemperii și horele se organizau în saloane. Și într-un caz și în celălalt fetele erau însoțite obligatoriu de mame care urmăreau toate mișcările fetelor lor, dar și a celorlalte fete. În zilele următoare era prilej de vorbe și bârfe între femei și chiar între fete.

Cu ocazia unor baluri, prin grija organizatorilor și la inițiativa flăcăilor mai copți, se alegea regina balului dintre fetele mai frumoase, sau după gustul fiecăruia, dar și din rândul celor care au ieșit mai recent la bal și hora. În cadrul aceluiași bal, în mod excepțional, în aceiași zi, se puteau scoate mai multe regine, însă de regulă era una singură. Flăcăul sau flăcăii cum erau denumiți tinerii, care erau trecuți de majorat, apelau la organizatorul sau proprietarul salonului, pentru a cumpăra un număr de ilustrate, vederi cu aspecte diferite, pe care i le închina și înmâna fetei pe care dorea să o scoată regina balului. Nu se știa dinainte ce fată va fi scoasă regina balului, era un secret al băieților. Dacă erau mai mulți solicitanți, organizatorul făcea o statistică și stabilea

94

Cronici de familii vrâncene

care dintre ei a cumpărat cele mai multe ilustrate și acela era primul care anunța fata ce urma să devină regina balului.

Surpriza era nu numai pentru participanți, dar și pentru fata care primea invitația să deschidă dansul, ca regină a balului.

Solicitantul trebuia să plătească cu o anumită sumă și muzicanții, iar șeful acestora era cel care anunța cavalerul care a plătit cele mai multe ilustrate și fata ce urma să devină regină a balului. Fata primea ilustratele cumpărate de băiat și deschideau dansul împreună. După anunțarea fetei, aceasta era împodobita cu o cunună pe cap, cu beteală colorată și confeti care erau împărțite și la alte fete și băieți. Toate acestea erau cumpărate de băiatul care comandase alegerea reginei. Dacă mai erau și alți solicitanți, în ordinea numărului de ilustrate se scotea după un timp și alta regină a balului.

Unul din locurile în care se organizau balurile și horele era la salonul și prăvălia lui Dragomir I. Bălan care dispunea de o curte mare cu iarba bine îngrijită în care erau și diverși copaci, un nuc și niște salcâmi, care vara ofereau o umbră plăcută în special pentru mamele care însoțeau fetele. Balurile de asemenea aveau loc de cele mai multe ori în casele familiei Dragomir I Bălan, care dispunea de un salon mare în care se organizau diverse petreceri, hore, baluri, aniversări și alăturat, prin uși duble, era și un local de prăvălie care atunci când era aglomerație, dansul avea loc și în prăvălie.

Mama, Ioana, a organizat în casele familiei multe petreceri pentru tineri și fiind o neîntrecută dansatoare a simțit nevoia, dar și datoria ei de mamă iubitoare, să-l învețe și pe fiul său Vasile, devenit între timp un bărbat chipeș, care a învățat foarte ușor dansul. La unele petreceri ocazionate de aniversari familiale, Ioana o invitata și pe vecina sa Dumitra, o fată grațioasă și frumoasă, făcându-i plăcere să-l vadă pe Sile dansând și simțindu-se bine în compania ei.

Ca mai toți tinerii din sat, la vârsta de 18 ani Vasile și 17 ani Dumitra, având în vedere și simpatia lor reciprocă, au ieșit împreună la horă în sat și mai apoi la bal. Primul dans a fost la o horă, împreună cu alte perechi și s-au acomodat ușor și repede. Următorul dans în pereche, l-au început cu un sentiment de jenă, în fața mulțimii, apoi și-au dat drumul așa cum o mai făcuse în particular acasă și totul a fost o plăcere.

95

Cronici de familii vrâncene

Se auzeau unele exclamații de apreciere pentru această pereche frumoasă, în special din partea mamelor de fete.

Pentru junele Vasile și domnișoara Dumitra a fost începutul relației frumoase ce și-o doreau, și întreaga lor viață au subordonat-o, iubirii și muncii.

Maria Chioveanu, mama Dumitrei, a fost foarte mandră de cum s-a prezentat fiica sa și a început serios să se gândească la pregătirea acesteia pentru viață, pentru a deveni o desăvârșită mamă și gospodină. Familia Chioveanu era numeroasă, doua fete și cinci băieți, iar averea nu le prisosea, toți membrii trebuiau să muncească atât pentru familie cât și în afară pentru a se completa veniturile necesare.

Anii au trecut cu bune și mai puțin bune. Mama Ioana, nu se simțea prea bine și voia sa-l vadă pe fiul ei cât mai curând fericit și la casa lui, își dorea nepoți, câți mai mulți nepoți pentru a împlini visul și dorința ei, de a avea în jur mai mulți copii zburdalnici.

La unul din baluri, organizate după crăciunul anului 1905, Sile, cu mama lui au complotat și au organizat cu această ocazie cea mai fastuoasă prezentare pentru o regină a balului, de această dată fiind vorba despre Dumitra, logodnica sa. Nu se punea problema numărului de ilustrate, pentru că acestea erau din partea casei, la fel și celelalte materiale, coronița din bronz bine șlefuită pentru a-i da un aspect strălucitor, beteală strălucitoare din mai multe culori și pentru toate fetele, precum și confeti pentru toata lumea.

La anunțarea de către șeful orchestrei, că domnișoara Dumitra va fi scoasă regină a balului de către junele Vasile Bălan, logodnicul ei, a fost un chiot prelung și aplauze din toate părțile. Dumitra, zveltă, cu ochi migdalați și părul negru acoperindu-i umerii albi, într-un costum național impecabil, cu coroniță pe cap și multă beteală era ca o adevărată regină, iar alături de ea junele Vasile, ca un prinț, cu mustăcioară neagră, într-un costum de lână subțire, țesut de mama Ioana arata ca un Făt Frumos din poveste.

Au dansat cu multă veselie, grație și eleganță, alături de ceilalți participanți la eveniment, creând o atmosferă de bună dispoziție pentru toți participanții mai ales că s-a servit și câte un pahar de vin bun din partea casei.

96

Cronici de familii vrâncene

După miezul nopții, a apărut și Dragomir I. Bălan, tatăl lui Vasile, însoțit de Ion D. Chioveanu, tatăl Dumitrei, care au cerut un moment de atenție pentru un anunț important. Într-un cadru solemn, festiv, Dragomir Bălan, a anunțat căsătoria fiului său Vasile cu frumoasa și eleganta domnișoară Dumitra Chioveanu, logodiți după Paște.

Căsătoria civilă va fi înregistrată și oficiată la Primăria comunei Lacul lui Baban, sâmbătă 28 ianuarie, de către primarul Costache R. Burlacu. Căsătoria religioasa va fi oficiată de preotul Ioan Soare Georgescu, duminică 29 ianuarie la ora 13:00, ajutat de cântăreții Ioan Ghinoiu și Stan Stănciulescu în biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Constandoiu (Lacul lui Baban). Nași de cununie vor fi primarul, Costache R. Burlacu, împreună cu soția sa Anica. Nunta se va desfășura începând de duminică după prânz, 29 ianuarie 1906, după căsătoria religioasă, în casele părinților lui Vasile D. Bălan și va ține cât vor rezista mirii și nuntașii.

Cu o săptămână înainte de eveniment, au umblat prin sat cavalerii de onoare (vătafii) din partea mirelui, cu ploștile ornate cu batiste albe și busuioc, pline cu țuică respectiv vin, pentru a invita pe cei care aveau plăcerea să participe la nunta domnișoarei Dumitra Chioveanu cu junele Vasile D. Bălan.

Conform obiceiului, în joia dinaintea nunții, viitoarea mireasă și soție a lui Vasile, a dus la locuința lăsată moștenire lui Dragomir I. Bălan respectiv lui Vasile D. Bălan de către unchiul lor Toma I. Bălan, locuință care se afla în drumul principal de la gârla Râmna, o sanie plina cu mobilă, pat, scoarțe, perne și plapumă pentru mobilarea camerei în care vor locui mirii după nuntă, precum și renumita ladă de zestre plină cu cearceafuri brodate, costume naționale pentru iarnă și vară, prosoape și diverse amintiri ale Dumitrei încă din copilărie. Îmi aduc aminte de conținutul acestei lăzi, pentru că eu, eram cel mai apropiat nepot de bunica Dumitra (Mica) cu care am locuit până la dispariția ei prematură la 68 de ani, în anul 1952. În lada de zestre pe care o cunoșteam foarte bine, din când în când bunica o mai aerisea, ținea și scrisorile cele mai importante, de pe front, din cel de al doilea război mondial,

97

Cronici de familii vrâncene

când trei fii au fost dați dispăruți și numai după 4 ani au trimis scrisori că trăiesc, iar în 1948 au fost repatriați. Scrisorile leam folosit pentru a concretiza și unele momente interesante ale aceste narațiuni. Tot în lada de zestre bunica ținea și o rezervă de bani, cum va spune ea mai târziu, pentru înmormântare. Banii pentru trebuințe zilnice îi ținea în spatele unui tablou din casă, realizat după o fotografie a sa, împreună cu o prietenă, cu sapele în spinare, realizată în 26 mai 1906.

Cununia civilă a avut loc sâmbătă dimineața, pe 28 ianuarie, în prezenta domnișoarelor de onoare din partea miresei și cavalerilor de onoare din partea mirelui și a altor tineri curioși care doreau să vadă procedura pe care o vor urma și ei în curând.

Conform unor zicale romanești, pe fetele sărace le mărită frumusețea și hărnicia, pe cele bogate averea. Vasile fiind un bărbat prezentabil și singurul copil dintr-o familie înstărită era considerat o partidă foarte bună. Dumitra, făcând parte dintr-o familie numeroasă și mai puțin avută, însă fiind o fată harnică și foarte frumoasă era de asemenea o partidă foarte bună. În seara dinaintea nuntii, deși afară se zbârlise vremea cum se spune în popor și fulguia, mai mulți tineri au montat la poartă, brazii miresei, prilej de a mai ciocni cu gazdele câteva pahare de vin, după care s-au dus și la mire, au montat brazii și la el și au ciocnit alte pahare de vin și le-au urat casă de piatră și mulți copii.

La junele Vasile acasă, duminică dimineață, au început mai întâi pregătirile mirelui, în prezența cavalerilor de onoare, pentru bărbierirea conform obiceiului. Este adus unul din băieții lui Buică, specializat în tuns și bărbierit, care îl pregătește după o rețetă proprie. Tuns scurt cu cărare într-o parte, bărbierit cu perciuni și apoi o frecție capilară, pomădat cu ulei de păr și o alifie din flori de gălbenele și păpădie pentru revigorarea feței. În acest timp cavalerii de onoare mai servesc câte un păhărel de vin oferit cu dărnicie de gazdă, îl felicită pe Vasile și alții mai în glumă, îl compătimesc pe viitorul însurățel.

Junele Vasile după pregătirile specifice, împreună cu cavalerii de onoare și lăutarii, se prezintă la nași cu urările tradiționale. Nuna mare, îmbrăcată într-un frumos costum

98

Cronici de familii vrâncene

național, după ce-și pregătește cutia cu voalul și beteala pentru mireasă, pornește spre casa miresei pentru a o pregăti și a o duce la altar unde preotul îi va uni pentru totdeauna, la bine și la rău în fața asistenței și a lui Dumnezeu.

La mireasă, în poarta larg deschisă pentru musafiri, lea ieșit în întâmpinare domnișoara de onoare Aurica, sora mai mică a miresei, care i-a condus pe nuni și ginere în casă unde așteptau și domnișoarele de onoare.

Nuna mare, împreună cu unele din femeile specializate în gătitul miresei, au început pregătirea domnișoarei Dumitra pentru căsătoria religioasă. Costumul special pregătit pentru mireasă, țesut și cusut de ea după logodnă, cu cele mai frumoase alesături și culori deschise, este adus în cameră și îmbrăcat de mireasă în cântecele domnișoarelor de onoare.

Părul este uns cu uleiuri parfumate speciale care îi dă o alură de zână.

Pe cap i-au pus o coronița cu flori, de nu-mă-uita, pregătite din vară. Marama țesută din fir subțire de borangic, cu alesătură, ușoară ca o pânză de păianjen, adusă de Nună, este așezată cu grijă pe capul miresei pentru a nu deranja și acoperi coronița de flori. Pantofii comandați și executați din toamnă, pe măsură, de un vestit cizmar din zonă, încheie pregătirea miresei pentru căsătoria religioasă. În cântecul domnișoarelor de onoare, acompaniat de muzicanți, alaiul iese din casa și se îndreaptă spre poarta de ieșire, care este încuiată și păzita de doi tineri arătoși, frați mai mici ai miresei, dar nu destul de mici, de 18 și 17 ani, pentru a nu impresiona pe cei prezenți. Conform obiceiului, Nunul Mare se tocmește cu păzitorii fetei, și după ce plătește învoiala la care adaugă și un ulcior de vin vechi, nuntașii ies pe poartă și se îndreaptă spre săniile dinainte pregătite.

Taraful de lăutari este format din urmașii țiganilor aduși de boierii Borănescu înainte de 1838, care au fost dezrobiți la 1856. S-au încadrat bine în populația localității Constandoiu chiar înrudindu-se, fiind botezați și cununați de familii de români. Taraful, condus de un cumnat de-al lui Buică, pe nume Vasile Pricu, la ieșirea miresei din curte, cântă spre veselia și deliciul celor prezenți și întristarea soacrei mici, Maria Chioveanu:

99

Cronici de familii vrâncene

-„Ia-ți mireasă ziua bună, De la tată, de la mumă, De la frați, de la surori, De la grădina de flori, -Înfloriți flori, înfloriți, Că mie nu-mi trebuiți, Mie când îmi trebuiți, Voi de-abia îmbobociți, Rămâi mamă sănătoasă, Ca o garoafă frumoasă, Rămâi tată sănătos.

Ca un trandafir frumos.”.

Mama Maria, deși știa că fata ei se duce la cuscrii și la soțul ei Vasile, la casa mirelui pregătită cum se cuvine, nu a putut să se abțină și a vărsat câteva lacrimi fierbinți de dragoste pentru fiica ei iubită Dumitra.

Peste noapte, căzuse un nou strat de zăpada și totul era învesmântat în alb, așa cum era și sufletul mirilor și al nuntașilor. Deși distanța era mică de la mireasă până la biserică, au fost organizate mai multe sănii, împodobite cu brazi, ornați cu beteală, la care erau înhămați câte doi cai focoși cu zurgălăi, care reușiseră deja să agite toți câinii din împrejurimi. Soarele, de parcă și el lua parte la sărbătoare, strălucea cu putere, însă zăpada scârțâia totuși sub tălpile săniilor și sub picioare. Vizitii în cojoace albe de oaie cu căciuli mițoase de miel alb, cu bice împletite din tei și cu canafuri roșii, întregeau alaiul de veselie la care participa alături de nuntași și întreaga natură.

Urcați în sănii, acompaniați de lăutari, alaiul de la mireasă se îndreaptă spre biserică și după ce ajung, se intră în biserică și începe cununia religioasă în prezența a numeroși nuntași, rude și prieteni. Bisericuța, construită în anii 18221823, a fost aproape neîncăpătoare, mai ales când preotul, Ioan Soare Georgescu, a pornit hora cu Isaia dănțuiește conform datinii, mulți au crezut că s-a dat liber deja la dans și veselie, începând să chiuie.

După terminarea slujbei de cununie s-au urcat din nou în sănii și s-au îndreptat spre casele mirelui care erau și principalul local de distracție din comună, unde era deja mare

100

Cronici de familii vrâncene

agitație. Fetele și femeile care s-au ocupat de pregătirea și ornarea salonului pentru nuntă, s-au declarat mulțumite și s-au organizat pentru întâmpinarea mirilor. Porțile împodobite cu brazii de nuntă, erau larg deschise, așteptând nuntașii. Pe dealul din apropiere erau mulți copii cu săniile, care între două ture de săniuș, așteptau și ei curioși mirii și nuntașii.

Chiuitul nuntașilor și zurgălăi de la sănii vesteau că se apropiau, iar cei mai grăbiți participanți, care au venit pe jos de la biserică, deja au intrat în curte așteptând mirii. Săniile au intrat în curtea largă din lateralul clădirii și au oprit pentru a cobori nuntașii. Mireasa Dumitra, îmbrăcată în frumosul costum național cu maramă precum o zână din poveste, a coborât ajutată de junele Vasile și s-au îndreptat spre ușile de intrare în salonul frumos ornat, trecând prin prăvălie.

Socrul mare, Dragomir I. Bălan, gătit și el de petrecere, le-a ieșit în întâmpinare, îi îmbrățișează cu dragoste și bună voință, le urează bun venit, conform obiceiului. Mireasa cu aleasă prețuire și respect îi toarnă apă să se spele pe mâini socrului mare și îi dă un prosop fin de borangic țesut de ea pentru a se șterge pe mâini, prosop care rămâne în proprietatea socrilor conform obiceiului și îl plătește cu un dar special pentru mireasă.

Soacra mare, mama Ioana, mulțumită și îmbujorată îi așteaptă și ea cu brațele deschise, îi îmbrățișează, le urează și ea bun venit și îi servește cu dulceață de gutui, făcută în toamna, special pentru nunta fiului ei și le urează ca toata viață să le fie dulce și plăcută precum dulceața. Pentru că salonul unde se desfășoară nunta este în casele mirelui, după ce li se pune un prosop în jurul umerilor, unindu-i ca pereche, junele Vasile, ia în brațe mireasa și o trece pragul în uralele și aplauzele nuntașilor, acompaniați de lăutarii care cântă: „-Taci mireasă nu mai plânge, Căci la maică-ta te-oi duce, Când o face plopu’ mere Și răchita micșunele.

Când o face plopu’ nuci, Atunci la părinți te duci, Când o cântă cucu-n vatră, Atunci te mai vezi tu fată.”

101

Cronici de familii vrâncene

Nuntașii sunt primiți de miri și serviți cu câte un pahar de vin și o bucățică din pandișpanul miresei în doua culori.

Când eram copil, îmi plăceau atât de mult prăjiturile pandișpan, în doua culori, făcute de bunica (Mica), încât de multe ori începeam să pregătesc ingredientele necesare pentru o tavă, pentru a o pune pe „Mica” în fața faptului împlinit: 5 ouă din care se bătea albușul separat până se făcea o spumă bine legată la care se adaugă 5 linguri de zahar tos, amestecate bine, se mai adaugă 3-4 linguri de grăsime de porc topită, apoi se adaugă făină cât primește, cum spunea Mica. Se adaugă cele 5 gălbenușuri, câte unul separat, până se încorporau în aluat, la care se mai adaugă și unele mirodenii. Se separa aluatul în două cantități egale, într-una se amestecă 1-2 linguri rase de cacao pentru a-i da aromă, culoare și gust, după care se turnau în tava, fie intercalat, fie în partea de sus aluatul colorat. După circa o jumătate de oră la foc moderat, era scos pandișpanul și camera se umplea de un miros pe care-l simt și acum. În timp ce lăutarii cântau în surdină o melodie de bine ați venit, mirii au primit pe toți nuntașii apoi au deschis petrecerea cu o horă în care s-au prins toți tinerii ce luau parte la nuntă. Mirii, o frumoasă și veselă pereche, au intrat la centru horei și apoi și alte perechi. Timpul a trecut foarte repede și plăcut, iar la miezul nopții s-au întins mesele în salonul principal, iar în localul adiacent ce funcționa ca prăvălie s-a continuat dansul.

Fiind organizată o tentativă pentru a fura mireasa, acțiunea a eșuat, întrucât mirele nu a scăpat-o din ochi pe mireasă toată noaptea. Tinerii au continuat să danseze și pe un spațiu redus, lângă lăutari, până la terminarea mesei.

După strângerea darurilor s-a pornit o horă în care s-au prins și socrii mari, socrii mici și unele rude mai în vârsta din partea celor doi însurăței. Spre sfârșitul nopții a fost organizat, conform obiceiului, legatul miresei, când nuna a scos marama și i-a pus pe cap o basma fin lucrată de către nună și astfel Dumitra intra în rândul femeilor. Mama Ioana a adus doi copii mici și i-a pus în poala Dumitrei, urându-i să-i umple casa de copii, dacă ea nu a putut mai mult. Urarea mamei Ioana s-a îndeplinit, bunica Dumitra a născut 11 copii din care 9 au trăit.

102

Cronici de familii vrâncene

În acest timp lăutarii cântau cu foc: „Vai mireasă, un-te duci, Pe ce căi vrei să apuci, La părinți ai să te duci, Când o face plopu’ nuci, Când o cânta puica-n poartă, Ai să te mai simți tu fată.”

Petrecerea a durat târziu, pană când și ultimii nuntași s-au pornit obosiți spre casă pentru a se odihni ca și mirii.

Mama Ioana, deși foarte bucuroasă că fiul ei și-a găsit aleasa, care era și pe gustul ei, părea totuși îngândurată și nu arăta prea bine probabil și din cauza oboselii și a stresului.

Luni după amiaza, părinții miresei primesc în dar tava cu plăcinte și cu renumitul rachiu roșu, cinstea miresei, pentru ca și socrii mici sa-și cinstească la rândul lor prietenii și vecinii.

Dumitrei nu i-a trebui mult timp să se acomodeze cu casa, mai ales că ea, a fost de multe ori să o ajute la treaba pe mama Ioana, care o aprecia și o iubea ca pe o fiică adoptivă.

Dumitra Chioveanu (dreapta.), în anul căsătoriei și Ileana Savatin (țigancă), o bună și apropiată prietenă, la prășitul dintâi, fotografie din 26 mai 1906

103

Cronici de familii vrâncene

După o iarna bogată în zăpadă și o primăvară timpurie, natura s-a trezit la viață mai devreme. Bărbații au trecut la curățatul și tăierea pomilor și a vitei de vie, au inventariat uneltele agricole stabilind și de ce reparații mai aveau nevoie.

Mama Ioana, a căutat semințele pregătite din toamna, le-a pus în casa în lădițe la încolțit pentru răsădire și a rugat pe băieți să pregătească pământul pentru însămânțat.

Spre sfârșitul lui aprilie mama Ioana a observat că nora sa nu se mai apropia de mâncare ca înainte, încerca chiar să o evite. Cu experiența ei de viață, mama Ioana și-a dat seama ce are nora sa și a întrebat-o mai în glumă mai în serios, dacă nu cumva are și grețuri. Dumitra a recunoscut că de un timp a constatat că are niște simțăminte deosebite însoțite de grețuri, pe care nu le-a avut niciodată. Mama Ioana, care mai rar își exterioriza sentimentele de bucurie, de această dată a prins-o în brațe pe Dumitra și sărutând-o părintește pe frunte cu entuziasm, a anunțat-o că sigur v-a avea un nepot și că își dorește foarte mult să trăiască să-l vadă jucând-se prin casă și prin curte și să-l strângă în brațe..

Ce însemnă oare această exprimare?, că-și dorește să trăiască să-și vadă nepotul jucând-se prin casă și prin curte?... Și pentru Dumitra a fost un moment deosebit, o încercă un sentiment necunoscut, dar cu o bucurie reală, tulburătoare.

Cele două femei au complotat să nu spună nimic la nimeni și au stabilit la propunerea Ioanei, că la masa de duminică, după slujba de la biserică să le spună vestea cea mare și bărbaților.

Vasile a observat și el niște schimbări la iubita lui soție, însă le-a pus pe seama unei stări de oboseală și slăbiciune din cauza primăverii și a sentimentelor determinate de schimbările din viața ei, lucru pentru care a încercat să fie mai aproape de ea, să o încurajeze să o ajute pentru a trece mai ușor peste această situație.

Mama Ioana împreună cu nora, în prima sâmbătă au pregătit pentru a doua zi duminică, bucate pentru o masă festivă de la care nu vor lipsi desigur pandișpanul specialitatea Dumitrei, cu care a încântat nuntașii, dar și un pahar de vin din cel tras a doua oară și păstrat în beci.

104

Cronici de familii vrâncene

La biserică, atât mama Ioana, cât și nora Dumitra, au acordat mai multa atenție liturghiei de duminică, pe care au ascultat-o cu evlavie mai mult în genunchi, iar cazania cu nașterea pruncului Isus le-a creat un moment înălțător de bucurie. Pe drumul de întoarcere, au mers în liniște, spre deosebire de datele anterioare și ajungând acasă, mama Ioana a cerut din partea bărbaților un răgaz pentru a pregăti și încălzi bucatele. Masa așezată în camera mare, era acoperită cu o fată de masă albă ca neaua din zestrea Dumitrei, pe care trona la mijloc într-un vas special din argilă arsă, frumos decorată, o lumânare parfumată din ceară de la stupii familiei.

Pe masă era așezat un platou cu piftie (răcituri) proaspătă din carne de curcan, un castron cu ciorbă aburindă de pasare, dreasa cu zdrențe de ouă, o tavă cu pireu de cartofi și jumări, carne de porc și cârnați afumați de la crăciun.

Pe platoul de fructe se găseau mere și struguri puse la păstrat din toamnă în cămară. Nu a lipsit nici tava cu pandișpanul Dumitrei. Mama l-a rugat pe Sile să aducă câte o ulcică din vinul roșu și din cel alb.

Când pregătirile au fost gata, Dumitra s-a dus în prăvălie unde erau bărbații, care se cinsteau cu o țuiculița fiartă și i-a invitat la masă. Pentru că era deja timpul puțin întârziat au fost bucuroși să-și astâmpere foamea cât mai repede. Când au intrat în camera mare și au văzut masa pregătită de sărbătoare și ce conținea, au rămas înmărmuriți, nu se așteptau la așa o surpriză. Au întrebat din priviri ce se întâmplă însă nu au primit nici un răspuns decât o ridicare din umeri care însemna că era o masă obișnuită.

Tata Dragomir, a spus rugăciunea și s-au așezat la masă, întrucât mirosurile amestecate, de piftie, ciorbă și fripturi, le gâdila nasul și începuse să saliveze. Au mâncat la început fără a discuta prea mult, apoi când au trecut la friptură, care a cerut și vin, s-au dezlegat limbile și curiozitățile bărbaților au ieșit din nou la iveală cu întrebări despre ce reprezintă această masă festivă. Mama Ioana a cerut lui Sile să umple paharele cu vin, apoi s-a ridicat în picioare și uitându-se cu subînțeles la Dumitra, care se făcuse roșie la față ca racul, au ciocnit cu toți paharele de vin și cu un glas solemn ce venea parcă de departe a spus:

105

Cronici de familii vrâncene

- În casa asta cu ajutorul lui Dumnezeu și a Sfântului Duh, până la sfârșitul anului, va veni un nepot! A fost un moment stânjenitor pentru toți, cel mai mult pentru Dumitra care parcă plutea, nici nu știa unde se mai află și nu a putut articula nici un cuvânt.

Dragomir Bălan capul familiei, a fost primul care și-a revenit și privind la Dumitra duios, a ridicat paharul și a urat bun venit în casa lor, a primului nepot și a următorilor, felicitând pe mămică, dar și pe viitorul tată, căruia îi sporesc foarte mult responsabilitățile.

Mama Ioana avea lacrimi de fericire în ochi și părea că și-ar fi dorit cât mai repede să vină nepotul să-l poată strânge la pieptul ei slăbit. Masa s-a încheiat într-o atmosfera destinsă de bucurie și satisfacție, fiecare imaginându-și cum va arata casa plină de strigatele și hârjoana copiilor.

Timpul a trecut repede, însămânțările de primăvară apoi celelalte lucrări, săpatul la vie, prășitul dintâi, al doilea și prima coasă, fiind un an cu ploi, toți erau angrenați în treburi.

Dumitra era bine, începuse să se cunoască sarcina, gospodăria de la gârlă fiind destul de mare unde erau și animalele, cerea eforturi mai mari din partea tuturor.

Mama Ioana, deși era slăbită, parcă a slăbit și mai mult, nu mai putea să facă multe treburi prin gospodărie, noroc că Dumitra era o femeie puternică și pricepută în treburile gospodăriei. Și Vasile a observat că mama sa a slăbit în ultimul timp, deși au încercat cu tot felul de ceaiuri, care erau de fapt una din specialitățile casei, moștenite de la străbunicul lor Moșu, Ion Bălan cel Mare. A umblat și la câțiva doctori de la oraș, la Râmnicul Sărat, care i-au recomandat unele medicamente, siropuri, untură de pește, ceaiuri și altele, dar toate s-au dovedit neputincioase la afecțiunile de care suferea mama Ioana de mai mult timp. Începuse recoltatul de toamnă din anul 1906, toată lumea avea de realizat unele sarcini pentru a pune recolta la adăpost. Într-o zi, mama Ioana care se simțea tot mai rău, a chemat-o pe Dumitra la ea și i-a spus că îi slăbesc puterile, simte că nu mai are mult de trăit și o roagă să aibă grijă de Sile fiul ei, pe care îl iubește foarte mult și de nepoții ei pe care nu-i va cunoaște, dar simte că vor veni mai mulți. O roagă să

106

Cronici de familii vrâncene

aibă grija și de tata Dragomir, care s-ar putea să fie supărat pe ea că nu a putut să-i dăruiască mai mulți copii și că nu a putut să fie o soție mai puternică să-l ajute în treburile familiei.

Dumitra a rămas înmărmurita și contrariată, nu-și închipuia că mama Ioana, soacra sa, este atât de bolnavă și că se dă bătută la o vârstă la care multe femei se consideră încă în plenitudinea forțelor fizice. Nu a putut să țină această atenționare ca secret și l-a informat seara, la sosirea în casă și pe Sile despre discuția ce a avut-o cu mama soacră.

A doua zi, Vasile s-a dus la mama sa cu care a avut o discuție mai lungă, încercând să o îmbărbăteze și să uite gândurile negre ce o apasă. Mama Ioana, cu lacrimi în ochi, ia spus și fiului ei drag, să fie tare, acum este căsătorit, va avea propria familie și copii și să înțeleagă această situație, poate Dumnezeu și Sfântul Duh, a rânduit așa. Simte că i se apropie sfârșitul și trebuie să fie și el conștient de acest fapt, îl roagă să aibă grija de tatăl lui pe care l-a iubit mult ca și pe el, să-i aline suferința, să fie aproape de el și să-l ajute să treacă peste aceste momente, să o uite.

Din acel moment, în casă s-a instalat o atmosferă stânjenitoare, de parcă nu se mai cunoșteau, nu puteau să mai aducă vorba despre nimic mai ales despre această situație, dar nici despre altele. Mama Ioana nu se mai putea ridica din pat, Dumitra o îngrijea cu toată afecțiunea de care era în stare, o hrănea cu ce credea că este mai bun și sănătos, o spăla în fiecare dimineață pe față, o ajuta să mai facă câțiva pași prin casă, dar constata că mama Ioana pierde lupta cu viața.

A fost chemat preotul, Ioan Soare Georgescu, care a stat îndelung de vorbă cu Ioana, a încurajat-o să aibă încredere în Sfântul Duh, în Dumnezeu, în domnul nostru Iisus Hristos, care a pătimit și s-a sacrificat pentru noi oamenii, pentru păcatele noastre și a plecat la tatăl ceresc la vârsta de numai 33 de ani. Preotul Georgescu, face împreună cu familia Ioanei o slujbă de iertarea păcatelor și împăcare între membrii familiei, de întărire în credință și apropierea de Dumnezeu. Înainte de a pleca, preotul Georgescu Ioan, îi dă sfânta împărtășanie și roagă pe Dumnezeu și pe Sfântul Duh, să-i ierte păcatele lumești și să aibă grijă de ea.

107

Cronici de familii vrâncene

Dragomir este profund marcat, simțise de mai mult timp că este ceva în neregulă cu soția sa Ioana, a devenit mai apropiat și afectuos, a venit la patul ei să o încurajeze să lupte și să trăiască pentru ei și pentru nepoții ce vor veni, acești copii au dreptul să-și cunoască bunica și dragostea ei.

Ioana simțind că sfârșitul este aproape, cu lacrimi în ochi, îl imploră să o ierte că nu a putut să-i dea mai mulți copii, că nu poate să-i fie alături mai mult timp, că viața ei se oprește acum la doar 48 ani, că nu a fost mai puternica și îl asigură că l-a iubit foarte mult pe el și pe fiul lor precum și pe nora sa, care s-a dovedit a fi o femeie destoinică și are nădejdea că Dumitra va asigura bunul mers al gospodăriei și a familiei pe mai departe. Îl asigură că îi va iubi pe toți și pe nepoții ce vor veni pe care nu a reușit sa-i cunoască. De acolo de sus, îi va ruga pe Sfântul Duh și pe Dumnezeu să-i ocrotească și să le dea o viață lungă și fericită.

Dragomir care îi ținea mâna, a simțit că mâna ei cedează și începe să tremure. I-a chemat alături pe Vasile și pe Dumitra, a aprins o lumânare, i-a pus-o în mână și au văzut cum mâna ei s-a prins de lumânare și cu un oftat prelung, uitându-se rugător în ochii lor, a plecat acolo unde nu este nici durere, nici întristare nici suspin. A fost un moment de mare întristare, de disperare, dar au înțeles că împotriva sorții și a voinței Sfântului Duh, nu mai poți să lupți.

Mama Ioana, fire sensibilă, dar bolnăvicioasă, a trăit să-și vadă băiatul căsătorit, însă nu a mai apucat să-și vadă și primul nepot, decedând la vârsta de numai 48 de ani.

Evenimentul l-a marcat profund pe Vasile, proaspăt căsătorit, care și-ar fi dorit ca mama sa să se bucure și de copiii lui, viitorii ei nepoți.

Au pregătit toate cele necesare și după trei zile, cu o slujba de despărțire, la care a participat aproape tot satul, a fost înmormântată cu mare cinste, durere și regret, cea care a fost mama Ioana, o soție iubitoare și harnică, în locul de veci al familiei de lângă biserică, în partea dreapta. Fie-i țărâna ușoară și amintirea în veci nepieritoare.

Mama Dumitrei, Maria care era și o buna prietenă a Ioanei, a suferit și ea mai ales că fata ei și ginerele au trecut

108

Cronici de familii vrâncene

prin clipe foarte grele și a încercat să le fie de ajutor, încurajându-i după puterile ei.

Fiind în toiul muncilor de toamnă s-au angrenat cu și mai multă râvnă în activitățile specifice, încercând să uite clipele grele prin care au trecut. Dragomir, deși se apropia de 60 de ani, s-a cufundat în munca mai abitir pentru a nu transmite și celorlalți durerea lui, încercând să uite, dar nu putea. Și-a îndreptat atenția mai mult asupra noii familii, mai ales că se apropia sorocul pentru venirea pe lume a primului său nepot. Ioan Chioveanu, tatăl Dumitrei, cuscrul său, un bărbat aprig și puternic, a trecut de mai multe ori pe la Dragomir, l-a îmbărbătat, să fie puternic pentru a-și conduce pe mai departe familia și a se bucura de nepoți.

Sărbătorile de Crăciun nu au mai fost ca altă dată, colindătorii le aduceau în față clipele când petreceau împreună cu mama Ioana, care era o bună cunoscătoare a obiceiurilor din bătrâni și care l-a învățat primele colinde și plugușoare, cu multă dragoste și pricepere pe Vasile, având o voce caldă.

Dumitra se mișca tot mai greu, are semne că primul lor copil se grăbește să vină pe lume înainte de sosirea Anul Nou. După tristețea plecării la Domnul a mamei Ioana, Dumnezeu le aduce și o bucurie, pe 29 decembrie 1906 la casa din vale se naște fiul lui Vasile și al Dumitrei și nepotul lui Dragomir, un băiat viguros dolofan, cu părul mare și negru ca pana corbului.

Anul 1907 a început sub semnul belșugului cu multă zăpadă și un frig pătrunzător. Nu au așteptat prea mult și la biserica din Constandoiu (Lacul lui Baban) cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în februarie, preotul Ioan SoareGeorgescu îl botează pe cel care va căpăta numele de Neculai, care așa cum se va vedea mai departe s-a născut sub o stea norocoasă și va deveni o importantă personalitate. În primăvară, desfășurarea marilor răscoale țărănești, care au început în nordul Moldovei, la Flămânzi, au avut un mare ecou în toată țara și peste hotare. Informați pe diverse căi despre aceste evenimente, răscoala a cuprins și țăranii din comunele Lacul lui Baban, Dealu Lung și Odobasca. Cele trei comune au constituit unul din cele mai puternice centre ale răscoalei țăranilor din județul Râmnicul Sărat.

109

Cronici de familii vrâncene

Răscoala a avut ca obiectiv inițial îmbunătățirea condițiilor de învoială și în primul rând scăderea prețului pentru pământul luat în arenda de la boieri, dar și împroprietărirea cu pământul care era în mana unui număr restrâns de proprietari și arendași care urmăreau numai îmbogățirea lor fără muncă.

După împroprietărirea hotărâtă și aprobată prin Legea Rurala de către Alexandru Ioan Cuza, țăranii, neavând bani să-și plătească pământul conform învoielilor și, sărăcind în continuare, au fost nevoiți să-și vândă pământul mai pe nimic, uneori chiar boierilor de la care îl cumpărase. Pământul a intrat din nou în posesia vechilor boieri, a arendașilor și a urmașilor acestora.

Răscoala a început în Lacul lui Baban, duminica 11 martie 1907 la ora 11:00, așa cum se precizează în documentele vremii, când la sunetul goarnei de la Primărie sau adunat mulțime de țărani din satele Constandoiu, Poenile, Cocoșari, Bălănești și Groapa Tufei și au cerut arendașilor să se prezinte la discuții și înțelegeri, cum era obiceiul din bătrâni, pentru a stabili condițiile noilor învoieli. Întrucât arendașii nu s-au prezentat, a doua zi pe 12 martie, țăranii răsculați, îndemnați de Ion D. Chioveanu, tatăl bunicii Dumitra (Mica), soția lui Vasile Bălan, care era de puțin timp bunic, împreună cu alți țărani, având în frunte și autoritățile comunei Lacul lui Baban, pe primarul Vasile A. Robu de loc din Gura Caliței și pe învățătorul din Lacul lui Baban, Nicolae C. Rafael, au pornit spre casele Băncii Agricole din Dealu Lung, arendate de Frații Mendel.

Din declarațiile luate de autoritățile din județul Râmnicul Sărat, agentului fiscal al Primăriei Lacul lui Baban, Bezescu I. Ștefan, rezultă că la răscoală au participat circa 300 răsculați din comuna Lacul lui Baban cărora li s-au alăturat și circa 100 țărani din comuna Dealu Lung. După ce au devastat casele Mendel din Dealu Lung, s-au îndreptat spre casele proprietarului Gheorghe A. Cațafani din dealul Măgura și mai apoi și ale arendașei Polixenia Zilișteanu din Constandoiu care părăsise localitatea.

Deși la aproape 60 de ani, Dragomir I. Bălan, a participat alături de Vasile A. Robu de loc din Gura Caliței, primarul comunei Lacul lui Baban la acea data, și alături de

110

Cronici de familii vrâncene

cuscrul său Ion D. Chioveanu, tatăl soției fiului său, la răscoala țăranilor din martie 1907, în special în Constandoiu la casele arendașei Polixenia Zilișteanu.

Tatăl bunicii Dumitra Chioveanu care a devenit soția lui Vasile D. Bălan, Ion D. Chioveanu, care a fost una din căpeteniile țăranilor răsculați din comuna Lacul lui Baban și împrejurimi, participant activ în tinerețe și la răscoala din anul 1888, de această dată a fost arestat și dus la județ, la Râmnicul Sărat, unde a murit în urma bătăilor și maltratărilor, la care a fost supus în timpul anchetei. A fost adus acasă și înmormântat în cimitirul de la biserica „Adormirea Maicii Domnului” în satul Constandoiu din comuna Lacul lui Baban.

Au participat cu respect și venerație, mulțime de țărani din localitate și din împrejurimi și în numele cărora a acționat Ion D. Chioveanu. Și învățătorul Nicolae C. Rafael de la școala din localitatea Constandoiu, a fost arestat, interogat și maltratat și după reprimarea răscoalei nu s-a mai întors la locul de muncă. Într-un moment de destăinuire și rememorare a unor momente din tinerețe, bunica mea, Dumitra Bălan (Mica), fostă Chioveanu, mi-a mărturisit unele întâmplări importante din existența ei și a familiei Ion și Maria Chioveanu, părinții ei, care au marcat-o pentru toată viața.

Erau o familie numeroasă, părinții, două fete și cinci băieți și nu dispuneau de condiții pentru a le asigura o viață normală. Cum atunci, cel mai important mijloc fix pentru asigurarea existenței era pământul, familia ei nu dispunea de pământ suficient pentru asigurarea trebuințelor minime necesare a întregii familii. Aveau ca avere două pogoane de pământ arabil și un pogon de fâneață. Luau în arendă câteva pogoane de la arendașii din localitate, din care se alegeau mai mult cu munca pentru că produsele în majoritate ajungeau la boieri și la arendași. În anumiți ani, mai ales în perioadele de secetă, au trăit atât de greu, încât de primăvară până în toamnă mâncau mai mult verdețuri, fructe de pădure și fructe din pomii de pe lângă casă. Deși munceau și cu ziua, la unii vecini mai avuți, tot nu realizau cât le-ar fi fost necesar. Cu câțiva ani înainte de a se declanșa răscoala din 1907, au mai existat unele răzmerițe izolate, care priveau pe anumiți boieri și arendașii, care n-au

111

Cronici de familii vrâncene

tras nici un fel de concluzii și învățăminte din aceste evenimente care au culminat cu răscoalele din 1907.

Tatăl său, Ion D. Chioveanu, fusese participant și la răscoalele din 1888 care au fost înăbușite în sânge de către regele Carol I și de guvernul conservator care luase puterea la începutul declanșării răscoalelor. Guvernul Liberal, condus de Ion C. Brătianu timp de 15 ani între 1873-1888, a creat mari tensiuni în rândurile țărănimii românești prin nepăsarea, cu care au tratat și rezolvat problemele acestora. În înțelegere cu regele Carol I, Ion C. Brăteanu a pasat responsabilitatea evenimentelor ce au urmat, predând puterea Conservatorilor care nu sunt mai puțin vinovați, pentru baia de sânge cu care a înăbușit răscoalele țărănești începute la Urziceni în primăvara anului 1888 și care s-au extins în toată țara, ucigând peste o mie de răsculați și maltratând alte câteva mii în toată țara, rămânând mii de orfani și văduve.

In timpul desfășurării răscoalei din februarie 1907, își amintea bunica, Dumitra (Mica), tatăl ei a fost prins și arestat și făcut responsabil, pentru organizarea și declanșarea evenimentelor din comuna Lacul lui Baban și din localitățile limitrofe. A fost încătușat și dus la județ la Râmnicul Sărat pe jos, desculț, în cămașă și izmene, legat de o căruță în care erau legați și transportați mai mulți participanți la răscoală.

După circa o săptămână, l-au adus împachetat într-un sicriu de scânduri murdare de sânge și noroi și era atât de desfigurat că nu au putut să-l recunoască. Când au încercat să-i lege picioarele cum era obiceiul, au constatat că erau rupte și nu mai făceau corp comun cu restul corpului, situație care a creat o vie emoție și revoltă împotriva celor care au acționat cu brutalitate și cruzime, înăbușind răscoala în sânge.

Primarul comunei Lacul lui Baban, Vasile A. Robu, participant activ la răscoala țăranilor din anul 1907, a fost chemat la județ, interogat și maltratat, fiind destituit din funcția de primar, pe care a exercitat-o pe parcursul a mai multor mandate, fiind apreciat și respectat de cetățeni. Întâmplarea face ca după mai mult de un secol, să constat că atât țăranul Ion D. Chioveanu, cap de răscoală la 1907 cât și Vasile A. Robu primar la acea dată, participant activ la răscoală alături de țăranii din comuna Lacul lui Baban

112

Cronici de familii vrâncene

să-mi fie străbunici, unul pe linie paternă, Ion D. Chioveanu, tatăl bunicii Dumitra (Mica) și celălalt primarul, tatăl bunicului Ștefan Robu, pe linie maternă.

Așadar, într-o perioadă scurtă, de un an și ceva, în familiile Bălan și Chioveanu cuscri, au avut loc mai multe evenimente, care au marcat pentru o lunga perioadă de timp cele două familii. Mai întâi căsătoria lui Vasile cu Dumitra, eveniment care a adus satisfacție și bucurie atât celor doua familii cât și soților. Fericitul eveniment a fost urmat, din păcate, de boala și stingerea din viață a mamei Ioana, o soție, mama și soacră iubitoare, care va rămâne de-a pururi în amintirea familiei. Apoi, foarte repede, reîntregirea familiei cu băiețelul Neculai, fiul lui Vasile și al Dumitrei și nepotul lui Dragomir I. Bălan și al familiei Chioveanu, care a reușit să mai aducă zâmbetul și buna dispoziție în familie. Și un ultim eveniment vine să aducă din nou multă suferința în rândul familiilor, răscoala țăranilor din localitate și urmările ei, moartea prin tortura a celui care a fost Ion D. Chioveanu, un bun soț și tată, cap de răscoala în comuna Lacul lui Baban.

Regele Carol I și partidele de pe scena politică din acea perioadă, în special Liberalii, dar și Conservatorii sunt responsabili pentru înăbușirea în sânge a răscoalei țărănești de la 1907, unde țăranii nevoiași nu au făcut decât să-și ceară niște drepturi. Au fost uciși mișelește prin împușcare și tortură, la cererea și îndemnul celor amintiți mai sus, peste 11.000 de țărani romani și alte zeci de mii schilodiți și maltratați, un eveniment cu importante reverberații interne și internaționale.

Cei vinovați de aceste atrocități, urmașii lor care se revendică de la acele formațiuni politice, nu și-au făcut niciodată un proces de conștiință și nu și-au cerut scuze de la poporul român și de la urmașii celor uciși mișelește, ba mai mult în decursul istoriei au săvârșit și alte acte abominabile asupra răbdătorului popor român.

La Galați au fost împușcați în stradă de armată, 14 răsculați, la comanda sublocotenentului Antonescu Ion, viitorul general și prim ministru al României.

Documentele de atunci, pentru a se putea face o cercetare serioasă nu mai există, se apreciază că le-a sustras și distrus însuși regele Carol I, în complicitate cu Liberalii și

113

Cronici de familii vrâncene

respectiv Ion I.C. Brătianu care a cerut și a primit funcția de ministru de interne la începutul răscoalei, pentru a pedepsi personal țăranii, care nemaiputând suporta birurile boierimii și arendașilor, s-au răsculat pentru a cere și impune măsuri mai blânde din partea boierimii și a politicienilor vremii, care reprezentau de fapt numai pe cei avuți.

Liberalii de astăzi, care se revendică de la liberalii de atunci, au pe conștiință și crimele săvârșite de înaintașii lor.

Chiar Ion I.C. Brătianu, ca ministru de interne, împreună cu regele Carol I, au organizat și comandat represiunea sângeroasă asupra țăranilor răsculați, care nu mai puteau suporta asuprirea arendașilor și boierilor, dintre care unii erau și politicieni și membrii ai Parlamentului și Guvernului.

Pentru un timp, viață familiei Bălan s-a scurs în condițiile sociale și istorice ale perioadei, cu bucuriile și necazurile de zi cu zi, date de activitatea familială. Muncile agricole, dar și creșterea lui Neculai, mai înveselea viața părinților Vasile și Dumitra, dar și a bunicilor în viață, Maria Chioveanu și Dragomir I. Bălan. În primăvara anului 1909 se naște al doilea copil, în familia lui Vasile Bălan, o fată care va fi botezată Voica, și va aduce o nouă bucurie familiei, dar și supărare lui Neculai, care nu mai este răsfățatul familiei, a supt la pieptul mamei până la aproape de doi ani. Dumitra se bucură, împarte afecțiunea ambilor copii, dar mai mult fetiței, care era mai slăbuță și trebuia să o ajute să se întremeze. După botez, fata s-a schimbat, a devenit mai vioaie. După Taina Botezului, omul renaște din apă și prin Sfântul Duh la viața cea adevărată.

Botezul se săvârșește prin întreita afundare de către preot în apa care încorporează Sfântul Duh, cel care generează și menține viață pe pământ și care este esența vieții în univers, fiind conectat la conștiința universală.

Băiețelul Neculai, simțind că afecțiunea părinților s-a împărțit, iar mama era mai mult cu Voica, s-a îndreptat spre bunicul Dragomir, care și el împărtășea aceeași atracție față de el, astfel că ei au devenit foarte buni și apropiați prieteni. În anul următor, 1910, la 27 septembrie, mai vine o fetiță, a doua fiică care a primit după Taina Botezului numele

114

Cronici de familii vrâncene

de Măriuța, o fată vioaie care va deveni peste ani, pentru mine cel care așterne aceste rânduri, tanti Măriuța. În istorie, sunt anumite perioade când creația divină, prin Sfântul Duh, asigură o dezvoltare mai intensă a societății umane, iar perioada la care mă refer în cronica de față, este prima jumătate a secolului XX. În familia Vasile I. Bălan s-au născut 11 copii și au trăit nouă, iar în familia Ștefan Robu, ceilalți bunici, s-au născut 10 copii și au trăit șapte.

Deși Neculai, primul născut, nu împlinise 6 ani, la 12 martie 1912 se naște al patrulea copil al familiei Vasile și Dumitra Bălan, al doilea băiat, care a fost botezat cu numele de Ioan, cel care va deveni tatăl meu, un copil viguros care predestinat, va deveni de timpuriu cel care va conduce cu pricepere întreaga gospodărie și va îndruma și sprijini pe mai departe membrii numeroși ai familiei sale, suplinind lipsa tatălui prin dispariția prematură a acestuia.

La 31 decembrie 1912, în satul de reședință al comunei Lacul lui Baban, Constandoiu, s-a înființat prima bancă comunală, denumită banca „Babanul”, la inițiativa lui Ion Georgescu, fost seminarist, arendaș pe moșia lui Ion Micu, moșier din satul Gura Caliței. Primul președinte al băncii „Babanul” a fost Costache Burlacu, primar în mai multe rânduri al Comunei Lacul lui Baban. De la început de la înființare, casierul băncii a fost numit bunicul Vasile D. Bălan, care s-a străduit pentru a menține și asigura o bună funcționare a acesteia în interesul comunității.

De la înființare, banca a avut 38 de membri societari, din care 31 plugari, 2 comercianți, un funcționar și un preot, care era probabil preotul paroh al bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din localitate, la acea dată, Ioan Soare Georgescu, fratele sau rudă a arendașului Ioan Georgescu. Banca dispunea la început de un capital social de 17.361 lei și 48 de parale. În perioada primului război mondial, când Vasile D Bălan, bunicul meu a fost mobilizat și a participat activ pe front în război, banca a fost spartă și au dispărut banii, registrele de casă au fost recuperate după război de către bunicul Vasile. În plan familial, familia lui Vasile D Bălan se mai mărește cu un membru și în anul 1913, pe data de 11

115

Cronici de familii vrâncene

noiembrie se naște al treilea fiu care va fi botezat cu numele de Radu V Bălan.

Străbunicul Dragomir I. Bălan, care pe lângă faptul că legase o prietenie trainică cu nepotul său Neculai, fiind mai mereu împreună, își vedea în continuare de treburile importante din gospodărie, simțind lipsa soției Ioana.

Bunicul, Vasile D. Bălan, și-a luat în serios activitatea de casier al băncii „Babanul”, care îi ocupa mult timp, dar avea și satisfacții, fiind abordat des de membrii asociați, dar și de alți țărani din localitate, care doreau să devină membrii și aveau nevoie de sprijin financiar.

Anul 1915, pe 19 septembrie, aduce familiei Vasile și Dumitra Bălan a treia fată care primește la botez numele de Marieta. Erau deja trei băieți și trei fete în decurs de 9 ani de la căsătorie, situație care solicita o activitate intensă în special din partea bunicii Dumitra (Mica), care trebuia să spele și să hrănească șase copii și trei adulți.

Mama bunicii Dumitra (Mica), Maria Chioveanu, care căsătorise trei din cei șapte copii, avea pe lângă ea încă patru și nu putea să o ajute mai mult, cum ar fi vrut pe fiica ei, care devenise o bună gospodină.

Deși se mai liniștiseră evenimentele politice și sociale, după răscoala de la 1907, cel puțin intern, pe plan extern începuse deja primul războiul mondial în vara anului 1914.

Primul război mondial era oarecum așteptat și dorit de Germania, având în vedere cauzele principale; concurența economică, dezvoltarea imperialismului și naționalismul exacerbat din multe țări europene.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand Iosif al Austriei, în Serbia la Sarajevo, a fost pretextul ce a declanșat infernul, care a dus și la un lucru bun, după terminarea războiului, faptul că s-au fărâmițat marile imperii: AustroUngar, Otoman, Rusesc și German și au apărut noi state.

După declanșarea ostilităților, rând pe rând, statele au intrat în conflict de partea unuia sau altuia dintre beligeranți și astfel se ajunge la constituirea Antantei: Rusia, Franța și Marea Britanie pe de o parte și Puterile Centrale: Germania, Italia, Austro-Ungaria, la care au aderat Turcia și Bulgaria de cealaltă parte.

116

Cronici de familii vrâncene

România a rămas neutră până în vara anului 1916, când a fost somată de Antanta: „acum sau niciodată”, cu promisiunea sprijinului în realizarea idealului poporului român, pentru unirea tuturor românilor într-un stat național unitar.

România a ales intrarea în război la 27 august 1916, alături de Antanta. Regele Carol I murise și tronul a fost ocupat ca rege, de nepotul său de frate Ferdinand I. În România are loc o mobilizare generală, circa 600.000 de combatanți sunt chemați la arme și alți circa 400.000 în acțiuni colaterale. După unele victorii facile în Transilvania, armata română a fost nevoită să se retragă, și astfel o parte importantă din țară, aproape 2/3 este ocupată de către Germania și Austro-Ungaria, inclusiv capitala București, România fiind redusă la spațiul Moldovei unde se retrăseseră și autoritățile statului.

Ca și din întreaga țară și din comuna Lacul lui Baban, sunt chemați la arme zeci de combatanți, din care doar un sfert se vor mai întoarce acasă. Bunicul Vasile D. Bălan, Ioniță Chioveanu, fratele bunicii Dumitra și mulți alți combatanți sunt mobilizați pe front pentru apărarea și întregirea țării.

După plecarea celor mobilizați pe front, pe teritoriul comunei au avut loc lupte între armatele română și rusă pe de o parte și armatele Germaniei și Austro-Ungariei pe de cealaltă parte. Prin retragerea unităților de luptă în special rusești dar și romanești, nemții și austriecii ocupă localitatea Lacul lui Baban și o parte din ei trec mai departe spre front.

Majoritatea locuințelor au fost rechiziționate pentru încartiruirea trupelor germano-austriece, familiile rămase fără sprijinul bărbaților plecați pe front, a trebuit să se adăpostească în alte spatii, unele chiar insalubre, iar lipsa alimentelor a făcut și mai insuportabilă viața. Păsările de curte și animalele care erau în proprietatea familiilor, au fost rechiziționate pentru a fi trimise fie pe front, fie în Germania sau în Austria ca trofee de război.

Tinerii care nu fusese concentrați pentru război și bărbații mai în vârstă, au fost mobilizați și organizați în brigăzi de către nemți, pentru diferite activități, cum ar fi la lărgirea și amenajarea drumurilor și a șanțurilor, construcția de poduri, la

117

Cronici de familii vrâncene

tăierea de arbori pentru grinzi și scânduri care erau trimise pe front, cu carele de boi, rechiziționate tot de la populație.

Pe lângă comenduirea germană a fost desemnat și un reprezentant al populației care în zonă, la Lacul lui Baban, a funcționat Ioniță Bâtculescu, căruia i se spunea polițai sau vagmistru. Prin el, se organizau echipele de muncă și se stabileau activitățile zilnice și săptămânale pentru muncile agricole și la pădure. Activitatea forestieră s-a intensificat, zilnic mai întâi și apoi de două, trei ori pe zi se transportau lemnele de le Rașca și Peletic cu trenul forestier către Gugești, unde se fabricau grinzile și cheresteaua pentru front, dar și pentru trimis în Germania și Austria.

Fetele și femeile erau organizate în brigăzi de muncă, care alături de bărbați, participau la muncile agricole de sezon, strânsul fânului, recoltatul strugurilor și fructelor de pe moșiile boierilor, care părăsise zona, refugiindu-se în Moldova, unde era și guvernul țării. Bucureștiul fiind ocupat, nemții, prin Banca Națională au scos o bancnotă nouă, care era folosită și în comună pentru plata unor activități realizate de populație.

O curiozitate pentru populație a fost construirea closetelor din scânduri în formă de tron, care erau folosite de nemți chiar și ziua spre deliciul populației. În Gura Caliței s-a organizat o baie comunală cu dușuri de apă caldă și rece, care era folosită programat atât de trupă, de nemți și austrieci cât și de către populația locală.

Jefuirea bogățiilor locale și teroarea instaurate de către trupele ocupantului germano-austriac, a contribuit la sporirea urii populației locale, ce s-a transmis la cei plecați pe front, care au luptat cu mai multă însuflețire la Mărăști, Mărășești și Oituz, zdrobindu-i pe agresorii nemți, maghiari și austrieci.

Pe teritoriul Vrancei, la Mărăști și Mărășești s-au dus cele mai grele lupte în august 1917, lupte care alături și de cele de la Oituz-Bacău, au hotărât existenta României în hotarele de astăzi. Unitatea militară din care făcea parte și bunicul, Vasile D Bălan a fost mobilizată și a desfășurat luptele la Oituz-Bacău, îmbărbătați și de lozinca generalului Eremia Grigorescu: „Pe aici nu se trece” și nu s-a trecut.

Pe dealul Coșna, la cota +730 m, unde se mai găsesc și acum tranșeele din primul război mondial, situat între văile

118

Cronici de familii vrâncene

râurilor Oituz și Slănic din județul Bacău, pe care l-am vizitat în vara anului 1966, împreună cu unchiul meu profesorul emerit Neculai V. Bălan, primul născut al familiei, așa cum am precizat, a luptat și bunicul meu, sergentul Vasile D. Bălan din comuna Lacul lui Baban, în prezent comuna Gura Caliței județul Vrancea. Pentru abnegația cu care a luptat, fiind și rănit, apărând țara sub lozinca generalului Eremia Grigorescu „Pe aici nu se trece" și nu s- trecut, a fost distins cu „Ordinul Coroana României în gradul de cavaler", prin Decretul Regal nr. 2151, dat la Sinaia în 25 iunie 1925.

Așa a vrut Dumnezeu și Sfântul Duh să se întoarcă din război după aproape doi ani și a găsit acasă la venire nu șase copii câți a lăsat la plecare ci șapte, ultima fetiță Lina, fiind născută pe 12 februarie 2017 la câteva luni după plecarea lui pe front, dar pe care el o găsește deja mergând în picioare. Întrucât casa cea mare, din deal, fusese rechiziționată de nemți ca punct de comandă al trupelor de spate, care se ocupau cu aprovizionarea frontului, a fost grav afectată, s-a impus realizarea unor reparații generale, după întoarcerea de pe front a bunicului Vasile D. Bălan.

Străbunicul, Dragomir I. Bălan, care a fost un sprijin de nădejde pentru familia bunicului Vasile pe timpul ocupației, acum arată obosit și slăbit, însă era bucuros că fiul său s-a întors cât de cât sănătos. Un sfert din concetățeni care au plecat pe front nu s-au mai întors, au rămas pe câmpul de lupta, udând și îngrășând cu sângele lor pământul țării. Întors acasă, bunicul Vasile D Bălan, pe lângă treburile curente nu a uitat nici de activitatea sa din perioada cât a fost casierul băncii locale, „Babanul”. De această dată, pe cont propriu, a reînființat banca locală cu același nume „Babanul”, la începutul anului 1919, la care a depus pentru început, un capital social de 4.000 lei aur pe numele lui și 4.000 lei aur pe numele bunicii Dumitra V. Bălan (Mica). La acea data circulația monetara se făcea atât în bancnote de hârtie cât și în monede de argint și aur.

Până la sfârșitul anului 1919 numărul membrilor societari crește la 41, iar capitalul băncii ajunge la suma de 29.282 lei. Cu prilejul împroprietăririi cu pământ după război, promisă de regele Ferdinand în timpul războiului, banca

119

Cronici de familii vrâncene

primește un loc de casă pentru construcția unui local nou în zona numită Costinoaia.

Vasile D. Bălan, după război În această perioadă, bunicul Vasile Bălan redeschide și localul din centru localității pentru organizarea de hore, baluri și nunti, precum și prăvălia care fuseseră închise pe perioada războiului și ocupației germane. Bunica Dumitra, deși nu știa carte, s-a descurcat destul de bine și în prăvălie, când bunicul Vasile era plecat după treburi. Vinul casei din via de la Râpa Șoimului, era la mare căutare atât în prăvălia din vale de lângă pârâul Râmna, unde locuia familia bunicilor Vasile și Dumitra, cât și în prăvălia din casele străbunicului Dragomir Bălan. În prăvălie se găseau diverse produse căutate de săteni: cuie, sârmă, sare, gaz, zahar, bomboane, ace de cusut, sfoară, ață și unele produse textile pentru îmbrăcăminte. Într-una din zile a trecut pe la casa din vale a finilor lui, Vasile și Dumitra Bălan, nașul Costache R. Burlacu care, de când nu mai era primar, prospera cu afacerile de la singura moară din localitate. Costache Burlacu avea doar două fete, pe Maria și Voica, și un singur fiu, pe Toader, mai mic decât Neculai, care învăța la școală cu acesta, dar în clase diferite.

Din vorbă în vorbă cu Dumitra, fina lui de cununie, în timp ce

120

Cronici de familii vrâncene

Vasile era sus la prăvălia din deal și se ocupa și cu Banca, îi arată o curea de piele pentru pantaloni Dumitrei și o întreabă dacă o cunoaște. Dumitra recunoaște cureaua lui Vasile și îl întreabă de unde o are și ce-i cu ea. Nașul Costache, se codește un pic, apoi îi spune Dumitrei că mai bine ar trebui săl întrebe pe finul său Vasile unde a uitat-o, că el știe mai bine și pleacă îngândurat și supărat atât pe Vasile cât și pe Anica, soția lui.

Când a venit acasă spre seară Vasile, Dumitra se uită la el supărată și îl întreabă contrariată de ce nu are cureaua la pantaloni. El, încurcat, se scuză că probabil a uitat-o undeva pe la prăvălie, la casa de sus, dar o s-o caute, chiar simte nevoia să-și susțină pantalonii. Dumitra scoate cureaua și îl întreabă dacă nu cumva nașul Costache a trecut pe la prăvălia de sus și i-a luat cureaua ca să facă o glumă, sau a uitat-o el cumva pe undeva?! Vasile se fâstâcește, smucește cureaua din mâinile Dumitrei într-un gest mai brutal, cum nu se mai întâmplase până atunci și pleacă în grabă să hrănească animalele pentru seară. Dumitra supărată, dar și cu un dram de înțelegere, zâmbește cu subînțeles și se gândește la nașa Anica care este mai mare ca ea, cu câțiva ani și n-a reușit să aibă decât trei copii, iar ea îl așteaptă pe al optulea. În anul 1919, se naște al optulea copil, un băiat care la botez a primit numele de Cristea și cum se întâmplă în familiile numeroase, frații și surorile mai mari contribuie la creșterea și educarea fraților mai mici. Cele două surori, Voica și Măriuța la început se certau care să stea mai mult cu Cristea apoi au început să se plictisească găsindu-și alte preocupări. Și cum uneori bucuriile sunt umbrite și de unele necazuri, bătrânul tata și bunic, Dragomir I. Bălan, ajuns la vârsta de 70 de ani, a trăit să-și vadă opt nepoți, patru băieți și patru fete, se simte slăbit și cum spune el ar vrea să mai facă loc și la alții, mai ales că Ioanei ii este urât singură. Cade la pat slăbit și bolnav. Întrucât în Constandoiu nu este nici un doctor, localitatea aparținea de circumscripția medicală Popești la ceva distanță, au apelat la medicul Pavel Vergiliu apreciat de săteni, de la circumscripția medicală din Dealu Lung, înființată după război. Medicul după consult ii spune că este slăbit, ii recomanda mai multă odihnă și ii prescrie niște

121

Cronici de familii vrâncene

siropuri din plante și ceaiuri. La ceaiuri Dragomir se pricepea mai bine, preluase de la bunicul sau, Moșu, Ion Bălan cel Mare, aceasta îndeletnicire și o practica cu succes, dar în cazul lui, nu mai avea efect.

Sosește la căpătâiul lui un frate mai mic, Ion I. Bălan, născut în 1859, cu zece ani mai mic, care locuia în satul Bălănești împreună cu unii din copii și cu mulți nepoți. Mai deapănă amintiri din copilăria lor, din viață lor și la plecare, Dragomir ii spune că viitoarea întâlnire va fi pe lumea cealaltă, care spera să fie cât mai târzie pentru Ion și așa a și fost, a avut dreptate. În anul 1959 când Ion a împlinit vârsta de 100 de ani, unchiul nostru, Neculai V. Bălan care era un împătimit fotograf l-a vizitat pe Ion. I. Bălan, fratele bunicului său și l-a fotografiat alături de familia sa, fiu, noră, nepoți și strănepoți.

Din păcate nu dețin data plecării spre frații și surorile sale, dar acesta deține un record de longevitate.

Ion I. Bălan, fratele mai mic al lui Dragomir I. Bălan, născut în anul 1859,la împlinirea vârstei de 100 de ani Dragomir a stat de vorba cu nepoții și nepoatele cărora le-a dat unele sfaturi de viață: „sa nu mintă, să nu râvnească la avutul altuia, tot ce vor agonisi să fie prin muncă cinstită și dreaptă”. Lui Vasile i-a spus să-și iubească și să-și ajute soția cât îl va duce puterile și să vegheze asupra copiilor, să-i educe

122

Cronici de familii vrâncene

să-i vadă fericiți la casele lor, să aibă și el parte de bucuria de a-și strânge la piept nepoții care este cea mai dulce plăcere. În discuția cu Dumitra, a apreciat atașamentul ei față de familia în care a intrat, dăruirea și dragostea cu care își crește și educă copii și nu în ultimul rând menținerea gospodăriei în rânduială. Are încredere în ea, să mențină unitatea și rânduiala gospodăriei, să se bucure în continuare de toată stima și aprecierea concetățenilor din comunitatea în care trăiește, să fie un exemplu de conviețuire. Când a rămas numai cu Vasile, i-a spus că abia așteaptă să o întâlnească pe mama lui, pe Ioana și simte că nu este departe timpul. O să-i spună că are deja opt nepoți, patru băieți și patru fete, că sunt frumoși și îi semăna mult, mai ales fetele. În timp ce vorbea i-a apărut o lacrimă în colțul ochiului, mâinile îi tremurau convulsiv și nu mai putea articula cuvintele. Vasile a aprins o lumânare, pe care i-a pus-o în mana dreapta, a chemat-o pe Dumitra fără să alarmeze copii și a observat, la un moment dat că i-a ieșit un fel de abur din gura larg deschisă, și-a dat sufletul, Duhul cum se mai spune, și s-a dus duhul lui în memoria ancestrală a familiei conectată la conștiința universală. Toata suflarea pământului, oameni, animale, plante tot ce are viață, crește și se dezvoltă, primește la creație, un Duh, un suflet. S-au făcut chiar și unele experimente și se pare că Duhul, sufletul omului este material și are circa 7 grame ca greutate dar si energetic mai păstrează cca 25 wați care se duce în energia conștiinței universale unde se păstrează pentru eternitate. O să tratez acest subiect într-o lucrare separată dacă o să mai am timp, dacă Duhul meu, Sfântul Duh, îmi va permite să duc la capăt această intuiție, care este susținută prin multe exemple, experimente și observații unele chiar de natură științifică.

Bădița Dragomir, cum îi spuneau cei mai mulți săteni, a fost înmormântat cu respect și pioșenie lângă soția sa, căreia îi va duce vesti frumoase despre familia lor, care este ca o floare cu mulți boboci. În scurgerea nemiloasa a timpului, în grabă pentru unii, mai lentă pentru alții, viață se derulează cu bune și cu rele.

Dumitra era însărcinată din nou, ajunsese la soroc, se declanșase durerile ceva mai repede și moașa făcea pregătirile pentru naștere. Fetele mai mari, Voica și Măriuța,

123

Cronici de familii vrâncene

de 10 și 9 ani, deși începuse să preia unele activități în gospodărie nu se putea avea multă încredere în ele, mai ales în ce privește grija pentru cei mici.

Dumitra, preocupată de situația ce va urma, l-a scăpat din vedere pe prâslea Cristea de trei ani, care era cam năzbâtios. Deși era iarnă și frig, toata ziua alega pe afară și dacă nu îl îmbracă nimeni, ieșea dezbrăcat și alerga până transpira. Așa s-a întâmplat și acum, băiatul a alegat pe afară a răcit destul de puternic și fetele nu au observat că el a făcut temperatura mare și că i s-au inflamat amigdalitele și nici Dumitra care intrase în travaliu nu a știut ce se întâmplă.

Spre seară, băiatul care avea temperatură mare, a fost luat la culcare împreună cu Măriuța și aceasta obosită de peste zi nu a observat că frățiorul Cristea nu mai poate răsufla, se zvârcolea în pat și nici nu mai putea să țipe. Băiatul a murit asfixiat de amigdalitele inflamate și spre dimineață când Dumitra deja născuse o fată, tata Vasile a constatat decesul fiului său Cristea care nu a putut dăinui decât trei ani.

Nu a rezistat plăpândul lui corp și și-a dat Duhul, un Duh neprihănit de înger. A fost mare jale în familie și el ca și bunicul este înmormântat în locul de veci al familiei. Este înmormântat lângă bunicii lui, lângă mama Ioana care plecase prematur și dureros din familie și pe care nu a avut norocul să o cunoască. Preotul bisericii de atunci, Ieromonahul Gimnazii Procopie, la slujba de înmormântare, a îmbărbătat familia spunând că bunica a stat mult timp singură, și acum după Dragomir soțul ei, primește și un înger din familie să le fie alături, așa a rânduit Sfântul Duh și Dumnezeu. În noaptea în care s-a prăpădit Cristea în 1922, s-a născut o fata care este botezata cu numele de Magdalena, părinții fiind foarte credincioși. Maria Magdalena din Sfântă Scriptura mai este denumită și Apostol al Apostolilor, ea l-a însoțit permanent pe Domnul nostru Isus Cristos în apostolatul lui și pe drumul crucii spre răstignire. După coborârea lui Iisus Hristos mort, de pe cruce, pe piatra de la baza crucii, azi în biserica Domnului Isus Cristos din Ierusalim, Magdalena l-a uns cu Sfântul mir. Este prezentă, când Iosif depune trupul în mormânt. Este prima care duminică dimineață descoperă

124

Cronici de familii vrâncene

mormântul deschis, gol, și prima cu care a vorbit domnul Isus Cristos după Înviere, înainte de Înălțarea la Tatăl Ceresc.

Familia bunicului Vasile D. Bălan era numeroasa și cu multe preocupări. Neculai fiul cel mare era deja din anul 1919 elev la Seminarul Teologic de la Buzău, fetele cele mari terminaseră și ele școala de 5 ani, Nicu trecuse în clasa V-a, Radu era elev în clasa IV-a, iar Marieta trecuse în clasa II-a. În anul următor, în 1923, se mai naște un băiat, de fapt un copil prematur având în vedere și vârsta mamei, probabil și activitatea foarte obositoare în cadrul familiei, fiind în îngrijire opt copii cu vârste între un an și 17 ani. Este botezat cu numele de Grigore de către preotul bisericii, ieromonahul Cornelie Marin. Deși a fost îngrijit cu mare dragoste ca și ceilalți copii, nu a supraviețuit și în anul următor în 1924, bunica Ioana și bunicul Dragomir mai primesc un înger lângă ei, alături și de frățiorul Cristea.

Pentru a încheia numărul membrilor în familie, în anul 1925 vine pe lume și prâslea Petre, un băiat vioi și vesel care aduce din nou zâmbetul în familie, al unsprezecelea copil al familiei Vasile și Dumitra Bălan, bunicii mei și al nouălea în viață. Este jucăria surorilor mai mari, Voica de 16 ani, Măriuța de 15 ani, Marieta de 10 ani, Lina de 8 ani și Magdalena de 3 ani. Este și răsfățatul fraților mai mari, Neculai, major de 18 ani, elev la Seminarul din Buzău, Ioan, Nicu cum i se spunea în familie, de aproape 14 ani ce devenise un membru de nădejde al familiei, zburdalnicul Radu de 12 ani, iar Petre încheie plutonul familiei Bălan.

Era o perioada liniștita, trecuseră 7 ani de la încheierea războiului, țara se întregise, devenise Romania Mare, adunase lângă ea fiicele furate și rătăcite, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul.

Prima care s-a dezmeticit a fost Basarabia, care în vremurile tulburi de atunci, Revoluția Rusa din octombrie 1917, răsturnarea regimului țarist și preluarea puterii de către bolșevici ruși în frunte cu Lenin, au creat condiții pentru constituirea noii Republici Democrate Moldovenești. În 27 martie 1918, în adunarea Sfatului Țării din Moldova se votează unirea Moldovei cu țara mamă, România, prin votul a 86

125

Cronici de familii vrâncene

membrii pentru unire, 3 voturi împotriva, polonezii, și 36 abțineri (celelalte minorități, inclusiv rusă).

Urmează Bucovina, care în urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, la 27 octombrie 1918 în Adunarea Generală a bucovinenilor, se decide cu unanimitate de voturi în prezența opoziției ucrainene, unirea Bucovinei cu țara mamă, România de la care fusese dezrădăcinată.

Unirea celorlalte patru provincii, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul cu România este evenimentul care a dus la desăvârșirea Marii Uniri de la 1918. Mai întâi, în 18 /31 octombrie, la inițiativa Partidului Social Democrat, a fost înființat Consiliul Național Român Central, cu sediu la Arad, un organ al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, format din 6 reprezentanți ai Partidului National Roman și 6 ai Partidului Social Democrat.

Consiliul Național Român Central a fost recunoscut de Comitetul Național al Românilor din Transilvania de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de Biserica Ortodoxă și de Biserica Greco-Catolică, precum și de către Senatul Militar Român, care a și pus la dispoziția Consiliului 50.000 de militari mobilizați la Viena. Consiliul Național Român, decide convocarea unei adunări naționale, la Alba-Iulia, la 18 noiembrie respectiv 1 decembrie 1918, pentru a decide unitar în privința autodeterminării românilor.

La Adunarea Națională de la Alba-Iulia au participat reprezentanții aleși ai tuturor categoriilor sociale, ai bisericilor, ai asociaților culturale și profesionale, precum și deputați de drept, în total 1.228 de delegați / deputați. Le-au fost alături peste 100.000 de români, veniți la apelul Consiliului, din toate teritoriile locuite de români. Având în vedere că vrâncenii prin Mihail Kogălniceanu și Moș Ion Roata au fost animatorii unirii Principatelor Române de la 1859, au fost reprezentanți și din partea Vrancei la Marea Unire de la Alba Iulia din 1918.

După ce au asistat la slujbele efectuate în cele două biserici românești din Alba Iulia, delegații au dezbătut și aprobat Rezoluția de unire, care a și fost adoptată de toți cei prezenți. Votarea acestei rezoluții a însemnat votarea unirii tuturor românilor din Transilvania, Banat, Maramureș și Crișana cu țara mamă, România.

126

Cronici de familii vrâncene

Cu aceasta ocazie au fost introduse și câteva principii fundamentale, precum: libertate deplină pentru popoarele conlocuitoare, libertate confesională, regim democratic, reformă agrară, legislație modernă pentru muncitorime.

Adunarea a aprobat și un organ legislativ, Sfatul Național și un Guvern provizoriu, respectiv Consiliul Dirigent, care să conducă Transilvania până la unirea de facto cu România. A fost numită o delegație care a înmânat actul unirii, regelui Ferdinand I, în 14 decembrie 1918, la București. Sfatul Național și Consiliul Dirigent au funcționat până în 20 aprilie 1920, când unirea a fost desăvârșită și din punct de vedere tehnic. A fost o sărbătoare generală pentru toți romani care se regăsesc pentru prima dată în istorie sub același sceptru. „Și cât de sfântă era ziua aceea, cum se îmbrățișau românii, cât de senină le era fața, cum au uitat fiecare de ce religie, de ce confesiune și cărei clase aparține! Se vedeau că sunt fiii aceluiași neam” spunea, Ștefan Cicio-Pop în 1932. Întorcându-ne la familia Bălan, se poate aprecia că deși bunica Dumitra nu a făcut școală, băieții frecventau cu regularitate școala în acea perioadă. Era o femeie inteligentă, care a înțeles necesitatea școlii și a făcut toate eforturile pentru ca băieții și fetele familiei să urmeze cursurile școlii din localitate și în măsura posibilităților și mai departe așa cum se va vedea din prezentarea evenimentelor și faptelor.

Familia locuia în principal la casa din vale, de la gârla cum ii spuneau ei, aici era gospodăria principală unde aveau grajdurile pentru animale și depozitele de furaje. Fiind un vad de circulație important din localitate, prăvălia avea o bună desfacere de mărfuri și băuturi. În anul 1928, la zece ani după terminarea războiului și la 9 ani de la înființare, banca sub conducerea și îndrumarea bunicului Vasile Bălan, ajunge la un capital social de 46.812 lei cu 164 membri societari, fiind un important sprijin pentru cei care doreau să investească în construcții sau în diverse alte afaceri comerciale, pe plan local.

Conștient de nevoile familiei cu noua copii, Vasile D. Bălan, pe lângă preocupările pentru coordonarea și dezvoltarea băncii „Babanul”, a cumpărat și importante suprafețe de teren agricol, arabil și fâneață, având în vedere

127

Cronici de familii vrâncene

numărul mare de moștenitori, dar și forța de munca disponibilă în familie, care poate organiza și realiza lucrări agricole în bune condițiuni și de bună calitate.

Fetele mai mari, ajunsese la vârsta căsătoriei. Voica fiica cea mai mare, era deja curtată de învățătorul Dumitru Ianculescu, care funcționa aici din luna septembrie 1929 ca învățător, iar Magdalena și Petrus îl aveau ca învățător. Vasile Bălan, om cumpătat, nu vedea cu ochi buni relația Voicăi cu Dumitru Ianculescu, pe care nu o agrea, spunând că este sărăntoc (sărac) și nu are decât ce este pe el. Se pare că Voica, care se ocupa de afacerile de la prăvălia din deal, care aducea venituri importante familiei, a început să-l finanțeze pe Ianculescu pentru a-și construi o casă în satul lui natal.

Neculai V. Bălan, fiul cel mare al familiei, după încheierea cursurilor primare de 5 ani, 1913-1919, un an școala a fost închisă în timpul ocupației germane din 1917, fiind un elev strălucit, în perioada următoare,1919-1927, a urmat cursurile Seminarului Teologic din Buzău pe care le-a absolvit cu rezultate foarte bune, obținând diploma de absolvire în 1927. Profesorul emerit Neculai V. Bălan, având o activitate prodigioasa, aceasta va fi prezentată mai pe larg într-un capitol separat în cuprinsul lucrării.

Gospodăria familiei se dezvolta armonios, afacerile cu prăvăliile din vale, de la Gârla Râmna (Casa Radu V. Bălan de mai târziu) și din casele din centru, în care locuia o bună parte din familie mergeau bine, aveau câștiguri bune.

La casa din centru, în partea estică, era un bot de deal de circa 3 m înălțime, care din curte și dinspre casa acoperea vederea spre Râpa Șoimului și spre pădurea cu dealul Măgura situat la cota +520 m. Fiind o perioadă de prosperitate, s-au hotărât să elimine prin săpare și transport pământul din dealul ce obtura vederea și au fost angajați mai mulți oameni, care cu hârlețe și lopeți au săpat pământul și cu căruța și roabele l-au transportat spre o râpă din apropiere, în Deal la Cruce cum i sa mai spus. Această activitate s-a derulat pe mai mulți ani, a fost finalizată după câțiva ani de la dispariția prematură a bunicului Vasile D. Bălan, în primăvară anului 1930 și s-a ocupat pentru finalizare în special tata Nicu care a rămas, după dispariția tatălui său, coordonatorul și protectorul familiei.

128

Cronici de familii vrâncene

Se intenționa ca după eliminarea dealului să se zidească cu piatră și un beci sub prăvălia, care funcționa în casa familiei, idee ce a fost realizată mult mai târziu, după căsătoria tatălui meu cu mama Maria Robu.

Bunicul, Vasile Bălan care a fost rănit și a căpătat o răceală puternica în perioada războiului se pare că a recidivat cu o boala activă de plămâni dar și de stomac care i-a șubrezit puternic sănătatea, mai ales că pe lângă treburile familiei era angrenat foarte mult și în activitatea băncii „Babanul”.

Consultat de medicul din localitate, dar și de la oraș din Râmnicul Sărat, rezultatul a fost îngrijorător, suferea de o boală galopantă, care era destul de avansată.

Toate tratamentele cu siropuri, untura de peste și cu metodele empirice aplicate la acea vreme, nu au dat rezultat.

Bunicul Vasile Bălan, simțind că i se apropie sfârșitul, a stat de vorba cu bunica Dumitra (Mica), soția sa, și a cerut să nu alarmeze familia mai ales că majoritatea sunt majori și își pot purta singuri de grijă, dar pot să-i ajute și pe cei mai mici, în special pe Petruș, Magdalena și Lina. Bunicul Vasile Bălan, sa stins din viață, si-a dat Duhul în primăvară anului 1930 la numai 47 de ani, ca și mama lui, creând mare suferință și tristețe nu numai în rândul familiei sale, dar și pentru cetățenii din comună care apelau cu încredere la ajutorul financiar al băncii conduse și administrate de el.

Preotul Nicolae Burlăcescu, prieten al familiei Vasile Bălan, a fost și el afectat de boala fulgerătoare care a curmat viață unui bărbat de frunte, încă în putere, al comunității. La înmormântarea bunicului Vasile Bălan, preotul a ținut o cuvântare ecumenică care a emoționat și a îndemnat la reculegere în familie și menținerea cursului bun al activităților începute de cel dispărut. A fost înmormântat în locul de veci al familiei, împreună cu părinții și cei doi fii dispăruți de timpuriu.

A urmat o perioada grea pentru familie, bunica Dumitra Bălan (Mica) a rămas ca o stanca de piatră alături de tata Ion (Nicu) Bălan care și-a luat în primire rolul de coordonator și susținător al familiei și au condus împreună, cu rezultate remarcabile, membrii familiei, care au ajuns la casele lor, fiind respectați și apreciați de comunitate.

129

Cronici de familii vrâncene

Locuința din vale unde era gospodăria principală, cu magazii și animale, era în apropierea locuințelor țiganilor aduși de boierii Borănescu, care după dezrobire s-au integrat și au devenit prieteni și ajutoare de nădejde în cadrul comunității din localitate. Familiile Buică, Pricu, Bostănică, Petrache și alții sau integrat și s-au apropiat mult de familiile de romani, care leau botezat și cununat copii și cu care se întrajutorau.

O țigancă pe nume Sofița, cam de vârsta lui Neculai, a urmat școala împreună cu acesta și au legat o bună prietenie.

Venea des pe la bunica Dumitra și când o chema și când nu o chema, o ajuta în gospodărie, la spălat, preparare hrană și se înțelegeau destul de bine, era ca un fel de membru al familiei.

Sofița, pe lângă defectul că mai fuma uneori, în rest avea multe calități apreciate de mama Dumitra, dar și de băieți. Mama Dumitra a fost o femeie foarte curată și îngrijită și a avut grija ca și Sofița să fie la fel de îngrijită. Sofița se înțelegea mai bine cu băieții și ei cu ea. Când mama Dumitra avea de transmis vreo sarcina mai deosebita la băieți, o punea pe Sofița să facă aceasta treabă pentru că nu era refuzată niciodată. Se pare că Sofița i-a învățat pe băieții familiei Bălan să devina bărbați adevărați și din acest motiv mama Dumitra îi mai tolera și unele exagerări, dar niciodată să nu fie curată și neîngrijită. Neculai Bălan, profesorul emerit, a păstrat la el, un tablou cu Sofița peste tot pe unde s-a mutat.

Banca „Babanul”, si-a desfășurat activitatea și după dispariția prematură în anul 1930 la numai 47 ani a celui care a fost inițiatorul și mobilizatorul activităților financiare locale, Vasile D. Bălan. În anul 1947, banca „Babanul” a fuzionat s-au a fost preluată de Cooperativa de Consum din localitate și capitalul social a trecut în fondul Cooperativei de Consum din localitate, contribuind astfel la acordarea de credite pentru consolidarea gospodăriilor țărănești din Lacul Baban dar și din celelalte localități componente ale comunei.

Bunica Dumitra V. Bălan, a rămas liantul familiei care a participat activ la toate evenimentele petrecute în familie, unele fericite prin căsătoriile fetelor și venirea pe lume a unor nepoți, altele mai nefericite în special prin declanșarea celui de al doilea război mondial, la care au participat trei din cei patru băieți, toți fiind luați prizonieri la ruși în perioada 1942-1943. S-

130

Cronici de familii vrâncene

au întors abia în anul 1948 după 6 ani de prizonierat din care 4 ani au fost dați dispăruți până în august 1946.

După începerea războiului, bunica, Dumitra Bălan, a locuit cu nora sa Maria, mama mea fostă Robu, soția tatălui meu, Nicu Bălan, cu fiica sa Magdalena și fiul Petre(Petruș) minori. După căsătoria fiicei Magdalena, în anul 1941 cu Ionică Țandră din Cocoșari, bunica Dumitra a conviețuit numai cu mama Maria, cu care s-a înțeles foarte bine, cu Petruș care era elev la oraș la Râmnicu Sărat și cu noi nepoții, copii familiei Nucu, Corneliu (Nelu) și Mariana (Doina). După ce au fost dați dispăruți cei trei fii la date diferite, în noiembrie 1942 Neculai și Nicu și în toamna anului 1943 Radu, bunica nu a avut nici-o clipa în care să se îndoiască că aceștia trăiesc și se vor întoarce acasă. Mama Maria, nora sa, la începutul anului 1943 a fost declarata văduvă de război până în octombrie 1946, iar noi copiii, Nelu și Doina, orfani de război primind o pensie specială de văduvă de război și respectiv de orfani . În prima parte a războiului, fratele tatei, Radu V. Bălan, care satisfăcuse stagiul militar, nu a fost mobilizat pentru front în război, la cererea mamei sale, bunica Dumitra Bălan, care a solicitat să rămână ca sprijin familial pentru mamă, o sora și un frate mai mic. Așa cum s-a mai amintit, Radu primise în proprietate locuința din vale de la gârla Râmna, ceilalți membrii ai familiei se mutaseră la casa din centrul localității.

Deși cu mari greutăți și sacrificii, bunica Dumitra a gestionat bine treburile familiei, fiind ajutată și de nora sa mama Maria, împreună cu care locuia și cu care s-a înțeles bine toată viața. Din când în când și la cerere a fost ajutată familia bunicii Dumitra și de cuscrul său Ștefan Robu și de unii din frații mamei Maria de la Gura Caliței, cum au fost: Florică Robu, Costică și Victor, în special pentru aprovizionarea cu lemne, bunicul Ștefan Robu fiind pădurar pentru pădurea Bordeasca, sector forestier aparținând de Gura Caliței.

Pentru adevăr și corectitudine în prezentarea faptelor și evenimentelor din familie, din acea perioadă, amintesc, că Radu Bălan nu a ajutat suficient familia, așa cum ar fi trebuit, ci chiar a creat unele greutăți în desfășurarea normală a vieții, deoarece intrase într-un grup de tineri din localitate, care și ca urmare a consumului exagerat de băuturi alcoolice au creat

131

Cronici de familii vrâncene

scandaluri și evenimente neplăcute. Din via familiei bunicii Dumitra Bălan, de la Râpa Șoimului, anual se realizau cantități de 2-3000 litri vin care era principalul venit al familiei, gestionat în special de bunica Dumitra și de mama Maria, nora sa.

Foarte des, uneori și zilnic, Radu venea la familia din centru, la mama Dumitra și cerea de mâncare și băutură, uneori se servea singur și după ce se amețea de băutură, era gălăgios și făcea scandal, lucru perceput negativ și de vecini.

A fost avertizat de mai multe ori de bunica Dumitra că dacă nu se potolește ea renunță la solicitarea de a-l considera ajutor al familiei și va cere să plece pe front la fel ca și frații săi mai mari care erau deja dați dispăruți. Și surorile mai mari, Voica și Măriuța, aflate în localitate l-au admonestat de mai multe ori pe fratele lor Radu și i-au pus în vedere să se potolească, că poate fi trimis pe front de mama Dumitra.

Radu a continuat cu scandalurile, a ajuns să o îmbrâncească pe mama sa Dumitra, în sprijinul căreia a intervenit mama Maria. Pentru că a intervenit, aceasta a fost lovită și înjurată de unchiul Radu Bălan. Situația s-a deteriorat în așa măsură încât mama Maria s-a plâns și familiei sale din Gura Caliței și în special fraților săi Florică Robu și Costică Robu. Costică Robu, un bărbat muncitor, serios și apreciat de comunitate, s-a dus acasă la Radu Bălan și l-a avertizat că dacă sora lui se mai plânge odată de comportarea lui va avea de-a face cu el. Deși Radu Bălan, nu a mai avut curajul să se adreseze direct mamei Maria, au continuat bețiile și scandalurile, care au deranjat-o foarte mult pe bunica Dumitra Bălan și chiar și pe vecini. În aceasta situație, fiind de mai multe ori avertizat de mama Dumitra, că își retrage cererea de a fi lăsat în familie ca principalul sprijin, aceasta a cerut lui Dumitru Ianculescu ginerele său, învățător și directorul școlii din localitate, să anunțe primăria și jandarmeria, că renunță la cererea sa de mobilizare pe loc și să fie luate masuri pentru a fi mobilizat în armată, întrucât nu a încetat cu jignirile și scandalurile. În scurt timp, la începutul anului 1943, Radu Bălan a fost mobilizat pe front în Rusia unde a și fost luat prizonier de război. Se pare că a lucrat mai mult timp în minele de cărbune din Donbass de unde a trimis mai multe scrisori. S-a întors în anul 1948 în

132

Cronici de familii vrâncene

toamnă, după frații săi Neculai și Nicu, care s-au întors la sfârșitul lunii mai 1948.

Mama Dumitra, bunica Mica, cum o numeam noi nepoții, în fiecare seara alături de nora sa Maria și de noi nepoții Nelu și Doina, care nu înțelegeam prea bine acest ritual fiind mici, patru și doi ani, stăteam în genunchi pe întuneric, uneori ore întregi la marginea patului și ne rugam cu lacrimi fierbinți la Dumnezeu și Sfântul Duh să-i aducă acasă pe fii, pe soț și tată.

Deși mulți concetățeni din localitate, participanți la război, au fost dați dispăruți sau au căzut pe câmpul de luptă și nu s-au mai întors, cei doi frați Bălan, Nicolae și Ioan-Nicu, au dat veste că trăiesc printr-o scrisoare lapidară în august 1946 și au umplut de bucurie inimile celor care s-au rugat în continuare la Dumnezeu și Sfântul Duh să-i aducă acasă. În același an 1946, în toamna s-a primit o scrisoare și de la Radu Bălan că este în viață și lucrează în Dombass (URSS).

La începutul lunii mai 1948, s-a primit vestea că Nicolae și Nicu au fost eliberați din prizonierat, au sosit în țară și în 24 mai 1948 au fost așteptați de familie, rude și mulți concetățeni, în apropierea casei, în Deal la Cruce, un reper important din localitatea Lacul lui Baban.

A fost un moment greu de descris în cuvinte, toată lumea plângea, erau lacrimi de bucurie, fericire și de speranță pentru viitor. Când au plecat pe front, eu aveam trei ani și Doina nici un an, este perioada când copii își schimbă înfățișarea odată cu trecerea timpului. Când au sosit, tata Nicu m-a recunoscut pe mine care stăteam lângă mama Maria, m-a luat în brațe, deși aveam 9 ani și m-a întrebat dacă îl mai recunosc. Aproape zilnic priveam fotografia lui cum să nu-l recunosc, eram mut de emoție și fericire. Se adunase foarte multă lume în Deal la Cruce în așteptarea evenimentului, fiind și mulți copii, băieți și fete ai vecinilor. Lângă mama Maria, ea fiind în centrul atenției, erau mai mulți copii, băieți și fete. Tata Nicu s-a îndreptat spre mama Maria și a luat în brațe o fetiță cam de vârsta lui Doina, moment în care toată asistența a izbucnit într-un hohot general de plâns și exclamații de compătimire. Mama Maria, a luat-o de mană pe Doina și printre sughițuri de plâns a prezentat-o tatălui meu pe

133

Cronici de familii vrâncene

adevărata fiică a sa. Doina, care avea aproape șapte ani era speriată și stânjenită, ea îl cunoștea din poze, dar a fost un soc să constate că tatăl său nu a recunoscut-o, deși nu avea cum. După ce a luat-o în brațe și a mângâiat-o, atmosfera s-a mai destins. Cu mai mult timp în urmă, când Doina avea treipatru ani, spunea în discuțiile cu rudele, că ea, dacă l-ar întâlni pe tatăl său i-ar spune: „Bună ziua, omule!” pentru că nu-l cunoaște și nici el nu o va cunoaște.

Petre Bălan, fratele cel mic, Petruș, cum i se spunea în familie, care între timp terminase liceul și urmase și niște cursuri de pregătire pentru miliție, avea serviciul la Râmnicu Sărat și nu a fost prezent la sosirea fraților mai mari Neculai și Nicu. Și-a anunțat sosirea a doua zi. Între timp, fratele cel mare Neculai, care era un tip mai pretențios, a căutat într-o ladă în care avea niște lucruri personale și haine și a constatat că îi lipsește un costum de haine mai din tinerețe. Se pare că Petruș, care era un tânăr prezentabil în vârstă de 23 de ani, luase costumul care i se potrivea și îl folosise în câteva ocazii. Pentru că Petruș a folosit costumul, Neculai Bălan, unchiul nostru, a atenționat-o pe mama sa Dumitra că nu vrea să-l vadă și să-l întâlnească pe acesta. Intervențiile mamei Dumitra, ale fratelui său Nicu și ale cumnatei Maria nu l-au putut convinge să renunțe la acest gest care ar fi putut crea o breșă în familie. Petruș a venit acasă, l-a întâlnit și îmbrățișat pe fratele său Nicu, a aflat de acuzația ce i se aduce, a regretat fapta lui și chiar a plâns că nu l-a putut îmbrățișa și pe Nenea, cum ii spunea el ca și ceilalți frați mai mici lui Neculai Bălan. Acest eveniment neplăcut a afectat-o foarte mult pe mama Dumitra (Mica) care zile în șir a plâns și s-a ascuns de lume și de familie.

La scurt timp după sosirea celor doi frați acasă, a venit în Constandoiu (Lacul lui Baban) și Fănica Stoica, învățătoare, fiica familiei Mihail Stoica din localitatea Moșești, județul Râmnicu Sărat, căsătorită civil înainte de începerea războiului cu Neculai V. Bălan, fără a fi anunțat evenimentul la data realizării acestuia. În perioada cât Neculai Bălan a fost prizonier în Rusia, Fănica, despre care nu se știa că este soția lui legitimă, a venit de mai multe ori la familia noastră din Lacul

134

Cronici de familii vrâncene

lui Baban și în special după ce s-a aflat că sunt în viață și sunt prizonieri la ruși, urmând să fie eliberați. În toamna anului 1948 a sosit din prizonierat și Radu Bălan, fratele mai mic al celor doi, care părea destul de domolit mai ales că muncise câțiva ani în minele de cărbune din Donbass, Ucraina Sovietică.

După un timp, Neculai Bălan împreună cu Fănica, au plecat la Râmnicu Sărat și s-au angajat ca profesor respectiv învățătoare în localitatea Bălțați, județul Râmnicu Sărat. Au activat în perioada 1948-1955 la Bălțați-Râmnicul Sărat, apoi din 1955 s-au transferat la Ploiești, în învățământ, unde au activat ambii până la ieșirea la pensie.

Tata, Nicu V. Bălan, s-a angajat ca șef depozit forestier în Dealu Lung, familia s-a mărit cu încă doi copii, Silica (Tanța), născută pe 1 iunie 1949, și Done (Vică), născut pe 22 octombrie 1950. A început reconstrucția casei și deși nu a acuzat vreo boală deosebită, a decedat în 1955, la vârsta de numai 43 de ani în urma unui atac cerebral, nefiind prezent în localitate un cadru medical capabil să-i acorde un prim ajutor de specialitate.

Fratele, Radu Bălan, s-a căsătorit cu Nedelea Avram și au avut doi copii, o fiică pe Valerica căsătorită Brăgău și un fiu Gigi Bălan, căsătorit. Radu Bălan a decedat în anul 1986 la vârsta de 73 ani.

Bunica Dumitra, a trăit bucuria și satisfacția să-și vadă toți copii la casele lor și un număr mare de nepoți, douăzeci și patru: cinci de la Măriuța din trei casatorii, patru de la Nicu, doi de la Radu, doi de la Marieta, opt de la Lina, doi de la Magdalena și o nepoată de la Petrus. A rămas cu o deosebită afinitate pentru noi, copii lui Nicu și în special față de mine Nelu, care, mai ales după ce i-au venit băieții din război, am stat mai mult cu ea, în casa construită din economiile ei înainte de venirea băieților, care era în aceiași curte cu casa noastră a familiei Nicu Bălan.

Așa cum a rezultat și din prezentările anterioare, Neculai era o fire mai distantă față de cei din jur, probabil că și activitatea lui de profesor îl influența să fie mai dur chiar și cu cei din familie. Venea de câteva ori pe an în localitatea de baștină, Lacul lui Baban și atunci când se apropia vremea să

135

Cronici de familii vrâncene

vină acasă, mama Dumitra-Mica, intra într-un fel de panică pentru că de fiecare dată mai găsea câte un prilej să o certe.

Dumitra Bălan (bunica Mica), fostă Chioveanu, în anul 1942 În vara anului 1952 în august, s-a anunțat că vine Neculai Bălan, așa cum venea în vacanța de vară în fiecare an, iar bunica Dumitra și de această dată a intrat în tensiune.

Mai întâi a chemat o femeie care să o ajute la curățenie, apoi a făcut o serie întreagă de prăjituri printre care și specialitatea ei, pandișpanul și a ochit un cocoș mai dezvoltat pe care urma să-l taie în momentul când vine Neculai. Umbla prin curte și nu se mai liniștea, iar la un moment dat pe la prânz, a doua zi după anunțarea vizitei, a hotărât să se ducă și pe la Radu V. Bălan, care locuia în casa de la gârla Râmna. Si-a luat de lucru, ceva de împletit așa cum făcea de fiecare dată, pentru că nu putea să stea o clipă fără să lucreze ceva.

După plecarea bunicii, mama noastră Maria, care creștea viermi de mătase ce consumau frunze de dud, m-a chemat pe mine să o ajute să culeagă frunze. Urcat în dud la un moment dat, obișnuit de la biserică, unde uneori părintele Păruță mă punea să citesc Cazania, am început să cânt, doamne miluiește, doamne miluiește, la care mama m-a întrebat contrariată, ce m-a apucat.

136

Cronici de familii vrâncene

N-a trecut nici un sfert de oră și bate în poartă, o vecină de pe vale, care puțin alarmată anunță că lui țața Dumitra, cum se exprima ea, i s-a făcut rău la Radu acasă, a căzut de pe scaun și a murit.

Vestea a fost ca un trăsnet, rar a fost văzută bunica Dumitra să bolească, era o femeie foarte rezistenta. Era cunoscută în localitate ca un fel de doftoroaie, când un copil răcea sau i se inflamau amigdalele nu era specialist mai bun care să îl trateze. După o palpare a gatului și o privire către amigdalele din gât, uda degetul arătător de la mâna dreaptă în apă apoi îl plimba prin piua de sare și cerând să deschidă gura, apasă pe amigdale și dacă aveau deja puroi le storcea și în câteva ore trecea durerea.

Dacă ar fi știut ea, că băiatul ei Cristea de 3 ani, avea inflamate amigdalele, când intrase în travaliu cu Magdalena, lar fi tamponat cu degetul ei butucănos cu sare și băiatul ei nu ar fi murit. Probabil că după drama petrecută cu Cristea cel isteț și-a impus să salveze copiii satului cu amigdalitele inflamate, atunci când răceau și a făcut-o cu mult succes.

Bunica Dumitra (Mica), a fost adusa acasă cu o căruța și pregătită pentru înmormântare. Au sosit de a doua zi familiile tuturor copiilor cu nepoți și au condus-o pe ultimul drum cu pioșenie, respect și multă părere de rău. Dumnezeu să o odihnească în pace în mormântul familiei în care mai erau înmormântați socri, soțul și trei copii ai ei, doi băieți morți de mici și fata cea mare Voica, căsătorită fără copii, decedată la vârsta de numai 36 de ani. Bunica Dumitra Bălan (Mica), la data când așternem aceste rânduri, de acolo de sus, poate vedea că toți copii ei au trecut la cele veșnice, dar și unii dintre nepoți. Dumnezeu și Sfântul Duh le rânduiește pe toate, așa cum se cuvine!

Așa cum mi-am propus în cadrul cronicii de față, voi prezenta urmașii, în special pe cei în linie dreapta de la Moșu, Ion Bălan cel Mare și Buna Ioana, care au trăit acum două secole și până în prezent. Mai departe, din urmașii noștri care se vor dovedi mai vrednici, pot completa, cu mai mult har și migală această cronică de familie.

137

Cronici de familii vrâncene

PARTEA A PATRA POVESTEA URMAȘILOR FAMILIEI BĂLAN I. VASILE ȘI A BUNICII DUMITRA (MICA)

V.2.1.1.1. NECULAI V. BĂLAN, PROFESOR EMERIT (1906-1993)

Neculai s-au Nenea cum îi spuneau frații, s-a născut la începutul secolului XX, în 29 decembrie 1906, din părinții, Dumitra Chioveanu și Vasile D. Bălan cu mai puțin de un an înainte de răscoala țăranilor din anul 1907, când bunicul lui din partea mamei, Ion D. Chioveanu a fost cap de răscoala în localitatea Lacul lui Baban, care a fost arestat de jandarmi și schingiuit la comenduirea din Râmnicu Sărat fiind omorât și lăsând în urma 7 copii orfani.

138

Cronici de familii vrâncene

Neculai, începe școala în clasa I, în anul școlar 19131914, având ca învățătoare pe Paulina Bîlteanu, care a preluat din călătoriile sale în străinătate, tainele scrisului și cititului precum și multe jocuri apreciate de copii. În clasa a-II-a și a-IIIa între anii 1914-1916, are ca învățătoare suplinitoare pe Eleonora Donescu din Râmnicu Sărat care era și director al școlii. În anul școlar 1916-1917, școala a fost închisă urmare a primului război mondial, localitatea fiind ocupata de trupele invadatoare germane și austriece. În anul școlar 1917-1918, școala și-a reluat activitatea sub regimul ocupației germane, într-o sală improvizată din casa lui Ioniță Bâtculescu. Neculai urmează clasa a IV-a în care erau în total 8 elevi avându-l ca învățător și director pe tânărul Stan Modreanu din Caiata care a fost înlocuit pe parcurs de învățătorul Alexandru Chiriță. În anul școlar următor 1918-1919, în clasa V-a, l-a avut ca învățător și director pe Titus Zaharia, fost ofițer, care în primăvară, înainte de terminarea anului școlar a fost mobilizat în armată și școala a fost întreruptă. O parte dintre elevii clasei a V-a au continuat școala în comuna Dealu Lung cu învățătoarea lor din clasa I, Paulina Bîlteanu. De la școala din Lacul lui Baban au absolvit 4 elevi: Bălan Neculai, Cațafani Maria, Tâlvăr Neculai și Sfetca Lucreția, care au susținut examenul de absolvire, doi dintre ei ajungând dascăli. În perioada 1919-1927, tânărul Neculai Bălan, urmează Seminarul Teologic din Buzău și odată cu diploma de absolvire a seminarului obține și diploma de capacitate pentru învățători de la Școala Normală de Băieți din Buzău. În perioada 1927-1931, urmează facultatea de Teologie din București și în anul 1928 obține și Diploma de Bacalaureat de la liceul „Sfântul Sava” din București. În paralel cu Facultatea de Teologie, urmează și cursurile facultății de Litere și Filozofie din București, specialitatea filologie modernă, precum și cursurile Conservatorului de Muzica și Arta Dramatică din București, absolvind clasa de teorie și solfegii și pe cea de cor și dirijor. În anul 1933 susține examenul de licență la Facultatea de litere și Filozofie din București, iar în anul universitar 1933-1934, absolvea și Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu” din București (SFORA).

139

Cronici de familii vrâncene

În perioada 1931-1932, pe linie militară, a urmat și Școala Pregătitoare de Ofițeri de Rezervă de Artilerie, care s-a desfășurat la Craiova.

Absolvent a trei facultăți, în anul 1933, se întoarce ca învățător în localitatea de baștină, pentru a sprijini familia după moartea prematură a tatălui său în anul 1930. Funcționează ca învățător la școlile din Tinoasa în perioada 1933-1934, Constandoiu în 1934, Cocoșari în perioada 1934-1938, din comuna Lacul lui Baban, județul Râmnicu Sărat.

Prin concurs în anul 1938, ocupă postul de inspector școlar al județului Râmnicu Sărat, pentru perioada 1938-1942, post în care a demonstrat multă competență profesională și aptitudini remarcabile de conducător. De fapt din noiembrie 1942 și până în mai 1948 a fost prizonier, împreună cu fratele său mai mic Nicu Bălan în lagărul de prizonieri Oranki din Siberia Rusească. În timpul activității didactice, o cunoaște pe Fănica Stoica, învățătoare în localitatea Moșești, cu care se logodește iar înainte de plecarea pe front se căsătoresc civil fără a anunța și familia.

Neculai Bălan cu soția Fănica Stoica (Bălan) (1941) În activitatea militară, pentru faptele sale de vitejie, este avansat la gradul de căpitan de artilerie și decorat cu ordinul „Coroana României” la 6 octombrie 1942, fiind citat în

140

Cronici de familii vrâncene

Ordinul M.A.N. nr. 12253 tot din 6 octombrie 1942 în timp ce se afla pe front. În urma luptelor grele de la Cotul Donului, din octombrie-noiembrie 1942 este luat prizonier de război, împreună cu fratele său mai mic sergentul major Bălan IoanNicu, tatăl meu. În perioada noiembrie 1942, august 1946, timp de patru ani au fost dați dispăruți. Din august 1946 s-au reluat legăturile cu familia din lagărul de prizonieri, prin scrisori, fiind repatriați la sfârșitul lunii mai a anului 1948. În lagărul de prizonieri din Siberia de la Oranki, a ținut numeroase conferințe pe diferite teme, în mai multe limbi, alături și de ofițeri prizonieri germani și italieni și a manifestat o atitudine anticomunistă hotărâtă față de Ana Pauker, atunci când aceasta a venit în lagăr și a încercat să-l înroleze în divizia „Tudor Vladimirescu”, promițându-i chiar și postul de ministru al educației dacă acceptă. El a refuzat cu fermitate această ofertă, considerându-i pe ea și pe cei apropiați de ea ca trădători de neam și de țară, ceea ce era să-l coste viața și probabil și prelungirea perioadei de prizonierat în lagărul de la Oranki din Rusia.

Revenit în țară în 1948, reia legăturile cu soția sa, el funcționează ca profesor de limba română la Școala Generală din Bălțați, județul Râmnicu Sărat, iar soția ca învățătoare în aceiași localitate până în 1955. În perioada 1953-1955 a fost responsabil al cercului pedagogic al profesorilor de limba română din raionul Râmnicu Sărat. În anul 1955 se mută la Ploiești, unde între anii 19551958, este profesor la Școala Medie nr. 5 din Ploiești, iar între anii 1958-1969, profesor de limba română la Colegiul Național „I.L. Caragiale” din Ploiești, unde și-a obținut toate gradele didactice cu nota zece.

Soția sa, Fănica a fost învățătoare la o școală din Ploiești din 1955 și până la ieșirea la pensie. În această perioadă Neculai V. Bălan primește și cele mai înalte distincții acordate unui profesor pentru activitatea sa: „Premiul de Stat” pentru activitatea din anul școlar 19571958; „Profesor fruntaș” prin Ordinul Ministerului de Învățământ din 16 iunie 1965 și titlul de „Profesor emerit” prin Decretul Consiliului de Stat din 26 iunie 1967.

141

Cronici de familii vrâncene

Concomitent cu o activitate didactică și metodică laborioasă, în perioada 1959-1961, fiind responsabilul cercului pedagogic al profesorilor de limba română din orașul Ploiești, desfășoară și o bogată activitate publicistică în „Gazeta liberă” din Râmnicu Sărat, în revista „Limba română”, ziarul „Flamura Prahovei”, „Curierul liceului”, revistă a Liceului „I. L. Caragiale” din Ploiești și în revista „Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al județului Prahova”, continuând-și preocupările sale din perioada interbelică, când a publicat mai multe poezii și nuvele în revista „Muguri” din Buzău. De reținut câteva articole și studii cu un larg ecou în publicațiile vremii și în critica literară: - „Mormintele voievodale de la Mănăstirea Dealul” publicat în „Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al județului Prahova”; - „Prenumele scriitorilor: Costache Negruzzi, Ion Creangă, Mihai Eminescu și G. Topîrceanu” publicat în „Cuvântul Liceului”, revistă a Liceului „I. L. Caragiale” Ploiești; - Contribuții esențiale, printr-o cercetare riguroasă aprofundată cu privire la locul nașterii poetului Mihail Eminescu: „Botoșanii este locul nașterii, așa cum Ipoteștii este locul copilăriei poetului. Cât despre vreo școală urmată la Botoșani de către Eminescu, nu poate fi vorba„ - „O polemică ideologică - literară de larg răsunet din anul 1907” publicat în „Curierul Liceului”; - „Note asupra romantismului și pesimismului eminescian” publicat în „Curierul Liceului”, revistă cu o largă circulație în județul Prahova și în țară; - „Alexandru Sihleanu „- viața și opera 1930, , lucrare de seminar, cu prof. D. Caracostea; - „Schitul Vărzărești” - monografie, 1931, teză de licență la Facultatea de Teologie din București, cu profesor academician preot Nicolae M. Popescu, 135 pagini; Pentru toate aceste merite, ca un omagiu, cadrele didactice din Lacul lui Baban au propus și Inspectoratul Școlar Vrancea a aprobat, ca noua școală construită în satul Lacul lui Baban în anul 1994-1995 la inițiativa mea ca deputat în Parlamentul României în perioada 1992-1996, să poarte numele de „Școala Generală cu 8 clase, Nicolae V. Bălan.

142

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.1.2. VOICA V. BĂLAN (1909-1945)

Voica, prima fată a familiei, s-a născut în anul 1909, din părinții Dumitra și Vasile Bălan, fiind al doilea copil. La vârsta școlară, în anul 1916-1917, școala era închisă, urmare a primului război mondial, localitatea fiind ocupată de trupele invadatoare germano-austriece. În anul școlar următor, 19171918, școala și-a reluat activitatea sub regimul de ocupație, într-o sală improvizată în casa lui Ioniță Bâtculescu.

Voica, pierzând un an din cauza închiderii școlii, este ajunsă de Măriuța, sora sa și urmează împreună clasa I în care erau în total 36 elevi, avându-l ca învățător pe tânărul

143

Cronici de familii vrâncene

Stan Modreanu din Caiata, care a fost înlocuit pe parcurs de învățătorul Alexandru Chiriță. În anul școlar următor 1918-1919, în clasa II-a, Voica lau avut ca învățător pe Titus Zaharia, fost ofițer, care în primăvară, înainte de terminarea anului școlar, a fost mobilizat pentru front în armată și școala a fost întreruptă din nou. Voica reia clasa II-a, în anul școlar 1919-1920, avându-l ca învățător pe Ion Chirciu, în clasă fiind un număr de numai 6 elevi. În perioadele 1920-1921 și 1921-1922, Voica, urmează clasele a III-a și a IV-a, împreună cu sora sa Mariuța, având ca învățătoare pe Paulina Râmniceanu. În perioada 1922-1923 Voica, urmează clasa a-V-a având ca învățător pe Radu Sava și la sfârșitul școlii a susținut examenul de absolvire, care s-a ținut în comuna vecină Podu Lacului, Voica a obținut nota nouă.

Voica fiind cea mai mare dintre fetele familiei, a învățat să fie și o bună gospodină, suplinind uneori o parte din activitatea mamei care era foarte ocupată. A deprins de mică să deservească clienții din prăvălie, părinții săi având multă încredere în ea. Între timp tatăl său care s-a întors de pe front, din primul război mondial cu unele afecțiuni, nu a mai putut fi vindecat și a decedat în anul 1930 când era mai multă nevoie de el pentru educația și sprijinirea copiilor. În anul 1931, după moartea tatălui ei, Voica se căsătorește cu Dumitru Ianculescu, titularizat învățător din anul 1929 în localitatea Lacul lui Baban, eveniment important care se desfășoară în casele din deal ale familiei (centru localității Lacul lui Baban). Au participat mulțime de învățători de la școlile din apropiere precum și personalități din administrație, rude și prieteni ai celor doi miri. După căsătorie, cei doi soți, un timp au locuit într-o cameră din spatele școlii, apoi au început construcția unei case noi în apropierea acesteia prilej cu care Voica, o femeie muncitoare, s-a îmbolnăvit grav și cu toată medicația de atunci nu s-a mai făcut bine, a murit în anul 1945 la vârsta de numai 36 de ani. A fost înmormântată cu multă durere de familie, alături de bunici, tatăl său și frații săi mai mici.

144

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.1.3. MĂRIUȚA V. BĂLAN (1910-1987)

Măriuța s-a născut în anul 1910, la 27 septembrie, din părinții Dumitra (născută Chioveanu) și Vasile D. Bălan, fiind al treilea copil al familiei. La vârsta școlară, în perioada 19171918, când școala și-a reluat activitatea în Lacul lui Baban sub regimul ocupației germane, în casa lui Ioniță Bâtculescu, Măriuța, alături de sora sa Voica care a pierdut un an, urmează clasa I în care au fost înscriși 36 elevi, avândul-l ca învățător pe Stan Modreanu din Caiata, înlocuit pe parcurs de învățătorul Alexandru Chiriță. În anul școlar următor 1918-1919, în clasa II-a, Măriuța, l-a avut ca învățător pe Titus Zaharia, fost ofițer, care înainte de terminarea anului școlar a fost mobilizat pentru front în armată și școala a fost întreruptă, iar elevii au pierdut un an. Școala se reia în anul școlar 1919-1920, având ca învățător pe Ion Chirciu, într-o clasă cu un număr de doar 6 elevi, Măriuța având colegă și pe sora sa Voica. În anii școlari 1920-1921 și 1921-1922, Măriuța urmează clasele a III-a și a IV-a, având ca învățătoare și directoare pe Paulina Râmniceanu, iar în anul școlar 19221923 urmează clasa a V-a având ca învățător pe Radu Sava.

145

Cronici de familii vrâncene

La sfârșit a susținut examenul de absolvire, alături de sora sa Voica, care s-a ținut în localitatea limitrofă Podul Lacului, Măriuța a obținut cea mai mare nota dintre toți elevi, 9,30 și sora sa Voica, nouă.

Măriuța a crescut alături de frații și surorile ei, care au mai venit pe parcurs, învățând și preluând unele preocupări familiale, de bună gospodină: curățenie, preparare hrana, țesut, cusut, ajutându-i și pe frații mai mici.

Se pare ca Măriuța Bălan, tanti Măriuța, cum îi spuneam noi în familie, a avut toata viață niște mustrări de conștiință, în legătura cu fratele său Cristea care a murit la vârsta de numai trei ani, lăsat fiind în grija ei, atunci când mama ei Dumitra în februarie 1923 a intrat în travaliu de naștere a fetei Magdalena. Avea vârsta de numai 12 ani și își amintea mai târziu, că în acea după amiază, băiatul tușea destul de tare, era foarte agitat și plângea, era roșu la față probabil din cauza temperaturii crescute. Seara, l-a luat în pat alături de ea să se culce, dar acesta era foarte agitat, probabil nu mai putea să respire din cauza amigdalelor inflamate. S-a trezit de câteva ori în acea noapte, când frățiorul ei se zvârcolea, iar ea, copil fiind și somnoroasă, îi spunea să se liniștească, nepricepând că el nu mai putea respira. Dimineață s-a trezit alături de frățiorul Cristea, care nu mai trăia, dar și cu o nouă surioară. S-a speriat tare și a rămas toată viața cu această traumă, considerându-se vinovată de moartea fratelui. În vara anului 1931, Măriuța Bălan având o idilă cu Toader Burlacu, fiul nașului de căsătorie al mamei sale, Costache Burlacu, este însărcinată, se căsătorește, iar la începutul anului următor 1932, în 2 martie, dă naștere unei fete, care la botez a primit numele de Georgeta (Gica) Burlacu. În anul 1934, se naște al doilea copil, un băiat, pe nume Neculai Burlacu. Căsătoria Măriuței cu Toader Burlacu nu durează decât trei ani și, datorită unor neînțelegeri familiale, întreținute și de unele animozități între familiile Bălan și Burlacu, se despart în anul 1935.

După un an, în 1936, Măriuța cunoaște și se căsătorește cu notarul primăriei comunei Lacul lui Baban, Dumitrescu Mihai, cu care s-a mutat după un an în comuna natală a acestuia, Tâmboești. Au împreună un băiat născut în

146

Cronici de familii vrâncene

1937 și o fată născută pe data de 22 iulie 1938, Silvia Dumitrescu-Bălan. Dumitrescu Mihai, în urma unor acuzații de delapidare este judecat, condamnat și arestat. Sora mai mare a Măriuței, Voica, după arestarea acestuia, considerând că sora sa Măriuța nu mai poate trăi cu un condamnat, a sfătuit-o să divorțeze și a luat-o acasă în Lacul lui Baban. Măriuța a rămas totuși cu convingerea că sora sa mai mare Voica, căsătorită cu învățătorul Dumitru Ianculescu, a luat-o acasă de la Tâmboești, pentru că avea nevoie de ajutor la construcția noii sale casei din Lacul-Baban. Măriuța a urmat sfatul surorii sale Voica, a divorțat de Mihai Dumitrescu, a luat cu ea pe fiica Silvia, iar fiul său a rămas la soț.

După un timp, Măriuța s-a cunoscut cu Vasile Bezescu din Lacul lui Baban, care lucra la București, cu care s-a căsătorit și au avut împreună un copil pe Eugen Bezescu.

Vasile Bezescu care lucra ca taxator pe autobuz, moare întrun accident de mașină în anul 1968.

Măriuța Bălan (Bezescu) împreună cu fiul său Eugen Măriuța Bezescu moare singura la 8 octombrie 1987, în casa din localitatea Lacul lui Baban și este înmormântată în cimitirul din localitate, alături de frații săi Nicu și Radu Bălan.

147

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.3.1. GEORGETA BURLACU-GURGUI (1932-2008)

Georgeta-Gica, s-a născut la 2 martie 1932, din părinții Măriuța născută Bălan și Toader Burlacu, fiind primul copil al familiei. Părinții săi divorțează după circa trei ani de căsnicie, iar Georgeta este luată de mama sa și trăiește împreună cu aceasta, fratele ei Neculai rămânând împreună cu tatăl său Toader Burlacu și bunicii săi.

La vârsta școlară, în perioada 1939-1946, Gica urmează clasele I-VII avându-i ca învățător și director al școlii, pe Gheorghe B. Cosma, iar din 1941 și pe Dumitru Ianculescu cu care susține și examenul de absolvire.

Georgeta Burlacu, Gica cum i se spunea în familie, trăiește până la maturitate alături de mama sa, sora Silvia și fratele Eugen, născut în iulie 1945. La 18 ani, printr-o cunoștință, se angajează la fabrica de confecții din Râmnicu Sărat, unde muncește timp de mai mulți ani. În fabrică îl cunoaște pe Tudorel Gurgui născut în 1926 cu care se căsătorește. Au împreună o fată, pe Luminița-Nicoleta Gurgui, născută pe 29 septembrie 1951.

După căsătoria fiicei sale Luminița cu inginerul Ion Gh. Stoian, urmare a unor neînțelegeri familiare, Georgeta divorțează de Tudorel și nu se mai căsătorește.

148

Cronici de familii vrâncene

Familia Gurgui Tudorel și Georgeta cu fiica lor Luminița și sora Gicăi, Silvia Dumitrescu-Bălan (29.05.1975) Georgeta preia casa mamei sale Măriuța din Lacul lui Baban și locuiește pe timp de vară acolo. Deși nu a avut afecțiuni deosebite cunoscute, moare în 18 martie 2008 în drum spre Lacul lui Baban și deși își pregătise locul de veci alături de mama sa în localitatea Lacul Baban, este înmormântată de fiica sa Luminița la Râmnicu Sărat unde a locuit și unde avea un loc de veci.

Luminița Nicoleta, fiica Georgetei și a lui Tudorel, după absolvirea școlii generale și a liceului din Râmnicu Sărat, urmează cursurile Facultății de Biologie din București și devine profesoară de biologie. Ocupă funcția de profesoară de biologie în mai multe scoli, în localități din apropierea orașului Râmnicu Sărat. Se căsătorește în anul 1977 în acest oraș, cu inginerul agronom Stoian G. Ion cu care are împreună două fete: Stoian Steluța, născută în anul 1978, care după absolvirea liceului din Râmnicu Sărat, urmează o Școala Sanitara și lucrează în domeniu sanitar.

Stoian Alina, născută în anul 1982, a absolvit liceul din Râmnicu Sărat și a urmat cursurile ASE din București; Luminița-Nicoleta, divorțează de Stoian Ion în urma unor neînțelegeri familiale, iar acesta moare la puțin timp.

149

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.3.2. NECULAI BURLACU (1934) Neculai Burlacu, s-a născut în anul 1934 din părinții Măriuța, născută Bălan și Toader Burlacu, fiind al doilea copil al familiei. După divorțul părinților săi, Neculai a rămas alături de bunicii paterni și tatăl său, iar mama sa, Măriuța, nu a mai avut relații apropiate cu fiul său toata viața, din motive care reprezintă un secret cu care ea a plecat din această lume.

La vârsta școlară, în perioada 1941-1948, Neculai urmează clasele I-VII, avându-l ca învățător și director al școlii pe Dumitru Ianculescu, iar la sfârșitul clasei a VII-a, este declarat absolvent. Crește numai în familia tatălui său care se recăsătorește cu Nedelea, având încă patru copii cu aceasta.

Neculai, a fost crescut și de bunicul său Costache Burlacu, nu a mai avut relații cu mama sa nici după moartea tatălui său, deși locuințele erau apropiate.

Neculai Burlacu, se căsătorește cu Nița Pupăză din localitatea Lacul lui Baban. Nu au avut copii și trăiesc împreună în bună înțelegere.

Neculai a avut totuși o viață zbuciumată. Tatăl său Toader C. Burlacu, a fost acuzat de omor prin împușcare, a unei persoane despre care s-a spus că a intrat noaptea să fure struguri în via din fața casei. A fost condamnat la mulți ani de pușcărie, pentru port ilegal de armă și crimă. În perioada de detenție, participă la construcția canalului Dunărea-Marea Neagră. Se întoarce acasă în anul 1957 grav bolnav și moare în 1958, ca urmare și a condițiilor din detenție, la vârsta de numai 49 de ani.

Pentru adevăr și corectitudine, prezint și o altă variantă a întâmplării cu privire la crima amintită, variantă care a circulat la vremea respectivă și încă mai circulă și acum când majoritatea protagoniștilor și în special cei direct implicați în acest eveniment, nu mai sunt în viață. Întâmplarea a avut loc la începutul toamnei, într-o noapte a anului 1950, în casă sau în apropierea casei lui Matei Tâlvăr, căsătorit cu o soră a lui Radu Pupăză, croitor la acea dată. Radu Pupăză era nepotul lui Toader Burlacu, fiul surorii lui Toader, cu care nu era în relații bune. Locuința lui Matei

150

Cronici de familii vrâncene

Tâlvăr se afla la marginea satului, la circa 300-400 m de locuința lui Toader Burlacu morar. Trecuse câțiva ani de la terminarea războiului, încă mai erau trupe sovietice în țară și se mai găseau arme și muniție de război, uitate prin diverse locuri, unde se desfășurase evenimente militare.

De multe ori, armele recuperate nu erau predate, fiind folosite pentru braconaj, iar unii le ascundeau pentru a putea fi folosite în diverse ocazii și eventual pentru autoapărare. Se pare că o astfel de armă a ajuns și în proprietatea lui Radu Pupăză, care avea în atelierul propriu de croitorie și doi ucenici: pe Neculai Țandră care va ajunge un priceput croitor în Lacul lui Baban și un băiat de circa 16 ani, fiul lui Neculai și Florica Pascu din satul Groapa Tufei, comuna Lacul lui Baban. În casă sau în zonă, în noaptea respectivă, se presupune că se aflau, Matei Tâlvăr proprietarul terenului și al casei, Radu Pupăză și cei doi ucenici ai săi.

Una dintre variantele presupune că arma manevrată de Radu Pupăză s-a descărcat din neatenție și l-a ucis pe ucenicul din Groapa Tufei. Speriați de incident au găsit ca soluție să fie transportat cadavrul în via lui Toader Burlacu, proprietar de moară, fratele mamei lui Radu Pupăză, despre care se auzise că poseda armă și amenințase pe unii din vecinii săi.

Este mai puțin plauzibilă varianta, că într-o noapte mai multe persoane, se aflau într-o casă străină și cineva a făcut o manevră greșită, astfel încât arma s-ar fi descărcat, ucigând pe unul dintre participanți.

Tind să cred așa cum s-a spus la un moment dat, că protagoniștii întâmplării, se aflau în acea noapte cu lună plină, la braconaj de căprioare, vulpi sau iepuri. Zona din apropierea casei lui Matei Tâlvăr, era înconjurată de ierburi înalte, tufe de salcie și lăstăriș, unde sălășluiau atât iepuri cât și vulpi, poate și căprioare. Braconajul se organiza de regulă noaptea la adăpostul întunericului, pentru a nu fi observați. Este verosimilă varianta cu pânda, stârnirea și împingerea vânatului de către unele persoane spre vânător. Probabil că ucenicul la croitorie, în vârstă de circa 16 ani, s-a deplasat în afara zonei și venea cu zgomot către cel care avea pușca, respectiv Radu Pupăză, stârnind vânatul spre acesta. Fiind noapte și lăstărișul

151

Cronici de familii vrâncene

destul de înalt, vânătorul a fost derutat și a confundat vânatul cu poziția ghemuită a tânărului care venea spre vânător.

Fiind o armă cu glonț, lovitura a fost mortală, anunțată probabil și de țipătul celui lovit. Derutați și speriați de întâmplare, au transportat cadavrul într-un sac, cum a circulat vorba, a fost lăsat în via care începuse să se coacă din fața morii și a casei lui Toader Burlacu, fiind acuzat că a tras cu arma asupra celui care se afla la furat de struguri. Prima acuzare a venit chiar de la mama lui Radu Pupăză, sora mai mare a lui Toader Burlacu, căsătorită cu Neculai Pupăză care așa cum s-a precizat nu se afla în relații bune cu fratele său.

La proces au fost audiați ca martori: Neculai Țandără care era ucenic la Radu Pupăză și soția fierarului, Fierărița, cum era numită vecina lui Toader Burlacu, cu care de asemenea nu era în relații bune, acuzându-l că și pe ea a amenințat-o cu arma.

La percheziția domiciliară efectuată la Toader Burlacu, s-a găsit o armă de foc cu muniție și un pistol, pentru care nu avea permis și autorizație, așa încât au fost îndeplinite condițiile pentru a fi acuzat de omor.

Neculai Țandără ucenic la croitorie, ulterior s-a căsătorit cu o sora a lui Radu Pupăză, a locuit pe Luncă, în Lacul lui Baban și a devenit un foarte priceput croitor. El s-a mutat la Gugești după alunecările de teren din primăvara anului 1977 și a decedat la 90 de ani în 2020.

Radu Pupăză, născut în 1925, în Lacul lui Baban, a urmat liceul din Râmnicul Sărat la fără frecvență apoi după bacalaureat a intrat la facultatea de medicină la Iași și din anul II s-a transferat la București. După terminarea facultății a practicat medicina în județul Vrancea, mai întâi ca stagiar în comuna Dălhăuți, apoi la Dispensarul Dumbrăveni și după o specializare în cardiologie, este repartizat la Galați ca medic cardiolog, devenind apoi directorul al Spitalului Județean din Galați. S-a îmbolnăvit de ficat, a suferit o operație și în anul 1991 a decedat la numai 66 de ani.

152

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.3.3 SILVIA DUMITRESCU-BĂLAN (1938-2016)

S-a născut la 22 iulie 1938 în localitatea Tâmboești, județul Vrancea, din părinții Măriuța (născută Bălan) și Mihai Dumitrescu, fiind al doilea copil al familiei. Părinții săi divorțează după trei ani de căsnicie. Silvia fiind luată de mama sa alături de care va trăi împreună cu sora sa vitregă Gica, în timp ce fratele ei va rămâne cu tatăl său la Tâmboești.

La vârsta școlară, în perioada 1945-1949 Silvia, urmează clasele I-III avându-l ca învățător și director pe Dumitru Ianculescu, iar în clasa IV pe Iacov Șonfelean.

Gimnaziul, clasele V-VII, în perioada 1949-1952, le-a urmat în comuna vecină Dealul Lung, unde a făcut naveta săptămânal, având ca director și profesor pe învățătorul Ion Carabulea.

După absolvirea gimnaziului, s-a înscris, a fost admisă și a urmat cursurile Școlii Agrozootehnice din Râmnicul Sărat în perioada 1952-1955. După absolvire este angajată la Primăria din comuna Lacul lui Baban ca tehnician agricol și funcționează câțiva ani.

Se căsătorește cu Dumitru (Mitu) Tâlvăr din localitate.

După circa doi ani divorțează și se mută cu serviciul la București, unde trăiește un timp cu Ionică Bocu, de loc din Lacul lui Baban, de care se desparte după unele neînțelegeri.

Se recăsătorește cu Neacșu Mirel de care după circa doi ani divorțează. Lucrează în toată aceasta perioadă în București. Și-a cumpărat un apartament în București și a locuit un timp împreună și cu nepoată sa Claudia, fiica lui Eugen Bezescu..

Moare în anul 2016 și este înmormântată în București.

153

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.3.4. EUGEN BEZESCU (n. 1945)

S-a născut în iulie și este înregistrat la data de 9 august 1945 în Lacul lui Baban, din părinții Măriuța Bezescu, născut Bălan și Vasile Bezescu cu domiciliul în București, unde lucra la IRTA, în funcția de casier pe autobuze. În perioada 1952-1956, Eugen aflat la vârsta școlară, urmează clasele I-IV în localitatea Lacul lui Baban, avându-i ca învățători pe Radu Alexandru, Dorica Ursescu și pe Viorica Bălălău. Din clasa a V-a se mută la București, unde va locui cu tatăl său, urmează cursurile gimnaziale clasele V-VII, apoi o școală profesională de mecanici auto și șoferi. Se angajează ca șofer la Ministerul Transporturilor, unde va lucra până la pensionare în anul 2009.

Eugen se căsătorește cu Elena Boroș, are un fiu Daniel și o fiică Claudia, născută în București la data de 10 septembrie 1971. Din motive familiale divorțează, recăsătorindu-se cu Angela Dumitru, născută în București la data de 20 mai 1949. Fiica sa din prima căsătorie Claudia, este crescută de tatăl său Eugen ajutat și de sora mai mare Silvia, care i-a lăsat în moștenire apartamentul.

Fiica sa Claudia Bezescu, urmează cursurile primare, gimnaziale și liceale în București. Urmează cursuri în specialitatea telecomunicații și apoi se angajează ca oficiant la Direcția de Telecomunicații din municipiul București.

Claudia se căsătorește cu Burda Cornel și au împreună o fiică, Bianca Burda, elevă în clasa XII-a.

154

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.1.4. IOAN (NICU) V. BĂLAN (1912-1955)

Ioan V. Bălan, tatăl meu, Nicu cum este cunoscut în familie și nu numai și cum va fi prezentat în această cronică, sa născut la 12 martie în anul 1912, din părinții Dumitra (născută Chioveanu) și Vasile D. Bălan, fiind al patrulea copil al familiei dintre cei unsprezece. În anul școlar 1919-1920, într-o încăpere din localul primăriei este organizată o sala de clasă în care învățau un număr de 25 de elevi dintre care 10 elevi în clasa I unde era înscris și Nicu, 6 elevi în clasa II-a în care erau și doua surori mai mari, Voica și Măriuța, 2 elevi în clasa III-a, 6 elevi în clasa IV-a și un elev în clasa V-a. Activitatea școlară s-a desfășurat sub coordonarea învățătorului Ion Chirciu care era și dirigintele școlarilor. La sfârșitul anului școlar respectiv, elevii din clasele I-V, care au frecventat școala, au fost promovați în integralitate. În anii școlari 1920-1921 și 1921-1922, școala va funcționa cu 5 clase, având ca învățătoare și dirigintă pe Paulina Râmniceanu. Nicu urmează clasele a II-a și a III-a alături de surorile sale mai mari care au urmat clasele a III-a și a IV-a. Radu, fratele mai mic intră și el în clasa I și anul

155

Cronici de familii vrâncene

următor în clasa a II-a, fiind în clasă patru frați, în ani de studiu diferiți. Având în vedere că școala funcționa în condiții precare, i se repartizează un loc pe Costinoaia, pentru o construcție proprie, care se va realiza abia peste 50 de ani și care a funcționat numai câțiva ani, fiind afectată de alunecările masive de teren din 1977, ce au impus demolarea acesteia. În anul școlar 1922-1923, școala dispunea de o sală de clasă, o cancelarie și o săliță de intrare cu mobilier modest, făcând parte din aceeași clădire cu primăria. Nicu urmează clasa a IV-a având ca învățător pe Radu Sava, iar surorile mai mari urmează clasa V-a, după care au susținut examenul de absolvire la Podul Lacului. Radu urmează și el clasa III-a. În anul școlar 1923-1924, va reveni la școala din Lacul lui Baban, ca învățătoare și dirigintă Paulina Râmniceanu.

Aceasta va funcționa și în anul școlar 1924-1925, avându-i ca elevi pe Nicu Bălan, elev în clasa V-a și pe Radu Bălan în clasa IV-a. Nicu la sfârșitul clasei a V-a participă la examenul de absolvire pe care îl trece cu nota mare și felicitări.

După terminarea școlii, Nicu Bălan devine un sprijin de nădejde al familiei, fiind o fire ascultătoare și disciplinat. Printre preocupările sale de bază se aflau îngrijirea vitelor la păscut și în adăposturi precum și lucrările agricole de sezon. De asemenea îi ajută și pe frații și surorile mai mici la școală și în treburile familiei, care erau destul de multe având în vedere și numărul mare al membrilor din familie și necesitățile acestora.

Fratele mai mare, Neculai, fiind plecat la Seminarul Teologic din Buzău, nu poate ajuta familia, Nicu este implicat tot mai activ în treburile gospodărești, având în vedere și faptul că tatăl său era preocupat în principal de banca „Babanul” și de activitatea comercială cu cele doua prăvălii, din vale și din centru. La începutul anului 1930, tatăl său Vasile Bălan, dă semne tot mai vizibile de slăbiciune, îi scad puterile și după un consult medical mai serios, se află că suferă de o boala de stomac, probabil un cancer, dar și de plămâni, din niște răceli netratate la timp, din perioada războiului.

Evenimentele legate de boala tatălui Vasile, urmează un curs nefavorabil, tratamentele nu dau nici un rezultat și în scurt timp, în perioada când deja încep activitățile de primăvară, acesta se stinge din viață, lăsând familia destul de

156

Cronici de familii vrâncene

numeroasă, 9 copii cu vârste între 5 și 22 ani în grija bunicii Dumitra, soția sa și a tatălui meu Nicu, care se bucura de încrederea deplină a familiei.

In anul 1952, bunica Dumitra Bălan, Mica cum îi spuneam noi nepoții, într-un moment al destăinuirilor cum o făcea uneori numai cu mine, care locuiam cu ea, mi-a mărturisit că bunicul Vasile D. Bălan, în februarie 1930, când a simțit că se apropie sfârșitul, a chemat-o pe dânsa și pe tata Nicu și le-a spus că lasă familia în grija lor, fiind convins că împreună mamă și fiu vor coordona cu succes gospodăria familială în folosul și binele tuturor.

Tata, la numai 18 ani ca bărbat, devine principalul coordonator al activităților din familie, mama sa Dumitra având mare încredere în capacitatea lui de a suplini activitatea tatălui său dispărut. Intre timp, surorile mai mari, Voica și Măriuța sau căsătorit, mai întâi Măriuța s-a căsătorit la începutul anului 1931 cu fiul lui Costache Burlacu, Toader. Voica s-a căsătorit la puțin timp după Măriuța cu învățătorul Dumitru Ianculescu, directorul școlii din Constandoiu, localitate de reședință a comunei Lacul lui Baban.

La vârsta de 22 de ani, pe 16 aprilie 1934, tata Nicu a fost încorporat în armată, fiind repartizat la Regimentul 28 Artilerie din Râmnicul Sărat. A satisfăcut stagiul militar timp de doi ani, până în 1 aprilie 1936, când a fost lăsat la vatră cu gradul de sergent, comandant de tun.

157

Cronici de familii vrâncene

Ioan V. Bălan (Nicu), sergent la data lăsării la vatră După lăsarea la vatră, a continuat să se ocupe de administrarea activităților familiale, dar a început să se gândească și la situație lui personală, cu dorința de a-și întemeia o familie.

Gospodăria de la pârâul Râmna din vale, a rămas în administrarea lui Radu, care și el satisfăcuse stagiul militar și încerca să-și pună în ordine gospodăria.

Prăvălia din centru, a rămas în funcțiune și pentru aceasta, Nicu trebuia să asigure aprovizionarea cu mărfurile solicitate și căutate de săteni, pentru a putea funcționa și a aduce veniturile necesare familiei. Într-o duminică din primăvara anului 1938, tata Nicu Bălan, venind cu docarul de la piața din Plăinești, însoțit de preotul Nicolae Burlăcescu din localitatea Lacul lui Baban, a oprit pe la familia Ștefan Robu, o familie respectată din Gura Caliței, care se înrudea cu preotul, acesta fiind cumătrul familiei Robu deoarece îi botezase doi băieți. Preotul Nicolae Burlăcescu, avea bunul obicei, să oprească când trecea prin fața casei lui Ștefan Robu, mai ales că de fiecare dată se găsea o gustărică, o slăninuță, un cârnăcior, udate din belșug cu vinul casei, care aduce bună dispoziție și dezleagă limbile.

Din vorbă în vorbă, au ajuns și la un eveniment care circula cu o notă de umor, precum că fata cea mare a familiei Ștefan Robu, Maria, s-a despărțit de soțul care nu-i fusese soț decât prin actele de la căsătoria civilă, desființată prin divorțul hotărât de Tribunalul de la Râmnicul Sărat. Maria, care a servit la masă pe cei doi musafiri, s-a rușinat când a fost adusă în discuție problema ei și a plecat pentru a nu mai da prilej preotului Burlăcescu, să mai facă glume pe această temă.

Lui Nicu, care era un bărbat prezentabil, cu armata făcută cum se exprimau cei din zona, i s-a părut întâmplarea hazlie și a încercat să afle mai multe amănunte, însă când a constatat că Mariei îi displace acest subiect, a încheiat discuția, cerându-și scuze pentru insistență.

Tatălui meu, Nicu, i-a plăcut de fată și pe drum spre casă, în docar cu preotul Burlăcescu, a solicitat mai multe amănunte despre familia Ștefan Robu și despre Maria, fata care i-a făcut o impresie foarte bună. Preotul, cum era de felul

158

Cronici de familii vrâncene

lui glumeț i-a spus lui Nicu, că, dacă vrea să aibă căpăstru, atunci să insiste pe lângă Maria și-și va găsi nașul. Nicu a luat vorbele preotului ca o glumă și în prima sâmbătă după această întâmplare, a trimis Mariei o carte de vizita în care, în termeni politicoși o întreba ce mai face și o sfătuia să uite întâmplările neplăcute. Trebuie să spun că cele afirmate în text nu reprezintă o ficțiune, întrucât mama Maria a păstrat toate scrisorile din viața ei pe care eu le-am folosit pentru a prezenta cât mai autentic faptele și întâmplările care privesc familia.

A urmat o perioadă de corespondență prin cărți de vizită, care erau la modă în acea perioadă și mai târziu prin scrisori dintre care unele de o deosebită sensibilitate.

Tata Nicu Bălan, a început apoi să facă și unele vizite, în special sâmbăta și duminica, când mergeau împreună la diverse petreceri. Într-o epistolă din 2 mai 1938, făcând referire la o discuție anterioară, Nicu îi cerea rugător(din tot sufletul chinuit) să dea curs cererii sale, probabil de căsătorie, la care Maria nu se grăbea. Îi cerea Mariei să ceară și să influențeze pe tatăl ei, să facă o vizită cât mai curând la familia sa din Constandoiu (Lacul lui Baban), așa cum promisese de fapt și tatăl ei Ștefan Robu, într-o discuție anterioară. În scrisoarea din 18 mai 1938, prin care o prezintă într-o lumina aureolată îi declara fără ocolișuri dragostea sa. Nicu devine și mai insistent, probabil după ce obținuse și din partea familiei Ștefan Robu, acordul pentru acest mariaj.

Insistențele sale nu au rămas fără urmări, astfel încât, la începutul lunii iunie 1938, a avut loc logodna, iar pe 12 iunie a aceluiași an a avut loc și nunta, un eveniment deosebit a celor două familii Robu și Bălan, nașii de cununie fiindu-le renumiții învățătorii, Done și Maria Frâncu, din localitatea limitrofă Dealu Lung.

Preotul Nicolae Burlăcescu, prieten cu cele două familii, a oficiat căsătoria religioasă în biserica „Adormirea Maicii Domnului”, din localitate, în prezența a numeroși prieteni și cunoștințe din Lacul lui Baban și din localitățile limitrofe. Nunta s-a desfășurat, în casa și saloanele familiei Bălan unde se organizau de obicei, baluri și hore pentru tinerii din localitate.

159

Cronici de familii vrâncene

Conviețuirea noii familii a început în casa părintească din Lacul lui Baban, împreună și cu alți membrii ai familiei lui tata Nicu Bălan, respectiv mama sa Dumitra Bălan (Mica, cum a fost botezată de noi nepoții), Radu Bălan, necăsătorit, frate mai mic, care locuia de fapt în casa veche părintească (la gârlă), a cărui proprietar era, Magdalena soră mai mică necăsătorită și Petre (Petruș) fratele mai mic, elev la liceu în orașul reședință de județ, Râmnicul Sărat.

Familia Bălan Nicu și Maria după căsătorie Nicu, ca frate mai mare, a rămas în continuare coordonatorul familiei după moartea prematură a tatălui său, în 1930. Neculai Bălan, fratele cel mai mare, care nu era nici el căsătorit, era aproape tot timpul plecat. A urmat și a terminat trei facultăți, fiind întreținut în școli de familie, respectiv de Nicu Bălan ce conducea activitatea familiei alături de mama sa Dumitra, care s-a dovedit în toata existența ei o femeie foarte capabilă și ordonată.

Maria, denumită mai târziu de noi, mama Maria, care nu împlinise încă 19 ani la data căsătoriei, după data adevărată de naștere, 26 august 1919 (dar înregistrată la registrul de stare civila la 2 ianuarie 1920) deși obișnuită cu activitățile gospodărești din familia Ștefan Robu, acum trebuie să fie o bună gospodină și pentru numeroasa familie Bălan.

Așa cum a apreciat de multe ori mama Maria, soacra sa

160

Cronici de familii vrâncene

Dumitra (Mica) bunica noastră, a copiilor lui Nicu, a fost pentru ea, nu ca soacră ci ca o a doua mamă grijulie. Nicu devenind cap de familie și oficial, responsabilitatea a sporit, dar și grija pentru toate treburile gospodărești. Animalele din gospodărie, întreținerea culturilor, a viei și pomilor erau deopotrivă sarcini care trebuiau duse la îndeplinire și care presupunea tenacitate și o bună organizare. Armonia și buna înțelegere din familie a făcut ca toate greutățile să fie trecute cu bine.

Mama Maria, s-a acomodat ușor în familie cu treburile gospodărești, a reușit în scurt timp să fie iubită și apreciată de toți membrii familiei și în special de Mica, care o ajuta și proteja ca pe propria fiică.

Vremurile fiind tulburi, oamenii erau preocupați mai mult de treburile personale și ale familiei, neexistând suficiente mijloace de informare. Totuși, Nicu, bărbat apreciat de comunitate și un bun gospodar, cu stagiul militar satisfăcut, era preocupat și de situația generală a țării în conjunctura internă și externă de atunci.

Maria rămăsese însărcinată, supusă la proba empirică a moașelor din localitate, s-a vestit că familia lui Nicu Bălan va avea un moștenitor. Metoda fiind verificată din moșistrămoși, a fost repede luată în seamă, primul care s-a bucurat fiind chiar Nicu, care deși un tip timid și cumpătat, a dat frâu liber bucuriei și a băut și el un pahar mai mult ca de obicei. Și Mica, bunică la patru nepoțele, nu-și mai încăpea în piele de bucurie că va avea și un nepot chiar în casă cu ea.

Vestita metoda de verificare presupune ca în timp ce mama care urmează să dea naștere la un copil este antrenată într-o discuție, una din moașe sau o altă femeie îi presară în cap un praf de sare și dacă persoana respectivă pune mâna la nas, v-a da naștere la un băiat, iar dacă pune mâna la gura va aduce pe lume o fetiță. Și cum o bucurie nu poate fi deplină dacă nu apar și unele întâmplări mai puțin obișnuite, care să creeze un suspans, și de această dată au apărut. Încă din toamna anului 1938, sub una din camerele mari ale casei, unde funcționa prăvălia, s-a început o lucrare amânată de mai mulți ani, amenajarea unui beci zidit din piatră, lucrare realizată de niște meșteri italieni, specializați în construcții din piatră.

161

Cronici de familii vrâncene

Beciul fiind terminat, începuseră lucrările pentru fixarea dușumelei peste grinzile groase și până la fixare, pentru circulația peste grinzi au fost așezați niște dulapi din scândură.

Maria, care era în luna a șaptea de sarcină, fire curioasă care voia să știe tot, s-a dus să vadă cum se desfășoară lucrările și să invite meseriașii la masă. Neatentă, a călcat pe un capăt de scândura care era în consolă și s-a dus în beci, la circa doi metri adâncime, lovindu-se la un cot și cu scândura în cap, dar a căzut în picioare. Toată lumea s-a alarmat și s-a speriat, numai Maria râdea spunând că o să-l facă parașutist. Nu mam făcut parașutist, dar era aproape să fiu ceva mai mult. În anul 1959 când m-am înscris pentru examen, la facultatea de Petrol și Gaze din București, am avut ca alternativa și școala de aviație pentru care aveam dosarul aprobat. Reușind la facultate a căzut varianta de pilot de aviație.

De evenimentul cu căzătura în beci, cel mai mult s-a speriat bunica (Mica), care a hotărât că Maria nu mai are voie să iasă din casă până la naștere. Nu s-a întâmplat nimic deosebit și iată că cel care a făcut cascadoria fără să știe și fără să vrea, scrie acum această întâmplare s-o știți și voi.

Mama Maria, a trebuit să asculte de Mica, care venea în fiecare dimineață să afle cum se simte. Totul decurgea bine, se apropia și paștele, dar și nașterea băiatului, toți știau că este băiat. Mica a început curățenia de sărbători ca în fiecare an, precum și pregătirile să-și primească cu bucurie nepotul.

Mica, care a dat naștere la unsprezece copii, ca și cealaltă bunică, Joița Robu de la Gura Caliței care a dat naștere la 10 copii, de data aceasta a devenit grijulie. A vorbit cu ceva timp în urma cu cea mai bună și pricepută moașă din zonă, de fapt, mama unei cumnate a ei, care și aceasta era moașă începătoare, pe nume Dumitra Chioveanu, care au fost moașe la aproape jumătate de sat și care au pregătit-o din timp pe mama Maria pentru naștere. În Sâmbătă Mare, Maria a simțit că a venit sorocul și a anunțat-o pe moașa Dumitra. Aceasta era pregătită după ce cu o zi în urmă îi făcuse o vizită și o anunțase deja pe Mica, că nepotul ei va veni de Paște. Mica, membră activa și fidelă a Comitetului Parohial al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din localitate, nu lipsea de la nici o slujbă de la biserică, mai

162

Cronici de familii vrâncene

ales de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. L-a anunțat pe preotul Burlăcescu, că de această dată va lipsi de la biserică fiindcă îl va aștepta pe nepotul său și va asculta slujba de acasă, biserica fiind în apropiere de casă, la circa 100 de metri, de locuința familiei Bălan.

Spre seară, au apărut semne mai concrete și mai simțite de Maria, care părea speriată însă era încurajată de Mica și de cele două moașe cu experiență. Intre timp Mica pregătise cele necesare unui nou născut, scutece, pelinci, bete de legat, ținând apa călduță pe foc.

Era o seară plăcută de primăvară, mirosea a flori de pomi, Mica era atentă la ce se întâmplă cu moașele în camera Mariei, dar trăgea cu urechea și la biserică. La miezul nopții, când de la biserică s-a auzit primul dangăt al clopotului și oamenii au început să cânte „Hristos a Înviat!”, din camera Mariei, s-a auzit primul țipăt care anunța venirea pe lume a primului copil, bucuria unei tinere familii și a bunicii sale Mica.

De dimineață, în ziua de 22 aprilie 1939, la lumina zilei, seara și noaptea se foloseau lămpile cu gaz care dădeau o lumină palidă gălbuie, în prezența moașei Dumitra, Mica și părinții au asistat la desfășarea și studierea corpului copilului care era întors pe toate părțile. Totul era normal, cum trebuie, numai că pe omoplatul stâng avea o pată mai închisă la culoare. De aici s-au pornit discuțiile cu privire la ce reprezintă semnul și părerile au început să apară și să fie interpretate în diverse variante și modalități.

Printre părerile enunțate a fost una unanim acceptată în final, fiind aceea a moașei Dumitra Chioveanu, cu o experiență îndelungată, că dacă în timpul sarcinii mama ascunde ceva în subțioară, acel lucru sau obiect apare pe corpul copilului. Privind aspectul petei care deși mică, avea forma unei frunze, discuțiile au fost mai scurte întrucât mama, a recunoscut fapta sa. Aflată într-o vizită la o vecină, la Lisaveta Bocu, i-a plăcut o floare roz de mușcată pe care o voia și când vecina nu a fost atentă, a rupt un lăstar cu frunze și l-a ascuns la subțioară. Pentru a scurta discuțiile, moașa Dumitra a concluzionat că băiatului o să-i placă florile, dar și pe cele care le îngrijesc. Pentru această faptă mama Maria a avut remușcări, considerând că a fost o faptă foarte urâtă.

163

Cronici de familii vrâncene

Cum se întâmplă de obicei, luni a doua zi de Paște și de la naștere, fiind sărbătoare, curioșii au venit să vadă copilul și să felicite pe părinți. Au participat rude, prieteni, cunoscuți, nașii de cununie cu care stabilise împreună și de comun acord ca numele noului născut să fie Corneliu după numele fetiței lor Cornelia, care avea numai trei anișori.

Nicu cu o oarecare stânjeneală și mândrie, a anunțat pe cei prezenți că în viitorul apropiat se va duce să-l înregistreze în registrul de stare civilă la primărie, pe Corneliu, noul cetățean al localității Lacul lui Baban.

Din vorbă în vorba a sosit și ora prânzului, iar cei prezenți nu s-au lăsat prea mult rugați să ia loc la masă.

Această masă festivă a fost organizată în salon, spațiul în care de sărbători se organizau horele sătești, pe timp de iarnă și balurile pe timp de noapte.

Mica, bunicuța bucuroasă nevoie mare că are acum și un nepot în casă, a pregătit masa cu toate cele necesare și fiind a doua zi de Paște, nu au lipsit de pe masa ouăle roșii și cozonacii frământați până a transpirat plafonul bucătăriei cum spunea ea, precum și stufatul din mielul cel mai gras. Țuica fiartă cu mirodenii a servit ca pretext pentru urări de sănătate și ani mulți, iar vinul din butoiul pregătit pentru Paște și pentru noul membru al familiei, a dezlegat limbile și a îndemnat la cântat și chiuit. Preotul Burlăcescu Nicolae, prieten de familie și cel care a oficiat slujba de cununie, a atenționat că este pregătit de botez, la îndeplinirea sorocului și i-a invitat de pe acum pe cei prezenți la eveniment.

Dar cum bucuriile nu țin întotdeauna prea mult, la mai puțin de o lună, pe 21 mai 1939, tata Nicu primește ordinul de chemare pentru concentrare, la Regimentul 28 Artilerie din Râmnicul Sărat, unde efectuase și stagiul militar de doi ani. În cadrul concentrării a efectuat o instruire specifică armei artilerie, tunuri-mitraliere, timp de 20 de zile, iar pe 10 iunie 1939 este desconcentrat cu atenționarea că vor mai urma și alte concentrări, având în vedere situația politică ce se precipita în lume.

Sosirea din concentrare a dat noi speranțe de bucurie pentru el și pentru întreaga familie, dar se aveau în vedere și pregătirile pentru desfășurarea muncilor agricole de sezon.

164

Cronici de familii vrâncene

La data de 23 august 1939, cu câteva zile înainte de declanșarea celui de-al doilea război mondial, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au încheiat Pactul RibbentropMolotov, un pact criminal, care potrivit prevederilor protocolului adițional (anexele secrete), stabilea destinele țărilor baltice (Estonia, Lituania și Letonia), precum și pentru, Finlanda, Polonia și România. Era o atenționare a României că rușii pot ataca România în orice moment, pentru ruperea de la trupul țării din nou, a Basarabiei și nordului Bucovinei. La 1 septembrie 1939 s-au declanșat ostilitățile pentru începerea celui de al doilea război mondial. În plin sezon de campanie de recoltare, tata Nicu primește un nou ordin de chemare pentru concentrare, pentru data de 11 septembrie 1939. Au urmat noi stagii de instruire specifică și deplasare în teren. Este concentrat, iar în 31 decembrie 1939, trimite o scrisoare din Ștefănești-Botoșani unde era în misiune, prin care își exprimă supărarea că de sărbători, respectiv Crăciunul, nu a putut fi alături de familie, deși a solicitat o permisie pe care nu a obținut-o, dar speră că în viitorul apropiat o va obține. Este scrisoarea în care o avertizează pe mama Maria să fie atentă cu prăvălie și cu gestionarea mărfurilor și a banilor. Îi amintește, probabil mai avusese o discuție pe această temă, să nu aibă prea multă încredere în unii din frații săi, căci ei nu țin așa de mult la el?!.

Au mai fost situații în care s-a umblat la sertarele din prăvălie și au lipsit bani!. Îi dă o serie de sfaturi asupra achiziționării de marfă pentru prăvălie și în final o asigură că va veni și el să o ajute în treburile gospodărești. Mama Maria, o fire ambițioasă cu perspicacitate avea în vedere deja sfaturile lui tata Nicu, făcea monetarul în fiecare zi și depozita banii într-un seif ce se afla într-unul din rafturile din prăvălie. În scrisoarea, carte poștală, din 27 martie 1940, după ce enumeră o serie de activități care trebuie realizate în câmp, amintește din nou că va veni și el într-o permisie pe acasă.

Probabil a venit acasă, dar nu pentru mult timp, pentru că pe 5 iunie 1940, trimite o nouă scrisoare în care precizează că a ajuns cu bine la destinație, și amintește că a trimis o carte poștala și din gara Cernăuți, deci de aceasta data era în Basarabia, teritoriu românesc, care revenise la trupul țării.

165

Cronici de familii vrâncene

Din datele inserate în livretul militar, rezultă că în 29 iunie 1940 este mobilizat pentru război. Așa se explică conținutul scrisorii din 25 iulie 1940, din care rezultă că se afla tot în Basarabia și este nedumerit din nou de faptul că nu s-a primit cartea poștala scrisă și trimisă din gara Cernăuți.

Atmosfera era apăsătoare, începuse al doilea război mondial din voința marilor puteri, care antrena în malaxorul distrugerilor întreaga Europă. Franța, sora latină a României, fusese deja învinsă și încheiase la 22 iunie 1940 armistițiul cu Germania lui Hitler, principala responsabilă a nenorocirilor din Europa și nu numai ce vor urma. Pentru a ieși din atmosfera apăsătoare în care se găsea, determinată de spectrul războiului și în România, în scrisoare, se interesa amănunțit de lucrările agricole, în special de vie care trebuia stropită pentru a nu fi atacată de dăunători, urmare a ploilor abundente din ultimul timp. În glumă se interesa și de cearta (!?) dintre Nelu (Corneliu) în vârstă de un an și trei luni cu mama sa Maria pentru că el se aliase cu vara lui, Gica Burlacu, fiica Măriuței, mai mare cu șapte ani, care îi făcea toate mofturile.

Prenumele Nelu, diminutiv de la Corneliu, fusese stabilit anterior de mama Maria, pentru a elimina niște expresii supărătoare ce veneau de la o vecină, care pentru a-l alinta îi spunea, Cornilă. Situația a înfuriat-o în așa măsură pe mama Maria, încât din acel moment a găsit soluția, comunicată tuturor, potrivit căreia numele fiului ei va fi și va rămâne Nelu, pentru toată lumea și Corneliu doar în acte.

Prin notele ultimative din 26 și 28 iunie 1940 date de Rusia României și în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, guvernul Uniunii Sovietice a spart în fapt granițele românești, ocupând teritoriile Basarabiei, Nordul Bucovinei și Ținutul Herței (44.500 kmp cu o populație de 3,2 milioane locuitori din Basarabia, respectiv 6.000 kmp și o populație de 500.000 de locuitori din Nordul Bucovinei). Rapturile teritoriale au continuat prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, dat de aceiași Germanii hitleriste și Italia lui Mussolini, când Ungaria horthistă a ocupat 44.492 kmp, respectiv NE Transilvaniei, cu o populație de 2.667.000 locuitori.

La 7 septembrie 1940, prin tratatul de la Craiova, tot ca urmare a intervenției Germaniei, supărată probabil pe faptul că

166

Cronici de familii vrâncene

România a fost principala forță armată care a determinat ca Germania să piardă în primul război mondial, Bulgaria a încorporat județele Durostor și Caliacra, cu o suprafață totală de 6.921 kmp și aproximativ 410.000 locuitori. În mai puțin de trei luni, urmare a implicațiilor abuzive, rău voitoare ale Germaniei hitleriste, România a pierdut 99.738 km2 (33,8% din suprafața țării) și 6.821.000 de locuitori (33,3% din populația întregii țări).

Regele Carol al II-lea, corupt și lipsit de voință politică, nu a întreprins nimic concret, el fiind preocupat de dictatura regală care îl punea la adăpost pentru toate nelegiuirile săvârșite împotriva poporului român.

Conform datelor înscrise în Livretul Militar, pe 26 noiembrie 1940, tata Nicu este desconcentrat. Se bucură împreună cu familia de sărbătorile de iarnă, o iarnă cu zăpadă care anunță un an agricol bun, cu condiția realizării în termenul optim a lucrărilor de primăvară.

Conviețuirea alături de familie nu a durat mult, circa șase luni de zile, căci pe 6 aprilie 1941 este chemat la concentrare și după instruiri de circa două luni, pe 22 iunie 1941 este mobilizat, odată cu intrarea României în război alături de Germania, împotriva URSS, în vederea și a reîntregirii teritoriului țării.

Generalul Ion Antonescu, a organizat armata și a ordonat armatei să treacă Prutul și să elibereze Basarabia și Nordul Bucovinei; „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul, zdrobiți vrășmașul din Răsărit și Miazănoapte. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai iubitei Bucovina, ogoarele și plaiurile voastre”.

In ziua de 22 iunie 1941, la declanșarea războiului României contra Uniunii Sovietice, majoritatea marilor unități române pregătite să opereze pe Frontul de Est, se găseau mobilizate și concentrate în Moldova, pe linia Prutului, gata de acțiune împotriva forțelor sovietice, masate de cealaltă parte a frontierei de dinainte de 1940. Din acest punct de vedere, operațiunile militare puteau începe imediat după notificarea stării de război, fără a mai fi necesare operații de mobilizare, concentrare, precum și transporturi de furnituri de război și trupe care erau deja pe linia frontului.

167

Cronici de familii vrâncene

Forțele armatei române erau concentrate în patru armate din care: Armata I română era cantonată în Transilvania, pentru a asigura apărarea teritoriului și efectuarea eventualelor operațiuni din această zonă, iar Armata II-a se găsea pe granița de sud, în Dobrogea la Dunăre, cu misiunea de a supraveghea frontiera spre Bulgaria. Pe zona de Est, în vederea ofensivei erau angajate pentru operațiunile militare, efectivele celor două armate române, care totalizau 12 divizii de infanterie, o divizie blindată și 6 brigăzi independente, precum și aviația militară (672 avioane, dintre care 219 de bombardament și 146 de vânătoare). Mai era un grup mixt de armată germano-român, denumit Armata a 11-a germană. După informațiile Marelui Stat Major român, de partea cealaltă sovieticii aveau concentrate la frontiera română, 18 divizii.

Scrisorile din 22 și 25 iunie 1941, sunt trimise din teatrele de luptă de peste Prut, sunt de îmbărbătare și de justificare a acțiunilor militare pentru eliberarea fraților de sub cizma rusească. Din scrisoarea trimisă de pe front, în 10 august 1941, rezultă că erau deja peste Nistru și se bucura că eliberarea s-a realizat într-un ritm susținut, aducând bucurie celor eliberați. Printre rânduri se simte totuși supărarea și teama dată de ororile războiului.

Eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei a fost finalizată la 26 iulie 1941, eveniment care a fost salutat cu satisfacție de opinia publică românească. În acțiunile din această perioadă au fost angajați peste 450.000 de militari români. La 16 octombrie 1941, după două luni de lupte grele, trupele Armatei a IV-a române au cucerit și Odessa. Pierderile Armatei Române s-au ridicat la 92.545 militari, dintre care 17.729 morți, 63.345 răniți și 11.471 dispăruți. După cum se constată, România și românii au fost nevoiți și de această dată să ducă războaie de apărare, plătind jertfă mare pentru unitatea statală și de neam.

Scrisoarea din 9 octombrie 1941, este tot din Basarabia, probabil că participau la ajutorarea populației pentru a se reface după perioada de ocupație rusească. Așa cum de fiecare dată se interesa de problemele gospodărești o face și de această dată, dând și unele sfaturi pentru pregătirile

168

Cronici de familii vrâncene

de iarnă. În toate scrisorile se interesa de Nelu, iar de această dată spune că l-a visat crescut mai mare și crede că așa îl va găsi la viitoarea lui permisie acasă.

Din cuprinsul unora dintre scrisori, rezultă că acestea nu erau trimise numai prin poștă, ci și prin colegii de pe front, când aceștia primesc permisii acasă și răspunsurile le primea prin aceiași mesageri, când se întorceau pe front. Astfel, în scrisoarea din 10 august 1941, de peste Nistru, tata Nicu precizează că a primit scrisoarea trimisă prin Ioniță Pătrașcu, țigan, fiul Elenei Pătrașcu din Lacul lui Baban, cunoștință apropiată de familia Bălan. Din nefericire persoana respectivă, Ioniță Pătrașcu, a fost dat dispărut după luptele de la Cotul Donului și nu s-a mai aflat nimic despre el. Mama lui Ioniță Pătrașcu, Ileana, venea des pe la bunica (Mica) și plângeau amândouă până se răcoreau. În data de 17 decembrie 1941, este desconcentrat și sosește acasă înaintea sărbătorilor de iarnă, aducând o mare bucurie întregii familii, în special și mie, care învățat de mama și de bunica, Mica, curioase, ceream mereu lui tăticul să povestească cum i-a bătut și i-a dat afară din țară pe ruși. O mare bucurie pentru tata a fost să o vadă și să o strângă în brațe pe fiica lui, Mariana-Doina, născută cu puțin timp în urmă, pe 27 septembrie 1941. Familia era acum completă și întregită. Crăciunul și Anul Nou le-am petrecut împreună, dar cu o oarecare reținere, spectrul războiului încă se manifesta și exista teama de a fi din nou concentrat și mobilizat pentru război. Nimeni nu-și putea închipui atunci, că viitoarea întregire a familiei, de sărbători, se va realiza abia peste șapte ani, în anul 1948, din care aproape 4 ani fără să știe unii de alții (în perioada octombrie 1942 - septembrie 1946, tata Nicu și fratele său Neculai fiind dați ca dispăruți).

Copil fiind, eram mereu în preajma tatălui și vorbeam mereu de război, tata mi-a făcut o pușcă și o baionetă din lemn cu care alergam găinile și oile. Plăcerea cea mai mare era însă să mă urce pe unul din cai și în special pe Murgu, să dau roată curții și niciodată nu mă săturam. Începând cu 15 iunie 1942, unități militare române au fost introduse succesiv în luptele din Caucaz și Cotul Donului Stalingrad, unde au acționat în condiții deosebit de grele de

169

Cronici de familii vrâncene

climă și de multe lipsuri materiale (tunuri de artilerie antitanc, mijloace de transmisiuni, muniții, echipament gros pentru iarnă, alimente și medicamente), luptând până la 3 februarie 1943. În aceste lupte, Armata Română a suferit mari pierderi materiale și umane: 155.010 ostași din cei 228.072 existenți în teatrele de război la 19 noiembrie 1942, în cele două corpuri de armata, a III-a, și a IV. În 8 iulie 1942, tata Nicu Bălan, este chemat la Regiment pentru mobilizare și în 24 iulie 1942, pleacă deja pe frontul din Rusia. În 8 iulie 1942, l-am condus pe tata Nicu cu căruța cu cai, circa 30 km până la Regimentul 28 Artilerie din Râmnicul Sărat, de unde mi-a rămas întipărit în memorie un pod din incinta regimentului peste un pârâiaș. Din cartea poștala, scrisa în trenul în mișcare, în noaptea de 23 spre 24 august 1942, orele 22:00, răzbate suferința și teama nedisimulate, față de necunoscutul spre care se îndreaptă.

Este cea mai scurtă, emoționantă și apăsătoare scrisoare în care își pune viața și nădejdea numai în voința Lui Dumnezeu și a destinului scris în cartea sa. În scrisoarea din 12 septembrie 1942, probabil tot în drum spre front, spre Cotul Donului, devenise mai optimist, mai hotărât, încercând să-i îmbărbăteze și pe cei de acasă pentru înfăptuirea idealurilor naționale: „Mi-ar fi părut foarte rău, dacă ar fi plecat Regimentul 28 Artilerie, din care fac parte, fără să mă fi încorporat și pe mine în unitățile sale. Mă simt fericit acum, când pentru a doua oară mergem din nou la luptă, lupta noastră este o luptă dreaptă și D-zeu ne va ajuta să biruim. Deviza noastră este: Înainte cu orice jertfă pentru binele Patriei și pentru fericirea generațiilor viitoare. Ce face Nelu? E sănătos? Cred că a început să mă uite. E și cazul!!??”

Nu, nu l-am uitat, nici atunci, nici acum! Am mai conviețuit împreună încă 7 ani, în perioada 1948-1955, după venirea din prizonierat, după o pauză de 6 ani din care 4 ani (1942-1946) i-am traversat ca orfani de război împreună cu sora Doina cu o mama, văduvă de război și cu bunica Mica. În acele zile, săptămâni și luni, când timpul, clipele, treceau foarte greu și când de pe front veneau știri alarmante, cei de acasă aveau nevoie de dovezi concrete și autorizate.

Probabil, în urma unei scrisori trimise de mama Maria Bălan,

170

Cronici de familii vrâncene

comandantului unității, Regimentului 28 Artilerie, s-a primit un răspuns din partea colonelului Pișculescu, comandantul Regimentului 28 Artilerie, Divizionul I. Acesta o liniștește, o îmbărbătează și o asigură că sergentul, Ion V. Bălan, este sănătos și își face datoria conștiincios față de patrie, fiind un exemplu pentru colegi. Pentru a fi mai convingător îi cere tatei, lui Nicu Bălan, să scrie și el câteva cuvinte de îmbărbătare pentru cei de acasă. Încheierea scrisorii căpitanului Pișculescu o face tata Nicu Bălan comandant de tun, arătând că situația este sub control și că nu trebuie să fie motive de îngrijorare pentru cei de acasă. În ultima scrisoare de pe front, din data de 29 octombrie 1942, înainte de a fi dat dispărut din zona Cotul Donului, este preocupat pentru liniștirea și îmbărbătarea familiei și precizează că, în situații deosebite (Ce însemna situații deosebite?), unitatea va avea grijă să anunțe pe cei de acasă (ce să anunțe?).

Din responsabilitate și respect pentru comandant, tata Nicu, cere să nu se mai adreseze acestuia pentru informații pentru că o să scrie el mai des. Din această scrisoare rezultă mai concret poziția, sergentului Bălan V. Ioan, comandant de tun, ca făcând parte din Secția Antiaeriană, Divizionul 1 a Regimentului 28 Artilerie, Râmnicul Sărat. Nu se întrevedea de niciunde că în mai puțin de o lună, 22 noiembrie 1942, militarii români de la Cotul Donului, din diviziile V și VI, vor fi nimiciți, iar cei care vor mai trăi vor fi dați dispăruți pentru o perioadă de aproape patru ani, devenind prizonieri în lagărele de război din Siberia rusească. Încă de la începutul lunii noiembrie 1942, sovieticii pregăteau marea ofensivă pentru ruperea frontului la Cotul Donului. Divizia 333 sovietică, aflată în rezerva frontului Don, a fost adusă în 10 noiembrie pe poziția de luptă și pregătită pentru ofensivă. De partea romană erau antrenate în luptă în mod direct Divizia V comandată de generalul Nicolae Mazarin din care făcea parte și Regimentul 28 Artilerie Râmnicul Sărat în care activau Căpitanul Nicolae V. Bălan și fratele său sergentul Ion V. Bălan și Divizia VI-a română comandată de generalul Mihail Lascăr. Lateral și în adâncime pentru sprijinirea acestora, apărarea era asigurata de diviziile

171

Cronici de familii vrâncene

românești de infanterie 7, 13, 15, susținute de unitățile germane de câmp și unități considerabile ale aviației. În 19 noiembrie 1942 a fost spart frontul la Cotul Donului și practic sfărâmată o parte considerabilă a armatei române. Sovieticii aduseseră în zona Donului, de la sfârșitul lunii octombrie 1942, circa 1700 tancuri grele și ușoare și construiseră, numai pe timp de noapte, într-o zonă unde controla ambele maluri ale Donului, un pod la circa 20-25 cm sub nivelul luciului de apă, pentru a nu fi văzut și bombardat de aviația germană și română. În noaptea de 18 spre 19 noiembrie și în cursul dimineții au străpuns frontul cu peste o mie de tancuri, care au ras tot ce au întâlnit în cale. Erau dotate și cu aruncătoare de flăcări. După ce călcau cu senilele peste tranșeele săpate în pământ și consolidate cu lemn, îngropând practic de vii toți soldații adăpostiți în acestea, cu aruncătoarele de flăcării le dădeau foc. A fost practic un infern, ziua cea mai neagră a armatei române care a acționat în zona Cotul Donului. În 20 noiembrie 1942, fiind o vreme nefavorabilă pentru acțiunile cu aviația, din partea sovietică au intrat în luptă, militari odihniți, bine instruiți pentru luptele de asalt din divizia 63 pușcași și din divizia 52, blocând practic retragerea și încercuind trupele române din Diviziile a V-a și a VI-a cu întregul efectiv. În data de 21 noiembrie 1942, unitățile sovietice au ocupat cotele cele mai importante deținute de armata română și au capturat importante trofee cum raportează ei la eșaloanele superioare, printre care, tancuri, cai, trăsuri și foarte mulți prizonieri români. În ziua de 22 noiembrie 1942, armata română din zona Cotul Donului a capitulat, iar generalii Nicolae Mazarin, comandantul Diviziei a V-a și generalul Mihail Lascăr comandantul diviziei a VI, la orele 17:00 au fost luați prizonieri de către Regimentul 1.118 din cadrul Diviziei 333 a Armatei a V-a de Tancuri sovietice care raportează capturarea a 2 generali, 11 ofițeri de stat major, 140 ofițeri superiori, 654 subofițeri, 7.393 soldați, precum și 1.132 cai, 7.451 puști, 1136 mitraliere ușoare, pe stativ și antiaeriene, 188 tunuri, (unul din tunuri fiind și cel pe care a fost comandant tata Nicu Bălan), 26

172

Cronici de familii vrâncene

tanchete, 26 mașini, 177 camioane și 42 mașini speciale și tractoare. Au fost uciși 276 ofițeri superiori și subofițeri și 1960 de soldați. Au fost distruse 1.500 puști, 45 mitraliere, 9 tunuri, 16 mașini și camioane precum și 5 avioane.

De asemenea dintr-un raport al armatei sovietice, întocmit în timpul evenimentelor, aflăm că din 19 noiembrie și până la 25 decembrie 1942, artileria diviziei rusești 333, a înăbușit și a nimicit până la 16 batalioane de infanterie a inamicului (armata romană), 46 de tancuri și mașini blindate, 92 de autocamioane, până la 45 de baterii de artilerie și aruncătoare de mine, 5 avioane, 108 de mitraliere pe stativ, 98 de diverse puncte de foc și o baterie de artilerie antiaeriană.

Iată un adevărat dezastru pentru armata română.

Din alte surse se reține ca: „În seara zilei (21.XI.1942), un căpitan sovietic, cu "o ținută destul de îngrijită și un aspect milităresc", se prezintă la comandamentul Diviziei 6 infanterie, la Golovski, și prezintă o scrisoare "scrisă prost la mașină", cu următorul conținut: "Sunteți încercuiți, nu mai aveți nici o scăpare. Nemții fug și vă lasă. Vă dăm termen de predare.

Spuneți condițiile predării, altfel vă vom distruge". Analizând situația, generalii Lascăr și Sion au decis "să se reziste" [...].

Totuși răspunsul semnat de generalii Mazarin și Lascăr a fost: „Către Comandamentul Grupului de Forțe sovietice: „Comandamentul Grupului de forțe român, ofițerii și soldații comunică: Vom duce lupta mai departe, fără nici un gând de predare". Răspunsul dat comandamentului sovietic a fost comunicat și maiorului german Hohenhausen, șeful Detașamentului german de legătură cu Divizia 6 infanterie. În numele Führer-ului, acesta, "emoționat și mulțumit de hotărârea luată" a mulțumit pentru "loialitate și camaraderie de arme arătate de armata română". În același timp se primește următoarea radiogramă de la Grupul german de armate B: "Rezistați! Intervenim pentru a vă despresura!". Între timp luptele continuă, până la orele 11, Divizia 5 Infanterie fiind "sfărâmată". Comandamentul Armatei 3, transmite că rezistența trebuie dusă mai departe, armata urmând a face tot posibilul pentru a veni în ajutor. La 22 noiembrie generalul de divizie Nicolae Mazarin cade prizonier la Cotul Donului.

173

Cronici de familii vrâncene

Referindu-se la armata română, un raport sovietic precizează că apărarea inamicului (deci, armata română), era compusă din fortificații simple, consolidate cu fortificații din pământ și lemn, adâncimea benzii de apărare oscila între 2 și 4 kilometri. Armata română dispunea de un număr mare de mijloace de foc antiaeriene, este posibil să fie vorba printre altele și de Batalionul 28 Artilerie Râmnicul Sărat.

Din 1 decembrie 1942 și până în 25 decembrie 1942 unitățile diviziei 333 infanterie rusa a raportat capturarea de la români, a încă 13 tunuri de calibru diferit, 142 pustii, 20 mitraliere, 8 automate, 9 motociclete, 5 trăsuri, 5 automobile și o bucătărie de campanie (probabil resturile de forțe militare care au mai opus rezistenta). În afară de aceasta, au fost nimiciți până la 1.000 de soldați și ofițeri au fost doborâte și distruse 2 avioane, distruse și arse 15 tancuri, distruse 4 camioane, 6 mitraliere și un tun.

Au fost capturați ca prizonieri 39 de soldați și ofițeri. În prima parte a ofensivei cu tancuri, rușii nu au luat prizonieri dintre infanteriștii români, ii striveau cu tancurile, calcau peste tranșee îngropând-i de vii în pământ, pe cei care mai trăiau îi ardeau cu aruncătoarele de flăcări după care ii striveau cu tancurile. Nu luau prizonieri, motivând că nu aveau loc unde să-i țină pe turela tancurilor.

Cei mai norocoși care au supraviețuit în zona ocupată, foarte putini dintre cei din linia I și ceva mai mulți din linia a-II-a își împărtășeau între ei ororile de neînchipuit la care au asistat. Au apărut și momente disperate când unii ostași încercuiți au atacat pe comandanții care nu le-au permis retragerea și i-au forțat să rămână pe poziție până în ultima clipă, deși erau conștienți că nu mai aveau nici-o speranță să reziste atacului. Era o totală dezordine în zona încercuită, nu mai dădea și nu mai primea nimeni ordine, așteptau toți să vină forțele rusești să discute cu ei, pentru ce va urma să se întâmple. Ofițerii și subofițerii și-au dat jos gradele, pentru a nu fi judecați după grade. Au strâns armele și muniția în grămezi pentru a nu fi găsită asupra lor ceea ce le-ar fi atras moartea prin împușcare.

Pierderile românești în perioada 19 noiembrie 1942 17 ianuarie 1943 s-au ridicat la 155.010 morți, răniți și

174

Cronici de familii vrâncene

dispăruți, o parte dintre cei din urmă fiind de fapt luați prizonieri. Această cifră reprezentă peste un sfert din totalul trupelor românești, angajate în luptele deosebit de dure de pe frontul răsăritean.

Puținele alimente care se mai găseau după dezastru erau folosite pentru a-și astâmpăra cât de cât foamea. O parte dintre ostași mai aveau încă cu ei valizele personale în care aveau unele obiecte de îmbrăcăminte, scrisori de acasă și ceva rezerve pentru hrană, acestea fiind păzite cu strășnicie.

Tata Nicu fusese sfătuit și de fratele său Neculai să păstreze în valiză pentru orice situație ceva medicamente uzuale, unele conserve și cât de mulți biscuiți și pâine uscată. Se pare că această măsură înțeleaptă aplicată și de alții i-a salvat pe mulți dintre prizonieri de la moarte prin înfometare.

Deși era o mare dezordine, căpitanul Neculai Bălan unchiul meu, care făcea parte din același regiment și din aceiași companie cu tata Nicu Bălan, a reușit să-l găsească pe acesta și împreună și-au făcut planuri să se ajute și să nu se piardă unul de altul. Întrucât din regulile războiului, se cunoștea că ofițerii sunt tratați diferit față de trupă, au stabilit să se declare în final amândoi ofițeri, pentru a rămâne împreună și a se ajuta la nevoie. În 23 noiembrie, în zona ocupată și încercuită, se formau grupuri pe unități în așteptarea rușilor, care urma să sosească, pentru a-i prelua și duce nu se știe unde. Li s-a ordonat de santinelele înarmate ale rușilor, să dea jos centurile și cei care aveau cizme mai bune primind în loc bocancii acestora vechi și rupți. Celor care aveau ceasuri asupra lor li s-a cerut să le predea.

După încolonarea pe cinci rânduri, au pornit spre podul pe care au trecut tancurile în dimineața cețoasă de 19 noiembrie, când a fost spart frontul de cele peste o mie de tancuri, care au făcut prăpăd în rândurile armatei române, slab dotate din punct de vedere tehnic.

Era frig, noaptea pe care au petrecut-o afară a adus și un ger pătrunzător, care le făcea existența și mai grea. În Rusia, în zona Donului, iernile vin mai devreme și sunt mai geroase. Pe drum au întâlnit multe cadavre ale romanilor împușcați nu le dădea nimeni nici o atenție. Unii mai agonizau.

175

Cronici de familii vrâncene

După câteva ore de mers pe jos, au ajuns la podul marcat pe laturi cu cabluri pentru dirijare, pod care a hotărât în mare parte soarta războiului, cel puțin în zona Cotul Donului.

Apa la mal începuse să înghețe, au trecut pe podul cu apa până la glezne. Cei cu bocanci aveau deja apă în ei și nu-și mai simțeau picioarele. Au continuat să meargă și a fost mai bine, s-au mai încălzit la picioare, însă se simțea tot mai mult oboseala și lipsa de mâncare. În apropierea unei localități, au mărșăluit prin fața unor ofițeri ruși, așezați pe marginea drumului, dintre care, după mantaua scumpă de astrahan ce o purta, unul din ofițeri, trebuie să fi fost generalul rus care a comandat ofensiva împotriva armatei române. Părea mulțumit și satisfăcut de succesul obținut.

S-a ordonat, după un timp, adăpostirea în niște grajduri părăsite. După aproape 48 de ore, era prima odihnă și fără mâncare. Neculai Bălan se ținea aproape pe tata Nicu care nu simțea oboseala prea tare, fiind o fire robustă învățat cu multele greutăți ale vieții. Noaptea târziu, când majoritatea dormeau vlăguiți de drum, au deschis o valiza și au luat cu economie câțiva biscuiți, care le-a mai amăgit foamea.

S-a dat deșteptarea, deși nu era nevoie, toți erau treji și înfometați, unii au cerut de mâncare, dar nu-i lua nimeni în seamă. Noaptea a dat un strat subțire de zăpadă, care s-a prins pe pământul înghețat. S-a anunțat că vor primi o porție de mâncare, situație care i-a mai înviorat pe unii. Au primit câte o felie de pâine uscată închisă la culoare și câte un pește sărat. Apă de băut nu aveau așa că au mâncat zăpadă să-și astâmpere setea după peștele sărat, ceea ce a fost un adevărat dezastru pentru că unii s-au îmbolnăvit, probabil că zăpada puțină era infestată, găsindu-se în apropierea unor grajduri de vite părăsite din cauza războiului.

Santinelele ruse au transmis, prin traducătorii moldoveni, încolonarea pentru marș. Se umpluse câmpul de soldați înșirați în coloane, erau multe sute, poate mii de prizonieri încolonați gata de drum.

S-a pornit la drum, pe un câmpul deschis în mai multe coloane, spre o direcție necunoscută. În unele zone se mergea și pe niște drumuri desfundate. S-a mers până seara, ziua fiind mai scurtă de numai șapte ore. S-a înnoptat afară

176

Cronici de familii vrâncene

sub cerul liber în apropierea unor stoguri de fân de care s-au bucurat foarte puțini. Deja, câțiva nu rezistaseră drumului greu și căzând din picioare au cerut să fie împușcați, să nu se mai chinuie, rușii îndeplinindu-le ultima dorință.

Mulți dintre prizonierii luați prin surprindere de atacul rușilor, care nu apucaseră să-și mai ia unele lucruri personale necesare, cum ar fi și păturile de campanie, acum luau de la cei împușcați care rămâneau pe marginea drumului. Se lua ce se putea recupera, încălțări, haine etc.

A doua zi s-a plecat de dimineață, nu s-a mai dat nici un fel de mâncare. Înainte de plecare, unchiul Neculai și tata Nicu, s-au sfătuit cum să procedeze, pentru a le fi mai ușor și au hotărât să renunțe la una dintre valize, așa că au îmbrăcat pe ei, pe sub mantalele lungi și vestoane, niște pulovere pe care le aveau de acasă ca rezervă. Au păstrat valiza lui tata Nicu care era mai încăpătoare, în care au luat medicamentele de campanie, câteva conserve, biscuiții și pâine uscată, niște scrisori și fotografii, săpunul și un prosop. Pentru că nu s-a mai dat nimic de mâncare, au consumat ceea ce nu mai încăpea în valiză, a fost o ultimă masă mai bogată și s-au pregătit să ducă valiza cu rândul pentru a-și conserva forțele.

Coloanele au pornit de dimineață, drumul era anevoios mai ales că mai căzuse din nou, un nou strat de zăpadă, cei mai slabi au început să cedeze astfel că până seara au rămas pe zăpadă câteva zeci din miile de prizonieri. Nu mai impresiona pe nimeni, în condițiile date, părea ceva obișnuit.

Tata Nicu și fratele Neculai au procedat bine renunțând la o valiză, mai ales că Neculai nefiind obișnuit cu munca, începuse să dea semne vădite de oboseală, așa încât valiza, deși mai grea la început, a dus-o mai mult tata Nicu, care era mai antrenat și rezistent.

Era a patra sau a cincea zi de când mărșăluiau și au primit o singură dată de mâncare și atunci foarte puțin. Cei care nu mai suportau foamea și protestau erau amenințați mai întâi prin lovire și apoi prin împușcare dacă continuau să vocifereze și să protesteze.

Fiind timp de război, iar mulți bărbați ruși fiind mobilizați pe front, colhozurile avuseseră de suferit, multe adăposturi pentru vite și furaje erau devastate și goale, așa

177

Cronici de familii vrâncene

încă următoarea seară au petrecut-o în niște grajduri părăsite, fără uși și ferestre, ce aveau totuși acoperișuri din paie, care țineau ceva adăpost pentru cei care s-au cazat în ele.

S-au făcut și un ele focuri în grajduri, mulți s-au descălțat fiind uzi la picioare de la zăpadă și și-au pus obielele și jambierele la uscat. Neculai și Nicu după ce și-au uscat la foc ciorapii și jambierele s-au dus într-un colț, au scos niște biscuiți și pâine uscată pe care le-a înmuiat într-o gamela cu apă topită din zăpadă și au mâncat pe ascuns pentru a nu fi atacați de cei care flămânzeau și devenise periculoși. În condiții dramatice de foame, „Homo homini lupus est” („Omul este lup pentru om”), se comit crime pentru o bucata de pâine și pentru supraviețuire. La un moment dat s-a iscat o hărmălaie, determinată de lupta unor înfometați pentru a prinde niște șobolani, deranjați din ascunzișuri de către cei care își încropeau în fân niște culcușuri. Câțiva și-au mai astâmpărat foamea. Unii și-au scos curelele din piele de la vestoane sau mantale și bocancii recuperați de la cei rămași pe câmp, le-au fript la foc și le-au mâncat, iar a doua zi au pierit în chinuri mari. În ziua următoare, s-a plecat spre o gară de unde vor lua trenul mai departe, cum au anunțat sentinelele prin traducătorii moldoveni. Deși nu se dăduse mâncare de patrucinci zile, erau ca niște stafii, coloana totuși s-a mai înviorat aflând că se merge spre un tren, care le va ușura deplasarea mai departe, deși nu se știa unde îi va duce. Și de această dată, mulți nu au mai apucat să ajungă la tren, au rămas să îngrașe pământul rusesc. Valiza o ducea de acum numai tata Nicu, cărând-o în mâini și în spate pe un băț. Neculai părea tot mai obosit, neavând antrenament la muncă și la mers pe jos, părea descurajat, dar a mers totuși mai departe, încurajat și ajutat ca un frate iubitor de tata Nicu.

Spre prânz, s-a ajuns cu greu într-o gară austeră, în care erau multe vagoane de marfă, amenajate pentru transportul trupei. Prin traducătorii moldoveni care erau tot mai mult folosiți, se comunică că în fiecare vagon, se vor caza câte 40-45 de prizonieri, care să fie de regulă din aceiași unitate.

Vagoanele aveau pe jos paie, dar și câteva paturi comune la mijlocul vagonului. Ușile se deschideau numai de afară.

178

Cronici de familii vrâncene

Undeva într-o latură, aproape de capătul vagonului, era o gaură în care era fixat un uluc ce servea la evacuarea urinei și fecalelor. După îmbarcarea în tren, se dă fiecăruia câte un sfert de pâine, o scrumbie afumată și câte o cană de apa.

Neculai, reușise să păstreze un bidon cazon din tablă, cu capacitatea de un litru, pe care îl umpluse cu apă la plecare și care se v-a dovedi pe parcurs, a fi de mare folos.

Trenul pornește într-o direcție necunoscută, spre nord, și merge vreo două zile, fără a se deschide ușile și fără mâncare. În această perioadă nu mai aveau percepția scurgerii timpului, încercau să-și imagineze locurile natale, copilăria și adolescența, iar când oboseau, încercau să doarmă, dar nu puteau din cauza foamei.

La prima oprire, paznicii deschid pe rând câte o ușa și întreabă dacă este vreun kaputt (mort) și erau destui în fiecare vagon, i-au coborât pe peron și i-au lăsat în grija slujbașilor din zonă, pentru ai da pământului străin. Din vagonul celor din Regimentul 28 Artilerie Râmnicul Sărat era doar unul care n-a mai rezistat, era un servant de tun din Popești, care își încheiase socotelile cu viața, nu a mai ajuns să-și vadă niciodată locurile natale și familia, probabil că Duhul său, ajunsese deja acasă și era mulțumit că nu mai suferă.

După aceste debarasări, se dă din nou câte un sfert de pâine, o scrumbie afumată și o cană de apă. Deși consumase cu economie aproape jumătate din apa din bidon, tata Nicu reușește să umple din nou bidonul. Trenul se pune în mișcare și merge fără ca prizonierii transportați să mai țină socoteala zilelor și nopților, în ce direcție și în ce dată mai sunt.

Prizonierii români, intraseră într-un fel de transă, țăcănitul sacadat al roților, frigul și foamea si-au dat mâna și deveniseră ca hipnotizați, iar gândurile lor îi purtau tot mai aproape de casă și de cei dragi. A mai oprit de câteva ori să dea afară câte un kaputt, adică pe cei care au renunțat să meargă mai departe, s-a mai dat și apă. În sfârșit, după trepidațiile care le amestecaseră și gândurile, trenul se oprește, se deschid ușile la toate vagoanele, se dă ordin de coborâre și încolonare pentru marș.

Au fost dați jos din vagoane sau rostogoliți și cei care au ajuns în gara finală, au rămas pe peron în grija slujbașilor de la căile

179

Cronici de familii vrâncene

ferate să facă ce-or vrea cu ei, nu-i mai revendică nimeni.

După primele observații, erau într-un oraș sau orășel. S-au încolonat deși parcă picioarele nu-i mai ascultau, însă cu un ultim efort au reușit să se pună în mișcare, simțind amorțeală în tot corpul.

Au parcurs câțiva kilometri și au ajuns vlăguiți de viață și efort, la marginea unei păduri în care era amplasat un lagăr, ce părea a fi o tabără de instrucție militară. La intrarea în lagăr, se constată că mai sunt și alți prizonieri, cazați în barăci, de fapt niște bordeie ordonate pe mai multe rânduri, unii prizonieri erau tot români, dar și de alte nații. Aici au mâncat prima mâncare caldă, un terci din mei, care se chema cașă, cu un sfert de pâine. Unora li s-a făcut rău pentru că nu mai mâncaseră de 10-15 zile, pe când Neculai și Nicu, cu cumpătare, zilnic consumaseră cantități mici din biscuiții și pâinea uscată muiate în apă, menținându-și stomacul în funcțiune, ceea ce i-a ținut și în viată.

Au aflat că orașul se chema Tambov, astăzi este un oraș prosper la NE de Moscova cu o populație de circa 300 mii de locuitori. Aici are loc separarea ofițerilor de restul trupei.

Prizonierii nu aveau la ei nici un fel de acte de identitate, decât ceea ce declarau în fața unei comisii, iar cei care au mai avut diferite acte le-au aruncat. Neculai care mai păstra pe sub manta, vestonul cu însemnele de căpitan discutase dinainte cu tata Nicu, care avea gradul de sergent, să declare că și el este ofițer, iar căpitanul Neculai Bălan, va garanta pentru el, că este ofițer. La întocmirea tabelelor, Nicu cu curaj și detașare se declară ofițer și deci din acest moment devine ofițerul Ioan V. Bălan pentru toata lumea, până la repatriere. Are loc separarea ofițerilor de restul trupei și repartizarea pe barăci, a ofițerilor și respectiv a trupei. Se anunță că ofițerii vor pleca în alt lagăr. Se dă ordinul pentru ofițeri de pregătire pentru deplasarea la gară și îmbarcarea în tren. Neculai și tata Nicu, după zilele de incertitudine și groază, petrecute în condiții vitrege până atunci, simt o eliberare certă, și speră că vor rămâne cel puțin împreună, dar nu știu și ce le va aduce mai departe viitorul.

Coloana de ofițeri, este organizată pentru plecare și se pornește în marș spre gară, unde îi așteaptă din nou

180

Cronici de familii vrâncene

vagoanele de marfă cu dotările amintite, patul comun din scânduri, jgheabul pentru evacuare care emana un miros penetrant de amoniac deși era folosit din ce în ce mai puțin.

Se îmbarcă cu greu în vagoanele cu scări ruginite și înguste și pornesc ca de obicei spre o destinație necunoscută, dar pe cine mai interesa adresa de destinație? De acum, primesc în fiecare zi porția de pâine cu pește afumat și rația de apa. Așa cum s-a aflat mult mai târziu, printre prizonierii care s-au declarat ofițeri pentru a beneficia de un regim mai blând, au fost mulți dintre cei din eșalonul subofițerilor și gradaților. Și în acest transport, aproape în fiecare zi erau unii slabi și bolnavi care erau coborați pentru ultima oara din tren, rămânând pe pământul străin și înghețat.

Nu au ținut socoteala zilelor cât au mers, însă pe data de 3 ianuarie 1943, au coborât în stația de cale ferată Shonikha, cum au aflat mai târziu de la însoțitori. Shonikha era un sat aflat atunci în regiunea Gorki. Astăzi orașul Gorki și-a recăpătat numele de Nijni Novgorod avut înainte de Revoluția din Octombrie. De la gară au plecat spre Lagărul „Oranki” cu numărul de cod 7074 cum îl vom regăsi, noi cei de acasă, înregistrat pe scrisorile ce s-au trimis de acolo după 4 ani de neant și 6 ani de sclavie.

Oranki a făcut parte din rețeaua Gulagului Sovietic, cunoscut fiind în toată lumea pentru metodele barbare aplicate celor care au avut ghinionul și neșansă să ajungă în acel infern din diferite motive și din care foarte puțini au mai scăpat.

Oranki este un sat mic care se bucură și de o anumită încărcătură istorică. Aici a existat până în anul 1918 Mănăstirea Oranki, unde venea țarul Rusiei la sărbători să se închine, în special la sărbătorile pascale, tot aici a ostenit și marele romancier rus Lev (Leon) Tolstoi, care a scris într-o chilie a mănăstirii, renumitul roman „Învierea” o capodoperă a scrisului rusesc.

Mănăstirea Oranki este o mănăstire din fosta regiune Gorki, acum Nijni Novgorod, undeva în deșertul Siberiei din Rusia. Oranki este un loc unde sfințenia se simte încă de la primul pas, nenumărate trupuri de martiri odihnindu-se de-a lungul și de-a latul acestor locuri de suferință și umilință, îmbibate de sânge.

181

Cronici de familii vrâncene

Oranki a fost o mănăstire unde majoritatea călugărilor aveau studii superioare. Această mănăstire se află în deșertul siberian și pentru că era foarte izolată de lume, a fost transformată în lagăr de exterminare, a deținuților politici și prizonierilor de război. Azi, acolo e iarăși mănăstire de călugări (Părintele Eftimie de la Schitul Huța din România).

Din mărturisirile părintelui Dimitrie Bejan care a pătimit și el la Oranki, alături de multe mii de prizonieri români printre care și tatăl meu Ioan-Nicu Bălan și unchiul meu, profesorul Neculai Bălan, precum și mulți alți combatanți din cel de al doilea război mondial, se apreciază la circa 15 000 de suflete care au pătimit acolo, dintre care mulți au rămas pentru totdeauna să îngrașe pământul rusesc.

Aflăm din datele istorice că Mănăstirea Oranki, a fost întemeiată în anul 1634, pe un afluent al râului Volga. Această mănăstire, a fost inițial destinată călugărilor proveniți din nobilimea rusă. Mănăstirea adăpostea un palat al țarului, o bibliotecă religioasă, editură, tipografie (aici au fost tipărite multe cărți ortodoxe de mare preț, în serviciul Bisericii Ruse).

Când au ajuns acolo prizonierii români, încă exista casa, destul de modestă, în care locuiseră țarii Rusiei, în fața căreia se afla un izvor și o fântână. Se povestea, că era obiceiul să îngenunchezi în fața fântânii și dacă erai un om bun la Dumnezeu, apa se ridica din fundul pământului,

182

Cronici de familii vrâncene

gâlgâind șuvoi pană la gura ta. Daca erai om păcătos, izvorul rămânea în fundul pământului mut și surd. „Eu dau mărturie și acum, la bătrânețe, pentru această realitate." spune părintele Bejan în mărturisirile sale.

Nicăieri pe lume, nu-i Iisus mai transfigurat decât în icoana Învierii de la Oranki. În fața acestei icoane au îngenuncheat toți țarii Rusiei, începând cu Petru cel Mare, iar dintre români, cel mai mare învățat al timpurilor, Dimitrie Cantemir voievodul, care a îngenuncheat aici în fața icoanei, cu toată familia sa și cu toți boierii și ostașii, care l-au urmat pe voievod în surghiunul rusesc. În anul 1918 s-a desființat mănăstirea și s-a făcut lagăr de călugări, fiind închiși aici peste 11.000 de călugări din toate mănăstirile Rusiei. Toți aceștia au fost martirizați în incinta mănăstirii, mărturisește părintele Dimitrie Bejan, în cartea „Bucuriile suferinței”.

Cei peste 15.000 de prizonieri de război, dintre care majoritatea erau români, alături de părintele Dimitrie, au văzut și au auzit despre șanțul plin cu trupuri de călugări, împușcați în cap, îmbrăcați în haine negre, monahale. Prizonieri au ajuns aici la 20 de ani după uciderea mișelească a călugărilor.

Pe locul de martiriu al atâtor sfinți, se înalță astăzi și o sfântă cruce românească. Crucea este din marmură neagră, lucrată în România la Beiuș, pe ea fiind reprezentat „Hristos întemnițat”. Mai jos, pe o parte și pe cealaltă, se află următoarele cuvinte, scrise în limba română și în limba rusă: „Ați suferit, ați răbdat, ați plâns și pentru noi, cei care nu am fost închiși, pentru păcatele noastre. Vă mulțumim!”

Când s-a săpat în Oranki, pentru a fi instalată crucea de marmură, pământul a scos la lumină rămășite din trupurile călugărilor martirizați nu demult. Acestea erau frumoase la culoare și plăcute la vedere. O parte dintre ele au fost aduse în țară, urmând a fi așezate în biserica din Schitul Huța, dar și în paraclisul de la Aiud, a consemnat Teodor Dănălache.

Pentru o vreme, după revoluția din Octombrie, lagărul Oranki a fost și închisoare pentru femei. Oranki a redevenit mănăstire de călugări începând cu anul 2004. Astăzi, mulțime de pelerini vin să se închine și să facă rugăciune pe pământul sfințit de atâta suflete, ce se află aici în pământul rusesc.

183

Cronici de familii vrâncene

În Oranki, așa cum am arătat, și-a trăit o parte din viată și Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, marele „cărturar umanist”. Așa cum se știe, Dimitrie Cantemir ca Domn al Moldovei, a încercat să se lepede de jugul otoman într-o alianță cu Țarul Rusiei Petru I, însă fiind învins de turci în 1711 la Stănilești, a fost nevoit să se refugieze în Rusia cu mulți dintre colaboratorii apropriați și cu membrii familiei sale.

Om de mare cultura Dimitrie Cantemir, a fost un timp consilierul țarului Petru I și a primit de la acesta trei moșii în apropierea mănăstiri și satului Oranki, în zonă existând chiar un sat, așa cum au aflat românii închiși la Oranki cu denumirea de Dimitrovca, sigur după numele prealuminatului cărturar român Dimitrie Cantemir.

Fiind mult timp împreună și în apropierea Țarului Petru I, acesta a reușit să-i cunoască și familia. Dimitrie Cantemir, avea o fiică care era la fel de erudită și educată ca și tatăl său, având o vastă cultură. Țarului Petru I, îi plăcea să fie înconjurat de oameni de cultură și în această situație, Maria Cantemir, fiica lui Dimitrie Cantemir, a devenit atât de apropiată încât a devenit și amanta țarului. Rămânând însărcinată, a devenit într-un fel împărăteasa neîncoronată a Rusiei. Împărăteasa adevărată a Rusiei, Ecaterina, care nu avea copii era la curent cu aceste evenimente. Cu ocazia plecării țarului împreună cu Dimitrie Cantemir într-o vizită, aceasta pune la cale otrăvirea Mariei Cantemir, acțiunea reușește pe jumătate, aceasta avortează copilul, dar este salvată de la moarte și va trăi. La întoarcerea din vizită, Țarul Petru I, află aceste evenimente groaznice, săvârșite de Țarină și supărat, în văzul tuturor curtenilor, o pălmuiește pe împărăteasă.

Scandalul fiind destul de mare, Dimitrie Cantemir, este nevoit să plece cu familia la moșiile sale de la Oranki, unde locuiește timp de 5 ani prolifici pentru cultură. În mănăstire erau mai mulți înțelepți monahi, care își continuau studiile acolo și cu care a intrat în contact. Țarul Petru I, vizitează de mai multe ori mănăstirea, se întâlnește și discută cu Dimitrie Cantemir, însă nu l-a mai luat consilier personal. După cum știm din istorie, țarina Ecaterina a reușit să-i aducă totuși un fiu Țarului Petru I, pe Paul I.

184

Cronici de familii vrâncene

Dimitrie Cantemir, după 5 ani petrecuți la Oranki, se întoarce totuși la Moscova, fără fiica sa, unde în anul 1724 moare, fiind înmormântat în Rusia, la Moscova. Țarul Petru I, cunoscând valoarea marelui învățat român Dimitrie Cantemir, a avut grijă de familia sa, respectiv de urmașii lui până la nivel de nepoți. În anul 1935, trupul domnitorului și învățatului, Dimitrie Cantemir, a fost adus în Moldova și înmormântat cu toate onorurile, în biserica Trei Ierarhi din Iași unde se odihnește și Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii Principatelor Române.

Fie-le amintirea păstrată cu respect și pioșenie de-a pururi de către neamul nostru românesc! * Prizonierii români, după sosire, au fost cartiruiți la început în incinta mânăstirii Oranki, în niște clădiri cu un etaj dispuse în jurul bisericii mănăstirii, care se află acum în inventarul de patrimoniu cultural universal, UNESCO. La sosirea prizonierilor, turlele erau dărâmate, iar în turnul central pe locul unde a fost crucea bisericii, la data sosirii acestora, crescuse un mesteacăn. Interiorul bisericii degradat, cu picturile acoperite cu var, era folosit ca magazie de alimente și materiale. În afara clădirilor de zid, existente la acea dată, au mai fost construite 38 de bordeie și beciuri, îngropate în pământ pe 2/3 din înălțime și 1/3 în afară, cu acoperiș în 2 ape în care au fost încazarmați câte 50-60 de prizonieri. În completarea zidurilor de incintă ale mânăstirii, au fost construite mai multe rânduri cu garduri armate cu sârmă ghimpată pentru securitate, iar în afara incintei la intrare, au fost construite mai multe clădiri din lemn pentru administrație și pentru paznicii lagărului.

Pe vremea țarilor Rusiei, înainte de 1918, mănăstirea avea afiliate și două schituri, unul la circa 3 kilometri care avea și a rămas cu o bisericuță, denumit Schitul, iar cel de al doilea schit denumit Mânăstârka (Mănăstioara), a fost complet demolat. Pe locul lui s-a construit un lagăr cu un număr mare de barăci, bordeie pe două rânduri, în care încăpeau până la 40 de prizonieri în fiecare și în care vor fi cartiruiți și prizonierii români până la repatriere.

185

Cronici de familii vrâncene

Tot în bordeie, de felul celor arătate, dar mai mari, funcționa și bucătăria lagărului cu sală de mese, bordeiul pentru brutărie, bordeiul pentru baie și altul pentru atelier. În acest atelier și-a confecționat tata Nicu Bălan sculele, care, cu îndemânare și iscusință a executat sculpturile în lemn și os, pe care le-a adus acasă la repatriere.

Cea mai importantă sculptură dintre toate, a fost o cutie de șah cu piese foarte fin sculptate cu care am jucat de multe ori șah atât cu tatăl meu, dar și cu alți împătimiți, printre care și cu Ionel Bocu, tata comisarului Gheorghe Bocu prezentat pe larg în Monografia comunei Gura Caliței. În cadrul lagărului, având în vedere că erau numai ofițeri, nu s-a mai pus problema, cel puțin pentru o perioadă, a asigurări hranei, desigur minimum necesar zilnic, mai ales că prizonierii participau efectiv la toate activitățile necesare pentru întreținerea lagărului și pentru asigurarea hranei zilnice.

Muncile erau destul de grele, tăiatul și căratul lemnelor cu spatele de la câțiva kilometri, sau transportul cu căruța și neavând cai, se înhămau câte 8-10 prizonieri, în condiții de intemperii și frig siberian care înregistra uneori până la minus 45oC. Participau împreună cu colhoznicii din localitate, la plantarea, întreținerea și recoltatul cartofilor și a altor legume, precum și la cositul și strânsul furajelor pentru animale colhoznicilor și unele ale lagărului.

Deși trecuse un timp destul de mare de la încartiruirea în lagăr, prizonierii români nu au putut lua legătura cu familiile lor și intuiau că acestea erau îngrijorate. La început nici nu li sa admis să scrie cu atât mai mult să primească scrisori și să comunice cu familiile din țară.

Din cauza condițiilor precare de igienă, a păduchilor și ploșnițelor, care îi invadaseră, au apărut și bolile specifice, printre care și tifosul. Printre prizonieri fiind și câțiva doctori, aceștia cu mijloace modeste, au reușit totuși să facă față condițiilor și să elimine principalele cauze, pentru a nu deveni cu adevărat mari epidemii, deși au murit foarte mulți, au fost perioade la început când mureau și câte 5 până la 10 prizonieri zilnic.

Până la încheierea armistițiului cu Rusia în 1944 și chiar și după acea dată, au tot venit noi prizonieri români de la

186

Cronici de familii vrâncene

care au reușit să mai afle unele noutăți cu privire la mersul războiului, desigur noutăți care erau descurajante, România pierdea războiul de neatârnare.

Frații Bălan, Neculai și Nicu, au reușit să-și poarte de grija reciproc, să se protejeze, să se ajute în momentele grele, cum a fost și acela când Neculai a fost bolnav de tifos. Tata Nicu, care era obișnuit cu muncile agricole, ieșea destul de des la activități în câmp și reușea să aducă câte ceva folositor pentru hrană pentru el și pentru fratele său, așa cum va povesti mai târziu, la repatriere, celor de acasă.

După repartizarea pe barăci, în cursul verii anului 1943, ofițerii au primit cearceafuri și dosuri de saltele, care au fost umplute cu fân proaspăt neavând paie. În lagărul de ofițeri de la Oranki, au mai rămas și unii soldați români, care nu au primit saltele și cearceafuri, nici porția de unt pe care o primeau ofițerii.

Pentru asigurarea de informații, unii prizonieri cu inițiativă, au creat o „Gazetă de Perete”, unde se afișau știrile care ajungeau și la urechea lor. Sovieticii, care se considerau un neam educat, au adus la un moment dat și au pus în circulație un ziar în limba română, editat de prizonierii români, intitulat „Graiul Liber”, în care erau prezentate știrile aprobate de conducerea lagărului. După un timp s-a adus și ziarul sovietic arhicunoscut „Izvestia” (Scânteia), care era tradus de moldoveni, cei care cunoșteau și limba rusă, ziar în care erau inserate și unele informații interesante pentru români.

Primul Paste în lagăr, a fost sărbătorit într-un fel de ilegalitate, astfel că la miezul nopții s-a cântat în cor „Hristos a înviat!”, prilej de rugăciune și de speranță pentru ei și pentru cei de acasă. Și acasă în România, familia din Lacul lui Baban, a întâmpinat Pastele, dar cu mare tristețe, era primul paște, în care nu se știa nimic despre cei căzuți la Cotul Donului. Eu aveam 4 ani și am fost luat de bunica-Mica la biserică, pentru a mă ruga alături de ea, care plângea mereu, pentru ca tatăl meu și fii săi să fie sănătoși și să se întoarcă cu bine acasă.

Din primăvară la Oranki, prizonierii au fost scoși la muncă, la săparea de șanțuri pentru construirea unui drum, ce va asigura legătura cu noul lagăr destinat pentru prizonierii

187

Cronici de familii vrâncene

romani, lagărul de la Mânăstârka (Mănăstioara). În lagăr, prizonierilor nemți li se stabilise un regim de muncă mai aspru, știut fiind că ei au creat acest război. Printre prizonieri erau și ofițeri superiori, de vârstă înaintată, unii chiar și de 60 de ani care au avut totuși un regim mai blând. În 12 iulie 1943, lagărul de prizonieri de la Mânăstârka este vizitat de Ana Pauker, dizidentă politic, închisă în Romania și care după eliberarea din detenție în 1940, a ajuns la Moscova ca apropiată a lui Stalin și a făcut parte din Cominternul Sovietic, devenind și cetățean sovietic. Ea a venit cu propunerea ca prizonierii romani, să constituie o unitate militară antifascistă, care să lupte împotriva Germaniei Hitleriste și a aliaților ei, printre care și Ungaria, care ocupase Transilvania, urmare a dictatului de la Viena. Într-o ședință organizată cu această ocazie, au luat cuvântul mai mulți ofițeri români, printre care și Neculai Bălan, inițiativa ei a fost însă un fiasco, Ana Pauker a plecat supărată și intrigată de refuzul ofițerilor români de a se înrola În unitatea de luptă antifascistă. În data de 2 octombrie 1943, Ana Pauker revine în lagărul de la Oranki, însoțită de ofițeri ruși și romani, organizându-se o mare întrunire cu prizonierii români din lagăr. Cei prezenți, au fost informați de Ana Pauker, că prizonierii romani patrioți, din lagărele din mai multe centre din URSS, și-au exprimat dorința de a se constitui într-o mare unitate militară, care să lupte alături de URSS, împotriva Germaniei fasciste. Unii participanți din lagăr, au cerut să se formeze o delegație din ofițeri romani, care să prezinte guvernului rus la Moscova, cererea și condițiile pentru înființarea unei mari unități organizate pentru lupta.

S-au formulat și idei, ca acea unitate română, să devină nucleul noii armate populare române de luptă și deja circula ideea creierii Diviziei Tudor Vladimirescu. La această întâlnire, Ana Pauker, care avea unele informații despre activitatea prizonierilor romani din lagăr, aflase că unii ofițeri români țineau conferințe pe probleme de patriotism, dar și pe unele teme de educație și cultura.

A cerut să discute și cu căpitanul Neculai Bălan, despre care căpătaseră unele informații, căruia i-a vorbit în termeni de apreciere și i-a solicitat să se alăture camarazilor în

188

Cronici de familii vrâncene

această acțiune patriotică, precizând că în țară este nevoie de cadre de nădejde cum este el, pentru noua conducere.

Neculai Bălan, care era încă în convalescență după epidemia de tifos și era iritat, a răspuns la început în termeni politicoși, că el are o educație civică și patriotică solidă, incompatibilă cu ce se intenționează în Romania. La insistentele Anei Pauker, care considera că i se face o mare favoare pe care acesta o respinge, Neculai Bălan surescitat și din cauza bolii i-a adresat unele expresii jignitoare, considerând că face parte din rândul trădătorilor de țară care ar trebui spânzurați.

Urmare a acestei inițiative eșuate cu Neculai Bălan, Ana Pauker a cerut pe un ton imperativ să se adreseze asistentei, situație care a creat unele animozități, incitând participanții, care au început să bată din picioare și să o huiduie. Într-o atmosferă de iritare generală, discuțiile s-au încheiat nedecis. S-a supus la vot cererea adresată către Guvernul Uniunii Sovietice pentru constituirea Diviziei Tudor Vladimirescu, cererea fiind adoptată în final de mai mulți dintre cei prezenți la această întrunire. În lagăr s-a creat un birou de mobilizare și recrutare și au început înscrierile. Primii s-au înscris prizonierii din trupă, soldații, ei fiind minoritari în lagăr însă s-au înscris și o parte dintre subofițerii și ofițerii de rang inferior, care voiau să scape cât mai repede din lagăr.

Acțiunea și răspunsul jignitor al lui Neculai Bălan, nu a rămas, însă, fără urmări. Comandantul rus al lagărului, se pare că a dat unele instrucțiuni la paznici, pentru pedepsirea exemplară a acestuia. Tata Nicu, fratele său, a căpătat unele informații că s-ar intenționa chiar eliminarea fizica a „Profesorului”, cum era deja cunoscut în lagăr. Realitatea, este că în urma bolii, Neculai slăbise foarte mult și a rămas cu unele sechele. Era nervos și irascibil și cu greu se mai înțelegea cu el chiar și Nicu, fratele său. Tata Nicu a discutat la dispensar cu un medic român, cu care s-a sfătuit și au hotărât împreună, că „Profesorul” suferă de un sindrom care îi pune viată în pericol, dar și pe aceea a colegilor. În această situație este internat forțat în infirmerie, cu un diagnostic pentru care se impunea folosirea cămășii de forță. Nicu a

189

Cronici de familii vrâncene

rămas alături de el, deși Neculai se purta urât și cu el, spunând că ce se întâmplă este un abuz și că nu este nebun.

După circa o lună, fiind tratat și cu unele calmante, dar și printr-o hrană adecvată, a reușit să se calmeze și a fost externat cu diagnosticul de ameliorat, cu condiția de a se prezenta zilnic în vederea administrării de calmante și unele vitamine. Se pare că această măsură, cum a spus tata Nicu la repatriere, i-a salvat viața, „Profesorul” devenind util prin conferințele sale educative viitoare.

După câteva zile de la vizita Anei Pauker, s-a constituit și organizat în lagăr o unitate militară la care au participat ca instructori și ofițeri ruși, iar în final au plecat din lagăr spre Moscova. Ce s-a întâmplat mai departe, se cunoaște din cărțile de istorie, Divizia Tudor Vladimirescu s-a constituit și a luptat alături de Armata Roșie până la capitularea Germaniei hitleriste. Pentru faptele deosebite din campania militară până la victoria finală, Divizia Tudor Vladimirescu a fost decorată cu o importanta distincție militară, de către însuși marele conducător de atunci al URSS, Iosif Vissarionovici Stalin. În țară, în România, familiile celor care au luptat la Cotul Donului nu aveau decât informația că au fost dați dispăruți. O informație care lasă loc la speranțe, dar și la suferință și disperare. Anul 1943, a fost unul dezastros pentru bunica Dumitra-Mica, trei fii fiind dați dispărurăți, dar și pentru mama Maria soția lui Nicu, rămânând la vârsta de numai 22 de ani cu statutul de văduva de război cu doi copii minori, orfani de război, și responsabilitatea unei gospodarii, care impunea o activitate susținută pentru realizarea la timp și de calitate a lucrărilor agricole.

Fără o altă susținere materială, mama Maria, a început și activitatea de croitorie pe care o învățase de acasă, la nivel de utilitate casnică, activitate care în noile condiții, va asigura familiei unele resurse de existență.

A fost anunțată și oficial, din partea Regimentului 28 Artilerie din Râmnicul Sărat, că soțul său a fost dat dispărut și că poate beneficia de pensie IOVR, pentru dânsa ca văduvă de război și pentru cei doi copii ca orfani de război. Au fost întocmite documentele necesare și s-a primit din partea Ministerului Apărării Naționale, Serviciul Pensiilor Militare,

190

Cronici de familii vrâncene

Titlul de Pensie cu nr. 39598 / 1943 pentru o pensie lunară de 2846 lei. Începând din octombrie 1943 s-a primit o pensie trimestrială de 6830 lei, pensie care asigura un minim necesar pentru cheltuielile familiei.

Neavând cine să se ocupe de aprovizionarea prăvăliei cu mărfuri, activitatea acesteia s-a diminuat foarte mult și în final s-a închis pentru un timp nelimitat. În lagărul de la Mânăstârka, viată prizonierilor români era din ce în ce mai grea, iarna 1943-1944 a adus multă zăpadă și geruri mari, cum nu se întâlnesc în România.

Lemnele se aduceau de la distanța de 2-3 kilometri în spinare, porțiile de mâncare erau raționalizate la un minim necesar, mulți s-au îmbolnăvit și au murit. Și în România, iarna 1943-1944 a fost foarte grea, cu multă zăpadă și foarte frig. Pentru că nu aveam lemne suficiente, mama Maria a apelat la bunicul Ștefan Robu, tatăl ei, care era pădurar și ne-a aprovizionat cu lemne.

Contextul politic intern și internațional, din prima parte a anului 1944, a impus ieșirea României din alianța cu Puterile Axei și alăturarea la Puterile aliate. Pe frontul de est, trupele germane se aflau în retragere, iar în luna martie a anului 1944, războiul se purta direct pe teritoriul României. Epuizată de pierderile de ordin militar, uman și material, România își intensificase activitățile diplomatice secrete, tatonând ieșirea din război, guvernul generalului Ion Antonescu, înmulțind contactele directe cu reprezentanții Națiunilor Unite din unele state neutre și indirect cu Rusia.

Surprinzător este că până la 23 august 1944, Moscova și-a manifestat constant preferința pentru discuții cu mareșalul Antonescu, ca partener de armistițiu, acceptându-i trei cereri: - perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania; - existenta unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reședința guvernului; - moderație pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor de război.

Speranțele rușilor în privința lui Antonescu s-au spulberat însă după întâlnirea mareșalului cu Hitler, la 5 august 1944. La despărțirea lor din 5-6 august, Hitler i-a spus

191

Cronici de familii vrâncene

lui Antonescu: „Să nu vă duceți la Palatul Regal”, au fost ultimele cuvinte ale Führerului adresate mareșalului; Hitler nu uitase că dictatorul italian Mussolini, fusese arestat îndată ce ieșise de la audiența avută la rege.

După bombardamentul masiv al aviației americane asupra Bucureștiului și a zonei Prahova, Uniunea Sovietică a impus României încheierea unui armistițiu unilateral (aprilie 1944), dar propunerea a fost respinsă, opinia publică din România privind cu teamă o ocupație unilaterală sovietică. În 4 aprilie 1944 a fost doar începutul, Bucureștiul fiind bombardat masiv și în zilele următoare de aviația americană și engleză. Bombardamentul din 4 aprilie 1944 a omorât aproape 3.000 de civili nevinovați. Un bilanț statistic sumar arată că dea lungul celor 17 bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de aviatorii americani și englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoțite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost uciși 5.524 de locuitori, civili, femei, bătrâni și copii, răniți 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost, devenind sinistrați. Au fost distruse integral 3.456 de case de locuit, și parțial 3.473, 401 au fost avariate și au fost 2.305 incendieri.

Conform datelor oficiale, americanii au pierdut 10 avioane.

Dacă de morții noștri nu își mai amintește nimeni, în București există în prezent (2020), două monumente ridicate în memoria aviatorilor americani uciși în misiunile de bombardament asupra orașului: unul a fost realizat în 2002 în Cișmigiu, iar celălalt se află în Parcul Kiseleff și a fost inaugurat în 2007. Să ne imaginăm, păstrând proporțiile, cum ar arăta la Londra un monument dedicat aviatorilor germani care au bombardat și ucis populația Londrei, la Hiroshima unul dedicat aviatorilor americani care au dat bomba atomică și au iradiat sute de mii de japonezi și la Dresda unul dedicat aviatorilor britanici care au distrus clădiri importante și au ucis populația civilă. În timp ce se desfășurau aceste evenimente în țară, la Oranki, la Mânăstârka, în data de 12 August 1944, au fost aduși prizonierii care au luptat în Crimeea, iar în septembrie, soldații de la Iași luați prizonieri după actul de la 23 August 1944, act semnat de regele Mihai.

192

Cronici de familii vrâncene

La sfârșitul lunii august 1944, s-a aflat vestea că România a încetat ostilitățile împotriva URSS și a devenit aliata acesteia și a Națiunilor Unite, împotriva Germaniei hitleriste și a aliaților ei. La data de 12 septembrie 1944 s-a semnat de către regele Mihai actul de încetarea ostilităților și întoarcerea armelor.

Condițiile de detenție din lagăr s-au înrăutățit, munca sa accentuat și foamea devine apăsătoare. Deși urmare a unei inițiative din partea unor ofițeri superiori din lagăr, s-a solicitat printr-o cerere scrisă, trimisă la Moscova, plecarea pe front în cadrul Diviziei Tudor Vladimirescu, oficialitățile ruse nu au mai aprobat aceste solicitări, considerându-le tardive. În lagărul de la Mânăstârka, pe lângă comandatul rus, era și un comandant roman, maiorul Popescu, Stars cum era denumit, care a cerut să plece pe front, iar în locul lui a fost numit căpitanul Militaru. Acesta, a avut un comportament urât față de prizonierii români și în unele cazuri chiar mai aspru decât comandantul rus. Halal românism. Rușine lui și familiei din care provine și l-a educat. Atitudine reprobabilă de militar român fără scrupule.

De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de evadare din lagăr și din partea unor prizonieri romani, dar și de la nemți și unguri, dar toți au fost prinși și întorși înapoi. Un român care a reușit să ajungă în apropiere de Cernăuți, de unde mai avea câțiva kilometri și trecea granița în Romania, a fost readus în lagăr și pedepsit exemplar.

Se trecuse în anul 1945 și condițiile s-au înrăutățit atât în ce privește munca, dar și mâncarea. Cei care mergeau la câmp mai aduceau morcovi care erau consumați cruzi și asigurau unele vitamine, aduceau și cartofi care erau copți în sobă când nu erau văzuți sau pârâți. S-a inventat așa numitul colier sau cercel, realizat dintr-o sârmă pe care se înșirau mai mulți cartofi și se agăța afară pe coșul de fum din tablă sau chiar se introducea pe coș și erau și afumați. Colierele trebuiau păzite, se mai și furau de către cei flămânzi. După un anumit timp se ridicau colierele și cartofii copții erau o hrana apreciată și necesară. Viața se desfășura între muncile agricole de sezon, tăiatul și căratul lemnelor și dorul față de țară și de cei dragi de acasă.

193

Cronici de familii vrâncene

Apare în lagăr o altă inițiativă și altă mobilizare, se înființează și Divizia Horia Cloșca și Crișan în special cu cei luați prizonieri după 23 August 1944. Cererea este foarte mare, au rămas mulți prizonieri în continuare în lagărele de muncă din Rusia fără a fi acceptați. În Mânăstârka a intervenit foamea și mai acut. În rații nu se mai găsesc zaharul, untul și meiul pentru cașă. În acest timp în lagăr a început manifestarea unei boli misterioase, așa-numitul „orbul găinilor”. Cum venea seara, trebuiau să meargă la culcare întrucât nu mai vedeau. S-au declanșat investigațiile pentru depistarea cauzelor, medicii români au început să tatoneze asupra condițiilor de muncă, unii spuneau că ar fi din cauza unor țânțari, alții că din cauza frigului și subnutriției, iar un medic român, a avansat ideea că ar fi din lipsă de vitamina A, respectiv lipsa grăsimilor din alimentație.

Au fost asigurate din nou rațiile de unt, alte grăsimi, precum și zahărul și astfel boala a dispărut. Din nefericire, printre prizonierii români au apărut și turnători care deși nu aveau un câștig material, o făceau din răutate, probabil pentru a se refula datorită lipsurilor îndurate și a mizeriei. Oricum nu aveau niciun fel de scuze pentru această comportare urâtă și degradantă față de colegi. În perioadele când nu erau activități gospodărești concrete de executat și timpul se scurgea ca dintr-o clepsidră înfundată, a apărut ideea de a se organiza cursuri de învățare a limbilor străine, mai ales că erau profesori de diferite nații, care puteau realiza aceste activități, ce asigurau și o mai bună înțelegere între cei prezenți în lagăr. S-au organizat cursuri și pentru unele științe umaniste, de istorie, geografie și de științele naturii. Pentru cei care în viată civilă erau profesori, această activitate i-a ajutat să se mențină în formă, precum este și cazul profesorului Nicolae Bălan, care a ținut cursuri de teologie, gramatica limbii române chiar și de muzică.

Pentru cei cu înclinații pentru realizarea de obiecte de artizanat din lemn și os a fost preocuparea prin care au suportat mai ușor detenția din lagăr și lipsa comunicațiilor cu cei de acasă. Tata, Nicu Bălan, s-a dovedit a fi un iscusit sculptor în lemn și os, a realizat numeroase obiecte din lemn sculptat, precum casete și statuete din os, broșe și iconițe.

194

Cronici de familii vrâncene

Lagărul Mânăstârka dispunea și de un atelier unde puteau confecționa uneltele de care aveau nevoie pentru execuția lucrărilor. La repatrierea acasă în România, în mai 1948, tata Nicu a adus unele dintre lucrările executate de el cu multa migală și măiestrie cum ar fi casete sculptate în lemn și broșe din os, unele păstrate și acum. Una dintre casetele sculptate în lemn este la Dana Butucescu (Bălan), nepoata sa pe care nu a apucat să o cunoască, dar care îi poartă un deosebit respect. În decursul timpului de la Mânăstârka s-au făcut și unele repatrieri, în afara celor plecați cu diviziile, Tudor Vladimirescu și Horia Cloșca și Crișan. La sfârșitul războiului în 1945, au fost repatriați un lot de circa o sută de prizonieri români, printre care unii bolnavi grav și medici umani. În anul 1946, înainte de alegerile din Marea Adunare Națională din Romania, a fost repatriat așa numitul lot al păcii compus din circa cinci sute de prizonieri fără abateri.

Cel mai greu de suportat în lagăr, era lipsa de informații de la cei de acasă. Se trecuse în anul 1946 și încă nu se dădea voie de a se comunica cu cei de acasă, deși niște delegații din partea Crucii Roșii au raportat acest abuz din partea sovieticilor. În martie 1946, s-a anunțat în lagăr că pot fi trimise scrisori acasă, dar care să nu conțină nimic despre locație și condițiile din lagăr. Cei care nu vor respecta condițiile impuse, nu vor mai putea comunica cu cei de acasă. În 25 martie 1946, tata Nicu, scrie o scrisoare către familie, în care arata că au trecut mulți ani (4 ani) de când nu mai știe nimic despre cei de acasă. Precizează că a scris mai multe scrisori, dar nu a primit nici un răspuns. Probabil că scrisorile nu erau trimise la destinație. Spune că este sănătos și este împreună cu fratele său Neculai care și el este bine.

Speră, că Dumnezeu care încă îi mai iubește îi va ajuta să-și revadă familia. Scrisoarea poarta însemnele Crucii Roșii, cu adresa, Sublocotenent Bălan Ioan Vasile (numele scris după modelul rusesc), URSS, Moscova, Căsuța poștala nr. 74.

Scrisoarea este înregistrată în România în data de 21 iunie 1946 și după trei luni de peregrinări prin Rusia mare, ajunge la destinație la sfârșitul lui iunie, în Constandoiu (Lacul lui Baban), Romania.

195

Cronici de familii vrâncene

La primirea scrisorii, în familia Bălan din Constandoiu (Lacul lui Baban), s-a declanșat o mare bucurie, mama Maria râdea și plângea, strângând-ne la piept pe mine, care aveam 7 ani și pe sora Doina de 5 ani. Bunica-Mica, care nu a fost prezentă la primirea scrisorii, când a fost strigată să vină repede, a rămas înmărmurită neștiind ce să creadă, despre îmbrățișările cu râs și plâns. Mama Maria, flutura scrisoarea în mâini ca pe un stindard al izbânzii și striga: „Trăiesc ai noștri, trăiesc!” Bunica-Mica s-a dumirit repede. Ea, care era o femeie foarte cumpătată, care nu-și scotea niciodată basmaua din cap, acum și-a smuls basmaua și a început să o învârtă deasupra capului și chiuia. Avea 62 de ani, niciodată nu-i văzusem parul, era alb ca neaua, toată durerea ei s-a îngemănat cu bucuria, iar chiuitul ei a descătușat toata suferința acumulată de-a lungul întregii sale existențe.

Nu erau mijloace de comunicare, nici telefon între Lacul lui Baban și Gura Caliței, localitatea unde trăiau părinții mamei, bunicii noștri, pe care atât mama cat și noi copii doream cu nerăbdare să-i informam, să se bucure și ei de acest eveniment extraordinar.

Cu un an în urma, în august 1945, când l-am vizitat pe bunicul (tătăica), avea într-o livadă din fundul curții, un cal sur slab, separat de ceilalți care erau la păscut. L-am întrebat ce-i cu el și Tătăica mi-a spus că e bătrân și îl lasă să moară.

Aveam 6 ani, am avut o reacție nervoasă, de revolta la aflarea acestui lucru macabru. Am cerut lui Tătăica să mi-l dea mie.

După dispariția pe front a tatălui, Nicu Bălan 1943, mama a renunțat la caii familiei, pe care i-a vândut la târg.

Am primit îngăduința să iau calul și după ce l-am hrănit cu ceva tain la Tătăica, am plecat spre casă pe jos circa 5 kilometri. Fusese un an agricol bun, aveam porumb și fasole în pod. De cum am ajuns acasă am început să-l hrănesc și odată cu dragostea și atașamentul față de Suru, acesta a renăscut ca viteazul din poveste. În iarnă, l-am rugat pe unchiul meu Petre (Petruș) Bălan să-mi comande o sanie mică, pentru un cal și de Anul Nou m-am plimbat cu sania prin sat. Surul cu zurgălăi la gât zburda pe drum și eu eram tare mândru de el.

Acum la aflarea veștii, îl aveam pe Suru, așa că l-am înhămat la căruță și împreună cu mama și sora Doina am

196

Cronici de familii vrâncene

plecat la Gura Caliței, unde după bucuria veștii că tata trăiește, bunicul s-a minunat și de felul cum arata Suru, nu-i venea să creadă. L-a vândut mama în anul 1947, pe vremea secetei, când s-a declanșat foamea din România, producția agricolă fiind foarte slabă.

A doua zi după primirea scrisorii, la sfârșitul lunii iunie 1946, mama Maria a conceput o scrisoare, o carte poștală, deoarece în lagăr nu se primeau altfel de scrisori. A prezentat pe scurt situația familiei, că suntem bine cu toții, sănătoși și așteptăm vesti mai multe de la ei, scrisoarea citită bunicii Mica a aprobat-o. Mica nu știa carte, dar din activitatea comercială pe care o practica, nu se putea percepe acest lucru.

După aflarea veștilor bune, parcă treburile aveau mai mult spor. S-au recoltat strugurii, s-a făcut mustul și vinul a fost pus la fiert. Porumbul după recoltare a fost depozitat întraun pod cu încuietoare, începuse să se arate criza produselor alimentare și ca urmare apăruseră și furturile din magazii.

Boierul Șiculescu sau unii urmași de-ai lui, care dețineau importante suprafețe de pământ în localitate, au pus în vânzare niște loturi în punctul numit Turtoiu. Mama Maria, care făcuse niște economii din pensia primită ca văduvă de război și de la noi copiii orfani de război, a mai și împrumutat ceva bani de la învățătorul Dumitru Ianculescu, cumnatul său și de la tatăl ei de la Gura Caliței și a cumpărat două hectare de pământ. În primul an nu l-a lucrat, în următorul an l-a însămânțat cu porumb însă nu s-a făcut prea mult, începuse seceta, dar ce s-a făcut a fost bun pentru păsări și pentru cele câteva oițe care îl mâncau cu tot cu cocenii, pentru că nu se dezvoltase suficient. În toamnă s-a primit o nouă scrisoare, sosită la Râmnicul Sărat în data de 14 octombrie 1946, stampila poștei.

Scrisoarea fusese scrisa în data de 21 septembrie 1946. Purta aceeași adresă de expediție ca și prima, dar se specifica la expeditor și prizonier de război. Scrisoarea era foarte lapidară: „Sunt împreună cu fratele meu, suntem sănătoși, dar nu știm nimic despre voi. Așteptăm și noi ziua repatrierii”. Deci nu primise scrisoarea de răspuns trimisă de la noi. Mama a răspuns din nou imediat, a transmis că eu sunt elev în clasa I. A rugat postașul să o predea personal la poșta din Dumitrești.

197

Cronici de familii vrâncene

În noiembrie s-a primit o noua scrisoare, datată în 5 octombrie 1946, care poartă aceeași adresă ca expeditor și la fel de lapidară, dovedind că nu s-a primit nici un răspuns: „Sunt împreună cu fratele meu. Aștept răspuns de la voi”.

Desigur s-a răspuns imediat și cu aceeași rugăminte la postaș să fie predată personal la dirigintele poștei din plasa Dumitrești. Deși se aprobase în lagăr să se scrie familiilor, după 4 ani de interdicție, probabil răspunsurile nu le erau înmânate prizonierilor din Mânăstârka, creându-le în continuare mari suferințe. În februarie 1947 se primește prima scrisoare de răspuns, scrisă în 10 ianuarie 1947 în care se confirma primirea unei scrisorii, cum precizează tata Nicu, după 4 ani în care nu se știuse nimic despre cei dragi de acasă. După ce dădea câteva sfaturi ca de obicei, cu privire la educația copiilor, aducea în atenție lipsa unor obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte, despre care probabil se aflase și acolo, obiecte care trebuie să fie bine îngrijite și păstrate. Transmitea salutari tuturor cunoscuților și bunicii-Mica precum și sărutări dragi lui Nelu și Doinei, „cred că ei puțin își mai amintesc de mine”.

Nu, nu este așa, în fiecare zi ne aminteam de el, mai ales seară de seară când împreuna cu mama și bunica-Mica, în genunchi ne rugam la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului Duh, uneori poate și o ora, pentru sănătate lor și să vină mai repede acasă. Sora mea Doina, când avea 2-3 ani, în fiecare seara nu se așeza în pat la culcare ci pe preș, lângă marginea patului, își făcea de lucru și vorbea singură probabil imitând pe bunica și mama. Toate aceste rugăciuni au fost auzite și îndeplinite până la un punct, așa cum se va vedea mai târziu în prezentarea faptelor. În lagăr, la Mânăstârka, după ce au trimis primele scrisori în martie 1946, clipele treceau foarte greu așteptând răspunsul celor dragi de acasă, care deși trimise imediat din țară, nu ajungeau la destinație decât cu mare întârziere, în octombrie și noiembrie 1946. În martie se primește acasă o scrisoare datată din 3 februarie 1947, în care se confirma primirea scrisorilor din octombrie și noiembrie 1946 și a unei scrisori de la fratele lor mai mic, Petruș Bălan. Au fost primele rânduri primite, care le-

198

Cronici de familii vrâncene

au adus mare bucurie. Acum suportau mai ușor toate vicisitudinile unei vieți trăită departe de țară și de cei dragi, cu speranța că se vor repatria în curând.

Scrisoarea de la învățătorul Dumitru Ianculescu, cumnatul lor, care anunța moartea soției sale și a surorii lor Voica, mătușa noastră, numai la vârsta de numai 34 de ani lea creat mare tristețe și suferință. Transmite din nou lui Nelu să învețe bine la scoală, iar Doina să fie cuminte și să ajute pe bunica și mama la treaba. Și pentru cei de acasă a fost o descătușare, parcă aveau mai mult spor la treabă și zilele treceau mai repede în așteptarea repatrierii.

Scrisoarea din data de 14 iunie 1947 primită în august, este din nou destul de lapidara și anunță că nu au voie să scrie mai mult de 25 de cuvinte. Este scrisoarea care precizează, la adresa expeditorului, în continuare calitatea de prizonier, dar și locația, Lagărul nr. 7074, este vorba de lagărul Mânăstârka, de lângă lagărul principal Oranki, aflat în incinta mânăstirii Oranki.

Următoarea scrisoare este datată, 10 august 1947 și precizează că au primit scrisoarea în plic (aceasta însemnând că rușii au devenit mai îngăduitori) și se bucură de realizările pe care le-a obținut mama Maria, cu forțele proprii, (aflase de cumpărarea pământului). De asemenea o felicită și îi transmite toate urările de bine cu ocazia numelui său Maria, fiind aproape data de 15 august, sărbătoarea „Adormirea Maici Domnului”, care este și hramul bisericii din localitate, ce se întâmpină cu mare evlavie și recunoștință, fiind locul unde au fost înregistrate evenimente importante din viată membrilor familiei, cununii, botezuri, dar și înmormântări. În Muntenia, ziua onomastica a Mariilor se serbează pe 15 august, zi pe care eu și sora mea Doina, de când eram copii, o așteptam cu nerăbdare, să-i facem mamei noastre o bucurie, un cadou și să-i uram „La mulți ani” cu sănătate. Cu circa 10 zile înainte, într-un loc ascuns, începeam să facem pregătiri pentru cadou. Acesta consta dintr-un coșuleț de răchita împletită, ornat cu hârtie creponată de mai multe culori, în care așezam ce aveam în familie: mere, pere, prune, struguri, dacă aveam, și zahar cubic și bomboane. Principalul

199

Cronici de familii vrâncene

erau florile, pe care sora mea le împletea cu multă migală, prin găurile coșulețului, care arata ca un buchet imens de flori multicolore. Abia așteptam ziua de 15 august, când ne sculam mai de dimineața și la prima ora îi ofeream cadoul mamei, de care se bucura foarte mult și noi alături de ea. Se bucura și bunica noastră Mica, care trăia alături de noi toate bucuriile și suferințele oferite de viață.

Scrisorile se îndesesc și în luna noiembrie 1947, tata trimite două scrisori, una scrisă în 2 noiembrie, în care constată că mama Maria pare neliniștită și nerăbdătoare, situație pe care o înțelege, o îmbărbătează și recunoaște că și el are aceleași sentimente. A doua scrisoare, din 22 noiembrie o trimite socrului său Ștefan Robu, tatăl mamei, în care își exprimă speranța că în curând se vor revedea și transmite sugestia, ca mama Maria să fie îmbărbătată, întrucât trece printr-o perioadă mai grea, pe care și el o simte la fel, dar trebuie să mai aibă puțină răbdare. În decembrie 1947, în data de 17, tata Nicu trimite o nouă scrisoare în care își exprimă speranța că se apropie ziua mult dorită a revederii și transmite tuturor să sărbătoreasca Crăciunul și Anul Nou cu sănătate și bucurie. Întreabă de mine-Nelu, cum merg cu școala și mă sfătuiește să învăț bine, pentru a merge mai departe. Este un sfat pe care îl dau toți părinții responsabili care doresc să se realizeze și ei prin urmașii lor. În lagărul din Mânăstârka situația devenise deja agitată, prizonierii romani cereau tot mai des să iasă la raport, pentru a solicita repatrierea, acum când trecuseră aproape trei ani de la încheiere războiului și România făcea parte, ca și Rusia, din lagărul socialist. Se caută o cale de a convinge autoritățile ruse pentru aprobarea repatrierii prizonierilor romani cât mai grabnică. În scrisoarea din 5 ianuarie 1948, își exprima speranța că se apropie ziua revederii, că ce a fost mai greu a trecut. Îi mulțumește lui Victor Robu, fratele mamei pentru ajutorul dat familiei noastre, cât și pentru scrisoarea trimisă de el.

Prizonierii romani de la Mânăstârka au încercat să se revolte, să nu mai iasă la lucru, dar solidaritatea nu a funcționat. Văzând că au trecut 4 ani de la armistițiu și un an

200

Cronici de familii vrâncene

de la semnarea tratatului de pace de la Paris, prizonierii îl întreabă pe ofițerul politic al lagărului de ce nu le dă drumul la vetrele lor. Răspunsul acestuia a fost destul de dur: „țara voastră nu vă vrea”, „schimbați-vă ideile, fiți alături de noi și vă vom trimite în țară”.

Cu ocazia Conferinței de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947, la încheierea Tratatului de Pace, Rusia s-a opus ca României să i se recunoască statutul de cobeligerant meritat, având în vedere totuși numărul militarilor cu care a participat la înfrângerea Germaniei Hitleriste, fiind prezentă și în marile batalii purtate prin Europa până la victoria finală.

Constatând că nu mai au altă cale, în februarie 1948, prizonierii români semnează, unul câte unul o declarație cu următorul conținut: „Din acest minut intru în greva foamei până ce autoritatea sovietică îmi va răspunde în scris, care este data până la care vom fi repatriați, noi românii”. Intră în grevă chiar și unii bolnavii din spital. Urmează 10 zile grele de foame, de presiuni. Hotărârea și rezistența românilor uimesc pe toți. Nemții și ungurii trec în vârful picioarelor pe lângă bordeiele românilor unde stau culcați în paturi.

După 10 zile de greva foamei, însoțit de o suită militară, generalul Vladimirov intră în bordeie, și lasă o hârtie ștampilată conținând răspunsul de la Moscova: „Din împuternicirea Sovietului Suprem, eu generalul Vladimirov - Comandantul Militar al Regiunii Gorki, aduc la cunoștința prizonierilor romani că vor fi repatriați până în iulie 1948”. De aceasta data sovieticii se vor ține de cuvânt și vor fi repatriați românii în mai multe etape.

Greva foamei (golodovka) cu care rușii nu erau obișnuiți, reușise: prizonierii români vor fi repatriați până în iulie 1948. Nu s-a știut cine au fost inițiatorii pentru a fi pedepsiți, dar unii dintre prizonieri au mai rămas și după această dată pentru diverse acuzații.

După datele statistice cunoscute, a rezultat că mortalitatea în rândul prizonierilor închiși în lagărele din Rusia, a fost de circa 60% pentru ofițeri și de 80% pentru ostași. Cei din familia Bălan nu se regăsesc în aceste procente, rugăciunile bunicii Mica, ale mamei și ale noastre ale copiilor au fost ascultate de Sfântul Duh.

201

Cronici de familii vrâncene

Purtând data de 13 martie 1948, tata Nicu trimite ultima scrisoare din lagăr către familie, din care nu răzbate nici o bucurie necontrolată. Sigur și frații Neculai și Ioan Bălan au fost în greva foamei, așa cum rezultă din documentele vremii și cum au recunoscut și ei la repatriere. În scrisoare se interesează de toți, le transmite lui Nelu și lui Doinei că îi dorește mult. Spre sfârșitul scrisorii precizează că au fost informați de ruși că până în iulie toți prizonierii romani vor fi eliberați. Din tonul și caligrafia scrisorii se simte existența nerăbdării și bucuriei pentru repatrierea care se apropie.

La 1 mai în 1948, au plecat din lagărele de la Oranki și Mânăstârka spre țară, mai toți ofițerii români, cu excepția celor care au mai fost reținuți pentru învinuiri imaginare de indisciplină și pentru unele cercetări juridice. Apoi, în loturi mici, pe măsura scoaterii de sub anchetă, sau după expirarea pedepsei, au venit, pe rând în țară, toți prizonierii care au supraviețuit. Țara cea bună i-a primit cu inima de mamă pe toți, dar noua stăpânire și conducere, pe unii din ei i-a trimis în pușcăriile românești așa cum este cazul preotului Dimitrie Bejan autorul „Amintirilor din captivitate” sau a profesorului Gabriel Țepelea, un erudit cu foarte mult bun simț, cu care am fost coleg ca deputat, în Parlamentul României în perioada 1992-1996. Atunci nu știam că a fost coleg cu tata și cu unchiul meu Neculai Bălan în lagărul de la Oranki, poate aș fi aflat mai multe lucruri interesante direct de la sursă, pe care le-aș fi împărtășit cu voi cititorii.

Trebuie să amintesc aici și pe generalul Ilarion Olan, pe care l-am întâlnit printr-o întâmplare fericită, fiind colaborator pe probleme de proiectare cu fiul său, profesorul Laurențiu Olan. Cred că era în vara anului 2014, când la o vizită acasă la profesorul Laurențiu Olan, pentru verificarea unui proiect de instalații termice cu centrală, am făcut cunoștință cu Ilarion Olan, un domn venerabil, care s-a recomandat veteran de război, prizonier 6 ani în URSS. Atunci mi s-a aprins o făclie, am spus că și tatăl și un unchi al meu au fost prizonieri undeva în Siberia la Oranki, lagărul 7074. Atunci și dansului i s-a declanșat interesul, spunând că și el a fost închis tot acolo la Mânăstârka și că a scris și o carte, ceea ce

202

Cronici de familii vrâncene

m-a făcut și mai curios. Daca de la tatăl meu Nicu și unchiul Neculai Bălan nu am reținut prea multe amănunte, fiind și copil, am primit doua exemplare cu dedicație de la fostul magistrat, care a ajuns judecător până la Înalta Curte de Casație și Justiție, General în retragere al armatei Romane.

Cartea este intitulată: „Prin Furcile Caudine”.

Generalul Ilarion Olan era născut în anul 1916, era cu doar 4 ani mai tânăr decât tatăl meu, și cu zece ani mai tânăr decât unchiul meu, profesorul emerit Neculai Bălan, născut în anul 1906. Nu fără modestie pot spune că am devenit prieteni, îmi făceam drum pe la profesorul Laurențiu Olan cât de des puteam, pentru a mă vedea cu generalul. I-am spus la un moment dat că îl consider ca tatăl meu adoptiv. Dacă nu am putut afla mai multe informații de la tata și unchiul meu, le pot căpăta de la dânsul și nu a fost ascuns. Am stat de multe ori de vorba cu generalul și am aflat multe informații, pe care leam inserat în această mărturisire. Am participat alături de el și de mulți alți cunoscuți și prieteni de ai dânsului la aniversarea împlinirii venerabilei vârste de o suta de ani, era foarte lucid.

Aici l-am întâlnit, pentru a doua oară și pe generalul Dragnea, președintele Asociației veteranilor de război din România și el prizonier în Rusia, care s-a înrolat în Divizia Tudor Vladimirescu cu care a luptat până la încheierea războiului și s-a întors în țară. Prima dată l-am întâlnit pe generalul Dragnea în anul 1994 când eram deputat și când am participat din partea Comisiei pentru muncă și protecție socială din Parlamentul României, la întâlnirea cu delegația Veteranilor de război, pentru a discuta despre „Legea cu privire la unele drepturi cuvenite veteranilor de război din România”.

Cu ocazia unui drum la București, în anul 2016, am simțit nevoia să-l văd pe generalul Ilarion Olan și să mai discut cu el. L-am găsit în salon, stătea pe un fotoliu, părea obosit, dar când m-a văzut parcă s-a mai înviorat și ne-am îmbrățișat.

Era de față și cuscra dansului, basarabeancă de la Chișinău, medic, pensionară, care trebăluia prin bucătărie. Dânsa i-a atras atenția, ca o dojană, să nu mai moțăie, ar fi trebuit să doarmă noaptea, să nu mai umble prin casă. Am înțeles gluma și mi-am tras un scaun mai aproape, să mai discutăm. Nu era

203

Cronici de familii vrâncene

totuși în apele lui, după cum îl cunoșteam, dar am rămas să vorbim, din când în când ațipea și îl trezeam punând mana pe el și mă privea blând. Am stat de vorba mai mult ca de obicei și după mai mult de o oră, mi-am luat la revedere și m-a privit lung, parcă cu regret.

Abia sosisem acasă, în București, la Ciprian, fiul meu, în partea cealaltă a orașului, în Rahova, când am primit un telefon de la profesorul Laurențiu Olan, care nu era acasă când am plecat de la el și care, cu un glas tremurând, îmi spune că Generalul a plecat dintre noi. Am rămas împietrit, descumpănit, eu am stat ultimul de vorba cu el, cu puțin timp înainte să plece la soția lui, care îl părăsise demult, să se întâlnească și cu camarazi lui cu care a conviețuit, dacă conviețuire se cheamă chinurile lor din Rusia, de la Oranki, în lagărul de prizonieri 7074 din Mânăstârka.

Dar, să continuam pentru familia lui tata Nicu Bălan, cu prezentarea faptelor și evenimentelor, după întoarcerea acasă, din prizonierat în mai 1948.

După o perioada de câteva luni, în care tata Nicu si-a pus ordine în gospodărie, în octombrie 1948, se angajează ca șef de depozit zonal, material lemnos, în localitatea Dealu Lung, în cadrul exploatării forestiere din zonă. Intre timp, familia noastră se mărește cu încă doi copii: sora Silica-Tanța, născuta pe 1 iunie 1949 și fratele mai mic Done (Vică), născut pe 22 octombrie 1950, care s-a grăbit și ne-a părăsit în anul 2000, s-a dus chiar și înaintea mamei, plecată la tata în februarie 2002. Întrucât casa în care locuia familia noastră, era de pe vremea bunicilor lui tata Nicu, fiind casa în care au locuit Dragomir și Vasile Bălan și în care a funcționat comenduirea trupelor de ocupație germane din 1916, s-a impus demolarea acesteia și construcția unei noi case. Demolarea și ridicarea noii locuințe a început în anul 1953, după ce s-a prăpădit bunica-Mica. Noua construcție s-a realizat în stil tradițional, dintr-o structura din lemn de fag și stejar, cu acoperișul din căpriori de tei, acoperit cu șindrilă de stejar. Întrucât casa veche încorpora și un beci zidit de meșteri italieni din anii 30, acesta s-a păstrat sub ultima camera dinspre vest. A fost o perioada grea. Pentru a locui pe timpul construcției, s-a păstrat

204

Cronici de familii vrâncene

ultima camera din vechea casă, unde locuiam toată familia.

Din această perioadă, tata Nicu este cunoscut ca un bărbat îngrijit, curat și elegant îmbrăcat și ceea ce s-a reținut cel mai mult, fiind un exemplu, în condițiile de toamnă și primăvară, când ploile nu lipseau și noroaiele erau prezente, el era întotdeauna cu ghetele curate, cremuite și lustruite. Avea un deosebit respect și recunoștința fată soție, de mama Maria, care a reușit în timpuri foarte grele să țină echilibrul familiei, menținând în funcțiune atât salonul în care se organizau baluri și hore, cât și prăvălia care aducea unele venituri, necesare familiei din vânzarea în special a produselor proprii.

Sub casa veche era beciul în care se depozitau produse alimentare, dar și butoaiele cu țuica și vin, băuturi care erau servite clienților în prăvălie. Mama Maria, în toată perioada cât tata a fost prizonier, era recunoscută prin capacitatea cu care reușea să aplaneze conflictele ce apăreau în timpul balurilor, dar și în timpul sărbătorilor când clienții, sub influența lui Bahus, din discuții normale ajungeau la scandal.

Era neînfricată, se avânta între certăreți și cu cuvinte de dojană, îi punea la punct și reușea să aplaneze toate conflictele declanșate din senin.

Avea și o altă intuiție și inițiativă, atunci când simțea că se înfierbântau spiritele și clienții solicitau în continuare băuturi alcoolice, nu-i refuza, dar avea grija ca băutura să conțină suficientă apă proaspătă adusă dis-de-dimineață de la fântână și depozitată în beci lângă butoaiele cu vin, în special lângă vinul cel alb, dar și țuica care avea suficienta tărie, putea fi uneori botezată.

Așa a reușit mama, tanti Maria, cum îi spuneau majoritatea cetățenilor din localitate mamei, fiind destul de tânără totuși, să treacă prin furtunile vieții și să ajungă la liman cu corabia nevătămată. Ba chiar, a reușit în timp de război și restriște să cumpere pământ, așa cum s-a văzut, să-l planteze și să sporească astfel avuția familiei. Pentru toate acestea, tata Nicu care era un bun și priceput gospodar, o aprecia mult pe mama Maria, pe care acum, la venirea lui acasă încerca să o protejeze. În timpul construcției casei, știind câte treburi sunt în gospodărie, tata Nicu se scula de dimineață, înainte de a

205

Cronici de familii vrâncene

pleca la servici, completa rezerva de apă de la fântâna satului, care asigura apă îndestulătoare doar pentru cei care se sculau de dimineață și asigurau rezervele necesare pentru restul zilei.

Mai târziu, după dispariția lui prematura, Ioana Păroiu, verișoară bună a lui tata Nicu, dar de vârstă mai mică, care era un ajutor de nădejde pentru treburile mai grele, ne-a mărturisit, cum îi solicita el hotărât, să n-o lase pe mama Maria la treburile grele, la frământat pământul pentru încărcat pereții la casă și la lipit. Desigur, aceste restricții nu erau respectate niciodată de mama-Maria, care dorea să termine cât mai repede casa, indiferent de eforturile făcute.

Lucrările la noua casa avansau în termenii stabiliți, dar și cu eforturi deosebite. Eu, cel mai mare băiat, eram la Școala Tehnica de Petrol nr.1 din Câmpina, unde aveam ca profesor de limba rusă pe un fost camarad din lagărul de la Oranki, Mânăstârka, pe profesorul Guja. Fata cea mare, sora mea, Mariana-Doina, era în clasa VI-a la Gimnaziul, în Dealu Lung, acolo unde am terminat și eu, iar cei mici încercau să țină pasul cu vremea și vremurile. Tata Nicu, dacă nu a putut fi un tata apropiat de noi, copii mai mari, cum si-ar fi dorit, fiind pe front și în prizonierat, acum dorea să suplinească ce nu a putut atunci, fiind foarte atașat, îngăduitor și iubitor cu cei mici.

Nu s-a plâns niciodată că ar suferi de ceva, era un om cumpătat și nu exagera nimic în viața sa și părea mulțumit cu familia și activitatea sa. În seara zilei de 13 februarie 1955, având ca musafir și pe Tătăica, socrul său Ștefan Robu de la Gura Caliței, care venea destul de rar pe la noi, au mâncat, au servit un pahar de vin și ca niciodată a povestit întâmplări care l-au marcat în viață și în special din lagărul de la Oranki. S-au culcat toți cinci, adică tata Nicu, mama Maria, bunicul Ștefan și copii Tanța și Vică, în doua paturi în singura cameră terminată din noua casă. Peste noapte, probabil că nu se simțea bine, tataNicu a ieșit să ia aer afară și a stat cam mult. S-a culcat și prin somn i s-a făcut rău. Cu toate intervențiile mamei și a surorii lui Măriuța Bezescu, nu s-a mai trezit din oboseala vieții.

Sora Tanța, care avea atunci cinci ani și jumătate, cu înțelegerea și mintea ei de copil, a înregistrat atunci drama familiei cu o autenticitate demna de mari romancieri. A marcat-

206

Cronici de familii vrâncene

o într-o așa măsură această dramă, încât o poartă de atunci și o duce prin toata existenta ei, ca o povara de care nu se poate debarasa, dar nici nu ar dori să o uite, face parte din existența ei, din viața și familia ei.

A fost greu pentru toți, pentru mama Maria, care nici nu se obișnuise încă suficient cu noua viată, când totul s-a năruit. Și pentru mine, care nu am reușit să înțeleg pe deplin drama prin care trecea familia mea încă mult timp după aceia și mă întrebam: de ce nouă, de ce mie, de ce lor? Și pentru sora Doina, care a trebuit să preia pentru un timp treburile în gospodărie, și să renunțe la un an de scoală, mama intrând într-o depresie foarte periculoasă. La fel și pentru cei mici, pentru care în universul copilăriei lor fericite s-a prăbușit ceva iremediabil, de neînțeles, care i-a marcat pentru toată existența și viața lor.

In preziua morții, își amintește sora Tanța, când o aștepta pe mama Maria să se întoarcă de la bunicii din Gura Caliței, tata Nicu care era foarte grijuliu cu treburile gospodărești, a curățat porumb într-o dublă cum i se spune prin părțile locului, un vas de măsură pentru cereale. În timp ce curăța porumb, a venit cum se întâmpla de multe ori, fratele său Radu Bălan, care probabil că era puțin amețit ca de obicei și au început o discuție pe care tata nu o dorea, cerându-i de mai multe ori, să-l lase în pace. Deși tata Nicu, renunțase în favoarea lui Radu la proprietatea de la locul denumit Râpa Șoimului, unde era o vie de un hectar și o livadă de aceiași suprafață, precum și pășune de peste zece ha, acesta părea nemulțumit, mai ales că tata Nicu avea un serviciu bun și era o persoană respectată de comunitate.

După dispariția tatălui, în februarie 1955, își amintesc surorile Doina care era în clasa VI-a, dar și Tanța de aproape 6 ani, că în primăvara acelui an, într-una din zile s-a trezit mama, că Radu Bălan a venit să taie via din spatele casei, ca și cum ar fi vrut să intre în proprietatea lui și acel teren. Nu s-a gândit că a rămas o femeie singură cu patru copii minori, fără nici-un fel de ajutor din afară. De altfel, Radu Bălan, nu se înțelegea nici cu fratele mai mare Neculai Bălan, profesor emerit în Ploiești, cu care avea dese discuții atunci când acesta venea în localitate, în special vara, la locuința ce o

207

Cronici de familii vrâncene

avea lingă casa noastră. Prăpastia dintre ei s-a adâncit când profesorul Neculai Bălan, a montat o cruce de marmură în cimitirul din localitate, unde erau înmormântați bunicii, părinții, sora Voica și doi frați mai mici ai familiei Bălan D. Vasile și a turnat beton peste armături din metal pentru a nu se mai putea înmormânta nimeni în acel loc de veci.

Atunci, Radu Bălan, într-un moment bahic, de furie, a răsturnat crucea din cimitir care s- a rupt în mai multe bucăți.

Deși s-a supărat tare, unchiul Neculai Bălan, a renunțat totuși la procesul intentat pentru profanare de morminte, mai ales că era vorba de fratele său. Ceva mai târziu, după mulți ani, când am trecut prin cimitir și am văzut crucea străbunilor mei culcată la pământ, am contactat un meseriaș cu care am refăcut crucea prin lipire cu un adeziv special, iar recent când am constatat că urmele distrugerii sunt încă vizibile am comandat și am înlocuit-o cu o altă cruce.

Totul în viață este trecător, dar nu se uita, viața trebuie să meargă mai departe cu bune și cu rele. După evenimentul dureros, cu moartea tatei, Doina pleacă și ea la școală la Focșani, mama Maria rămâne cu cei doi copii mai mici și din nou, treburile familiei se reazemă pe umerii ei, dar acum fără nici o speranță pentru viitor.

In toamna anului 1957, apare o propunere de reparare a vieții, o căsătorie cu un bărbat și el văduv dintr-o localitate mai îndepărtată, cu numele Costache Radu zis Mititelu, fiind de înălțime mai mica, de loc din Odobești-Focșani. Din partea familiei, mama Joița de la Gura Caliței insista să dea curs solicitării, la fel și tanti Măriuța Bezescu sora lui tata-Nicu chiar și fratele său Radu Bălan, nu știm cu ce gânduri ascunse, îi recomandă să dea curs cererii de recăsătorie.

Terminasem școala Medie de Petrol din Câmpina, transformată în profesională și eram deja angajat din anul 1957, la Moinești, muncitor calificat, ca mecanic de motoare, pompe și compresoare. Am fost consultat, mi s-a cerut părerea. Oscilam între a înțelege și a nu înțelege pe deplin aspectul problemei și în final am lăsat responsabilitatea pe seama mamei Maria, să hotărască ea. Din considerente lesne de înțeles, pentru a primi sprijin pentru creșterea copiilor, s-a recăsătorit cu Costache Radu, care s-a mutat în Lacul lui

208

Cronici de familii vrâncene

Baban. Acesta s-a dovedit că fost un om bun, s-a apropiat de copii mai mici care au început să țină la el și chiar îi spuneau tată. Având niște proprietăți și bunuri acumulate anterior, le-a folosit în interesul noii familii. În decembrie 1958, pe data de 22, printr-o naștere care i-a pus viața mamei Maria în primejdie, vine pe lume Costel Radu, ca frate după mamă cu ceilalți patru mai mari. În urma unor ploi abundente din primăvara anului 1970, noua casă, care era aproape terminată, a fost afectată de alunecările de teren din zonă și ca un blestem, sfârșind prin a fi demolată în anul 1971.

Casa părintească începută în anul 1953 și demolată în anul 1971 Punându-se problema de a fi reconstruită pe un nou amplasament sau strămutare, mama Maria, primește propunerea ca, printr-un act de vânzare-cumpărare, să intre în proprietatea unui teren din incinta gospodăriei tatălui său, bunicul Ștefan Robu din Gura Caliței. Cu materiale recuperate și cu altele noi se construiește o nouă casă în Gura Caliței, care va fi locuința familiei. Intre timp, trec la cele veșnice părinții mamei Maria, Joița și Ștefan Robu, dar și Costache Radu, al doilea soț.

Copiii toți fiind plecați din localitate, nu mai era nimic care să o țină legată de casă și de Gura Caliței pe mama Maria. Cele două fete fiind mutate în Focșani, este convinsă

209

Cronici de familii vrâncene

să se mute și ea. În Focșani, făcea naveta pe vreo câteva sute de metri între locuințele celor doua fete, dar se simțea mai bine la cea mica, la Tanța, care avea și copii mai mici, cu care se mai întreținea.

In atitudinea ei, se resimțea, că a plecat dintr-un loc unde era activă și se simțea utilă. Aici, la Focșani, stătea mult timp singură cu gândurile ei și aceasta nu-i făcea bine, începuse să aibă incoerențe. La moartea fratelui nostru mai mic Vică, în anul 2000, la numai 50 de ani de viață, născut fiind în 1950, nu mai era atât de conștientă, reținea doar că fratele nostru a fost un băiat foarte bun și deștept, de ce o fi vrut să plece înaintea ei, probabil că l-a iubit foarte mult pe tatăl lui și nu voia să-l mai lase mult timp singur.

Odată, mama Maria, s-a rătăcit prin oraș (Focșani), făcând naveta între cele două fete, Doina și Tanța, pentru că nu rezista mult timp, fără să le vadă. Se văita foarte des de dureri de cap și din această cauza consuma multe pastile de antinevralgic. Se plângea că are zgomote prin cap, că uneori îi vine să-l desfacă să vadă ce este înăuntru. În iarnă, spre anul 2002, nu a mai ieșit afară din casă și în 18 februarie am fost anunțat de surorile Doina și Tanța, că mama Maria are o comportare ciudată, nu le mai recunoaște și respiră greu. Era acasă la Tanța, unde ne-am adunat toți copiii, ce-i trei în viață și pentru a-i mai testa și de această dată capacitatea de a memora, am rugat-o să ne mai recite poezia lui Bolintineanu: Mama lui Ștefan cel Mare, poezie cu care ne adormea când eram mici și cu care ne-a înseninat copilăria.

Respirând sacadat, foarte greu, fără să ne mai recunoască a început, cu unele pauze: Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde curge-n vale un râu mititel, Plânge și suspină tânăra domniță, Pauză ............................

Căci în bătălie soțul ei dooorit A plecat cu oasteeee și n-a mai veeeenit. .......................... În castel în poartăăă, oooare cine bateeee?

210

Cronici de familii vrâncene

............................

- „Eu sunt, bună maaamă, fiul tău dooorit; Eu, și de la oasteee mă întoooorc răăănit.” ...............................

- „Ce spui, tu, străineee? Ștefaaan e departeee; Brațul său în lupteeee miii de morți împaaarte. .................................

Du-te la oștirrre! Pentru țarăăăă mooori! Și-ți va fi mormântul-ncoronaaat cu flooori!” ................................. Ștefan se întoaaarce și din cornu-i sunăăăăă; Oastea lui zdrobităăăăă... de prin văiiii s-adunăăă. ...................................

Lupta, iar începeee......... Dușmaniiiii zdroooobiți....

Cad ca niște spiceee, .... de securi loooooovițțți..... ............................................................ ...........................................................

Mama Maria, după ce a recitat poezia pentru ultima dată, această poezie memorabilă, cu mai multe pauze și de fiecare data era în continuare, a pierdut lupta, a căzut secerată și cu un ultim oftat și-a dat Duhul.

După câteva momente lungi și dureroase, de la plecare, fața posomărâtă a mamei Maria de până atunci, s-a luminat ca de o mare și nespusă bucurie.

Așa cum au împărtășit cei care au trecut prin moarte clinică, după plecare se trece printr-un tunel de lumini, la capătul căruia așteaptă o persoană cu o față luminoasă, care îi vorbește frumos, îi urează bine a venit și îi prezintă pe cei dragi, care o așteaptă cu bunăvoință.

Mama Maria, după acest ritual, a trecut prin tunelul de lumină, supărată și înspăimântată la început, la capătul tunelului o așteaptă persoana de lumină, care îi vorbește cu o voce caldă, de înger și îi face loc să intre în noua ei existență.

Vede mai întâi în depărtare, un copil cu părul creț, care plânge și vine, și vine în fugă, apoi începe să crească și crește și tot crește...., se luminează la față și când se apropie îl recunoaște, este Vică, ultimul născut și primul plecat, la numai 50 de ani, cu doi ani înaintea ei. Se strâng în brațe și plâng de bucurie că s-au regăsit. Vică, o întreabă ce mai știe

211

Cronici de familii vrâncene

despre fiica lui, despre Miruna, pe care a iubit-o și o iubește foarte mult și de acolo de sus, o urmărește și îi dorește tot binele din lume. Vică se desprinde greu din brațele mamei Maria și îi face loc lui tata Nicu care a venit în urma lui, puțin supărat la început, apoi se luminează și el, îi urează „bun venit” și îi spune că o așteaptă de aproape 50 de ani, dar fără a o grăbi și se îmbrățișează cu mult drag și rămân mult timp înlănțuiți în speranța că nu se vor mai despărți niciodată.

După un timp, când și-au dat drumul, văd în jurul lor numai lumină și bucurie, așteptau la rând să se îmbrățișeze, Joița Robu cu Ștefan Robu, părinții ei, fratele cel mai mic, Ionel Robu plecat de tânăr la numai 31 de ani, dar și iubita străbunică, Floarea Țigănuș, neîntrecută povestitoare a familiei Robu, care o trage într-o parte pe mama Maria și o anunță secretoasă, că are multe povești interesante să-i spună, așa cum o făcea când era ea mică.

Mama Maria se uită în jur, căutând pe cineva și iată că o vede pe Dumitra (Mica) Bălan, mama lui tata Nicu, soacra sa, cea care i-a fost ca a doua mamă, când tata Nicu a fost dat dispărut de la Cotul Donului și au rămas doar ele două să țină toate treburile gospodăriei din Lacul Baban. Se îmbrățișează și plâng, aducându-și aminte greutățile pe care le-au depășit împreună. Alături, chiar lângă Nicu Bălan, stătea un bărbat cu mustață care o privea curios, cu bunăvoință și cu dragoste.

Era bunicul, Vasile Bălan, soțul Dumitrei și tatăl lui Nicu, pe care mama Maria nu l-a cunoscut în viață, murise de tânăr, ca și fiul său Nicu, în 1930 la numai 47 de ani. S-au prezentat la întâlnire curioși, mai mulți și multe persoane din familiile Bălan și Robu, care aveau întrebări despre cei dragi rămași dincolo și mama Maria le răspundea cu bunăvoință.

Așteptau patru dintre cei cinci frați mai mici ai mamei Maria, Ionel, Costică, Octav și Florică, dar și cele trei surioare îngerași, Marițica, Ioana și Valerica care au plecat din copilărie. I-a mângâiat pe toți ca o soră mai mare, nu mai simțea diferența de vârsta, le-a spus ce mai fac cei ai lor, că sunt bine și să nu-i aștepte prea devreme.

Erau de față și frații și surorile lui tata Nicu, unii plecați înaintea lui, alții după el. Erau cei doi îngerași plecați din copilărie frații Cristea și Grigore, stăteau lipiți de mama lor

212

Cronici de familii vrâncene

Dumitra, dar și surorile: Voica, Măriuța, Lina și Magdalena, precum și fratele cel mare Neculai, dar și frații mai mici ai lui tata Nicu, Radu și Petruș.

Toți cei prezenți erau curioși să mai afle ce mai este pe dincolo, și atunci mama Maria, care era o bună povestitoare ca și bunica ei, Floarea Țigănuș, timp de câteva clipe cerești a depănat povestea vieții pământești.

Tata Nicu o ia cu blândețe deoparte pe mama Maria și o întreabă despre familia lor. De Vică, i-a părut rău că a venit prea devreme la el, acum se înțeleg bine sunt nedespărțiți, a aflat că a fost căsătorit cu o fată din Moldova, Doina, a avut o funcție importantă la București și că are o fată, nepoata lor Miruna, pe care Vică a iubit-o și o iubește și de aici foarte mult.

Tanța era mică atunci când a plecat el, chemat prea devreme de destin, și i-a părut rău pentru ea, dar așa cum au vorbit ei în visul Mariei a fost prezent la nunta ei cu profesorul de istorie Mihai și s-a bucurat foarte mult. Mama Maria îi spune că Tanța s-a dedicat educării și învățării copiilor și are și ea doi copii buni, ai ei, doi băieți, cu care se mândrește, Marius și Emanuel, student, nepoții noștri. Marius, fiul cel mare al Tanței, este profesor de matematică, este căsătorit cu o profesoară Mariana, din Iași și au și o fata Maria, nepoata lor.

Dorința lui Nicu de a avea vesti despre toți este mare: „Despre primii noștri copii, Nelu și Doina ce vești îmi aduci, despre ei nu știu nimic sau aproape nimic, parcă m-am întâlnit cu Nelu de câteva ori în visele lui, mai ales la început după ce am plecat, dar știi cum este, în vis nu poți afla foarte multe lucruri, pe care nu le pot reține. Și cu Doina m-am întâlnit în visele ei de mai multe ori, era supărată și din cauza ta, că după plecarea mea, te-ai supărat așa de tare că ai vrut să-ți ei zilele și să vii la mine. Eu ți-am transmis și te-am reținut atunci să nu faci prostia să vii imediat la mine. A fost bine că ai rămas, să ai grijă în special de cei mici de Tanța și Vică”.

Mama Maria îi povestește pe scurt despre fiecare: „Nelu, așa cum ți-ai dorit tu întotdeauna și cum îl sfătuiai prin scrisorile tale de pe front și din prizonierat și-a desăvârșit pregătirea școlară, este inginer, a lucrat în industria de petrol.

A fost și un mandat deputat în Parlamentul țării, la București.

S-a căsătorit cu o fata din meseria lui de petrolist, Nuți o

213

Cronici de familii vrâncene

cheamă. Au doi copii reușiți, nepoții noștri, ingineri amândoi. O fată Dana, căsătorită cu inginerul Laurențiu, de la care avem și un strănepot isteț, pe Răzvan. Nelu are și un băiat pe Ciprian, căsătorit cu o profesoară universitară pe nume Daniela, de la care avem și o strănepoată, pe Ioana-Sabina. De Doina, parcă ți-am mai povestit într-un vis al nostru că s-a căsătorit cu profesorul de limba română, Gigi, a ajuns educatoare de copii preșcolari și directoare de grădiniță în Focșani și are doi băieți reușiți, Silviu și Daniel, nepoții noștri cu care se mândrește și ne putem mândri și noi.”

Undeva, mai la distanță, era un bărbat bine legat, înalt, cu părul alb bogat acoperindu-i umeri lați și cu o barba mare albă, îmbrăcat în piei de animale sălbatice, cu o suliță în mână și cu un arc cu săgeți, care spune că îl cheamă Telu, a fost Șef de Trib undeva prin munții Vrancei. Are alături pe Mira, soția lui, o femeie aprigă, frumoasă, și îi însoțește permanent un câine, aproape uriaș, pe care îl chemă Lob. Despre acest Telu, tata Nicu îi spune că este străbunicul familiei noastre Bălan, din preistorie, și că acesta i-a transmis lui Nelu, prin memoria ancestrală a familiei, să scrie și despre el ca strămoș al nostru în cartea „Cronici de Familii Vrâncene″. Mama Maria spune că la plecare nu a discutat și nu știa că Nelu urmează să scrie o carte despre familia noastră, dar dacă o va face, sigur o să scrie despre fiecare, dar și despre această familie.

La sosirea mamei Maria, bucuria a fost foarte mare din partea tuturor, acolo unde nu este nici durere nici întristare nici suspin, ci numai viața veșnică și bucurie în nemurire cum ne-a lăsat nouă, românilor, prin testament marele preot și zeu al geto-dacilor, Zamolxis.

Fie-i țărâna ușoară și odihna binecuvântată, mamei Maria, pe care nu o vom uita niciodată! Încercăm cât de des putem să ajungem, să-i „încoronăm mormântul cu flori”. Înmormântarea mamei Maria a fost la cimitirul „Sfinții Arhangheli Mihai și Gavril” din Gura Caliței, alături de părinții ei, Ștefan și Joița. Și de această dată, dar numai aici pe pământ, nu a putut să fie alături de soțul ei, cu care a conviețuit numai aproape 10 ani și aceia în mai multe etape, cu griji, nevoi și speranțe. Tata-Nicu este înmormântat în

214

Cronici de familii vrâncene

cimitirul străbunilor săi la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Lacul lui Baban, locul de baștină și de trai al familiei Bălan.

Au participat la înmormântarea mamei Maria mulți locuitori din Gura Caliței, dar și din Lacul lui Baban, unde a trăit în bună înțelegere și în respect cu toți cetățenii.

Ziua înmormântării, deși în februarie, a fost o zi cu soare și liniștită. S-a hotărât să se așeze mesele pentru pomenire, în curtea casei din Gura Caliței, unde a trăit până la căsătorie precum și după mutarea determinată de demolarea forțată a casei, din cauza alunecărilor de teren din anul 1971.

Când mesele au fost acoperite cu fețe de mese albe, o pală de vânt din niciunde le-a ridicat în aer, aceasta însemnând că după ce a mai văzut odată casa și locul copilăriei sale, s-a ridicat și Duhul ei a dus-o la cei dragi și drepți care au așteptat-o cu bucurie, unde mama Maria a fost întâmpinată cu multă dragoste de toate rudele, iar ea i-a informat despre ce mai este pe pământ.

Mormintele părinților, mama Maria și tata Nicu Bălan

215

Cronici de familii vrâncene

NOTE AUTOBIOGRAFICE AMINTIRI DE NEȘTERS VI.1.1.4.1.CORNELIU I. BĂLAN, n. 22.04.1939

A. COPILĂRIA Am văzut lumina învierii, apoi a primei zile a Paștelui, la 22 aprilie a anului 1939, în satul Constandoiu, comuna Lacul Baban, județul Vrancea, din părinții Maria Bălan, fostă Robu și Ioan (Nicu) V. Bălan.

Mama Maria Bălan (Robu), își amintea că venirea pe lume a primului născut al familiei, a fost o mare și dublă bucurie. Primul strigăt de izbândă, al noului născut, s-a îngemănat cu primul dangăt al clopotului bisericii, „Adormirea Maicii Domnului” de la miezul nopții din localitate, care vestea învierea Domnului nostru Iisus Hristos, a anului 1939.

Primii ani de viață i-am petrecut în Constandoiu, Lacul Baban, alături și de tata pentru scurt timp apoi alături de mama Maria, bunica din partea tatălui, Dumitra (Mica) Bălan și sora mai mică Mariana (Doina). Tata, la puțin timp după

216

Cronici de familii vrâncene

nașterea mea, a fost concentrat în armată. Mai întâi a luptat pentru eliberarea Basarabiei în 1941 până la Nistru și apoi, după câteva alte concentrări pentru instruire, a fost mobilizat în vara anului 1942, în războiul sfânt pentru apărarea patriei întregite alături de aliații de conjunctură.

Familia Bălan înainte de plecarea pe front (8 iulie 1942) Deși, destul de mic, mi-au rămas întipărite în memorie câteva momente din acea perioadă. Primul, probabil în ultima lăsare la vatră după eliberarea Basarabiei, în perioada decembrie 1941-iunie 1942, când îl asistam pe tata, lustruindu-și cizmele pe prispa din scânduri a casei. Al doilea moment, plimbarea călare, cu o sabie din lemn în mână prin curte însoțit de tata, iar al treilea moment, este acela când aveam vârsta de trei ani și s-a petrecut în curtea Regimentului 28 Artilerie din Râmnicu-Sărat. Atunci l-am condus pe tata, la Regiment, cu căruța cu cai, în data de 8 iulie 1942, pentru plecarea pe front, plecarea efectivă a fost în 24 iulie 1942.

217

Cronici de familii vrâncene

Aici, pe un pod de lemn din incintă, ce asigura traversarea dintr-o parte în alta a unui pârâu cu apă lină și puțină, mi-am imaginat apa, unde va merge tata să apere hotarul României, de cei care nu le mai ajungea țara lor și râvneau la Moldova lui Ștefan Cel Mare și Sfânt și a României Mari.

Despărțirea după acest moment, a fost pentru 6 ani, căci tata, timp 4 ani a fost dat dispărut după luptele de la Cotul Donului în octombrie-noiembrie-decembrie 1942. Mama, a devenit văduvă de război, iar noi copii, orfani de război.

Trecând prin zonă în anul 2015, după 73 de ani, din curiozitate, am intrat în curtea unității militare de la intrarea în Râmnicu-Sărat, unde a funcționat Regimentul 28 Artilerie și am rugat ofițerul de serviciu, să-mi arate podul pe care îl văzusem eu în copilărie. Acesta, mi-a spus că nu există nici un pod și nici o apă, dar s-a adresat unui cadru mai în vârstă și acesta, aflase de la înaintașii lui, că în urmă cu mulți ani, a fost deviat în afara unității, un pârâu pe care era și un pod de lemn.

Așa mi-am verificat aducerile aminte din copilărie. În octombrie-noiembrie 1942, după luptele crâncene de la Cotul Donului, tata sergent major, comandant de tun, Ioan (Nicu) V. Bălan, împreună cu fratele său mai mare, căpitanul profesor Nicolae V. Bălan, comandant de companie, au fost dați dispăruți, fără a mai avea nici un fel de informații. Din primăvara anului 1943, mama Maria, a devenit văduvă de război, iar noi copii, Corneliu și Mariana Bălan, orfani de război. Prea mici, pentru a înțelege pe deplin, drama unei familiei la început de drum în viață. Copilăria nu a fost lipsită de greutăți, deși mama și bunica se străduiau să le facă cât mai puțin simțite. Primul stâlp de care ne-am agățat toții, cu speranță și încredere, a fost credința în Cel de Sus, duminica la biserica din apropiere care a devenit a doua familie, familia mare și în rest contribuiam cu toții după puterile noastre pentru supraviețuire în condițiile existente.

Cel mai important ritual, care ne-a rămas adânc întipărit în memorie, a fost rugăciunea de seară. Cu lampa închisă pentru noapte, la marginea patului, cu fața îndreptată spre răsărit, cu vorbe șoptite despre dorințele noastre, bunica, mama și noi copiii, ne rugam cu lacrimi fierbinți la Sfântul Duh, mijlocitorul și mesagerul nostru către Providența Divină

218

Cronici de familii vrâncene

(Pronia Cerească), să-i țină în viață și sănătoși pe fii, soț și tată și să se întoarcă sănătoși acasă. Sora Mariana (Doina), care avea circa doi ani, din reflex, în fiecare seară, înainte de a se închide lampa pentru noapte, se așeza deja la marginea patului într-o poziție ghemuită și începea să vorbească singură, imitând pe bunica și pe mama din ritualul de rugăciune pentru existența și sănătatea celor dragi, dispăruți.

Printr-o întâmplare nefericită, în vara anului 1944, la vârsta de cinci ani, alergând la joacă cu copii vecinilor, pe o pantă din fața casei, m-am împiedicat și am căzut în genunchi, pe o creangă cu ghimpi și se pare că un ghimpe mare a pătruns printre cartilagii în încheieturile genunchiului.

Termenul de se pare, a devenit certitudine peste ceva timp.

Nu am mai putut îndrepta genunchiul, mergeam greu cu piciorul îndoit. Frecțiile cu gaz și unguente naturale, din diverse plante și flori, nu au dat nici-un fel de rezultat. Am frecventat, condus de mama, diverse specialiste în frecții, babe, printre care și baba Goloaia din apropiere, care m-au chinuit până la leșin, încercând să-mi îndrepte piciorul, dar fără a obține vreun rezultat favorabil.

Mama, a hotărât să mergem la singurul spital rural din apropiere, la Plăinești. A discutat cu unul din frații bunicii, pe nume Ștefan Chioveanu, care lucra ca muncitor la întreținerea căii ferate forestiere din zona, pentru a ne transporta cu rola, distanță de circa 12 kilometri până la spital. Rola era și probabil mai exista și acum prin unele zone de munte, un vehicul demontabil pus în mișcare de forța picioarelor celor care călătoresc. Este format din doua osii cu role (roți), care se așază pe șine peste care se fixează o platformă din lemn pentru rigidizarea vehiculului. Viteza de deplasare era de circa 10-12 km/oră prin forța picioarelor celor care o folosesc.

Era spre sfârșitul lunii august cred, o dimineață calmă care nu prevestea nimic deosebit, însă pentru mine era o bucurie ca de fiecare dată când mai foloseam rola CFF, ca mijloc de transport. Cam după o oră de mers, fiind în apropierea locului călătoriei, Spitalul Plăinești, au apărut în văzduh mai întâi câteva avioane, cred că de recunoaștere, în zona era o fabrica de cherestea și mobilă, apoi tot mai multe și unele se apropiau amenințător și periculos de pământ. Eram

219

Cronici de familii vrâncene

îngroziți, la fel ca și alți cetățeni, femei, bătrâni și copii, bărbații maturi erau la război. Speriați și înfricoșați, cu mâinile împreunate, îndreptate spre cer, solicitam îndurare și ajutor de la Sfântul Duh și Tatăl Ceresc. Îmi amintesc bine această întâmplare care nu o pot uita, ne rugam cu voce tare ca în rugăciunile de noapte. Dă Doamne pace! Dă Doamne pace!

Dă Doamne pace! strigam toți în cor. Îmi sună și acum în urechi acea rugă. Eu mai adăugam la rugă și dorința să vină și tăticul meu acasă, să ne apere cu tunul lui. * Era perioada când americanii și englezii bombardau România la întâmplare. La 4 aprilie 1944 ora 9 dimineața, a fost doar începutul, capitala București fiind bombardată masiv ca și în zilele următoare. Bombardamentul din 4 aprilie, a omorât în zona gării de nord din București, aproape 3.000 de civili nevinovați, copii, femei și bătrâni. Un reputat scriitor evreu, care s-a dus în zonă după dezastru, aprecia revoltat, existența unui miros puternic de carne arsă. Un bilanț statistic arată că de-a lungul celor 17 bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani și englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoțite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost uciși 5.524 de locuitori, civili femei bătrâni și copii, au fost răniți 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost devenind sinistrați.

Conform datelor oficiale, americanii au pierdut 10 avioane. Aviatorii, care s-au catapultat, au fost protejați de populația blândă și miloasă a României și nu au fost uciși așa cum s-a întâmplat în Ungaria și în alte zone. Dacă de morții noștri nu își mai amintesc mulți acum, în dispreț față de aceștia, în București există însă în prezent, două monumente ridicate în memoria bravilor aviatori americani, căzuți în misiunile de bombardament asupra orașului, aviatori care au ucis suflete nevinovate. Un monument a fost realizat în 2002 în Cișmigiu, pe locul unde probabil au fost uciși mulți civili, iar celălalt se află în Parcul Kiseleff și a fost inaugurat în 2007.

Ne putem imagina, păstrând proporțiile, cum ar arăta în Londra un monument dedicat aviatorilor germani care au

220

Cronici de familii vrâncene

bombardat și ucis populația civilă a capitalei Angliei, în orașele Hiroshima și Nagasaki, monumente dedicate aviatorilor americani care au lansat bomba atomică, ucigând și iradiind zeci de mii de japonezi, iar în Germania la Dresda și Berlin un monument dedicat aviatorilor britanici și americani? Până unde merge nimicnicia și servilismul umilitor, trădător de țară? * Ajunși la spitalul rural din Plăinești, consultul medicului specialist pentru toate afecțiunile, a liniștit-o pe mama, că traumatismul prin înțepare, a determinat o infecție, care cere mai mult timp pentru vindecare. Frecții ușoare cu alcool și unguente, repaos un timp și exerciții ușoare de mers. Exerciții de mers am făcut în continuare, dar numai pe vârful piciorului și cu mari eforturi.

Era vară și cald, casa fiind în centrul localității unde exista și un teren viran, unde copii erau prezenți toată ziua la joacă, eu, la numai cinci ani nu puteam rezista tentației și alegam șchiopătând și probabil am făcut bine. Avioanele neau mai vizitat în zonă, în mai multe rânduri, dar numai în recunoaștere, probabil se îndrăgostise de peisajul vrâncean.

Fiind în situație de război, școala din apropiere, s-a deschis mai târziu, poate pe la jumătatea lui octombrie și, ca de fiecare dată, înainte de deschiderea școlii, se mai efectuau unele pregătiri și reparații. Într-una din zile, pe la prânz, la sfârșitul lui septembrie cred, doi tineri flăcăiandri, harnici, Pavel Chioveanu și Pantazică Chioveanu, veri primari, nepoți de ai bunicii, s-au apucat de reparat un podeț de la intrarea în școală, și cum, de fiecare dată îmi plăcea să fiu în preajma lor, când făceau diverse activități, și de această dată, m-am așezat pe treptele de lemn de la intrarea în școală și priveam curios cum taie, cioplesc și bat cuie în scândurile de la podeț.

In acest timp, probabil simțisem ceva la încheietura piciorului, în spatele genunchiului cu pricina și încercam să prind acel ceva cu degetele. Pavel Chioveanu cu care aveam o relație de amiciție mai aparte, pe care l-am cununat cu mama mai târziu, când tata era încă prizonier, a observat că mă chinuiam să apuc ceva și nu puteam. S-a apropiat de mine, m-a întrebat ce încerc să fac și s-a aplecat să vadă. A

221

Cronici de familii vrâncene

observat și el un punct negru maroniu, tare la pipăit și a încercat să apuce și el, dar nu a reușit. Atunci, s-a apropiat și Pantazică și cu el eram prieten, mai ales sâmbăta seara când venea la balul ce se desfășura în salonul din casa noastră. A încercat și el să apuce cu degetele obiectul misterios, dar nu a reușit, însă a avut o idee înțeleaptă, să folosească cleștele de cuie de la uneltele de lucru. Pavel, a apreciat că este o idee bună, a luat cleștele și cu el a apucat obiectul misterios și a început să tragă ușor. Mă durea și am început să plâng, ieșise probabil câțiva mm. S-a oprit, m-a mângâiat și m-a îmbărbătat, spunându-mi că sunt băiat mare și să nu mă smiorcăi din orice. M-a așezat pe burtă pe iarbă și cum cei de la țară, când pleacă la treabă, iau cu ei și o carafa mică de țuică, a turnat un pic de țuică pe locul cu pricina, întrucât apăruse și puțin sânge. Pantazică Chioveanu, s-a așezat pe iarbă lângă mine, mângâindu-mă pe cap și ca să îmi distragă atenția, mă chestiona, dacă mai țin minte cum a scos-o el pe Maria Șotârcă regina balului cu o săptămână în urmă. L-am corectat că a fost în septembrie de Sfânta Maria Mică și nu sâmbăta trecută...

Pavel, în acest timp, a apucat bine obiectul misterios cu cleștele și cu o smucitură l-a dat afară. A mai turnat niște țuică pe locul cu pricina și se minunau de ce văd. Nu le venea să creadă, era un ghimpe mai lung de doi centimetri ascuțit și lustruit probabil prin circulația dintre cartilagii. Întrucât școala era în centru localității, lumea circula în sus și în jos la treburi și mulți s-au oprit să vadă minunea și se cruceau. Știau mai toți că mergeam șchiop din pricina unei înțepături, dar nu-și imaginau așa o minune, să circule ghimpele prin genunchi, din față până în încheietura piciorului la spate.

Mama a fost informată de o vecină și fiind aproape, a venit în fugă. M-a strâns în brațe și plângând, ca și cum și-ar fi cerut iertare, spunând că nu și-ar fi închipuit că am dus în picior așa ceva, pentru care am suferit foarte mult.

Cu această întâmplare am devenit un erou, eram privit cu respect și curiozitate, unii mă rugau să le arat locul pe unde a intrat și pe unde a ieșit ghimpele, femeile mă pipăiau și-și făceau cruce. Baba Goloaia a venit să mă vadă și a decretat că trăsătura ei din care am leșinat a fost cu leac. Chiar și din

222

Cronici de familii vrâncene

cositorul stins în apă leșioasă deasupra capului, a rezultat că ce a intrat o să iasă în mai puțin de jumătate de an.

Când mi-a turnat cositorul deasupra capului, ca să afle ce este la picior și cum se va vindeca, mama a avertizat-o și a stat lângă ea să fie atentă, să toarne cositorul topit în strachina cu leșie. Cu ceva timp în urmă, când o fată mare din localitate, alde Savatin, s-a dus la baba Goloaia să-i toarne cositorul, ca să afle când se va mărita și cu cine, aceasta, pentru că nu vedea bine, i-a turnat cositorul pe cap și față și a desfigurat-o de nu s-a mai putut mărita de urâtă ce a devenit.

Ghimpele care mi-a traversat piciorul, l-a păstrat mama împachetat într-o hârtie, mulți ani după eveniment.

Am prezentat mai pe larg această întâmplare, din copilăria mea, care m-a marcat și o am și acum vie întipărită în memorie mai ales că este legată și de multe alte evenimente importante pentru familia mea, dar și pentru cei alături de care am trăit cu bucurie, însă cu și multe necazuri.

Din când în când, mai mergeam pe jos la bunicii de la Gura Caliței, la cinci kilometri de satul natal Constandoiu, bunicul era pădurar și un foarte bun povestitor.

Cât am fost cu ghimpele în picior, nu am putut să mai merg pe jos această distanță, însă după ce mi-a scos ghimpele, am hotărât cu mama să le facem o vizită bunicilor și am plecat într-o sâmbătă dimineață să le spunem și lor cum am scăpat de suferință. Bunicul, tătăica cum îi spuneam noi nepoții, era acasă și după ce mama le-a povestit toată întâmplarea, pe care o cunoșteau în parte, eu am plecat cu tătăica, cum făceam de obicei, să facem o vizită prin livada din spatele casei, care se întindea pe vreo doua sute de metri spre deal. În fundul grădinii, era un cal sur destul de slab, care păștea supărat cum am observat eu, separat pe ceilalți cai, care erau duși la păscut pe alte pajiști. L-am întrebat pe Tătăica ce-i cu el și acesta mi-a spus că e bătrân și îl lasă să moară liniștit. Aveam cinci ani și jumătate, am avut o reacție nervoasă, de revoltă și suferință la aflarea acestui verdict macabru. Am cerut lui tătăica pe loc, să mi-l dea mie. După dispariția pe front a tatălui meu, Ioan V. Bălan, în noiembrie 1942 la Cotul Donului, mama a renunțat la caii familiei și i-a vândut la târg pentru întreținerea familiei.

223

Cronici de familii vrâncene

Am primit de la bunicul îngăduința să iau calul acasă la mine, dorință cu care a fost de acord și mama Maria. După ce l-am hrănit cu ceva tain la bunici, am plecat cu el pe jos circa cinci kilometri. Din când în când, ne mai opream să ne odihnim și eu și Suru, care se mai apuca și de păscut.

Fusese un an agricol bun, aveam porumb și fasole în pod. De cum am ajuns acasă, am început să-l hrănesc și cu dragostea și atașamentul față de Suru, acesta a renăscut ca viteazul din poveste, parcă mânca jăratic. L-am rugat pe unchiul meu, Petre (Petruș) Bălan să-mi facă o sanie mai mica pentru un cal și de Anul Nou a acelui an, m-am plimbat cu sania prin sat. Surul cu zurgălăi la gât, zburda vesel pe pârtie.

Petruș, era fratele cel mai mic al tatălui meu, care era elev în clasele mari, la liceu, la Râmnicu-Sărat, el ne-a mai îndulcit copilăria, se mai juca cu noi când venea acasă în vacanță. Pe mine m-a antrenat de mă ducea în palme deasupra capului, în picioare, de se minunau sătenii.

Despre cei dispăruți la Cotul Donului nici o veste, mai mult, al treilea fiu al bunicii, fratele tatălui, unchiul Radu Bălan a fost și el dat dispărut de pe front în anul 1943-1944, dar cu mai multe speranțe, știind că este luat prizonier de ruși și probabil că se va întoarce acasă mai târziu. Informații veridice nu aveam, ziarele, puține cum erau, nu prea ajungeau la țară, despre radio nu putem vorbi la acea dată.

După victoriile rusești de la Stalingrad și Cotul Donului, armată germană a început retragerea și au traversat Moldova, trecând și prin Vrancea, de care nemții prinsese drag din primul război mondial, de unde nu aveau amintiri prea plăcute când au luat bătaie la Mărăști, Mărășești și Oituz. Acum, se duceau lupte grele, rușii erau încurajați de victoriile repurtate, iar nemții tot mai obosiți și descurajați au început să dezerteze. Un tânăr neamț, înspăimântat de ororile războiului, nu a mai rezistat și a dezertat pe meleagurile noastre, o fi fost vreun nepot de-al vreunui neamț care a fost încartiruit cu trupa la Lacul-Baban în perioada ocupației din 1916-1917, în timpul Primului Război Mondial.

Populația noastră miloasă și îngăduitoare, din zonă, la acceptat și protejat pe dezertor, care s-a aciuat pe la cineva din satul vecin Șotârcari, dar venea și prin Constandoiu și

224

Cronici de familii vrâncene

chiar venea destul de des pe la noi pe acasă. Am aflat că îl chema Helmut și de la el am luat primele lecții de germană.

Deși nu eram școlari ne-a învățat să numărăm până la zece, să pronunțăm unele cuvinte și expresii în limba germană. Se împrietenise și cu unchiul nostru Dumitru Ianculescu, învățătorul din comună, dar și cu unchiul Petruș, fratele tatălui meu, licean la Râmnicu Sărat.

Se pare că cineva rău voitor, a anunțat poliția militarizată și ruși din comună, acesta l-a pândit și când l-a văzut l-a somat și cum Helmut nu avea nici-o dorință să fie prins, a luat-o la fugă, iar polițaiul s-au rusul a tras și l-a împușcat mortal. Ne-a întristat foarte mult această întâmplare și populația a dezaprobat acțiunea criminală a polițaiului, dar și a turnătorului. A fost înmormântat creștinește la biserica din sat, probabil că părinții și rudele, nu au aflat niciodată pe unde și-a găsit sfârșitul, a fost dat dispărut ca mulți alții.

A trecut un an, aveam 6 ani împliniți în aprilie și mama a hotărât că trebuie să merg la școală. Am început clasa I în anul 1945, având ca învățător pe Iacob Șonfelean care era al doilea învățător al școlii. Dumitru Ianculescu, învățător din anul 1929 până în 1948, unchiul meu, căsătorit cu o soră a tatălui meu, era director având alte clase la care preda. Printre colegi, copii din satul natal Constandoiu, erau și câțiva copii din satul vecin Groapa Tufei, care veneau pe jos circa 3 kilometri. Printre ei era și o fată, Maria Dudău cu niște trăsături fine, retrasă și foarte rușinoasă. Cred că am prins drag de Maria, prea eram interesat de ea și îi urmăream toate mișcările. Am încheiat clasa I cu rezultate foarte bune, premiul întâi cu coroniță, dar și Maria a luat premiu... În vara anului 1946, la sfârșitul lunii iunie am primit o scrisoare din Rusia, din lagărul 7074 Mânăstârka de la Oranki, o localitate din stepa Siberiei, scrisoare care ne-a adus cea mai mare bucurie. Tata, Ioan V. Bălan și unchiul nostru profesorul Neculai V. Bălan, ne anunțau că trăiesc, sunt în viață, sunt împreună și speră să vină acasă cât mai curând.

Curând a însemnat încă doi ani, abia în 29 mai 1948 au sosit acasă. Cum am aflat vestea cea mare, am plecat cu Suru înhămat la o căruță ușoară, să-i anunțăm și pe bunicii noștri din Gura Caliței, să se bucure și ei. Tătăica, s-a bucurat

225

Cronici de familii vrâncene

de vestea ce le-am dat-o, dar s-a minunat și de cum arăta Suru și ce chef de viată și de plimbare avea. M-a felicitat și mia spus că am un suflet bun și mă iubește. Aceasta a fost cea mai mare recompensă pentru isprava mea.

Am început clasa a II-a cu tragere de inimă și multă bucurie. Dacă în clasa I eram orfan de război, acum aveam un tată în viață, comandant de tun, care a luptat pe front pentru apărarea țării și va veni acasă. Aveam și unii colegi ai căror tați au murit pe front sau au fost dați dispăruți și nu s-au mai întors niciodată.

Maria Dudău, lipsea uneori de la școală, în special când ploua și drumurile erau desfundate, cum se spunea în zonă. Într-o zi prin luna octombrie, învățătorul Șonfelean, ne-a adus dintr-o donație, niște tocuri subțiri din lemn, vopsite întrun fel de curcubeu în albastru și roșu, care aveau o verigă din tablă la partea inferioară, unde se introducea o peniță, care înmuiată în cerneală scria subțire. Le-a împărțit elevilor în clasă pe la bănci. El știa câte au fost și la numărătoare nu a ieșit un toc, deci s-a dat mai mult cu unul. S-a uitat pe bănci, a întrebat, dar nu a ieșit tocul. Pentru că Maria Dudău lipsea de la școală, eu am ascuns în ghete un toc pentru ea. Ne-a pus învățătorul să ridicăm mâinile în sus și ne-a controlat, dar nu sa găsit. Îmi aduc aminte și acum prin ce stres am trecut, cred că eram roșu la față și tremuram. A fost prima și ultima faptă de acest fel săvârșită de mine. Nu am spus-o la nimeni până acum, dar acum o spun să fie știută, pentru a mă ușura de greutatea acestei fapte urâte care mă apăsa. Cred că învățătorul mi-ar fi dat un toc să i-l dau Mariei Dudău, sau i l-ar fi dat el, dar îmi era rușine să recunosc și să știe colegii, că eu am unele sentimente pentru Maria Dudău. Tocul în această situație nu mai puteam să i-l dau, așa că a doua zi, am venit mai devreme decât toți colegii și l-am pus într-una din ultimele băncii care era liberă. Am avut grijă ca să nu fie luat de nici un coleg și să fie anunțat domnul învățătorul că s-a găsit tocul rătăcit ieri, pe o bancă în fundul clasei.

O întâmplare similară, dar de altă natură a avut și mama mea Maria, când era însărcinată cu mine. Fiind în vizită la o vecină, când aceasta nu era atentă, a rupt dintr-un ghiveci, un lăstar de mușcată cu floarea roz și l-a ascuns la

226

Cronici de familii vrâncene

subțioară ca să-l planteze acasă în ghiveci. Numai că frunza de mușcată, a rămas întipărită pe omoplatul meu stâng, lucru recunoscut de mama când m-a desfășat prima dată după naștere și a văzut bunica (Mica) și moașa Dumitra, pata de pe umărul meu. Au întrebat-o ce a luat și a ascuns la subțioară când era însărcinată. Și-a recunoscut fapta pentru care și ea a suferit mult. Nu știu dacă de pe urma mea a rămas un semn de toc la vreun urmaș, din câte știu nu.

Am mai primit câteva scrisori de la tata din lagărul 7074 de la Oranki în care preciza că nu a primit răspuns din țară. Rusii probabil nu le dădeau scrisorile. Abia la începutul anului 1947 am primit vestea că și ei au primit scrisorile trimise de noi din țară și s-au bucurat foarte mult, dar i-a întristat vestea că sora lor Voica, soția învățătorului și directorul școlii Dumitru Ianculescu, a murit în anul 1945, la numai 37 de ani.

Am terminat clasa a II-a obținând premiul I cu coroniță la fel și Maria Dudău. Sentimentele mele față de Maria Dudău, nu au rămas destul de ascunse. Verișoara mea Georgeta, (Gica) cu șapte ani mai mare, nu știu prin ce mijloace, a aflat de acele sentimente și a început să mă tachineze. Era vară, tocmai salvasem un pui de cioară sau guguștiuc, care nu putea să zboare și îl hrăneam în casă. Eram împreună cam toți ai casei, când Gica a început din nou să mă tachineze și supărat am luat puiul amintit și i l-am aruncat în față. Gestul meu a fost dezaprobat de mama și bunica mai ales că Gica a primit o zgârietură destul de vizibilă în apropierea ochilor. În vara anului 1947, bunica Dumitra Bălan fostă Chioveanu, a rugat pe cei doi nepoți de frate, Pavel Chioveanu și Pantazică Chioveanu, prietenii mei mai vechi, să execute unele remedieri la bucătăria de vară din scândură, care se degradase și avea nevoie de unele îmbunătățiri. Când eram în preajma lor observam cu atenție sculele, mișcările și activitatea lor. De fiecare dată când ne întâlneam, îmi aduceau aminte și comentau, nu fără un dram de răutate și umor, întâmplarea cu ghimpele care a crescut în picior. Într-un termen relativ scurt, au reușit să dea un aspect mai prietenos bucătăriei, spațiu în care bunica și mama își petreceau o bună parte din timp, alături și de noi, copiii.

227

Cronici de familii vrâncene

După plecarea nepoților, bunica își face autocritica pentru că nu le-a cerut acestora să-i facă și un dulap cu cuier în care să ordoneze vasele, lingurile și furculițele. M-am oferit eu, să suplinesc pe cei doi meseriași, situație pentru care am fost luat în derâdere, lucru care m-a supărat și ambiționat.

Văzusem la cineva un astfel de dulap și am început să gândesc, cu ce s-ar asemăna și cum s-ar realiza. Am găsit repede soluția, semăna cu o ramă de lemn pentru geam dublu poziționată în plan orizontal. Aveam în pod o astfel de ramă, am coborât-o, am curățit-o cu o rindea, i-am făcut un cadru perimetral din scânduri, i-am fixat niște brățări de prindere și iam mai adăugat niște îmbunătățiri constructive, cum văzusem la prietenii mei. Am bătut niște cuie în ramă, în care se puteau agăța diverse obiecte de bucătărie și am vopsit-o cu o vopsea mai veche, în care am adăugat niște gaz pentru a se dilua.

Efectul a fost neașteptat, pe lingă faptul că am fost apreciat de bunica și de mama, atunci când mai veneau rudele și unele vecine, bunica le prezenta opera mea pentru care mă lăuda, apreciind că o să ajung un foarte bun meseriaș dacă am să învăț și carte ca unchiul Neculai.

Când mergeam la școală, sau în vizită undeva, ne încălțam cu ghetele pe care le îngrijeam cu atenție, ungândule cu grăsime de găină pentru a nu intra apa în piele și pentru a-și păstra un aspect plăcut. În curte și în general acasă, ne încălțam cu meși, un fel de pantofi rurali, croșetați de bunica și mama din lână toarsă și răsucită în două, patru sau opt fire pentru a-i da rezistență. Pe talpă se cosea cu ață de cânepă, tălpici din piele de porc tăbăcită care aveau o bună rezistență. În sat, cei mai mulți copii și maturi, purtau în special iarna opinci din piele de porc, iar vara umblau desculți ca și noi. Bunica, de fapt familia noastră, a crescut într-un an, un porc mai mult de un an, în ideea ca pielea să fie mai groasă și rezistentă pentru a fi tăbăcită, să poată fi folosită pentru confecționarea de opinci. În Constandoiu, era un țigan mai vârstnic cu care eram bun prieten, moș Mierăuță, care era specialist în tăbăcirea pieilor de porc și confecționarea de opinci. Cred că aveam în jur de cinci ani și am rugat-o pe bunica, ca moș Mierăuță să-mi facă și mie o pereche de opinci. Stăteam de multe ori de vorbă

228

Cronici de familii vrâncene

cu moș Mierăuță, cred că mă iubea, ținea la mine, dar și eu țineam la el. Din când în când îl serveam cu câte un păhăruț de țuică sau vin din proprie inițiativă. Nu a mai fost nevoie de o aprobare specială din partea bunicii, că moș Mierăuță mi-a croit și confecționat o pereche de opinci cu nojițe roșii, să nu mă deochi, pe care și acum parcă le văd.

La prima zăpadă, ca orice copil, am ieșit afară și m-am zbenguit câteva ore. Seara, am intrat în casă obosit, cu opincile muiate de apă și la sfaturile bunicii le-am pus la uscat după sobă. Dimineață când m-am sculat, m-am dus întins la opinci să văd dacă s-au uscat bine în ideea să mă încalț cu ele. Dezastru, peste noapte, pisica noastră care probabil că nu a primit suficientă mâncare, mi-a înjumătățit amândouă opincile. Am plâns de nu mă mai putea opri nici mama nici bunica, până când nu a venit moș Mierăuță chemat de bunica să-mi croiască alte opinci. Din acel moment, pisica nu se mai apropia de mine pentru că, fiind supărat pe ea, am pedepsit-o cu câteva lovituri, cu cureaua de la pantaloni.

Cei mai avuți din sat aveau pantofi sau sandale din piele. Eram elev în clasa II-a și m-am gândit că și sora mea Doina de vreo patru-cinci ani și-ar fi dorit niște săndăluțe din piele. Așadar, din niște sandale vechi rupte ale mamei, am croit cu foarfeca și cuțitul, niște fâșii din piele pe care le-am împletit cum văzusem la sandalele mamei și le-am dat o forma de săndăluțe. Tot din sandalele uzate ale mamei am croit și tălpicile pe care am fixat partea împletită cu niște branțuri, denumire care am aflat-o mult mai târziu, atunci nu știam cum să o denumesc. Din nou m-am bucurat de laudele bunicii și ale mamei care m-au spus la rude și la vecini pentru isprava ce am făcut, bucurând-o pe sora mea pentru săndăluțe. În Muntenia, ziua onomastica a Mariilor se aniversează pe 15 august, zi pe care eu și sora mea Doina de când eram copii o așteptam cu nerăbdare, să-i facem mamei noastre o bucurie, un cadou și să-i uram „La mulți ani” cu sănătate.

Cu circa șapte, opt zile înainte, într-un loc ascuns, știut numai de noi, începeam să facem pregătiri pentru cadou.

Acesta, consta dintr-un coșuleț de răchită împletită, realizat se pare tot de moș Mierăuță, ornat cu hârtie creponată de mai multe culori, în care așezam ce aveam în familie: mere, pere,

229

Cronici de familii vrâncene

prune, struguri, daca aveam, puneam și zahar cubic și bomboane. Principalul erau florile de grădină și de câmp, pe care sora mea le împletea zile întregi, prin găurile coșulețului, care arata ca un buchet imens de flori multicolore. Abia așteptam ziua de 15 august, ne sculam mai de dimineața și la prima ora îi ofeream cadoul mamei, de care se bucura foarte mult și noi alături de ea. Se bucura și bunica noastră Mica, care trăia alături de noi toate bucuriile, dar și suferințele oferite de viața grea de la țară în acea perioadă.

La începutul lunii mai 1948, am primit o veste mare că tata, Nicu Bălan și fratele său Neculai Bălan au fost eliberați din prizonierat, au sosit în țară la Regiment. În dat de 29 mai 1948 au fost așteptați de noi familia, rude și mulți concetățeni, în apropierea casei, în Deal la Cruce, un reper important din localitatea noastră, Constandoiu.

A fost un moment greu de descris în cuvinte, toată lumea plângea sau așa mi se părea mie, erau lacrimi de bucurie, fericire și de speranță pentru viitor. Atât tata Nicu, cât și unchiul Neculai, erau persoane bine cunoscute și apreciate de comunitate și la vestea că vin acasă, din curiozitate s-a adunat tot satul în Deal la Cruce, în fața casei noastre, pentru a fi prezenți la ac est eveniment important al comunității și a-i întâmpina pe cei doi fii ai satului din familia Bălan.

Când au plecat pe front, aveam trei ani și sora Doina nici un an, este perioada când copii își schimba înfățișarea odată cu trecerea timpului. Când au sosit, tata m-a recunoscut mai ușor stăteam lângă mama ca și sora mea și alți copii, m-a luat în brațe, deși aveam 9 ani și m-a întrebat dacă îl mai recunosc. Aproape zilnic priveam fotografia cu el care îmi rămăsese întipărită în memorie, cum să nu-l recunosc, eram însă mut de emoție și fericire. Lângă mama Maria, ea fiind în centrul atenției, erau mai mulți copii, băieți și fete. Tata s-a îndreptat spre mama și a luat în brațe o altă fetiță, cam de vârsta sorei Doina, moment în care toată asistența a izbucnit într-un hohot general de plâns și exclamații de uimire și compătimire.

Mama Maria, a luat-o de mână pe Doina și printre sughițuri de plâns, a prezentat-o tatei pe fiica sa Doina. Doina, care avea aproape șapte ani, era speriată și stânjenită, ea îl

230

Cronici de familii vrâncene

cunoștea din poze, dar a fost un soc să constate că tatăl ei nu a recunoscut-o, deși nu avea cum. După ce a luat-o în brațe și a mângâiat-o, atmosfera s-a mai destins. În tot acest timp, bunica (Mica), era ca o stâncă de piatră, nu vorbea, nu se mișca, parcă nici nu auzea, își trăia bucuria și fericirea în felul ei caracteristic, numai pentru interiorul ei măcinat de suferința îndelungată.

La serbarea de sfârșit de an a clasei a III-a, a fost prezent și tata, am fost tare mândru când mi-a fost înmânat premiul I cu coroniță și felicitări pentru bună purtare. Cred că și el a fost mândru de mine, în fiecare scrisoare ne sfătuia să iubim școala, să nu ne oprim, să ne realizăm o pregătire cât mai completă, să ne asigurăm un viitor mai bun în viață.

Clasa a IV-a s-a desfășurat într-o atmosferă mai destinsă, mai lipsită de griji, cu mai multă încredere dar, și cu responsabilitate, eram deja o familie întregită cu cineva care veghează asupra noastră și care impunea ascultare și respect.

Din toamna anului 1948, prin intermediul unchiului Cristea, fratele bunicii de la Gura Caliței care era brigadier silvic pe Valea Râmnei, tata a fost angajat la Sectorul de Exploatare a lemnului din localitatea și comuna limitrofă Dealu Lung, preluând funcția de șef depozit material lemnos de unde se încărcau și transportau vagoanele cu lemn, pentru Fabrica de Cherestea și Mobilă din localitatea Gugești, la 20 de kilometri.

După absolvirea clasei a IV-a, întrucât Școala din Lacul Baban nu avea și clasele de gimnaziu, am fost înscris pentru clasele V-VII la Gimnaziu din comuna vecină, Dealu Lung, gimnaziu înființat în toamna anului 1949.

O bună perioadă a începutului de an școlar 1949-1950, am făcut naveta zilnic la Dealu Lung, însoțit și de verișoara mea Silvia Dumitrescu- Bălan, dar și de tata, pe o distanță de circa 6 kilometri. Școala a avut de la început, ca director și profesor, pe învățătorul basarabean Ion Carabulea. El a pus bazele școlii cu 7 clase și a internatului pentru elevii din toată zona. Începând din iarnă, după înființarea internatului, numai săptămânal făceam naveta la Dealu Lung, unde duceam și unele alimente pentru cantină cum ar fi, mălai, untură, fasole,

231

Cronici de familii vrâncene

cartofi, brânză și lapte pe care le predam bucătăresei Mărioara care prepara hrana la cantina școlii.

Pentru început, cazarea pentru băieți a fost amenajată într-o cameră din școala veche, vecină cu locuința directorului Carabulea, care atunci când făceam gălăgie ne bătea în ușă.

Lemnele de foc le luam de la depozitul de lemne din apropiere, unde tatăl meu era șef de depozit. El făcea naveta zilnic acasă în Lacul Baban, la circa 6 kilometri unde locuia mama, bunica, sora Doina și sora mai mica Tanța născuta la 1 iunie 1949.

Noi, elevii, ne obișnuisem cu viața de cămin și cu cantina. Între timp, directorul Carabulea o persoana întreprinzătoare, a mers la raionul Focșani și a obținut de la Inspectoratul Școlar și unele fonduri pentru cantina școlii, diminuând astfel contribuția familiilor noastre.

Cred că pe la începutul lunii martie a anului 1950, eu și colegii din camera unde eram cazați, am avut o mare și periculoasă cumpănă a vieții. Soba din cameră, ca și clădirea, erau vechi și degradate, soba având și unele neetanșeități.

Căldura nu ne lipsea, aveam lemne suficiente, poate chiar prea multe și focul ardea permanent. Într-o dimineața, directorul Carabulea, a constatat că niciun elev care era cazat la internat, nu s-a prezentat la școală. Neprimind nici un fel de informații, a mers personal acolo și a constatat cu surprindere, că toți elevii erau în paturi, într-o stare avansată de inconștiență, determinată de intoxicația cu monoxidul de carbon, degajat de soba neetanșă. A dat alarma și la alte cadre, a deschis geamurile și ușa și pentru că nu a putut să ne trezească, ne-a dat afară cu paturi cu tot. Îmi aduc aminte, că m-am trezit nu știu exact când dar, mă durea îngrozitor capul. Era o zi senina de sfârșit de martie, soarele se ridicase pe cer, afară era încă frig și noi eram în paturi acoperiți cu pături. Simțeam o dorință aprigă de viață și de natură cum nu mai simțisem până atunci, probabil pentru că m-am întors de pe un drum, care putea fi fără de întoarcere. Aveam aproape unsprezece ani, și atunci în pat, afară în frig, mi-au izvorât din interior niște versuri, pe care leam păstrat în minte, fără a le exterioriza, nefiind scrise nicăieri, dar nici nu le-am putut uita niciodată:

232

Cronici de familii vrâncene

Când te scoli de dimineață, Ți se-nfățișează-n față, Razele jucând voioase De la soare drăgăstoase.

Acestea sunt, primele mele versuri, care nu reprezintă nici pe departe o capodoperă, dar pentru mine ele au reprezentat un nou început, o nouă dimensiune pentru viață. În activitatea școlară, după ce am devenit pioneri, numi mai aduc aminte exact de unde a venit propunerea, dar îmi amintesc că am primit sarcina, să întocmesc jurnalul de zi al detașamentului de pioneri, în care descriam zilnic într-un caiet, momentele importante ale activității școlare și extrașcolare. A fost un reper și remember important al activității școlare și nu numai, pe perioada celor trei ani de studii. Ținând acel jurnal de activitate zilnică, am putut uneori să-mi amintesc unele momente importante din acea perioadă, pe care încerc să le aduc în actualitate cu diverse ocazii.

Era după război, după o secetă și foamete cumplite, erau multe lipsuri, dar și multe inițiative, care impuneau soluții importante pentru rezolvarea unor probleme care atunci nu aveau alte soluții. Uleiul pentru prepararea hranei, era suplinit doar de grăsimea de la porc și de la alte animale. În toamna anului 1950, la începutul cursurilor, tot efectivul școlii, cu cantina după noi, ne-am deplasat pentru o săptămână întreagă în munții Vrancei, la vreo 6 kilometri în amonte, în localitatea Tinoasa, în scopul de a recolta jirul de sub fagii seculari, care produc anual cantități importante de fructe și care reprezentau și o hrana predilectă, pentru porcii mistreți ce populau și populează pădurile Vrancei. Din jir, fructul fagului, care se scutură și rămâne printre frunze, se poate fabrică un ulei prețios, este o materie primă foarte importantă încă nevalorificată și în prezent. Jirul este un fruct gustos și sănătos, însă dacă mănânci mai mult poți căpăta unele dureri de cap.

Directorul Carabulea, refugiat basarabean cu familia, a fost un cadru didactic sârguincios, care a pus mai presus de persoana sa, îndeplinirea cu conștiinciozitate a activităților cu care a fost investit. Pleca des la oraș, la Focșani, pentru rezolvarea problemelor de aprovizionare cu alimente, cât și cu

233

Cronici de familii vrâncene

materialele didactice și de întreținere necesare școlii. În condițiile de atunci, a reușit în termen scurt să pună la punct internatul școlar și cantina pentru un număr de câteva zeci de elevi, care veneau din localitățile limitrofe la gimnaziul din Dealu Lung. Singurul mijloc de transport din zonă, până la trenul CFR din Gugești spre Focșani, pe distanta de 20 de kilometri, era un tren forestier, care transporta material lemnos pentru fabrica de cherestea și mobilă din Gugești. Pentru dus se călătorea între vagoane pe o platformă improvizată pentru frânar sau chiar pe vagon deasupra pe lemne, iar la întoarcere pe platforma descoperită a vagoanelor goale. În aceste condiții precare, directorul școlii, Carabulea, se deplasa aproape săptămânal, indiferent de anotimp și intemperii. Aceste condiții vitrege de transport au dus la îmbolnăvirea lui gravă și la decesul prematur. Îl apreciam și îl iubeam toți elevii școlii.

Aproape toții, elevii și profesorii ne-am deplasat cu un vagon descoperit, pus la dispoziție de Sectorul forestier, la Plăinești unde erau părinții săi, circa 15 kilometri, pentru a participa la înmormântarea sa.

După absolvirea gimnaziului în anul 1952, unchiul meu, Neculai V. Bălan, profesor de limba și literatura română în Bălțați, un cartier al orașului Râmnicul-Sărat, fiind mai informat, a discutat cu tata pentru a mă înscrie la Școala Medie Agrozootehnică din Râmnicu-Sărat, împreună cu verișoara mea Silvia Dumitrescu-Bălan, considerând că pentru niște copii de la țară, această școală ne poate asigura, o meserie corespunzătoare condiției noastre. Unchiul nostru Petruș Bălan, fratele mai mic al tatălui, cel care ne-a mai înseninat copilăria când tata a fost dat dispărut de pe front, care funcționa în Ploiești, orașul petroliștilor, cu ocazia unei vizite la părinții mei, în Lacu- Baban, într-o discuție cu mama și în prezența mea, ne-a dat ideea că pentru un băiat ar fi bună o meserie în domeniul petrolului, atunci industria de petrol căpătase o mare dezvoltare. Petruș ne-a recomandat, Școala Tehnică de Petrol din Câmpina. Și pentru că părerile profesorului Neculai Bălan nu puteau fi contrazise, am complotat cu mama, care nu-și dorea să urmez această școală și am hotărât, să particip totuși la examenul de admitere, dar să nu-l promovez.

234

Cronici de familii vrâncene

Pentru a mulțumi pe toată lumea, m-am prezentat la examenul de admitere și chiar am ajutat pe verișoara mea cu un exercițiu la matematică, dar nu am insistat pentru rezolvarea subiectelor de examen, având în intenție să urmez o pregătire pentru băieți în domeniul industriei de petrol.

Așa cum mă așteptam și spre mulțumirea mamei, care spunea că nu trebuie să faci multă școală, pentru a ajunge să îngrijești vacile, meserie pe care o cunoșteam din familie și o practicam de mic, am ratat examenul la școala zootehnică și am început să mă gândesc foarte serios pentru viitorul examen, la o școală în domeniul petrolului. În primăvara anului 1953, am început pregătirea pentru viitorul examen, la Școala Tehnică de Petrol din Câmpina și pentru siguranță, am urmat o pregătire suplimentară, la gimnaziul din comuna limitrofă Dumitrești. Aici aveam unele rude și printre cadrele didactice. În această perioadă am fost găzduit la familia poștașului Ștefan Țâru de asemenea rudă.

Tanti Anica, soția lui Ștefan Țâru, era sora mai mare a unchiului Neagu Cucu, căsătorit cu tanti Lina, sora tatălui meu. În familia Țâru la care am fost găzduit erau cinci copii dintre care cea mai mică, Aneta Țâru, a ajuns profesor de limba și literatura română, dar ceea ce este mai important este faptul că a devenit o prolifică scriitoare de poezii, piese de teatru și romane, mult apreciate de publicul cititor.

Am ținut să prezint acest episod, care mi-a schimbat profund traiectoria vieții și a familiei mele.

B. ADOLESCENȚA În anul 1953, am fost înscris și m-am prezentat la examenul de admitere la Școala Tehnică de Petrol, nr. 1 din Câmpina, unde am avut ca profesor de limba rusă, un fost coleg din lagărul de prizonieri din Rusia al tatălui și unchiului meu Neculai Bălan, pe nume Guja. Condițiile de intrare la această școală, având în vedere munca grea în condiții de șantier, impuneau și un examen medical riguros care începea cu verificarea greutății corporale.

235

Cronici de familii vrâncene

Întrucât eram destul de slăbuț, fiind luna august, unchiul meu, Neculai Bălan, m-a dus în piața din Câmpina, a cumpărat un pepene mare pe care l-a tăiat în felii și mi-a dat să mănânc până nu am mai putut înghiți, apoi am mers la comisie să mă cântărească. Primul examen l-am trecut. În următoarele două zile am dat probele scrise la matematică și limba romană pe care le-am luat și am devenit astfel elev al Școlii Medii Tehnice de Petrol nr. 1 din Câmpina.

Primul drum la școală, cu trenul, de la gara din Gugești (Focșani) la Câmpina l-am făcut cu bilet cumpărat din stație.

Când mergeam în vacanțe, foloseam biletele gratuite, eliberate de școală, iar în afara vacanțelor cu nașul, conductorul de tren, căruia uneori îi dădeam câțiva lei, iar de cele mai multe ori când era cald, călătoream gratuit deasupra pe vagoane, alături de mulți alți călători cum era obiceiul.

Primul an de școală pentru acomodare, a trecut mai greu pentru că era un regim mai strict al activităților școlare, cu care nu eram încă obișnuit. Dimineața, sub coordonarea pedagogului, scularea la ora 6;30 pentru înviorare, urma aranjatul patului și deplasarea în coloană la cantină, care era la circa 400 metri. După orele de curs din nou încolonați mergeam la cantină apoi program de studiu sub

236

Cronici de familii vrâncene

supravegherea pedagogilor. Periodic prin rotație ne venea rândul pentru asigurarea ordinii în școală precum și ca elev de serviciu la cantină, unde participam la cântărirea și distribuirea alimentelor folosite pentru hrana zilnică. În anul II de studii, după vacanța de iarnă, pe care am petrecut-o acasă alături de familie, în februarie 1955, o veste năucitoare anunță moartea tatălui meu, urmare a unui accident cerebral, la numai 43 de ani. Anunțat de către unchiul Petruș Bălan din Ploiești, prin telefonul secretariatului școlii, am placat cu primul tren, desigur cu Nașul, care m-a înțeles.

Am ajuns în gara Gugești în jur de orele 23,0 și nu anunțasem pe nimeni, nici nu aveam pe cine și cum. Am pornit pe jos pe o distanță de circa 15 kilometri, îmbrăcat cu o haină care se numea pufoaică și pantaloni, matlasate cu vată, pe care le aveam din dotarea școlii ca și ghetele. Drumul îl cunoșteam, era prin afara localităților, erau zone care și ziua te derutau, dar atunci nu simțeam nimic, eram numai eu cu mine, cu gândurile încărcate de multiple întrebări, unele la care nu aveam răspunsuri. Drumul pe calea ferată forestiera era anevoios, mergeam din traversă în traversă și cum era întuneric și iarnă, călcam și alături pe pietrele de râu neuniforme și mă dezechilibram, dar nu am căzut. Atunci, aproape 5 ore de mers prin întuneric, am stat de vorbă cu mine însumi și am hotărât ce urmează să fac. În bună parte mi-am realizat destinul hotărât atunci cu unele minusuri, dar și cu plusuri pe care le pot pune pe seama voinței și tenacității.

Am ajuns acasă pe întuneric, în jur de 5 dimineața, era priveghi pentru tata. Era întins pe o masa, în singura cameră locuibilă din casa care era în construcție. Erau în jur, mama care era răvășită și care m-a întrebat de unde vin, dar nu cerea un răspuns pentru că știa, sora mea Doina, elevă în clasa a VI, alături de care am trăit toată drama familiei până atunci, dar și de atunci înainte. Mai erau unele rude și vecini, surprinși de eveniment ca și noi. Tata, după întoarcerea din prizonierat, niciodată nu a dat semne că suferea de ceva, era un om cumpătat, însă probabil și-a pus amprenta prizonieratul de 6 ani în Siberia rusească, din care 4 ani fiind dat dispărut, noi copii fiind orfani de război, iar mama ca văduvă a primit o sumă de bani ca pensie IOVR.

237

Cronici de familii vrâncene

Pe frații mai mici, sora Tanța de cinci ani și jumătate și fratele Vică de 4 ani, i-am văzut mai târziu, deși destul de mici percepeau grozăvia la care participau, am văzut în ochii lor ceva, care, parcă mi-ar fi cerut ajutorul, doar eram fratele lor mai mare, aveam șaisprezece ani neîmpliniți. Intre timp, am înțeles privind retrospectiv, că nu am făcut tot ce aș fi putut face pentru ca și lor să le fie mai bine și să treacă mai ușor peste acel eveniment nefericit, dar era prea târziu. Poate mă vor ierta, unii mai mult, alții mai puțin, care deja nu mai sunt.

Viața și-a continuat cursul și pentru că un necaz nu vine niciodată singur, în vară, Școala Medie Tehnică de Petrol din Câmpina, s-a transformat în profesională și perioada de studii, a scăzut de la patru la trei ani. Începuse marile investiții în industria de petrol din țară și era nevoie în primul rând de muncitori calificați pentru noile obiective.

După încă un an de studii, cu practici de specialitate intercalate, pentru pregătirea ca muncitor calificat, printre care și la Uzina de reparații motoare și utilaj petrolier din orașul Câmpina, am obținut diploma de mecanic motoare, pompe și compresoare pentru industria de petrol. În august 1956 la 17 ani, eram deja angajat ca mecanic în Moldova, mai întâi la schela de extracție Zemeș, secția Poiana Runcului, la stația de motocompresoare, apoi prin transfer din noiembrie la Schela din Moinești - orașul petroliștilor, de asemenea la stația de motocompresoare.

238

Cronici de familii vrâncene

Dorința de împlinire profesională mă mobilizează și în același an 1956, am dat diferențele pentru doi ani de liceu, clasele a VIII-a și a IX-a și am intrat în clasa X-a la liceul seral din Moinești, pe care l-am absolvit cu examen de maturitate în anul 1958 după clasa XI-a. În vara anului 1957, împlinisem deja 18 ani și fiind un mecanic sârguincios și priceput am fost promovat șef de echipă. Secretarul organizației de bază PMR, Răvoiu Neculai, care era șef la cea de a doua echipă de reparații, mi-a recomandat să solicit să devin candidat de partid, fiind un cadru de nădejde pentru viitor cum spunea el. Nu aveam cu cine mă consulta, tata decedase, frații erau mai mici, iar mama era încă dezorientată, abia reușea să întrețină familia.

Așa dar, am solicitat primirea ca și candidat de partid, cererea fiind aprobată de organizația de partid. După stagiul de un an și jumătate, organizația de baza a apreciat ca bună activitatea și comportarea mea și din anul 1959 am devenit membru de partid.

Munca grea în condiții de șantier m-a călit, m-a ambiționat, și în vara anului 1959 am solicitat conducerii Schelei de Extracție Moinești, inginerului șef Vătămanu Cezar, aprobarea să dau examen de admitere, ca bursier de întreprindere, la Institutul de Petrol și Gaze din București.

C. MATURITATEA În urma examenului de admitere din toamnă, printre cei 75 de candidați admiși din cei circa 250 înscriși, am intrat și eu la Institutul de Petrol și Gaze, Facultatea de Forajul și Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze, cu o bursă însemnând 800 lei lunar din care 35 de lei impozit. Cazarea și masa, reprezentau circa 275 de lei lunar, iar aproape 400 lei erau bani pentru îmbrăcăminte și alte cheltuieli printre care și sprijinirea familiei și a fraților mai mici.

Având în vedere importanța și dezvoltarea industriei petroliere românești și realizările deosebite în acest domeniu, cât și al învățământului remarcabil, care pregătea cadre pentru industria petrolieră, numeroși tineri din mai multe țări, au venit la studii în România, în cadrul Institutului de Petrol și Gaze din

239

Cronici de familii vrâncene

București. Am avut privilegiul să am colegi din Bolivia, Birmania, Egipt, Irak, Indonezia, Tunisia, Bulgaria, Grecia, Albania și Germania. Colegul birmanez, Maung Thant Tun era nepotul Secretarului General de atunci al Organizației Națiunilor Unite ONU, U Thant Tun, care în 1962, într-o vizită în România la invitația ministrului de externe Corneliu Mănescu, a vizitat și Complexul Studențesc Grozăvești unde aveam cazarea. Cu această ocazie, colegul nostru Maung Thant Tun, ne-a prezentat unchiului său, U Thant Tun pe cei câțiva studenți români, care locuiam în acel complex studențesc modern. Și în prezent, mai țin legătură cu unii colegi din afara țării așa cum ar fi cu Vlahos Dimitris din Grecia, cu Gerhard Weinert din Germania cu care corespondez. În luna septembrie a fiecărui an, în prima vineri, ne întâlnim colegii care mai trăiesc, într-un restaurant în parcul Cișmigiu din București.

Primul an de învățământ, a constituit intrarea în atmosfera de studiu care era caracteristică acelei perioade, cu materii de cultura generală, dar și discipline specifice viitoarei meserii, cum au fost alături de matematică și fizică, geologia și fizica zăcămintelor, forajul sondelor, extracția țițeiului etc. În anul doi de studii, în cadrul Cercurilor Științifice Studențești, împreună cu colegul și prietenul meu, inginerul Eugen Crăciun, coleg de camera 3 ani în Complexul

240

Cronici de familii vrâncene

Studențesc Grozăvești, am luat spre studiu și cercetare tema: „Determinarea rugozității conductelor de injecție apă de zăcământ și determinarea numărului (cifrei) Reynolds”, cercetare care m-a ajutat mai târziu în producție, în activitatea de șef de secție pentru exploatarea zăcămintelor de țiței și gaze din Moldova, la Schela de Extracție Târgu Ocna, secția Cerdac-Slănic, unde începuse și exploatarea secundară a zăcămintelor de țiței și gaze prin injecția de apă de zăcământ. Încă din primul an de studii, în conformitate cu prevederile legale de atunci, am început și pregătirea militară organizată în cadrul învățământului universitar și astfel o zi pe lună eram în poligoanele de instruire militară. În vacanța de iarnă a anului 1961, am participat la concursurile sportive universitare de iarnă și am obținut la Predeal - Diham, locul I la concursul de schi fond, 20 kilometri. În fiecare an de studiu, conform programei, am efectuat practici profesionale în șantierele de petrol și gaze din țară. În anul 1960 după primul an de studii, am realizat practica în localitatea Bascov - Pitești, o zonă petrolieră în dezvoltare, iar în anul II de studii 1961, am realizat practica pe șantierul petrolier Boldești-Scăieni din județul Prahova.

La sfârșitul anului III de studii, în anul 1962, am efectuat prima convocare militara de 45 de zile, la arma Geniu-Pontonieri, la Unitatea militară din Copou-Iași, prilej cu care am luat contact cu o instruire militară practică, care s-a desfășurat în teren, pe câmpul numit Șorogari. Aici am realizat numeroase lucrări, tranșee și adăposturi ca în condiții reale de luptă. Cu această ocazie am văzut și vizitat, Bojdeuca lui Ion Creangă care era în drumul nostru spre câmpul de instrucție. În anul IV, am realizat practica de studii în schela petrolieră Valea Caselor din județul Târgoviște, unde am întâlnit atât metodele vechi de exploatare a petrolului și gazelor, cât și unele metode mai noi. Anul V de studii a fost un an cu împliniri depline, fixarea cunoștințelor teoretice împletite cu practicile în teren, în șantierele de petrol și gaze în care erau deja angrenați numeroși tineri specialiști și muncitori calificați ce aduceau un important aport în dezvoltarea industriei de petrol a țării.

241

Cronici de familii vrâncene

În toată perioada de studii, am participat și la diverse activități culturale. Fiind membru al ansamblului de dansuri al Institutului de Petrol și Gaze din București, am participat la mai multe concursuri între Instituțiile de învățământ superior din capitală și din țară.

Pentru pregătirea generațiilor de ingineri ca specialiști în domeniul industriei petroliere în țară, dar și pentru studenții din străinătate și-au adus un neprecupețit aport numeroase cadre didactice valoroase, cu titluri academice, pe care am plăcerea să-i amintesc, cum ar fi: profesor dr. Grigore Ioachim, membru corespondent al Academiei Române pentru disciplina de studii, Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze, care avea și importante contribuții științifice practice, în industria petroliera din România. În anul 1977, în urma unui examen de admitere, mi-a devenit coordonator pentru lucrarea de doctorat cu tema: „Exploatarea Rațională a Zăcămintelor de Petrol și Gaze din Moldova, Trustul Petrolului Moinești”. După susținerea examenelor preliminare și întocmirea în bună parte a lucrării de doctorat, principalele trei capitole, acesta a decedat în anul 1979 și întrucât nu era un alt profesor acreditat pentru această disciplină, depășind termenul planificat de doi ani, a trebuit să renunț la continuarea lucrării și a titlului de doctor în științe.

Merită de asemenea să menționez aici și pe: prof. dr.

Beca Constantin, eminența cenușie a geologiei petroliere românești, la acea dată; prof. dr. ing. Tocan Dumitru pentru disciplina Dislocarea rocilor prin foraj; prof. dr. ing. Cornelia Coroianu Stoicescu pentru disciplina Economia Industriei Petroliere; prof. dr. ing. Georgescu Gheorghe pentru disciplina Forajul Sondelor; prof. dr. ing. Ion Tocan pentru disciplina Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze etc.

Studenția a fost cea mai frumoasa perioada a vieții, deși necazurile familiale erau mari, trei frați mai mici, iar mama, o femeie puternica totuși, ținea familia prin comercializarea unor produse agricole și cu acul, fiind croitoreasă de nevoie.

Pentru lucrarea de diplomă, de la sfârșitul anului V, intitulată: „Exploatarea rațională a zăcămintelor de ape minerale din zona Borsec” l-am avut coordonator de proiect pe

242

Cronici de familii vrâncene

renumitul profesor de hidraulică, Viaceslav Harnaj, președinte al Apimondia timp de 20 de ani și cel care a calculat și proiectat fundațiile pe nisip ale marilor hoteluri de pe litoralul românesc, Mamaia, Eforie etc. După o practică de studii pentru culegerea de date din teren la Borsec, am prezentat prin proiect ca soluții pentru acea dată, transportarea, la Toplița prin conductă, circa 15 km, a apei minerale sub presiune, pentru păstrarea și menținerea CO2 în soluție, îmbutelierea și transportarea în țară la consumatori, prin vagoane CFR. Întrucât un distins profesor din Brașov, senator PUNR în Parlamentul României, Secară Gheorghe, în legislatura 1992-1996 ca și mine, mi-a atras atenția că în volumul: „Din activitatea Parlamentară″ am prezentat numai diploma de muncitor calificat, îmi fac mia culpa și prezint aici și diploma de absolvent ca inginer minier de petrol, obținută de la Institutul de Petrol și Gaze din București, Facultatea de Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze.

Ultima convocare pentru satisfacerea serviciului militar de trei luni, la arma geniu-pontonieri, am efectuat-o la terminarea studiilor, în Unitatea Militara din Cetatea Alba-Iulia

243

Cronici de familii vrâncene

care mi-a stimulat simțul datoriei și mi-a călit organismul pentru viitor. Aici am călcat pe pământul încărcat de istorie, intrarea în cetate a domnitorului Mihai Viteazu la 1600, unificatorul românilor din toate provinciile românești, pentru prima dată în istoria românilor. De asemenea aici s-a pregătit și realizat Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Aceste locuri m-au făcut să rememorez câteva evenimente ce au făcut parte din momentele astrale importante ale României.

După unirea Principatelor Române, Moldova și Țara Românească în ianuarie 1859 și după primul război mondial, fiind create și condițiile prielnice prin destrămarea imperiilor, sa trezit dorința vie a românilor din toate provinciile pentru unitate într-un singur stat românesc. În 27 martie 1918, după Marea revoluție sovietică din octombrie din Rusia, în adunarea Sfatului Țării din Moldova se votează unirea cu țara mamă România. Urmează apoi Bucovina care în urma destrămării imperiului austro-ungar, la 27 octombrie 1918 în Adunarea Generală a bucovinenilor se decide cu unanimitate de voturi, în prezența opoziției ucrainene, unirea Bucovinei cu țara mamă România, de la care fusese dezrădăcinată samavolnic.

Unirea celorlalte patru provincii, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul cu România este evenimentul care a dus la desăvârșirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Exemplul moldovenilor și bucovinenilor a fost hotărâtor pentru cele patru provincii românești. Astfel, la 31 octombrie 1918, a fost înființat Consiliul Național Român Central, cu sediu la Arad, un organ al românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, recunoscut de Comitetul Național al Românilor din Transilvania de la Viena, condus de Iuliu Maniu, de către Biserica Ortodoxă și de Biserica Greco-Catolică, precum și de către Senatul Militar Român, care a și pus la dispoziția Consiliului 50.000 de militari mobilizați la Viena.

Consiliul Național Român, decide convocarea unei adunări naționale, la Alba-Iulia, la 18 noiembrie respectiv 1 decembrie 1918, pentru a decide în privința autodeterminării românilor. La Adunarea Națională de la Alba-Iulia au participat reprezentanții aleși ai tuturor categoriilor sociale, ai bisericilor, ai asociaților culturale și profesionale, precum și deputați de

244

Cronici de familii vrâncene

drept, în total 1.228 de delegați/deputați. Le-au fost alături peste 100.000 de români, veniți la apelul Consiliului, din toate teritoriile locuite de români.

După ce au asistat la slujbele efectuate în cele două biserici românești din Alba Iulia, (în care am avut fericitul prilej să intru și să particip la slujbe), delegații de la 1918, au dezbătut și aprobat Rezoluția de unire, care a fost adoptată de toți cei prezenți. Votarea acestei rezoluții a însemnat unirea pentru prima dată, a tuturor românilor din provinciile, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș cu țara mamă.

Adunarea a aprobat un organ legislativ, Sfatul Național și un Guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, care să conducă Transilvania până la unirea cu România. S-a numit o delegație, care a înmânat actul unirii, regelui Ferdinand I, în 14 decembrie 1918, la București. Sfatul Național și Consiliul Dirigent au funcționat până în 20 aprilie 1920, când unirea a fost desăvârșită și din punct de vedere tehnic. A fost o sărbătoare generală pentru toți romani care se regăsesc pentru prima dată sub același sceptru după anul 1600.

Jumătatea secolului XIX și deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe națiuni o epocă de formare sau de consolidare a unității lor politice. Așa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar și al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea și au întărit forța națiunii.

Am prezentat aceste evenimente, care m-au condus în perioada cât am fost cartiruit în cetate, să văd locurile pe unde au călcat marii oameni care au făcut istoria României, pe care nu trebuie să-i uităm și din când în când să ne întrebăm ce am făcut și noi pentru România și pentru poporul român.

D. ACTIVITATEA PROFESIONALĂ În 16 octombrie 1964, după susținerea examenului de diplomă și după încheierea convocării militare de la Alba Iulia, care mi-a adus și gradul de sublocotenent în rezerva, am început activitatea ca inginer de foraj-extracție în Moldova, la Secția Complexă de extracție Târgu Ocna, aparținând de Trustul Petrolului Moinești. Secția din Târgu Ocna dispunea la acea dată de câteva cadre tinere de ingineri petroliști, Dobre

245

Cronici de familii vrâncene

Gheorghe, Goța Mihai, Munteanu Emil, Niculescu Gheorghe geolog care se ocupau de exploatarea zăcămintelor noi de țiței și gaze, din zonele Slănic Moldova, Bogdănești-Fierăstrău, Oituz, dar și de unele zăcăminte în foraj pe structuri noi care urmau să fie cercetate și puse în exploatare. Încă din primele zile de activitate, am fost numit inginer șef secție mai întâi pentru activitatea mecanica a schelei apoi șef secție de extracție la secția II-a Ceardac, având în coordonare peste 50 de sonde noi de extracție, sute de muncitori și numeroase instalații specifice de punere în producție și de extracție.

In funcție de problemele întâlnite am gândit, găsit și aplicat soluții la problemele constatate. Astfel, fiind o structură de producție nouă, sondele funcționau la parametri diferiți, dar erau deservite de aceleași instalații de colectare a producției care prezentau unele disfuncții.

Colectarea producției de la mai multe sonde de exploatare în aceleași separatoare de țiței, gaze și impurități, cu presiuni diferite, a creat multiple incidente, operatorii neputând controla permanent funcționarea instalațiilor în regim de completă securitate. Trebuia găsit un sistem automat de

246

Cronici de familii vrâncene

control, urmărire și funcționare, pentru descărcarea liberă a separatoarelor de țiței și gaze. Pentru că nu exista atunci sisteme digitale, a trebuit să găsim un sistem mecanic, funcție de greutățile specifice diferite ale fluidelor ce urmau a fi separate. Am gândit și confecționat un dispozitiv montat în interiorul separatoarelor de fluide, care a exclus incidentele prin descărcarea automata a fluidelor din separatoare și cu o economie importantă de forță de muncă, dirijată spre alte activități. Soluția tehnică cu caracter de invenție, a purtat denumirea de: „Dispozitiv pentru descărcarea automată a apei libere (de zăcământ) din separatoarele de țiței și gaze” soluție care a fost aplicată în parcurile de separatoare de atunci, cu situații similare din cadrul Trustului Petrolului Moinești.

Activitatea de cercetare și exploatare a zăcămintelor de petrol și gaze din zonă, fiind într-o continuă expansiune, fiind zeci de sonde în foraj, cercetare și exploatare, pentru operativitate, trebuia sărite unele etape, în vederea scurtării termenului de punere în funcțiune a sondelor de exploatare. În mod normal, după terminarea forajului ar fi trebuit ca turlele de foraj să fie demontate și în locul acestora, să fie montate turle de exploatare pentru operațiunile de probe de producție, cu toate operațiunile tehnice necesare până la punerea în producție a sondelor.

Pentru operativitate, operațiunile de probe și punere în producție a zăcămintelor, se realizau imediat după terminarea forajului, de pe turlele de foraj cu înălțimea de 57 m, folosinduse geamblacurile existente în turlă. Se scurta termenul de punere în producție cu 30 la 40 de zile, se obțineau cantități sporite de țiței și gaze, însă turla era stropită de țiței pe toată înălțimea, demontarea și curățarea devenind periculoase din punct de vedere al protecției și siguranței muncii, uneori generatoare de accidente tehnice și umane.

Pentru a asigura protecția și siguranța muncii și scurtarea termenului de punere în producție a sondelor, am conceput un dispozitiv cu role, prin care am coborât funcția geamblacului de la 57 metri la circa 15-16 metri, prin care se realizau operațiunile de probare și punere în producție a zăcămintelor de petrol și gaze într-un termen mai scurt și în condiții de siguranță deplină a activității. Dispozitivul s-a

247

Cronici de familii vrâncene

multiplicat în multe exemplare cu o eficiență economica de sute și mii de tone de țiței extras suplimentar.

E. FAMILIST În anul 1965 am cunoscut-o pe cea care avea să-mi fie o bună și înțelegătoare soție, Paraschiva (Nuți) Radu devenită Bălan, absolventă a Scolii Tehnice de Petrol din Târgoviște cu care m-am căsătorit în aprilie 1966 în orașul Târgu Ocna. La căsătoria noastră, am avut ca nași de cununie pe inginerul șef de Schelă, Gheorghe Călărașu cu soția Maria, o familie apreciată și respectată în toată zona petroliștilor din Moldova. Întâmplarea fericită a fost că în sâmbăta respectivă, 16 aprilie 1966, au avut spectacol la Casa de Cultură din Târgu Ocna, renumiții cântăreți de muzică ușoară din Galați, Alexandru Jula și Ionel Miron, care au rămas în continuare în localitate și au cântat și la nunta noastră.

Familia Nuți și Corneliu Bălan la început de drum în viață (1966) Ca familie, avem împreuna doi copii, Iulia Daniela, născută în 7 august 1967 la Târgu Ocna și Ciprian Marius,

248

Cronici de familii vrâncene

născut în 15 august 1968, la Bacău, ambii ingineri, căsătoriți, la rândul lor cu copii și realizați profesional.

Familia Nuți și Corneliu Bălan și copiii Iulia-Daniela și CiprianMarius (septembrie, 1978) F. O NOUĂ RESPONSABILITATE În vara anului 1967, fiind apreciat pentru rezultatele activității profesionale cât și a preocupărilor pentru aplicarea în producție a unor soluții tehnice deosebite și în urma discuțiilor purtate cu inginerul Radu Manoliu, specialist în domeniul energiei, secretar cu probleme economice al Comitetului Regional de Partid Bacău, am acceptat și am fost cooptat ca specialist în cadrul Comisiei Economice a Comitetului Regional de Partid Bacău, pentru a coordona activitatea de petrol și gaze din Moldova, fostul Trust de Petrol și Gaze din Moinești, dar și pentru sectoarele extractive de cărbune și sare Comănești și Târgu Ocna, Rafinăriile de petrol din Dărmănești și Onești, unitățile pentru producerea și distribuția de energie termică și electrică, termocentralele din orașul Comănești și

249

Cronici de familii vrâncene

municipiul Onești, precum și unitățile de transport auto și CFR din regiunea Bacău.

Pentru testare, la început, am primit sarcina să organizez împreună cu alți ingineri și economiști, colegi de la Comisia Economică, specialiști în diverse domenii, o expoziție tehnico-științifică cu instalații și produse noi de înaltă tehnicitate, realizate de întreprinderile economice din regiunea Bacău, manifestare științifică care s-a bucurat de o înaltă apreciere din partea specialiștilor din zonă și din țară. Pentru aceasta expoziție, am realizat pentru prima dată, cu specialiști din industria petrolului, de la subunități ale Trustului Petrolului Moinești, instalații de foraj și de extracție în miniatură care funcționau ca în condiții normale, fiind în cadrul expoziției, zona de cel mai mare interes din partea vizitatorilor. În urma acestui succes, am purtat o noua discuție cu inginerul Manoliu Radu de la care am primit promisiunea că mă pot implica concret în coordonarea activității la toate nivelele de producție din unitățile economice extractive și de producție pentru care am fost responsabilizat. În anul 1968, eram de circa un an în cadrul Comisiei Economice, luasem contact cu toate unitățile economice pe care le coordonam și uneori în măsura posibilităților încercam să le ajut în rezolvarea unor probleme și în special în ce privește aprovizionarea tehnico-materială și dotarea cu utilajele și aparatura necesare. M-am deplasat în țară la unele uzine cum ar fi: „Republica” și „23 August” din București pentru aprovizionarea unităților din petrol cu motoare termice, pompe de mare putere și material tubular pentru instalațiile de foraj.

Eram la curent cu știrile din presă, dar și de la radio Europa Liberă cu privire la activitatea lui Dubcek și „Primăvara de la Praga” și am dezaprobat invazia trupelor Tratatului de la Varșovia, în 20 august 1968 asupra Cehoslovaciei. Am aprobat poziția de atunci a României prin glasul lui Nicolae Ceaușescu, la Marea adunare populară din 21 august 1968 care a condamnat invazia Cehoslovaciei. În 21 august 1968 s-a hotărât la nivel central pentru prima dată, constituirea în România, a gărzilor patriotice muncitorești, echipate și înarmate. În data de 22 august 1968 tot activul Comitetului Județean de partid din Bacău bărbații,

250

Cronici de familii vrâncene

am primit revolvere în tocuri de piele și muniție, pentru intervenții și autoapărare în caz de nevoie. Nu mai rețin exact pe ce perioadă au fost date revolverele, dar după mai puțin de o lună le-am înapoiat.

Cu puțin timp înainte de invazia forțelor aliate din cadrul Tratatului de la Varșovia din Cehoslovacia, în 15 august 1968, s-a născut al doilea copil, fiul nostru Ciprian-Marius. Cu un an în urmă, pe 7 august se născuse fiica noastră Daniela, deci era cu un an mai mare și abia mergea bine în picioare.

Deși Daniela, nu știa să vorbească, se pare că venirea pe lume a frățiorului ei nu a bucurat-o prea mult, nu mai era ea în centrul atenției. În 18 august am scos-o din maternitate și am adus-o acasă pe soția Nuți, împreună cu fiul nostru, cu mașina unui coleg de la Comisia Economică.

Din 22 august 1968, s-a primit dispoziție ca întreg activul să meargă în teren pentru a sprijini unitățile economice în depășirea momentului și a le insufla încredere și stabilitate.

M-am deplasat în zona petrolieră și minieră MoineștiComănești unde am stat circa zece zile. Intuiam că soția se descurcă greu, singură cu doi copii mici, așa încât abia așteptam să ajung acasă să dau o mână de ajutor.

Cea mai mare surpriză la sosirea acasă, a venit de la fiica mea Daniela. Cum am intrat în casă s-a repezit la mine și cu lacrimi în ochi s-a prins cu putere de gâtul meu și privea cu reproșuri spre cuplul mamă fiu care arau nedespărțiți. Am aflat de la soție că a fost foarte afectată, mai tot timpul a stat izolată, și-a găsit un loc sub masa din sufragerie de unde ieșea din când în când. După venirea mea, cum intram în casă se lipea rugător de mine și mă urma peste tot. Cumpărasem un cărucior și când veneam acasă era o mare plăcere să o plimb pe afară, iar după apariția și a frățiorului, plimbarea era în trei și împingerea căruciorului era de asemenea o mare plăcere pentru ea.

Unitățile din petrol, miniere, de rafinare și de producție a energiei termice și electrice, în perioada activității personale, urmare si a politicii generale economice, au cunoscut realizări și sporuri importante de producție. Producția de petrol din Moldova a înregistrat cele mai importante sporuri de producție din toate timpurile, ajungând în perioada 1976-1977 la o

251

Cronici de familii vrâncene

producție record de peste 1,5 milioane tone petrol anual și importante cantități de gaze naturale asociate. În această perioadă și Romania a înregistrat producții record de țiței extras de circa 15 milioane tone anual, comparativ cu anul de gratie 2019, când s-a realizat o producție de doar 3,1 mil. tone pe țară, de cinci ori mai puțin.

Implicat și în coordonarea activității de transporturi a județului Bacău, dar și în activitatea de turism, în anul 1972 am fost ales ca Președinte al Filialei Județene Bacău a Automobil Club Român, ACR, perioadă extinsă pe 10 ani, în care am propus și acționat pentru construirea în județul Bacău din investiții proprii ale ACR Central, a unor Stații Complexe de testare, întreținere și reparații auto, în municipiile Bacău și Onești precum și în orașul devenit municipiu Moinești. La o analiză la nivel național în anul 1978, generalul Cosma, președintele Automobil Club Roman a evidențiat Bacăul pe primul loc pe țară în realizarea de investiții și dotări. A fost înființată în aceiași perioadă și o școală de șoferi amatori cu instructori și doua mașini dotate corespunzător. Ca secretar de filială județeană, salarizat de ACR, a fost tehnicianul Hoștiuc Constantin cu care am avut o bună colaborare. În anul 1981, împreună cu soția și copii și cu colegul de facultate, inginerul petrolist Gheorghe Iordache cu familia, din Moinești, am întreprins o excursie de circa două săptămâni în Bulgaria, Turcia și Grecia, organizată de Filiala ACR Bacău, a cărui președinte eram.

La întoarcere, într-o ședința de analiză organizată la Comitetul Județean PCR, am prezentat câteva impresii din călătorie și am propus să preluam unele inițiative interesante văzute și studiate cu acest prilej, cum ar fi unele din Grecia, respectiv organizarea unor spații speciale pentru joaca copiilor care erau supravegheați și îndrumați de specialiști în educație și sport. Apreciam că este un exemplu valoros pentru educația copiilor, care, astfel, sunt îndrumați și supravegheați de specialiști în domeniu, suplinind și degrevând astfel cu succes părinții, care se pot ocupa fără grijă de alte activități.

Pentru că recidivasem, anterior prezentasem niște exemple din Cehoslovacia referitor la circulația pe drumurile publice, am fost convocat la Secretarul cu probleme

252

Cronici de familii vrâncene

organizatorice, căruia i se mai spunea și „Pătrățică” (cerea ca fiecare să se ocupe doar de pătrățica lui) și mi s-a atras atenția că nu trebuie să aduc exemple din afară mai ales din unele țări capitaliste. Nu am declarat la întoarcere că la Atena m-am întâlnit și cu prietenul și colegul meu de facultate Vlahos Dimitris și cu familia acestuia, pentru că ar fi fost motiv de sancționare aspră.

G. O ALTĂ RESPONSABILITATE Atenționarea nu a rămas fără urmări, în anul următor, 1982, am fost „promovat” de la 1 iulie 1982 pentru a conduce sectorul economic ca membru al Biroului Permanent din cadrul Consiliului Județean al Sindicatelor Bacău și în special activitatea de cercetare științifică și inventică.

Aici mi-am intrat repede în atribuțiuni, am întocmit un Program complex de invenții și inovații intitulat, „Ecotehnica” materializat și în broșură, în care au fost cuprinse majoritatea acțiunilor și programelor de cercetare și inovare din marile întreprinderi ale județului Bacău, perioadă care a cunoscut o importantă emulație și activare a cadrelor tehnice pentru cercetarea, proiectarea și implementarea a noi soluții tehnice în economie. Conform graficului acțiunilor programate, în întâlnirile zonale cu specialiștii, erau discutate, aprobate și stabilite condițiile de implementare a celor mai eficiente soluții tehnice în unitățile economice cu activități similare.

Cel mai vestic promontoriu de pământ al Europei continentale, Cabo da Roca din Portugalia, în vara anului 1983

253

Cronici de familii vrâncene

În vara anului 1983 am fost propus și aprobat de Consiliul Județean al Sindicatelor Bacău și de UGSR pentru a face parte din delegația română pentru un schimb de experiență cu sindicaliști din Portugalia, prilej cu care am cunoscut cea mai veche universitate din Europa, din orașul Coimbra, precum și condițiile oferite salariaților din Portugalia pentru muncă și odihnă. Am vizitat și cel mai vestic promontoriu de pământ al Europei continentale, în vara anului 1983, Cabo da Roca din Portugalia.

O delegație de specialiști din Republica Democrată Germană, a venită în vara anului 1985 în România pe linia sindicatelor, în cadrul acțiunilor de schimburi de experiență pe domeniul cercetării și implementării în producție a unor soluții tehnice valoroase, care a fost îndrumată spre Bacău, județ apreciat de UGSR București, ca având preocupări și rezultate remarcabile în domeniul cercetării și aplicării în producție de soluții tehnice noi.

Am condus delegația de specialiști nemți pe Platforma Petrochimică Borzești, în municipiul Onești, la Combinatul Petrochimic Borzești, la IUC și la Trustul de construcții Borzești. De asemenea, am organizat întâlniri cu specialiștii din industria ușoară băcăuană, respectiv Întreprinderea de Postav Buhuși și unitățile de încălțăminte și confecții din Bacău. Specialiștii nemți, au apreciat Programul de cercetare și valorificare a soluțiilor tehnice, cuprinse în broșura Ecotehnica și la plecare au solicitat câteva exemplare din broșurile anilor 1984 și 1985, pentru a le traduce și folosi ca exemple de soluții tehnice care pot fi preluate și de către întreprinderile germane de același profil de activitate.

Prezentarea de soluții tehnice noi la IUC Borzești, în prezența delegației de specialiști germani

254

Cronici de familii vrâncene

Începuse în România, marele program pentru plătirea datoriilor externe, se solicitau producții sporite și de calitate, însă nu se avea în vedere în aceiași măsură și condițiile de muncă și viață a celor care trudeau în întreprinderi și în special în cele de petrol și minerit. Eram prezent permanent în marile întreprinderi și cunoșteam condițiile de muncă și de viață, discutam fără reținere atât cu cei din conducere, dar și cu cei care trudeau în șantierele de petrol și în abatajele pentru extracția de cărbune și sare. Mă considerau de al lor, știau că am pornit-o de la 17 ani ca mecanic în șantierele de petrol și îmi solicitau sfatul și ajutor pentru ei și pentru familiile lor, însă eram uneori neputincios. Mâncarea se împuținase, se stătea la cozi de la miezul nopții pentru a-și asigura minimum de hrană pentru ei și familiile lor, condițiile de muncă erau precare nu se asigurau fonduri și pentru dotări corespunzătoare care să asigure ușurarea efortului fizic și creșterea randamentului. În ședințele de analiză ale Consiliului Județean al Sindicatelor județului Bacău, am început să informez cu situația concretă din întreprinderi, cu greutățile întâmpinate de muncitori în special din sectorul de minerit și din forajul și extracția țițeiului. Unii membrii din conducere mă aprobau, iar alții mă priveau cu suspiciuni. În toamna anului 1986, prin octombrie, s-a anunțat vizita unui membru important din conducerea Uniunii Generale a Sindicatelor din Romania UGSR, era vorba de Secretarul General al UGSR, tovarășa Maria Ciocan, se pare fostă ilegalistă și bună prietenă din câte am aflat, cu tovarășa Elena Ceaușescu cu care se vizita. După o scurtă informare la nivel județean, după sosire, doamna Ciocan și-a manifestat dorința să viziteze unele întreprinderi din județ și i-am propus pentru a doua zi, Întreprinderea minieră de la Comănești. Deși era o acțiune importantă în acea zi și în municipiul Onești, unde trebuia să meargă președintele Consiliului Județean, doamna Ciocan a acceptat totuși să meargă la Comănești. Și cum Consiliul Județean Bacău avea doar o singura mașină, care trebuia să meargă în acest caz la o acțiune organizată la Onești cu președinta, doamna Floareș Elena, am invitat-o pe doamna Ciocan Maria să meargă cu mașina mea personală, un Moskvici 408-412.

255

Cronici de familii vrâncene

A doua zi, am plecat din Bacău în jur de ora 10 și pe drum am informat-o cu mai multe probleme inclusiv cu activitatea de cercetare și inventică în cadrul acțiunii: „Ecotehnica”, dar și cu problemele și greutățile din industria de minerit și de exploatare a țițeiului și gazelor. În seara anterioară am vorbit la telefon cu directorul Întreprinderii Miniere Comănești, inginerul Nicolae Bejan, să organizeze a doua zi o întâlnire de lucru, la care să participe conducerea întreprinderii, președintele de sindicat cu o parte din activ, secretarul de partid, urmând să informeze cât mai exact despre problemele întreprinderii. De asemenea, să pregătească echipament pentru a coborî în mină, cel puțin pe câteva galerii și abataje mai scurte și înalte pentru a nu fi nevoie să se meargă târâș pe burtă așa cum lucrau minerii.

După sosirea la Comănești și o scurtă prezentare din partea directorului, a avut loc întâlnirea cu personalul reprezentativ al întreprinderii, iar președintele de sindicat care era un om cu activitate îndelungată în subteran și realist, a informat cu situația de fapt care nu era buna mai ales în ce privește dotările cu echipamente specifice și utilaje care să ușureze eforturile minerilor. A informat și cu condițiile de viață, precizând că aprovizionarea minerilor și ale familiilor acestora, cu cele necesare vieții sunt precare, deși sindicatul s-a implicat plenar în aprovizionarea cu unele produse specifice necesare în minerit cum ar fi șunca afumată și alte produse similare, dar și pentru aprovizionarea tehnico-materială.

La finalul discuțiilor, s-a propus intrarea în subteran la mina RAL, care era principala mină în realizarea producției de cărbune și unde sunt galerii și abataje reprezentative pentru industria minieră. Doamna Maria Ciocan nu a acceptat să intre în subteran, motivând că are fobie de spații închise, refuzând și servirea mesei la cantina întreprinderii.

La întoarcere, pe drum, încercând să aflu și părerea dânsei despre situația prezentată din întreprindere, a precizat că toată țara trebuie să facă eforturi pentru a ne plăti datoriile, că apoi, va fi mai bine pentru toată lumea. Atmosfera, pe drumul de întoarcere spre Bacău, a fost stânjenitoare pentru amândoi. Trecusem de jumătatea drumului, coboram panta de la Grigoreni spre Bacău când am simțit o revoltă pe care nu

256

Cronici de familii vrâncene

am reușit să o stăpânesc și am exclamat: „Nu poate fi crimă mai mare pentru un conducător de țară decât să-și înfometeze propriul popor”.... și mi-au dat lacrimile pe care le-am ascuns uitându-mă în partea opusă. Din acest moment nu s-a mai scos nicio vorbă până la sosirea la CJS Bacău.

La sediul Consiliului Județean al Sindicatelor, doamna Maria Ciocan a coborât din mașină și a intrat în biroul președintei unde nu a stat mult și a plecat cu mașina acesteia la Primul Secretar al Comitetului Județean Bacău, Ioan Băluță.

Mi-am dat seama imediat că am depășit măsura, era o acuzație foarte gravă pentru nivelul cel mai înalt din conducerea țării, însă mă consolam că nu m-a auzit decât o persoană, doamna Ciocan Maria și de această dată eram dispus să mint dacă s-ar fi impus, dând o altă interpretare afirmației mele. Doamna Ciocan Maria nu a mai trecut pe la sediul Consiliului Județean al Sindicatelor și a plecat la București, fără să mai prezinte concluziile cu privire la vizită, așa cum era obiceiul. În luna noiembrie, după ședința Biroului Executiv al Comitetului Județean de Partid Bacău, doamna președintă Floareș Elena, care era membră a biroului, m-a informat că i sa atras atenția de către Primul Secretar că doamna Secretar General al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, doamna Maria Ciocan, a fost nemulțumită de activitatea mea și că urmează să se facă o analiză amplă și concretă. În atribuțiunile anterioare de la Comisia Economică a Comitetului Județean de partid, aveam în coordonare și activitatea Secției din Bacău a Inspecției de Stat pentru Resurse Minerale, care avea în activitate controlul asupra modului de exploatare a resurselor minerale utile pe raza județului Bacău în general, iar pentru exploatarea petrolului, de ape minerale, cariere și balastiere, pentru toată Moldova.

Erau doi inspectori în cadrul secției Bacău, din care unul era inginer petrolist, Mândruță Gheorghe și din august ieșise la pensie. Am acționat foarte repede, am făcut un drum la București, la Inspecția de Stat pentru Resurse Minerale și am obținut aprobarea să mă transfer începând de la 1 ianuarie 1987. Am făcut o cerere de transfer și în acea atmosferă incertă am obținut și aprobarea de la președinta Consiliului

257

Cronici de familii vrâncene

Județean al Sindicatelor Bacău, doamna Floareș Elena, se pare fără a fi informat și primul secretar pentru această plecare din sistem fără aprobarea județului.

H. IEȘIREA DIN SISTEM, ÎNAPOI LA MESERIE Am început activitatea la Secția Bacău a Inspecției Geologice, din ianuarie, conform contractului de muncă, și în luna februarie 1987, am fost convocat la organizația de partid de la Consiliul Județean al Sindicatelor din Bacău, în a cărei evidență încă eram și am fost informat că s-a primit dispoziția de a fi pus în discuția adunării generale pentru a fi sancționat cu „vot de blam cu avertisment”, cea mai aspră sancțiune înainte de a fi exclus din partid. Membrii biroului organizației de baza, unii erau derutați nu știau ce să creadă, li s-a spus de către Secretarul cu probleme Organizatorice de la județ, Toma Constantin, care se schimbase între timp, că motivul era plecarea mea prin transfer fără aprobarea județului etc. Era un motiv neîntemeiat, eu știam adevărul și nu am făcut nici o opoziție chiar mi-am turnat cenușă în cap. De fapt această sancțiune, a reprezentat excluderea mea definitivă din partid, pentru că nimeni nu m-a mai chemat și nu m-a mai întrebat ceva de atunci, eventual pentru ridicarea sancțiunii și reintegrarea în partid așa cum se proceda.

258

Cronici de familii vrâncene

Am rămas fără de partid, cum era formularea, dar nu m-a deranjat deloc pentru că nu mă mai regăseam în politica economică și socială desfășurată în țară la acea dată. În perioada 1987-1992 am activat ca inspector principal de specialitate, în cadrul Inspecției Minier Geologice, secția Bacău. Am controlat și coordonat activitatea pentru exploatarea rațională a zăcămintelor de petrol și gaze, cărbune, sare, ape minerale și alte substanțe minerale utile din întreaga Moldovă, mai puțin județele Suceava și Botoșani, care erau în coordonarea Filialei Minier Geologice din Câmpulung Moldovenesc. În această perioadă, am întocmit un documentar cu toate apele minerale și oligominerale din Moldova Centrală, care este parțial valorificat și urmează a fi publicat în perioada imediat următoare pentru a fi folosit și valorificat de instituțiile administrațiilor locale din Moldova. În județul Iași aveam mai multe obiective pe care le controlam cu privire la modul de exploatare rațională a zăcămintelor de substanțe minerale utile. La Strunga era o exploatare de ape minerale sulfuroase, utilizate în cadrul Stațiunii Balneare Strunga, pentru băi reumatismale cu rezultate foarte bune în special pentru cei mai în vârstă, neavând contraindicații. Erau de asemenea mai multe balastiere în albiile râurilor Moldova și Siret, care trebuiau urmărite pentru a se realiza o exploatare rațională și a nu strica echilibrul printr-o exploatare necontrolată, cu repercusiuni asupra drumurilor și podurilor din zonă. În municipiul Iași aveam în control exploatarea apelor minerale prin sonde de exploatare de la așa numita Stațiune Nicolina (Purcica, cum era cunoscută în zonă) și cariera de argilă pentru fabrica de cărămizi Ciurea. Întrucât copii erau studenți în Iași, aceste obiective le controlam mai atent și mai des însă a fost benefic, exploatările de aici s-au dezvoltat cu rezultate economice bune și în condiții de securitate.

Cu această ocazie, l-am cunoscut pe medicul balneolog Vlad Bejan, un om de cultura, remarcabil, cu care am legat prietenie și am început să discutăm deschis și critic asupra problemelor majore politice și sociale, ajungând la concluzia că trebuie făcut ceva pentru a stopa dictatura și derapajele. Am discutat despre câteva persoane din Iași, care

259

Cronici de familii vrâncene

deja erau cunoscute pentru acțiunile lor critice asupra conducerii partidului și statului. Am înțeles că și el împărtășește ideile și acțiunile acestora, dar că o face individual pentru a nu da caracterul unei acțiuni organizate, care ar putea fi stopate brutal de organele de represiune. I-am împărtășit doctorului Vlad Bejan despre concepțiile și activitatea mea și modul cum am fost sancționat, de fapt exclus din partid.

Eram la curent cu unele acțiuni din zonă, cum ar fi aceea cu împrăștierea de fluturași din trenul cursă IașiPașcani cu care circulam și eu destul de des, în care se aduceau critici partidului și lui Ceaușescu. Nu mai aveam secrete unul față de altul, dar consemnul era să nu ne cunoaștem și cu alții, să facem acțiuni independente, dar cu caracter general. La întâlnirea din noiembrie 1989 m-a informat că se pregătește o acțiune mare de protest la Iași, probabil în Piața Unirii. În 14 decembrie 1989 m-am deplasat la Iași și cum aveam obiceiul, m-am dus să mă cazez la hotelul Moldova, însă aici nu m-a primit, spunând-mi că este organizată o activitate sportivă importantă („Dinamoviada”?) și hotelul este ocupat integral. Am reținut acest termen care mi s-a părut deosebit. Am trecut pe la doctorul Vlad Bejan și mi-a spus că este anunțată o acțiune iminentă, importantă în Piața Unirii.

Pentru că nu aveam cazare, m-am dus la verișoara mea Magdalena Dincă, să mă găzduiască pentru o noapte și a acceptat. Spre seară am plecat împreună cu Magda, la un spectacol organizat la Casa de Cultură a studenților din Iași, având locuri rezervate de fiica sa studentă Rodica, locație care este în apropiere de Piața Unirii.

Pe stradă, în drum spre sala de spectacole, am găsit mulți fluturași care chemau cetățenii, pentru acea seară și a doua zi, la o adunare de protest în Piața Unirii. Trecând prin zona Piața Unirii, am constatat, că erau mai multe echipe de muncitori, gărzi patriotice, în echipamentul specific și înarmați.

Spectacolul de la Casa Studenților organizat în apropierea spațiului Piața Unirii, a fost gândit pentru a aduce cât mai multă populație și tineri studenți, la manifestație. Manifestația nu a mai avut loc, Piața Unirii fiind ocupată de echipe de

260

Cronici de familii vrâncene

gărzile patriotice. A doua zi de dimineață m-am dus la doctorul Vlad Bejan și l-am informat, cunoștea situația.

Pe 15 decembrie 1989 m-am întors acasă la Bacău și pe 17 decembrie am revenit la Iași și am luat în geantă un aparat de fotografiat „Smena”. Știam din 14 decembrie că hotelul Moldova era ocupat cu participanții la „Dinamoviadă”, așa că m-am dus direct la hotelul Unirea unde și aici eram cunoscut, mă cazasem de multe ori, mi-au spus că mai au câteva locuri, un loc era la etajul 7 și nu am avut obiecțiuni, am acceptat să mă cazez aici.

Aveam cu mine geanta diplomat, în care aveam o pijama, aparatul foto, agenda de însemnări și alte obiecte necesare. Când m-am îndreptat spre lift am observat prezența unei echipe de gărzi patriotice și în hotel, un tip mi-a cerut geanta la control. Observând aparatul foto, l-a reținut spunând că o să mi-l dea la plecare. Deși foloseam aparatul pentru a face fotografii în carierele extractive, nu am insistat să mi-l lase, pentru a nu crea suspiciuni. Am urcat și m-am cazat întro cameră, întâmplător cu vederea spre Piața Unirii de unde am observat, ce se petrecea în Piață. Cred că erau circa 1520 echipe de gărzi patriotice, cu câte 3-4 membrii înarmați, care patrulau prin piață. Pe blocul lateral stânga, cu patru nivele, erau cred că doua sau trei echipe de gărzi patriotice, care patrulau pe lângă niște obiective acoperite cu prelate kaki, sub care se găsea ceva, dar nu se vedea și atunci am tras concluzia că acolo se găseau arme, probabil automatemitralieră.

De dimineață, m-am dus și l-am informat pe doctorul Vlad Bejan, care mi-a mulțumit și mi-a spus că știa de echipele de gărzi patriotice din piață, dar nu știa și de armele de pe blocul din apropiere. După ce mi-am terminat treaba de control la Exploatarea de ape minerale Nicolina, pe 18 decembrie mam întors acasă la Bacău și urmăream evenimentele la radio Europa Libera unde se vorbea, despre Pastorul László Tőkés și Timișoara. Despre Iași nici o știre, nu se vorbea nimic, dar Iașul după observațiile personale a făcut posibilă fără probleme, cel puțin pentru început, acțiunea de la Timișoara. A fost o alarma falsă într-un fel, la Iași s-au mobilizat forțele de securitate cum mi-am imaginat și am aflat mai târziu, hotelul

261

Cronici de familii vrâncene

Moldova a fost complet ocupat de securitate și o bună parte din hotelul Unirea. Au lăsat câteva locuri libere cum a fost și cel în care am fost cazat eu pentru a nu da de bănuit. Aparatul foto, nu l-am mai recuperat nu aveam de la cine.

Doctorul Vlad Bejan mi-a mulțumit pentru informația cu armele plasate pe bloc care a permis probabil organizatorilor să contramandeze acțiunea pentru a nu crea o baie de sânge.

Nu l-am mai întrebat pe doctorul Vlad Bejan, cine și câți au fost organizatorii, pentru că nici el probabil nu-i cunoștea pe toți. Acest sistem de organizare a funcționat în acest fel, pentru ca în situația când sunt descoperiți unu, doi, trei, să nu se poată ajunge la întreaga organizație pentru a fi sancționată și destructurată, mai ales că nu era o organizare dirijată de cineva anume, era o coordonare colectivă, locală. În 19 decembrie 1989 eram la Bacău, unde aveam la sediul Secției Miniere o mașina veche de scris care sigur și aceasta era în evidențele securității cu caracterele specifice, ca toate mașinile de scris urmărite în acea perioadă. Am luat o foaie de șmirghel fin cu care am șlefuit caracterele literelor atât cât am considerat necesar pentru a nu da de bănuit și a nu putea fi depistată mașina de scris cu care s-a tipărit un anumit document, o scrisoare.

Am conceput o scrisoarea către Europa Liberă, în care am prezentat tot ce am văzut și știam, respectiv că hotelul Moldova era ocupat integral de securitate pentru o anumită misiune, că au fost împrăștiați fluturași cu chemarea de a începe o acțiune în Piața Unirii cel puțin din data de 14 decembrie, așa cum am văzut eu, acțiune care nu s-a mai putut ține, piață fiind ocupată deja de foarte multe echipe de gărzi patriotice, echipate corespunzător și înarmate și că pe blocul din stânga față a hotelului Unirea, sunt arme acoperite cu prelate kaki probabil chiar mitraliere și cu echipe de gărzi patriotice pentru deservirea acestora.

Având în vedere desfășurarea de forțe ale securității, hotelul Moldova plin și o parte în hotelul Unirea, apreciam că de fapt echipele de gărzi patriotice nu erau formate cum se credea și proceda de regulă, din muncitori din întreprinderile locale ci din cadrele de securitate cantonate în Iași.

262

Cronici de familii vrâncene

Nu-mi imaginam cum o să evolueze evenimentele așa încât am făcut un plan ca scrisoarea să fie expediată cât mai repede spre postul de radio, Europa Liberă. Aveam în vedere pentru expedierea scrisorii pe colegul meu de facultate grec, Vlahos Dimitris, om de încredere, care la Atena coordona activitatea de forajul și exploatarea sondelor de gaze din Grecia și care venea des în România pentru procurarea de instalații și scule de foraj și de fiecare dată mă căuta.

Inginerul Vlahos Dimitris venise în România din copilărie, din anul 1948 cu o soră mai mare și un frate mai mic, refugiați în urma războiului civil din Grecia. Au locuit în România în mai multe locații ca refugiați și prin 1956 s-au localizat la Moinești. Cu Dimitris, Takis cum îi spuneam noi cunoscuții, am fost coleg din 1959 la Facultatea de Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze ca bursieri de întreprindere și el lucrase înainte de facultate la sectorul Centrale Termice din cadrul Schelei de Extracție Moinești. Cu inginerul Vlahos Dimitris aveam și un alt fel de legătură, înainte să plece în Statele Unite cu familia, în anul 1968, l-a botezat pe fiul meu Marius-Ciprian, ca naș.

A doua variantă era să predau scrisoarea doctorului Vlad Bejan și prin legăturile lui și ale colaboratorilor săi să o trimită la postul de radio Europa Liberă.

Evenimentele se precipitau, radio Europa Liberă ne informa cu situația de la Timișoara, dar nici o vorbă despre Iași. Chiar dacă ar fi fost gândită în acest fel acțiunea și nu ar fi ieșit atât de bine, întreaga capacitate organizatorică și de acțiune a Securității a fost mobilizată la Iași, iar evenimentele au început și s-au derulat printr-o întâmplare fericită, pedepsirea pastorul László Tőkés, la Timișoara. Dacă revolta nu s-ar fi generalizat cu finalitatea cunoscută, ar fi căzut multe capete de la Securitate pentru inabilitățile din această acțiune.

Pe data de 20 decembrie 1989, de dimineață, am invitat și m-a vizitat la sediul Secției Inspecției Minier Geologice, fiica mea Dana, studentă la Iași care era în vacanță. Datorită evenimentelor anunțate, studenții din toată țara au primit vacanță cu o săptămână mai devreme, pentru a nu fi atrași și a se organiza pentru evenimentele anunțate.

263

Cronici de familii vrâncene

Pentru că la sediul Secției Geologice, foarte rar ne vizita cineva, nu mă temeam, aveam scrisoarea pe masa de lucru, lângă mașina de scris. Aveam încredere în fiica mea și voiam să cunosc și părerea ei. Când și-a aruncat ochii pe scrisoare și când a citit a rămas înmărmurită. Și-a ațintit ochii mari asupra mea și m-a întrebat dacă eu sunt conștient de ceea ce fac și dacă m-am gândit și la repercusiuni, atât asupra mea cât și asupra familiei.

Am încercat să o liniștesc, că totul este sub control și că nu se poate întâmpla nimic deosebit. Cum focul ardea în sobă, fiind decembrie, a rupt scrisoarea și a aruncat-o pe foc înainte ca eu să mai pot interveni cu ceva. Deși nu mai aveam nici o copie, am hotărât ca a doua zi să concep o altă scrisoare cu același conținut.

Seara, acasă, după terminarea emisiunii la televizor, la ora 22,30 ascultam radio Europa Liberă. De data aceasta bruiajul era mai puternic, dar tot am primit informații importante.

Se simțea și din informațiile trunchiate de la televizor, dar mai ales de la Europa Liberă că situația este deosebită, că și în alte zone sunt acțiuni de susținere a demonstrațiilor de la Timișoara, despre Iași nu se spunea nimic, era totul sub un control riguros așa cum știam, dar păgubitor pentru sistem.

A doua zi la birou, pe 21 decembrie, fiica mea m-a vizitat din nou, m-a chestionat dacă nu cumva am mai făcut vreo prostie, însă nu m-a spus soției acasă, așa încât evenimentul a rămas un secret al nostru, cu condiția să nu recidivez. Seara la televizor, s-a anunțat pentru a doua zi o mare demonstrație la București, pentru a înfiera acțiunile destabilizatoare de la Timișoara a unor forțe criminale străine.

I. ÎN SLUJBA REVOLUȚIEI DIN 1989.

EVENIMENTELE DE LA BACAU La birou nu aveam televizor, însă știind de acțiunea programată la București, am deschis radioul, un aparat vechi și ascultam desfășurarea evenimentelor. Acțiunea de la București, a avut un deznodământ neașteptat pentru sistem, în timpul discursului lui Nicolae Ceaușescu. Pe la prânz, pe 22

264

Cronici de familii vrâncene

decembrie 1989, a apărut știrea că Nicolae Ceaușescu a părăsit Comitetul Central și a fugit cu un elicopter. Din istorie știam că astfel de evenimente de revoltă se lasă cu acțiuni în forță și distrugeri, citisem undeva despre psihologia mulțimilor.

Acum, detașat de acele evenimente, amintesc câteva caracteristici citite undeva, de care ar trebui să țină cont unii conducători de state nepopulari și nu numai: - Masele, la fel ca popoarele primitive, nu admit obstacole între dorințele lor, gloata dă sentimentul unei puteri irezistibile; - Impulsurile maselor pot fi generoase și pline de fapte eroice sau de lașitate, la mase dispare instinctul de conservare ; - Pentru individul integrat maselor, noțiunea de imposibil nu există, dispare sentimentul de frică; - Individul din mulțime, la cea dintâi sugestie de jaf sau omor etc. trece la acțiune fără remușcări; - Individul în mulțime, la fel ca toată mulțimea, nu judecă cu creierul ci cu măduva spinării, spun psihologii; - Masele nu suportă sa fie contrazise și acționează, spontan; - Autoritarismul și intoleranța manifestate sunt trăsături generale, reprezintă o caracteristică a mulțimilor revoltate; - Masele nu au etică, dar pot avea și un grad înalt de moralitate. * Deci, dacă conducătorul a fugit, masele dau frâu liber violențelor, abuzurilor, intoleranței și răzbunărilor. În aceste condiții am gândit ce este bine să fac și am hotărât să plec imediat la Comitetul județean de partid și Consiliul Județean, nu departe, la trei patru minute de mers pe jos, instituții care se află în aceiași clădire și cunoșteam bine personalul de la intrarea din spatele clădirii.

Am intrat la Comitetul Județean de partid Bacău, am aflat de la portar că tot personalul părăsise clădirea și am cerut acestuia, se pare îl chemă Chiriac, probabil trăiește, să ia cheile, să încuie birourile și să nu mai știe de ele. Acesta s-a conformat. După circa un sfert de oră sau mai puțin, au apărut în fața sediului câteva persoane, mai târziu am aflat că una din persoane era actorul de la Teatrul Bacovia din Bacău pe nume Gheorghe Geo Popa și cu alți câțiva colegi, care se găseau la masă la restaurantul Bistrița de vizavi și au intrat pe ușa din

265

Cronici de familii vrâncene

față. Între timp au început să apară mai multă lume în fața clădirii care scandau: „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatorul!” și chiar „Jos comunismul!”. Știam că la etaj, pe hol, erau mai multe portrete cu Nicolae Ceaușescu și cu Elena, folosite în diverse ocazii și am cerut portarului să le scoată afară din clădire pe ușa principală, unde era adunată deja mulțimea. La vederea portretelor a izbucnit un strigăt de furie și izbândă cum nu mai auzisem. Tablourile au fost smulse, purtate cu furie de mulțime și călcate în picioare.

Mai mulți participanți furioși, au intrat în clădire și au încercat să deschidă ușile la birouri, însă nu au reușit, erau uși masive încuiate. În fața sediului s-a adunat tot mai multă lume și am cerut portarului Chiriac, să se scoată și tablourile mari de circa patru metri, care au fost scoase pe lat pentru a încăpea pe ușa principală. Și de această dată au izbucnit urlete și răcnete și cu furie oarbă, trăgeau de panouri unii lovindu-se, iar alții le călcau în picioare. Intre timp s-a adus o stație de amplificare de un operator de la cinematograful „Muncitorul” din apropiere, pe nume se pare Lucaveschi și au început să ia cuvântul pe rând mai mulți participanți, care apreciind evenimentele, cereau jos Ceaușescu tiranul, libertate și alegeri libere. A luat cuvântul și actorul Gheorghe Geo Popa și alți câțiva printre care și o persoană pe care am cunoscut-o mai târziu, un scriitor care a ajuns și Președinte al Comitetului de Cultură și Artă al Județului Bacău pe nume Petru Cimpoeșu. Am luat și eu cuvântul și am precizat că mai întâi trebuie să ne calmăm, să acționăm pentru asigurarea ordinii și disciplinei, a hranei pentru populație în condiții normale și îndestulătoare, să menținem întreprinderile în funcțiune pentru că sunt ale noastre. Cineva ceruse să le închidem și să dăm directorii afară, lucru care s-a întâmplat în câteva locuri. Am propus instituirea unei conduceri provizorii care să preia coordonarea acțiunilor următoare, conducere ce va fi anunțată prin presă pentru a fi cunoscută de populație.

La un moment dat, a apărut și Viorel Hrebenciuc, activist în cadrul Comitetului Județean de Partid, la Comisia Economică, care părăsise sediul cu puțin timp în urmă, după anunțul fugii lui Nicolae Ceaușescu, se pare chemat de actorul

266

Cronici de familii vrâncene

Gheorghe Geo Popa care începuse să se detașeze ca lider al acțiunii spontane din fața sediului de partid.

Viorel Hrebenciuc venise prin transfer, la Comitetul Județean PCR Bacău, la Comisia Economică, de la Comisia Economică a municipiului Bacău după plecarea mea din 1982.

Economist de profesie, a devenit la Comitetul Județean de Partid repede o persoană cu notorietate, care se făcuse cunoscut, prin câteva acțiuni, nu din cele mai lăudabile.

Benzina și motorina pentru autoturismele proprietate personală se raționalizase cu ceva timp în urmă, se asigurau 20 litri pentru fiecare proprietar de autoturism. Viorel Hrebenciuc, cu tupeu-i caracteristic și cu știrea probabil a secretarului cu probleme economice, care se schimbase între timp, nu mai era inginerul Radu Manoliu, instituise o cantitate de câteva tone de benzină și motorină, depozitate la stațiile PECO din oraș, pe care o gestiona abuziv și o repartiza chiar el Viorel Hrebenciuc, la persoanele cunoscute, printr-un telefon la stațiile PECO. Acum, aici, la acest eveniment, se regăseau persoane de la diferite instituții de stat și întreprinderi. Cred că în Bacău nu era persoană mai importantă, care să nu-l cunoască și să nu apeleze la bunăvoința lui Viorel Hrebenciuc. Deși, mi se părea nedrept, dar și eu am apelat de câteva ori, mai ales atunci când plecam în concediu prin țară sau afară și aveam nevoi de mai multă benzină.

Viorel Hrebenciuc era un mare tupeist cum îl etichetam noi cunoscuții și nu numai. El era cel care solicita de la Întreprinderea de Industria Cărnii din Bacău, pachete de carne, atunci când se manifesta criza de pe piață a acestui produs, pachetele erau pentru cei veniți în vizită și control de la centru și le înmâna la plecare. Ca unul care am lucrat la Comisia Economică 15 ani, pot declara cu mâna pe inimă, că niciodată eu sau alți colegi cunoscuți, cu care am lucrat, nu au procedat așa cum proceda Viorel Hrebenciuc.

De multe ori mi-am pus întrebarea mai târziu, de ce se spuneau atâtea și se mai spune încă și acum, despre abuzurile unora care lucrau la partid, dar după ce am cunoscut acțiunile lui Viorel Hrebenciuc, mi-am dat seama că sunt adevăruri care lezează și pe cei care au fost corecți. Pentru

267

Cronici de familii vrâncene

unul ca el, a fost întinată activitatea celor mai mulți specialiști, care așa cum i-am cunoscut eu au fost corecți.

Cred că actorul Gheorghe Geo Popa, îl cunoștea din același motiv, l-a sunat și l-a chemat, știind că este bun cunoscător al treburilor din județ, fiind un bun combinator. Deși plecase din sediu la prânz, la anunțarea știrii că Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe sediu CC al PCR, s-a întors jovial să se pună la dispoziție pentru coordonarea activităților viitoare.

Am constatat cu această ocazie, că era bine cunoscut de mai mulți participanți la revoluție, să o numesc așa, cel puțin la Bacău așa a fost. Intre timp, se pare că actorul Gheorghe Geo Popa instituise deja o gardă la ușa principală și nu se mai dădea drumul la toți înăuntru.

Pentru că se începuse completarea a tot felul de liste pe holuri, pentru o conducere provizorie, am cerut portarului pe care numai eu îl știam, să deschidă o sală de ședințe la etaj. Au intrat în sală mai mulți participanți și unii mai guralivi strigau și completau liste, unii s-au urcat chiar în picioare pe masă pentru a se face auziți mai ușor.

După o discuție cu Viorel Hrebenciuc, actorul Gheorghe Geo Popa care devenise popular și se detașase în lider, fiind cunoscut probabil și de la spectacolele de la teatru, a luat inițiativa și a început completarea unei liste cu cei care ar putea face parte dintr-un Consiliu provizoriu pentru coordonarea activităților, persoane care să fie și cunoscători ai județului și ai activităților economice și sociale.

Deși se crease un mare vacarm, Gheorghe Geo Popa s-a ridicat și el în picioare pe masă și a completat o listă cu circa 20 de persoane. Au mai fost câteva liste și cu scandal sau unificat, s-a completat o listă de către actorul Gheorghe Geo Popa până la 23-25 persoane. Printre cei cooptați pe noua lista a lui Geo Popa, care nu mă cunoștea, am fost și eu trecut, se pare că la propunerea lui Viorel Hrebenciuc care mă cunoștea bine din activitatea economică anterioară. Nu am cerut nimănui să fiu trecut pe listă, însă am acceptat convins fiind că aș putea fi de ajutor în această situație incertă. În timp ce se desfășurau acțiunile amintite, am remarcat un tânăr foarte curajos, căruia nu-i mai rețin numele, se pare profesor de educație fizică, de loc din localitatea

268

Cronici de familii vrâncene

Răcăciuni și care în toiul evenimentelor s-a urcat pe acoperișul sediului Comitetului Județean, riscând să alunece și să cadă, a desprins steagul cu stema republicii pe care a decupat-o, iar apoi și l-a legat împrejurul pieptului. A purtat steagul în jurul pieptului câteva săptămâni, devenind o persoană cunoscută la care se putea apela pentru rezolvarea unor diverse probleme.

Târziu, spre ora 21, în seara de 22 decembrie, unii participanții au început să se retragă, iar cei de pe listă am rămas în sala de ședințe pentru a clarifica situația organizatorică. Seara la televizor, chiar Ion Iliescu cerea ca în teritoriu să se organizeze conduceri provizorii pentru coordonarea acțiunilor post revoluționare.

La propunerea lui Viorel Hrebenciuc, secondat de actorul Geo Popa, de aceasta dată s-a trecut la organizarea echipei cuprinsă în listă. Aici erau cuprinși ca membri, salariați de la Întreprinderea de Avioane, Întreprinderea de Mașini Unelte, Întreprinderea Metalurgică, Combinatul de Prelucrarea Lemnului din Bacău (CPL), Întreprinderea Poligrafica Bacău, ziaristul Enache de la ziarul județean „Steagul Roșu”, precum și de la unele Instituții de cultură, de la armată etc. Viorel Hrebenciuc, datorită „notorietății” amintite, devenise de această dată, un al doilea lider acceptat de mulțime, alături de actorul Gheorghe Geo Popa. El a propus ca persoanele din lista acceptată să facă parte din Comitetul Provizoriu al Revoluționarilor, respectiv Consiliul Județean al Frontului Salvării Naționale, FSN Bacău, cu activitate periodică la nevoie și lunar în rest. S-a propus constituirea și a unui Birou Executiv dintre membrii Consiliului Județean al FSN, format din șapte persoane cu activitate permanentă. În Biroul Executiv au fost propuși direct pe funcții și aprobați de Consiliul Județean FSN următorii: actorul Gheorghe Geo Popa, în calitate de președinte al Consiliului Județean și al Biroului Executiv, Viorel Hrebenciuc ca vicepreședinte cu probleme economice, subsemnatul Corneliu Bălan ca vicepreședinte cu probleme organizatorice, profesorul Viorel Savin, ca vicepreședinte cu probleme de Învățământ și Cultură, colonelul de armată se pare pe nume Palade, ca vicepreședinte cu probleme speciale, armatăpoliție, etc.

269

Cronici de familii vrâncene

Biroul Executiv a intrat în activitate permanentă imediat, cu întâlniri zilnice și ori de câte ori era nevoie pentru rezolvarea problemelor curente ce apăreau la nivel local și teritorial, întocmindu-se procese verbale de ședință.

Nu cunosc unde au rămas și unde se mai află documentele întocmite în ședințele de Birou. Am aflat pe data de 17 ianuarie 2020, de la actorul Gheorghe Geo Popa, că ar fi predate la biroul de arhivă, la Consiliul Județean Bacău. În data de 23 decembrie 1989, în sediul Comitetului Județean FSN, l-am întâlnit pe redactorul Enache și Ciprian dacă îmi mai aduc bine aminte prenumele, de la ziarul „Steagul Roșu” care m-a consultat dacă ziarul local ar putea purta denumirea pe viitor de „Deșteptarea” și am fost de acord, denumire ce se păstrează și în prezent. Încă de a doua zi a apărut ziarul „Deșteptarea”, care a prezentat desfășurarea evenimentelor și a informat cetățenii cu activitatea Biroului Executiv al Consiliului Județean FSN. Redactorul Enache era invitat permanent la ședințele Biroului Executiv.

Pentru cuprinderea acțiunilor pe fiecare domeniu, au fost constituite și secții pe probleme, cu mai mulți membri, de regulă dintre cei din Consiliul Județean al FSN, fiind stabiliți și aprobați nominal și șefii de secții. La secția organizatorică care aparținea de activitatea mea ca vicepreședinte cu probleme organizatorice, a fost propus și aprobat ca șef de secție, Nistor Vasile, CTC-ist la Întreprinderea de Mașini Unelte Bacău, care a ajuns deputat FSN, senator PD și Secretar de stat în administrație. De la celelalte secții nu-mi mai amintesc. În prima seară, nu mai rețin cine a făcut propunerea ca membrii Consiliului Județean să primească revolvere din dotarea armatei, pentru a fi în siguranță în caz de nevoie. Mam opus și am cerut domnului colonel care era membru al Biroului Executiv și al Consiliului Județean FSN, să răspundă și să organizeze dânsul, echipe de militari în termen, pe timp de zi și de noapte, pentru paza sediului și eventual pentru unele intervenții în teren. Acum, după treizeci de ani, cred că a fost o măsură înțeleaptă interzicerea înarmării unor revoluționari, au murit mulți participanți la revoluție, în mai multe locuri din țară, din cauza unor alarme false, unele chiar transmise prin televizor, urmare a înarmării unor revoluționari,

270

Cronici de familii vrâncene

care nu erau riguros plasați sub o disciplină riguroasă, privind folosirea corecta a armamentului din dotarea provizorie. Întrucât se perindau prin sediul, un număr mare de cetățeni, cu treabă și fără treabă, pentru a nu perturba activitatea din sediul Consiliului Județean al FSN, s-a propus și aprobat, un șef coordonator al activității de paza și ordine în persoana numitului Gringo, de etnie țigan, care era o persoană ce s-a detașat ca lider în activitatea de pază și ordine.

Unii membrii ai Consiliului Județean și șefii unor secții, au început să transmită indicații și acțiuni în afară, în teritoriu și la întreprinderi, care nu erau justificate și în concordanță cu activitatea și măsurile stabilite și adoptate de Biroul Executiv și Consiliului Județean FSN. S-a stabilit în Biroul Executiv, ca persoanele implicate în activitatea Biroului Executiv și a Consiliului Județean al FSN, să primească legitimații imprimate la Întreprinderea Poligrafică Bacău. Au fost emise fără control, un număr mare de legitimații, aș putea să le apreciez ilegale, care erau folosite în diverse locuri, de unii din cei care intrase în posesia lor, pentru a da indicații și a transmite măsuri nediscutate și aprobate de către Biroul Executiv și Consiliului Județean al FSN Bacău.

S-a ajuns la situația când au fost stabilite și impuse măsuri de reorganizare a activităților economice, eliberarea din funcții a unor cadre de conducere și chiar propuneri de desființare a unor unități economice. Am făcut propunerea și Biroul Executiv a aprobat, anularea tuturor legitimațiilor anterioare și eliberarea unor noi legitimații, care să fie semnate și stampilate de Președintele Biroului Executiv respectiv de Gheorghe Geo Popa. Astfel s-a reușit stoparea ingerințelor în activitatea instituțiilor, întreprinderilor industriale și agricole din județ a unor persoane neautorizate. S-a stabilit ca toate acțiunile propuse să fie cunoscute și aprobate de către Biroul Executiv al Consiliului Județean al FSN Bacău.

Activitatea Biroului Executiv al Consiliului Județean al FSN s-a desfășurat non stop o perioada de circa două luni. În primele două nopți, unii dintre membrii biroului printre care și eu, am dormit în birouri pe mase, pentru a acționa imediat operativ, asupra situațiilor și măsurilor urgente ce trebuiau adoptate.

271

Cronici de familii vrâncene

La un moment dat s-a dat alarma, că sursa de apă a municipiului Bacău a fost contaminată. Având la dispoziție și o unitate militară în subordinea colonelului Palade, s-a intervenit și s-a dovedit ca fiind o alarmă falsă. A rămas totuși de pază, prin rotație la rezervoarele de apă, o grupă de militari pentru orice eventualitate. În noaptea de 23 spre 24 decembrie în jurul orelor 2, sa auzit un foc de armă care a fost tras de un militar ce asigura protecția și paza la Comitetul Județean FSN. S-a lămurit incidentul în circa o oră. O persoană cazată la etajul VII al hotelului Decebal din apropiere, s-a trezit în jurul orei 2,00 și a ieșit în balcon să fumeze o țigară. Când trăgea din țigară se aprindea și respectiv se stingea ceea ce a fost interpretat ca un semnal luminos pentru o intervenție necunoscută și neautorizată. Din exces de zel, un militar care a observat fapta, fără a mai anunța și alarma superiorul a tras pe direcția semnalului luminos. Proiectilul nu și-a atins ținta, dar l-a determinat pe împătimitul fumător, să tragă în retragere nevătămat, dar speriat și cu învățătură de minte.

J. ÎNTOARCEREA LA PROFESIE Convins că nu se mai poate întâmpla nimic deosebit la nivelul județului, dar și dezgustat de unele abuzuri ale unor persoane din conducere, după ce am avertizat într-o ședință a Consiliului Județean al FSN despre unele aspecte grave, în jurul datei de 1 februarie 1990, m-am retras din această activitate. Așadar m-am dedicat numai activității profesionale, în cadrul Inspecției Minier Geologice, Secția Bacău, deci în activitatea specifică de control și coordonare a exploatării raționale a zăcămintelor de substanțe minerale utile din județul Bacău și întreaga Moldova.

Pot aprecia totuși, fără a fi lipsit de modestie, că și prin contribuția personală, revoluția din decembrie 1989 la Bacău, s-a desfășurat relativ pașnic fără incidente deosebite.

După retragerea din Consiliul și Biroul Executiv FSN, treceam totuși aproape zilnic pe acolo. Viorel Hrebenciuc se instalase în biroul fostului Prim Secretar, se pare că fusese între timp numit prefect de către premierul Petre Roman și de

272

Cronici de familii vrâncene

către Președintele FSN, Ion Iliescu, cu care vorbea aproape zilnic la telefon. Întruna din zile, îmi amintesc, era în perioada mișcărilor minerilor din Valea Jiului, l-a sunat pe Ion Iliescu, în prezența mea și i-a cerut să ia măsuri cu Petre Roman, căruia îi aducea niște acuzații grave. La sediul Consiliului Județean al FSN, la Viorel Hrebenciuc, l-am întâlnit și pe Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, cu care probabil se consulta asupra organizării unor acțiuni. Au fost atrași și mobilizați și mineri de la Comănești pentru unele deplasări la București.

Fiind angrenat în activitatea Biroului Executiv și a Consiliului Județean al FSN Bacău, o bună perioadă de timp, 22 decembrie 1989-1 februarie 1990, nu am mai avut contact cu Iașiul, respectiv cu doctorul Vlad Bejan. După părăsirea Biroului Executiv al FSN Bacău, o primă deplasare am făcut-o la Iași, la începutul lunii februarie, la Stațiunea de exploatarea apelor minerale prin sonde, Nicolina. Cu această ocazie am aflat că doctorul Vlad Bejan nu s-a implicat în activitatea FSN Iași, însă a înființat Partidul Frontul Popular din Moldova în ianuarie 1990, partid care, a fost înscris în registrul partidelor politice din Romania, registru care în acea perioadă cuprindea circa 50 partide noi la nivel național.

K. IMPLICAREA ÎN ACTIVITATEA POLITICĂ Din informațiile prezentate la televizor, în legătură cu evenimentele de la Târgu Mureș, am aflat despre înființarea la începutul anului 1990, a Uniunii Culturale Vatra Românească, ca reacție a apariției UDMR, avândul în frunte ca președinte, pe omul de cultura, pictorul și patriotul român Radu Ciontea. În 15 martie 1990 la Brașov, în timpul evenimentelor de la Târgu Mureș, a luat ființă Partidul de Uniune Națională a Românilor din Transilvania PUNRT, ca expresie politică a Uniunii Culturale Vatra Românească, având ca președinte pe inginerul Constantin Ivasiuc din Brașov. În vara anului 1990, cu un grup de cunoștințe, printre care inginerii Vasile Melian și Bucur Constantin, inspectori în cadrul Inspectoratului în Construcții din Bacău, am inițiat, constituit și organizat, Filiala din Bacău, a Uniunii Culturale Vatra Românească, pe care am condus-o ca președinte și prin

273

Cronici de familii vrâncene

care am organizat acțiuni în teritoriu, pentru cunoașterea și punerea în valoare a patrimoniului național cultural și păstrarea identității naționale.

De la doctorul Vlad Bejan, am aflat mai târziu că în noiembrie 1990 la Cluj, Convenția Națională a PUNRT-ului a cărui președinte devenise profesorul universitar Alexandru Crișan din Cluj, a fuzionat cu Partidul Frontul Popular din Moldova de la Iași, a cărui președinte era doctorul Vlad Bejan.

Noul partid, a luat denumirea de Partidul Unității Naționale Române, iar doctorul Vlad Bejan devine prim vicepreședinte al partidului cu un nou statut și program politic, aprobate de Convenția Națională a partidului. În prima parte a anului 1991, cu același grup de inițiativă inginerii Vasile Melian și Bucur Constantin, dar și cu inginerul Ion Palade de la întreprinderea de Avioane Bacău și cu alții, am luat legătura cu cei din conducerea PUNR-ului, inclusiv cu doctorul Vlad Bejan și am înființat în județul Bacău, Filiala județeană a Partidului Unității Naționale Române PUNR, al cărui președinte am fost ales din 1992 și în continuare până în anul 2006 când PUNR a fuzionat cu Partidul Conservator și practic a dispărut după scena politică.

După constituirea Filialei Județene a PUNR, am acționat în municipiile, orașele și comunele județului pentru organizarea filialelor în fiecare localitate, alegerea organelor de conducere și implicarea în viața politică locală. În luna februarie a anului 1992, PUNR, ca organizație politică a participat la alegerile locale, obținând pentru Filiala Județeană Bacău, un număr important de mandate de consilieri în consiliile locale comunale, orășenești, municipale și județean. Personal, am candidat, am fost ales și am activat în calitate de consilier județean până în toamna anului 1992. În cadrul Consiliului Județean, am solicitat ca fiecare consilier ales să primească responsabilități specifice pregătirii și activității sale profesionale și periodic să informeze Consiliul cu rezultatul acțiunilor și măsurile ce se impun a fi aprobate.

Din informările membrilor săi, Consiliul județean a preluat o serie de teme care au fost cuprinse în programele de activitate, iar din analizele realizate au rezultat importante

274

Cronici de familii vrâncene

măsuri pentru îmbunătățirea activității în domeniile economice și sociale analizate din teritoriu.

Pentru Primăria municipiului Bacău, a participat pe lista de candidați la alegeri, din partea PUNR, inginerul Vasile Melian, care, fiind ales, a avut o activitate remarcabilă, apreciată de Consiliul Municipal.

La alegerile parlamentare, din toamna anului 1992, PUNR Filiala Bacău, a candidat cu listă completă la nivelul județului Bacău și a obținut un număr importante de voturi, din partea cetățenilor județului Bacău, circa nouă mii, care au asigurat un mandat de deputat în Parlamentul României, pentru legislatura 1992-1996.

Împreună cu Radu Ciontea, președintele PUNR și doi colegi deputați, profesorul Mircea Crețu (Cluj) stânga și Aurel Dragomir (Covasna) Fiind candidat pe primul loc, am fost ales și validat în octombrie 1992, ca deputat în Parlamentul României din partea PUNR, filiala Bacău, iar în locul meu în Consiliul Județean a fost promovat următorul pe listă, respectiv inginerul Constantin Bucur. Din legislatura următoare 19962000, susținut de mine ca deputat și mai apoi ca expert parlamentar, inginerul Constantin Bucur a fost promovat ca inspector teritorial pe Moldova în cadrul Guvernului României.

Ca parlamentar în perioada 1992-1996, am avut numeroase inițiative și o participare activă la lucrările

275

Cronici de familii vrâncene

Parlamentului. Fiind apreciat, din 1993 și până la fuziunea cu Partidul Conservator în anul 2006, am fost ales, atât ca președinte al filialei Județene Bacău al PUNR, cât și ca vicepreședinte al partidului, la nivel național.

Fiind un susținător activ al alianței dintre PUNR și PDAR, am participat în 19 decembrie 1995, la parafarea Protocolului de alianță dintre cele două formațiuni politice la Sarmisegetuza, fiind constituit Blocul Unității Naționale Române BUN, a cărui vicepreședinte am fost ales. În această perioadă prodigioasă am activat și în cadrul unor organizații social-culturale prin contacte periodice astfel cum ar fi la Uniunea Culturală Vatra Romanesca al cărei președinte devenise doctorul Zeno Opriș de la Târgu Mureș, Societatea Culturală Plai Mioritic, al cărei președinte pentru Republica Moldova era regretatul poet național român Grigore Vieru, Ginta Latină al cărui președinte era doctorul Vlad Bejan, veche cunoștință și colaborator, Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina al cărei președinte era Nicolae-Radu P. Halippa, fiul renumitului patriot român Pantelimon Halippa, cel care a avut un rol hotărâtor în Parlamentul Republicii Moldova, pentru unirea cu România în 27 martie/9 aprilie 1918, Societatea Cultural-Patriotică Avram Iancu al cărui vicepreședinte era colegul meu de parlament de la Târgu Mureș, deputatul Lazăr Lădariu, etc. În anul 1994, împreună cu un grup de patrioți romani, doctorul Zeno Opriș, doctorul Vlad Bejan, poetul Grigore Vieru, poeta Leonida Lari deputat în Parlamentul României, profesorul Petre Țurlea, scriitor și deputat în Parlamentul României și alți membrii din cadrul unor organizații din țară, și din afară: Republica Moldova, Serbia, Canada, Lituania, Rusia, Bulgaria etc, am constituit în România, Forumul Organizațiilor Cultural-Științifice și Sociale Românești FOR, pentru care s-a întocmit statutul și programul de acțiuni aprobate de adunarea generală. În Adunarea Generală a organizațiilor componente, la propunerea profesorului Valentin Borda, președintele filialei București a Uniunii Vatra Românească și vicepreședinte la nivel național, susținut și de scriitorul patriot Grigore Vieru, Adunarea Generală din 5 noiembrie 1994, a asociațiilor

276

Cronici de familii vrâncene

prezente la constituire în număr de 38, prin reprezentanții acestora, din care 21 din țară și celelalte din Moldova, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Rusia, Lituania, Canada etc, am fost ales ca președinte al Forumului Organizațiilor Cultural Științifice și Sociale Românești FOR. Acesta a fost aprobat și înregistrat în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor de către Tribunalul Municipiului București din luna ianuarie 1995.

Deși cu întârziere, ca de obicei, dezbaterea și aprobarea Bugetului de Stat în Parlamentul României, pentru anul bugetar 1995, a început după data de 1 ianuarie. Biroul Executiv al Forumului Organizațiilor Cultural-Științifice și Sociale Românești, FOR, prin parlamentarii care se regăseau în conducere, respectiv, Corneliu Bălan președinte, Leonida Lari, vicepreședinte și Țurlea Petre membru, am făcut intervenții și propuneri la Comisiile de buget finanțe din cele două camere, la ministerul de finanțe și la guvern, prezentând și programul de acțiuni aprobat de FOR. În final, prin art. 41, aliniatul 3 din Bugetul de Stat pe anul 1995, s-a aprobat transferul de la Bugetul de Stat prin Bugetul Secretariatului General al Guvernului, a unei sume de 4,3 miliarde lei, pentru acțiunile planificare de către organizațiile componente. Tot prin Legea Bugetului de Stat pe anul 1995 la același art. 41, la aliniatul 1, s-a aprobat și finanțarea acțiunilor organizațiilor cetățenilor minorităților naționale din România și în special UDMR, în sumă de 2,83 miliarde lei.

Am predat la Secretariatul General al Guvernului, programul de acțiuni aprobat de FOR, și cu toate insistențele și intervențiile noastre, Viorel Hrebenciuc, secretarul general al guvernului la acea dată, nu a supus Guvernului aprobarea sumelor pentru finanțarea acțiunilor programate. Deși pentru prima dată în istoria României, asociațiile românești din țară și din țările limitrofe și nu numai, s-au regăsit într-o coordonare unitară, combinatori politici aflați la butoanele țării, Guvern, Viorel Hrebenciuc, Parlament, Adrian Năstase și Președinție Ion Iliescu, au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a stopa activitatea românismului. Din câte l-am cunoscut pe Viorel Hrebenciuc, cred că el a fost cel care i-a influențat pe Adrian Năstase și pe Ion Iliescu să nu sprijine activitatea FOR, considerând că ar fi un câștig politic pentru PUNR.

277

Cronici de familii vrâncene

Discriminatoriu, pentru sprijinirea activității cetățenilor minorităților naționale din România, pentru UDMR, s-au alocat în totalitate sumele cuprinse în buget și chiar suplimentar. În același articolul 41, alineatul 3, din Bugetul de Stat pe anul 1995, s-a prevăzut pentru promovarea imaginii și intereselor românești peste hotare, transferuri de la Bugetul de Stat prin Secretariatul General al Guvernului în sumă de 1,5 miliarde lei. Am aflat că o parte importantă din această sumă, dirijată de combinatorul Viorel Hrebenciuc, a fost folosită pentru tipărirea unor pliante și albume fotografice foarte scumpe. Unde or fi ajuns banii folosiți de guvern nu am putut afla? Din cât l-am cunoscut anterior pe Viorel Hrebenciuc cred că mulți bani au luat alte căi... Viorel Hrebenciuc, știa că eu nu agream și nu am fost de acord cu acțiunile și abuzurile sale anterioare, din care, pe unele le-am criticat și în Parlament și probabil și pentru aceasta a sabotat acțiunea FOR.

O ședință de dezbatere a Bugetului de Stat pe anul 1995, a partidelor aflate la guvernare, PDSR, PUNR, PRM, PSM primul din stânga, lângă scriitorul și ziaristul Lazăr Lădariu Pentru a nu rămâne la nivel de afirmație, cele prezentate, au fost date publicității, odată cu documentele din activitatea parlamentară personală a subsemnatului, precum și

278

Cronici de familii vrâncene

în documentele prin care s-a intervenit la instituțiile amintite ale Statului Român, care au rămas fără răspuns.

Este adevărat că și poetul Adrian Păunescu, fost senator în Parlamentul României, care se dorea subiectiv privind, la butoanele acțiunilor pentru asociațiile românilor din interior și exterior, a avut unele intervenții la instituțiile amintite, cu repercusiuni negative asupra finanțării activităților FOR. Din întreaga suma de 4,3 miliarde de lei aprobată prin Bugetul de Stat, s-a folosit în anul 1995 circa 400 milioane lei pentru Congresul Spiritualității de la Herculane, o acțiune punctuală, coordonată de poetul și senatorul Adrian Păunescu, care avea loc anual, acțiune care era cuprinsă și în programul FOR, în forma de organizare dorită de poet.

Deși personal, l-am cunoscut și apreciat pe Adrian Păunescu, cred că a fost și rămâne un mare poet, însă atitudinea lui ca senator, dar și ca om și în special în ce privesc acțiunile pentru organizațiile și asociațiile românilor din interior și exterior, dintr-un sentiment de orgoliu personal de neînțeles sau prost înțeles, că nu este el cel care primește laude și aprecieri pentru toate aceste activități, a acționat împotrivă. Rezultă acest lucru mai pregnant din materialele care au fost prezentate în legătură cu această temă în documentarul activității parlamentare personale. În activitatea parlamentară, nu am ținut cont de formațiunea politică căreia aparține fiecare deputat și senator, am avut în vedere că persoana respectivă a ajuns în Parlamentul României fiind ales și reprezentând un segment din populația României, care se bucură de aceleași drepturi și obligații ca orice cetățean. Am avut în vedere, numai activitatea și poziția respectivului parlamentar față de interesele majore ale țării și ale cetățenilor săi.

Am avut relații cordiale și de respect reciproc în abordarea unor teme importante din activitatea parlamentară și guvernamentală cu personalități importante din politica României așa cum ar fi: cu domnul Ion Rațiu, PNȚCD care era o persoana jovială, respectoasă, educată și cu mult bun simț, cu domnul profesor Gabriel Țepelea, PNȚCD, care am aflat mai târziu că a fost prizonier în Rusia în același lagăr Oranki din Siberia cu tatăl meu, Ioan V. Bălan și cu unchiul meu,

279

Cronici de familii vrâncene

profesorul emerit Neculai V. Bălan. Cu domnul președinte Radu Câmpeanu (PNL), am abordat probleme importante pentru politica din țară și la propunerea dânsului care dorea o alianță cu BUN (alianța parafată la Sarmisegetuza dintre PUNR și PDAR), m-am întâlnit de mai multe ori chiar și la biroul său de acasă. Cu domnul Mircea Drug, relațiile au fost foarte apropiate, cordiale, mai ales, că la un moment dat, neam regăsit în aceiași alianță politică. La fel a fost și cu domnul Victor Surdu, fost ministru al Agriculturii, președintele PDAR cu care am realizat, alianța politică parafată la Sarmisegetuza în dec 1995, când a fost creat Blocul Unității Naționale BUN, al cărui vicepreședinte am fost alături și de marele regizor român domnul, Geo Saizescu, din partea PDAR.

Pregătirea pentru concursul de atletism al deputaților, 2005 Cu domnul Sergiu Cunescu președintele Partidului Social Democrat Român PSDR, fost sportiv de performanță la alpinism, ne-am duelat în sport. La concursul de atletism, organizat la Camera Deputaților în anul 1994, pe distanța de o mie de metri, la care au participat mai mulți parlamentari, indiferent de vârsta, eu am ocupat locul I și domnul Cunescu Sergiu locul secund, eu aveam 55 de ani, iar dânsul avea vârsta de aproape 70 de ani, cinste memoriei lui, a plecat dintre noi în anul 2005, la vârsta de 82 de ani. Mai tinerii noștri colegi, participanți la concurs, de 30-50 de ani au ocupat locuri inferioare iar marea majoritate au abandonat.

280

Cronici de familii vrâncene

Concursul de atletism ne-a apropiat și ne-am întâlnit de mai multe ori pentru a discuta diverse problemele, printre ele fiind și cele politice și de istorie politică. Așa am aflat că tatăl domnului Sergiu Cunescu a fost un apropiat al lui Constantin Titel Petrescu, președintele Partidului Social Democrat Independent, continuatorul Partidului Social Democrat din Transilvania, partid care a fost inițiatorul și cofondatorul coaliției pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Maramureșului și Crișanei cu România, de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. Am discutat cu domnul Sergiu Cunescu, despre necesitatea unui partid social democrat puternic, eventual printr-o alianță sau fuziune cu partide de stânga chiar și cu PDSR, dacă se mai reformează și se curăță de elemente compromise, care au dus partidul într-o altă direcție. Am apreciat atunci, când în anul 2000, Partidul Social Democrat Român PSDR, Sergiu Cunescu, a fuzionat cu Partidul Socialist condus de Tudor Mohora o persoană cu vederi democratice de stânga. La Congresul PSDR din același an 2000, a fost ales președinte executiv al partidului, profesorul Alexandru Atanasiu, fost coleg cu mine la Comisia de muncă din camera Deputaților, iar Sergiu Cunescu a fost ales Președinte onorific al partidului.

Partidul Social Democrat Român, PSDR, în același an 2000, a fuzionat prin absorbție cu PDSR-ul lui Ion Iliescu și Adrian Năstase, rezultând Partidul Social Democrat, PSD-ul din prezent. Prin această fuziune, noul PSD, s-a distanțat de Partidul Comunist și prin aceea că partidul cu care a fuzionat a fost inițiatorul acțiunilor de unire a Transilvaniei, Banatului, Maramureșului și Crișanei cu țara mamă România. Este de remarcat și faptul că fusese deja o formațiune politică, care s-a înregistrat după 1989, a funcționat și s-a declarat ca succesorul și continuatorul Partidului Comunist Român, PCR, care a și dispărut de pe scena politică din România.

Odată cu retragerea fortuită a lui Viorel Hrebenciuc, din activitatea politică, implicat în retrocedări frauduloase și nu numai, a lui Adrian Năstase, condamnat prin două procese instrumentate din umbră și de Traian Băsescu, președintele României la acea dată, și a lui Ion Iliescu, trecut pe linie moartă, PSD s-a mai curățat de influențele nefaste și poate fi

281

Cronici de familii vrâncene

considerat în noua structură, continuatorul Partidului Social Democrat Român cu condiția să se delimiteze și să mai elimine pe unii așa-ziși baroni locali care au creat o imagine nefastă și distorsionată partidului. În Camera Deputaților, a cărei activitate se desfășura la Palatul de la Patriarhie, am activat în cadrul Comisiei de muncă și protecție socială a cărei președinte era profesorul universitar doctor, Atanasiu Alexandru, care a ocupat mai târziu și funcția de ministru al Muncii în guvernul PDSR-PSDR. Ca secretar al comisiei era domnul Dumitru Buzatu, actualul președinte controversat al Consiliului Județean Vaslui.

Din anul 1994, lucrările comisiilor Camerei Deputaților s-au desfășurat la Palatul Parlamentului în urma unei hotărâri a Camerei Deputaților din toamna anului 1993. În primii doi ani de mandat 1993-1994, nu a existat nici o finanțare pentru activitatea birourile parlamentare din teritoriu și numai de la sfârșitul anului 1994, s-a acordat o sumă forfetară destul de mică, care a mai crescut din 1995, când am putut plăti câte două ore un secretar și un consilier.

Din anul 1995, s-a acordat pentru birourile parlamentare din teritoriu și câte o mașină Dacia 1300 pentru care am angajat un șofer pensionar, cu câteva ore săptămâna.

Cu colegii la Comisia de muncă și protecție socială; în centru Dumitru Buzatu, Secretarul Comisiei, 1995 *

282

Cronici de familii vrâncene

În activitatea de deputat, de un real sprijin mi-a fost după aprobarea sumei forfetare pentru activitatea biroului parlamentar din Bacău, pentru a putea fi plătit, inginerul Alexandru Simionescu, fost coleg la Comisia Economică a Comitetului Județean Bacău, pensionar între timp, care cu capacitatea sa de bun observator al evenimentelor politice locale și nu numai, dar și de sinteză, mă informa la sfârșit de săptămână cu toate evenimentele deosebite din județ, dar și de la nivel central ca observator din afară. Astfel, eram la curent cu problemele locale, dar și cu interpretarea de la nivel local ale celor de interes central și național și astfel puteam fi activ în parlament la dezbaterea problemelor puse în discuție și adoptarea unor măsuri pertinente, realiste.

De asemenea, ca secretar al biroului parlamentar cu evidențierea și urmărirea problemelor specifice, a funcționat în toată perioada Liviu Crăciun, care cu meticulozitatea caracteristică, a asigurat o bună evidență a documentelor și urmărirea realizării măsurilor stabilite în urma unor analize. Ca șofer cu două ore pe zi, l-am avut angajat pe Ifrim Emanoil și el pensionar, cunoștință din activitatea anterioară. * Ca fiu credincios și atașat satului natal Lacul Baban și comunei Gura Caliței din județul Vrancea, m-am implicat în realizarea în cadrul comunei a unor obiective de infrastructură, obținând în perioada cât am fost deputat, 1992-1996, aprobarea și finanțarea asfaltării drumului județean de legătură, a comunei Gura Caliței cu șoseaua națională Focșani-București, circa 10 kilometri și construirea unei moderne școli în satul natal Lacul Baban, fiind a cincea școală din România, dotată cu adăpost antiatomic și instalații centralizate pentru funcționarea internetului.

De un real sprijin în aprobarea și finanțarea școlii și urmărirea executării lucrărilor, a fost profesorul de istorie Mihai Momanu, cumnatul meu, director al școlii din Lacul Baban respectiv Gura Caliței, în mai multe perioade, care a ocupat și funcția de Inspector General școlar în cadrul Inspectoratului Județean Vrancea. În perioada cât am fost deputat am obținut și pentru județul Bacău, respectiv municipiul Onești, aprobarea

283

Cronici de familii vrâncene

pentru construirea bibliotecii municipale, fiind a doua bibliotecă din țară, construită în acea perioadă când investițiile în construcții noi au scăzut dramatic.

L. DIN NOU LA ACTIVITATEA PROFESIONALĂ După încheierea mandatului de deputat în anul 1996, am rămas în continuare în Parlamentul României, ca Expert Parlamentar, pe lângă grupul parlamentar PUNR, acționând mai activ și ca Vicepreședinte al PUNR în teritoriu, în organizațiile din țara și în special în cele din Moldova, până în anul 2000 când am ieșit la pensie. Împreună cu soția, care a lucrat ca proiectant, în cadrul Institutului de Proiectări Județean Bacău, am înființat la Bacău, firma de proiectare SC Resmin SRL, firmă care și-a început activitatea concretă, din anul 1997 când a ieșit la pensie soția.

După anul 2000 când am ieșit la pensie, am început și eu activitatea de proiectare, în special pe domeniul instalațiilor de utilizare și distribuții gaze, activitate în legătură cu domeniul pregătirii mele profesionale. Întrucât, la început nu aveam un spațiu corespunzător pentru activitatea firmei, am închiriat un hol de circa 10 metri pătrați din spațiul filialei PUNR Bacău, pentru care ne-am oferit să plătim integral chiria pe întregul spațiu de circa 40 mp, precum și utilitățile necesare.

Sediul SC RESMIN SRL din Bacău, str. Mioriței nr. 68

284

Cronici de familii vrâncene

În februarie 1999, am cumpărat în Bacău un spațiu la parterul unui bloc din strada Mioriței nr. 68, ca sediu pentru firma SC Resmin SRL, cu un credit de la Bancpost Filiala Bacău, care de fiecare dată când se apropia termenul scadent de plată ne suna cu câteva zile înainte pentru a se asigura că avem posibilitatea de a plăti rata. Era perioada când în țară multe împrumuturi nu s-au putut plăti. În cadrul firmei SC Resmin SRL, firmă cu profil de proiectare, am angajat tineri ingineri, instalatori, energeticieni, arhitecți și economiști cu care am executat numeroase proiecte de construcții civile și industriale, clădiri familiale, proiecte de reabilitare a unor clădiri sociale și de învățământ, biserici, atât în județul Bacău cât și în județele limitrofe, Vrancea și Neamț.

Colectivul de proiectanți ai firmei SC Resmin SRL Activitatea nu a fost ușoară, eu nu mai lucrasem în proiectare, însă lipsa mea de experiență a fost suplinită de soție, care a lucrat timp de 30 de ani în proiectare, până la ieșirea la pensie în anul 1997, la un institut prestigios de proiectare, Institutul de Proiectări Județean Bacău. În toată perioada de activitate, ne-am străduit și cred că am și reușit să facem proiecte de calitate și la timp și niciodată, deși au fost și perioade când nu am realizat integral planul valoric, nu am diminuat salariile specialiștilor care au lucrat cointeresați. Au

285

Cronici de familii vrâncene

fost perioade și, nu puține, când am renunțat noi la veniturile proprii și am asigurat salariile integrale ale specialiștilor. Întrucât aveam angajat și un inginer instalator din orașul Târgu Ocna, care făcea zilnic naveta la Bacău pe distanța de 70 km, la sfârșitul anului 2001, am achiziționat la parterul unui bloc din oraș, o garsonieră cu o suprafață de circa 30 m.p. pentru a-i asigura spațiu de lucru corespunzător. În anul 2002, spațiul Filialei Județene a PUNR din Bacău, de circa 40 metri pătrați, din strada Oituz numărul 32, într-o clădire aflată într-un stadiu avansat de degradare, construită numai din cărămidă în anul 1876, a fost scos la vânzare de proprietar, respectiv Termloc Bacău. Întrucât partidul nu avea bani și nici interes, spațiul a fost cumpărat pe persoană fizică de familia mea cu circa zece mii de euro, asigurând gratuit spațiu și pentru activitatea PUNR, dar și pentru noua firmă de proiectare, SC Proiect Serv SRL Bacău.

Noua firmă de proiectare S C Proiect Serv SRL cu patru acționari, tot cu activitate de proiectare, ca și SC Resmin SRL a ocupat spațiul respectiv. Firma a avut o activitate relativ bună și din profitul obținut, după circa zece ani, respectiv în perioada 2013-2014, spațiul a fost reabilitat, modernizat și consolidat, asigurând firmei de proiectare o funcționalitate corespunzătoare activității. În urma unor examene de specialitate, susținute la ANRE București, am obținut mai multe titluri de proiectant autorizat, pe grade de specialitate, în domeniul gazelor naturale, iar din anul 2007 în urma unui examen la MDRT, am obținut și titlul de verificator de proiecte în domeniul instalațiilor de utilizare gaze naturale presiune joasa, pentru rețele de distribuție și racorduri presiune redusă.

Au fost unele lucrări pentru care nu am luat bani, dar nu am diminuat salariile specialiștilor, așa cum este cazul unor instituții de cult (biserici) de exemplu. În prezent una din biserici se apropie de final (2020) și ne mândrim cu ea, este apreciată atât de cetățenii din localitatea Măgura, județul Bacău, dar și de specialiști în domeniu. Fiind apreciat, proiectul ne-a fost solicitat și de un preot dintr-o localitate din județul Neamț, proiect pe care l-am oferit cu multă plăcere.

286

Cronici de familii vrâncene

Cu sentimente de înaltă prețuire și dragoste față de locurile natale, împreună cu iscusitul profesor de istorie, Mihai Momanu, cumnatul meu, soțul surorii Tanța, am întocmit și publicat Monografia comunei Gura Caliței, județul Vrancea, o istorie interesantă și captivantă, lucrare apreciată de specialiști și de concetățenii noștri, tipărită și lansată în anul 2010, dar la care s-a lucrat cu mult înainte de anul 2000.

Ca unul care am cochetat în copilărie și cu poezia, am scris și imnul comunei Gura Caliței care a fost pus pe note de renumitul profesor și dirijor, Iustin Podăreanu din Maramureș.

Oficialitățile din comuna Gura Caliței, apreciind activitatea pusă în slujba comunității, pentru întocmirea, redactarea și tipărirea Monografiei, au hotărât atribuirea calității de cetățeni de onoare ai comunei Gura Caliței pentru cei doi autori, Corneliu Bălan și Mihai Momanu.

Împlinirea vârstei de 70 de ani, în anul 2009, m-a găsit înconjurat de membri de familie, rude, surori, cumnați, nepoți, prieteni, fiind un prilej de bilanț pozitiv, dar și un nou imbold pentru activitatea viitoare. Și la vârsta de 80 de ani, în anul 2019, am fost din nou înconjurat de cei apropriați, într-o întâlnire plăcută, care a avut loc la Focșani, localitate mai apropiată de locurile natale, cu amintiri memorabile și plăcute, dar și mai puțin plăcute, patru ani fiind orfan de război apoi orfan de tata de la vârsta de 16 ani prin dispariția acestuia.

287

Cronici de familii vrâncene

Împlinirea a 50 de ani de la căsătorie, a fost de asemenea un moment de sărbătoare și bucurie pentru familie, trecând din nou pe la biserică pentru consolidarea legăturii familiale și făcând bilanțul împreuna cu cei doi copii realizați profesional și material, dar și cu nepoții care își croiesc alături de părinți, dar și de noi, bunicii, un drum demn în societate.

M. ÎNCĂRCAREA SPIRITUALĂ Mi-am spus că în viață, sunt câteva lucruri pe care nu trebuie să le ratezi, care îți aduc o anumită bucurie și împlinire spirituală și sufletească. Așadar, mi-am propus că dacă nu o să ajung să văd America, Londra, Parisul, Moscova, China, va trebui neapărat să văd Sfântul Munte, Athosul creștinătății ortodoxe și Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Consider că miam realizat cu respect și bucurie această dorință.

Spre sfârșitul anului 2018, la început de toamnă, când frunzele copacilor se pregătesc să aștearnă covorul multicolor pentru întâmpinarea anului următor, în organizarea lui Sorin Gheorghiu, un creștin din orașul Moinești, cu un microbuz proprietate personală, ne-a invitat în prima săptămână a lunii octombrie, 2-7 octombrie, un grup de 8 persoane, la un moment de reculegere în cel mai sfânt loc de pe pământ, în Athosul ortodoxiei universale, așezat în Elada.

Pentru intrarea în muntele Athos, am pornit din portul Uranoupolis cu un feribot special pentru pelerini, care ne-a lăsat în micul port Dafni, de pe latura răsăriteană a regiunii Halkidiki, o zonă muntoasă acoperită de păduri și aș putea spune și de edificii anume realizate pentru închinare. Deși dea-lungul timpului, în acest loc încărcat de mister, au ostenit în închinare și rugăciune mii de monahi, la recensământul din anul 2011, erau înregistrați 1830 de monahi în Sfântul Munte.

Peninsula Athosului are o lungime de circa 60 km și lățime între 8 și 12 km, în suprafață de 360 km pătrați, în care sunt așezate 20 de mănăstiri și 12 schituri precum și numeroase chilii pe întreg teritoriul. Numărul de 20 de mănăstiri a fost stabilit de unul din împărații Constantinopolului și nu poate fi depășit, deși unele schituri sunt chiar mai impunătoare decât mănăstirile, așa cum ar fi și schiturile

288

Cronici de familii vrâncene

românești Prodromul și Lacul, precum și schitul rusesc Sfântul Andrei, ce aparține mănăstirii Vatopedu, care are cea mai mare și impunătoare biserică din tot Athosul și chiar din peninsula Balcanică. În cea mai mare parte, mănăstirile sunt administrate de greci, excepție face o mănăstire a rușilor și alte două, una a sârbilor și una a bulgarilor, dar asta nu a fost întotdeauna așa.

Domnitorii Țării Românești și ai Moldovei, s-au îngrijit de construcția și dotarea multor mănăstiri, cum ar fi mănăstirile Cutumaș, Pantocrator, Vatopedu, Zoograf, unele întreținute și de Ștefan Cel Mare, în care au viețuit mulțime de monahi, ce au condus aceste lăcașuri de închinare în numele românilor.

După Unirea Principatelor Române, marele domnitor Alexandru Ioan Cuza, cunoscător al vieții și trudei țăranului român, a constatat că circa 25% din suprafața arabilă a țării o dețineau mănăstirile închinate bisericilor grecești din Athos, dar și Ierusalimului și altor teritorii din afară, a dat legea secularizării averilor mănăstirești în interesul țăranului român.

Din preumblările domnitorului prin țară, deghizat în om de rând, a constatat și foarte multe abuzuri și nelegiuiri ale călugărilor greci, care diriguiau averile acestor lăcașuri de închinăciune, pentru care în multe cazuri nici nu se plăteau impozitele datorate statului.

Prin Legea secularizării averilor mănăstirești, din 29 decembrie 1863, lege care s-a bucurat de susținerea masivă a parlamentului, au trecut în proprietatea statului averile a 75 mânăstiri închinate unor biserici străine, din care 44 din Țara Românească și 31 din Moldova, la care se adaugă și averile mănăstirilor românești pentru a nu se crea discriminare, cu o suprafață totală de peste un sfert din suprafața arabilă a țării.

S-a propus o compensație de 82 milioane lei care a fost refuzată inițial de mănăstiri și după doi ani neexistând interes s-a anulat. Au existat numeroase critici din partea unor țări vecine cum ar fi Rusia, Austria, dar și Turcia care primea tribut din partea Principatelor Române.

In anul următor 1864, Cuza a realizat cea mai amplă acțiune de împroprietărire a țăranilor de până atunci, dar și după, din pământurile secularizate și chiar și de la boierii, care dețineau circa 60 % din suprafața arabilă a țări, iar țăranii care

289

Cronici de familii vrâncene

reprezentau marea majoritate a populației și care lucrau de fapt pământul, dețineau numai 15% din suprafața arabilă.

Până la secularizare, mănăstirile din Sfântul Munte, primeau anual venituri de peste șapte milioane de franci din munca țăranilor din Principatele Române.

Am făcut această divagație pentru a înțelege de ce a fost marginalizată biserica ortodoxă română în Sfântul Munte și a rămas fără să mai dețină în proprietate vreo mănăstire.

Pelerinajul nostru a început prin portul de intrare din partea de est Dafni, în apropiere de capitala ținutului, Kareia, așezată spre centrul peninsulei.

Prima noapte am petrecut-o la mănăstirea Pantocrator, care a fost întemeiată în secolul XVI de către marele comandat de armată grec Thasos, apoi a fost preluată întreținerea de către domnitorii români. Conform obiceiului am luat masa la trapeză, sala de mese a mănăstirii, ne-am culcat devreme și de la orele 4 am participat la slujba de dimineață.

Mănăstirea Pantocrator Primul popas și prima noapte petrecute in Muntele Athos

290

Cronici de familii vrâncene

În biserica schitului rusesc Sfântul Andrei, cea mai mare biserică din Peninsula Balcanică, 5 octombrie 2018 Următoarea locație vizitată a fost schitul românesc Prodromul, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, înălțat la jumătatea veacului al XIX-lea (1852-1866) de către călugări români, schit care în prezent stăpânește partea de sud-est a peninsulei, fiind la nord și în apropiere de muntele Athos cu înălțimea cea mai mare din zonă de 2033 m.

Schitul românesc Prodromu; în fundal vârful Athon, cu înălțimea de 2.033 m

291

Cronici de familii vrâncene

În apropiere de schit, spre est, la malul abrupt al mării Egee, de unde te îmbrățișează o întindere nemărginită, am coborât cele 300 de trepte cioplite din piatră, timp de trei luni, aprilie-iunie a anului 1939, de către părintele Arsenie Boca împreună cu alți doi călugări români, perioadă în care părintele a primit primele semne de îndumnezeire de la Sfântul Duh. În peretele abrupt de piatră de la malul mării sunt mai multe chilii unde au nevoit călugării români, cu mult înainte de a fi construite clădirile componente ale schitului, care acum pot găzdui zeci de pelerini din România și nu numai.

Din punct de vedere administrativ, schitul românesc Prodromul, este subordonat Mănăstirii Marea Lavră, construită în sec IX, fiind prima în eparhie, dintre cele 20 de mănăstiri din Sfântul Munte, care este în administrarea grecilor. Și la schitul Prodromul se păstrează obiceiul ca de la orele 4 să se participe la slujba de dimineață până spre orele șapte când se servește masa la trapeză. Schitul este deservit de circa 20 de călugări din România

Grupul de pelerini în Muntele Athos; în fundal vârful Athon În pridvorul bisericii, la loc de cinste, este prezentă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, denumită Prodromița, pictată la Iași la cererea călugărilor care s-au

292

Cronici de familii vrâncene

ocupat de amenajarea bisericii și a clădirilor schitului. Se povestește că pictorul icoanei, a lucrat numai în post negru și nereușind să asigure detaliile corespunzătoare, în ultima noapte, icoana s-a pictat singură, aceasta fiind prima minune, urmată de altele în țară și pe drumul până la destinație în Athosul creștinătății ortodoxe, la Schitul românesc Prodromu. În apropiere, la preț de 3-4 ore de mers pe jos, este și al doilea schit românesc din Athos, schitul Lacul, cu hramul „Sfântul Dimitrie, Valahul”, care are în jur opt chilii în care nevoiesc 39 de călugări români. Biserica și chiliile sunt într-o poziție austeră fiind înconjurate de toate părțile de stânci și copaci, călugării cred că izolarea este locul cel mai potrivit și adecvat pentru închinare și rugăciune. Schitul Lacul este fondat în secolul X de către călugări din Moldova și este subordonat mănăstirii Zoografu, la distanță mare, acum cu administrație bulgară, deși până la secularizarea averilor mănăstirești, a fost întreținută și administrată de români.

Grupul de pelerini în Muntele Athos, la plecare Deși nu a fost nimic pregătit și gândit dinainte, după întoarcerea din Sfântul Munte, preotul bisericii din Măgura, proiectată de S. C. Resmin SRL, Radu Grigoraș, care întemeia un grup de pelerini pentru închinarea la Mormântul Sfânt din Ierusalim, în organizarea firmei Miriam din județul Bacău, ne-a făcut propunerea să participăm împreună cu acel grup, care era incomplet. Am considerat o bună oportunitate,

293

Cronici de familii vrâncene

de a-mi îndeplini și cea de a doua dorință plănuită, de a vizita locurile sfinte din Ierusalim și împreună cu soția ne-am alăturat grupului pentru o perioadă de zece zile.

Am sosit cu avionul la Tel-Aviv în data de 1 noiembrie 2018, la orele 22 și din aeroport cu un autocar, am ajuns la un hotel din Ierusalim, unde după cazare și o cină bine meritată ne-am pregătit, cei care au dorit, și am plecat la Mormântul Sfânt la slujba de la orele 24 la 3 dimineața.

După un somn mai scurt, a doua zi, am plecat de dimineață și am intrat în mai multe lăcașuri de închinare, cum ar fi Biserica Păstorilor, Mănăstirea Sfântul Teodosie, Mănăstirea Sfântul Sava, iar în Bretania am intrat la mormântul lui Lazăr cel înviat după câteva zile de la înmormântare, una din primele minuni săvârșite de Iisus Hristos, la rugămintea surorilor lui Lazăr.

Pe Muntele Măslinilor, în Biserica reclădită în secolul XVII, a fost încorporată piatra de pe care s-a înălțat Iisus Hristos după înviere. În zonă este și clădirea în care a fost adus și depus Capul lui Ioan Botezătorul. Tot pe muntele Măslinilor este și biserica închinată Mariei-Magdalena despre care se spune că a adus un coș de ouă pe care l-a depus la picioarele lui Hristos răstignit pe cruce și ouăle s-au înroșit cu sângele domnului și de atunci se păstrează obiceiul de a se înroși ouăle de paști. În zonă se află și Grădina Ghetsimani cu măslinul de două mii de ani, sub care s-a rugat mântuitorul când a fost trădat și arestat de romani. Mormântul Maicii Domnului și Biserica Națiunilor, sunt tot în această grădină. În apropiere, în Cetate se află casa părinților Maicii Domnului, închisoarea în care a așteptat domnul Iisus Hristos judecata și apoi Drumul Crucii până la Sfântul Mormânt și Zidul Plângerii.

Următoarea zi de pelerinaj a început cu Muntele Tabor, pe care se află Mănăstirea ortodoxă românească, construită în secolul 20 respectiv în anul 1911, biserică care a fost preluată de greci, ca răspuns la aplicarea legii date de Cuza aceea a secularizării averilor mânăstirești din Principatele Unite.

Biserica are stareț grec, dar măicuțele sunt din România și din Moldova și se înțeleg destul de bine, mai ales că este încă finanțată și de la Patriarhia Română.

294

Cronici de familii vrâncene

La Nazaret am vizitat Biserica „Buna Vestire”, locul în care Arhanghelul Gavriil, a vestit-o pe Maica Domnului, ca va naște pe fiul Domnului, iar pe locul bisericii din Cana Galilei, Isus a făcut prima minune, transformând apa în vin, la nunta la care a participat împreună cu mama sa. Marea sau lacul Galilei este locul unde a săvârșit Isus o nouă minune, respectiv a ajutat pe ucenicii săi să prindă pește, care erau demoralizați de neputința lor. Masa de prânz pentru noi pelerinii, a fost cu pește de la Marea Galilei în Capernaum acolo unde a servit și Isus pește cu ucenicii săi. În Capernaum este și casa Sfântului Petru, primul între ucenicii domnului, peste care s-a construit o biserică ortodoxă, locul unde a fost vindecat paraliticul.

Cu grupul de pelerini la Marea Galileei, 3 noiembrie 2018 În ziua următoare, în 7 noiembrie, am intrat în Pustiul Hozeva, la mănăstirea Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, unde s-a ostenit până la sfârșitul vieții, preotul și pustnicul român Ioan Iacov Hozevitul, fost profesor la Seminarul din Târgul Neamț, născut la Botoșani, care își doarme somnul de veci acolo.

295

Cronici de familii vrâncene

În pustiul Hozeva, 7 noiembrie 2018

La Iordan am primit botezul din partea părintelui Radu Grigoraș, 7 noiembrie 2018

296

Cronici de familii vrâncene

La râul Iordan, am intrat în apă și am fost botezați de părintele Radu Grigoraș, ghidul nostru la Ierusalim. În Scripturi se spune că Iisus Hristos după ce a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul în Iordan, a intrat pentru 40 de zile de post în deșert, unde a fost ispitit de diavol să mănânce, refuzând și reușind să-și ducă până la capăt supliciul în credință.

Orașul Ierihon care se crede că are o vechime de mai multe mii de ani este al doilea oraș după Ramara, este orașul în care se află un așezământ românesc nou, deservit de măicuțe din România, locaș de închinare realizat și prin nevoința Patriarhului ortodox român Teoctist. În Bethleemul de lângă Ierusalim a fost ridicată Biserica Nașterii Pruncului, în formă octogonală de către cuvioasa Elena, mama Împăratului Constantin al Constantinopolului la anul 335, pe locul unei peșteri unde se crede că s-a născut într-o iesle Iisus Hristos. Prima biserică a fost dărâmată de împăratul Iustinian la anul 530 pentru a ridica o biserică mult mai încăpătoare.

Cu privire la locul nașterii, un arheolog important de la Tel Aviv, Viran Osării, susține că dat fiind distanța de peste 150 de km, dintre Nazaret și Bethleemul de lângă Ierusalim, se pun unele semne de întrebare cu privire la parcurgerea distanței pe jos, sau pe asin, de către o femeie care aștepta să nască, într-o localitate atât de depărtată. De asemenea el aduce unele argumente că la acea dată nici nu exista Bethleemul de lângă Ierusalim. El precizează, că în Galileea, lângă Nazaret, era și există și în prezent, o localitate la 7 km, care are denumirea de Betleem și care se pare că la această locație ar fi mai verosimilă parcurgerea acestei distanțe de maica Domnului înainte de a naște.

Iordanul care își are originea în Marea Galilei din Nazaret-Capernaum este singurul râu care alimentează Marea Moartă sau Marea de sare ori Marea de asfalt care este de fapt un lac închis, cu o lungime de circa 50 km și lat de în medie 15 km și cu adâncimea de 306 m. Această mare are nivelul de suprafață al apei la 427 m sub nivelul mărilor sau oceanului planetar la care se adaugă cei 306 m adâncimea apei.

297

Cronici de familii vrâncene

Nivelul apei din lac scade continuu, având în vedere că râul Iordan este tot mai mult folosit prin tratare, atât ca apă potabilă cât și pentru irigații de către Israel și Iordania. Se presupune că până în anul 2050, Marea Moartă ar putea seca.

Existența lacului este pusă așa cum știm din biblie, pe seama unei pedepse pentru dezmățul din cele două localități din sud-estul zonei, Sodoma și Gomora, dispărute după erupția de gaze și parafină din antichitate.

Spațiul în care se găsește Marea Moartă, este locul cel mai de jos întâlnit de pe pământ, la circa 425 m, sub nivelul oceanului planetar, rezultând că aici scoarța pământului este cea mai subțire față de restul zonei. După cum se cunoaște, în toată zona Orientului Apropiat, Palestina, Iordania și până în Arabia Saudită, Kuweit, Irak, Iran și Marea Caspică, au existat și există încă importante acumulări de hidrocarburi gazoase și lichide, aflate sub presiunea de zăcământ determinată de greutatea litostatică, a rocilor acoperitoare. În această parte Mării Moarte și în această zonă de minimă rezistență a scoarței terestre au existat condiții de erupție a acumulărilor cu gaze și țiței parafinos. Existând aceste condiții, aici a avut loc deci, o erupția importantă de gaze și țiței parafinos. A fost suficient ca erupția de gaze să întâlnească undeva o flacără și toată zona s-a transformat într-o minge de foc, însoțită și de țițeiul parafinos, care prin foc se dilua ajungând pe pământ în adevărate râuri de foc, așa cum de fapt explică și biblia.

De regulă, acumulările de hidrocarburi sunt însoțite de importante depozite de sare, cute diapire, care emerg mai aproape de suprafața pământului, condiție care înlesnește erupția de hidrocarburi și în același timp salinitatea foarte crescută a apei, așa cum este și în cazul de față în lac. Am încercat să dau o explicație științifică fenomenelor manifestate prin erupția de hidrocarburi, având în vedere studiile mele și pregătirea profesională de inginer petrolist.

Ajuns la Marea Moartă, deși aproape iarnă, în 7 noiembrie, am făcut o baie plăcută în apa cu salinitate de peste 34% față de 3,5% în oceanul planetar, apa sărată și parafinoasă lipicioasă, te menține la suprafață fără eforturi.

Având în vedere că nivelul apei din lac scade continuu și până în anul 2050 ar putea seca, există un acord între cele

298

Cronici de familii vrâncene

trei entități de graniță, respectiv Israel, Iordania și Autoritatea Palestiniană, care au hotărât salvarea Mării Moarte prin construcția în comun a unei conducte de diametru mare, în lungime de peste 180 km, care să transporte apa din Marea Roșie în Marea Moartă.

De la Marea Moartă am luat drumul spre Marea Roșie în orașul israelian Eilat, trecând pe la fortăreața Masada, simbol al libertății poporului evreu, devenit de mai mult timp edificiu (UNESCO). În ziua a 7-a, am intrat pe teritoriul Regatului Hașemit din Iordania, unde am avut organizat un safari prin Deșertul Roșu și am luat contact cu populația de beduini, care trăiesc în deșert alături de cămilele lor acomodate locului, dar și cu autoturisme alături. Ne-am continuat drumul la Aman, capitala Iordaniei cu vizită la câteva obiective turistice de referință.

La întoarcere spre Ierusalim am trecut pe la Petra, obiectiv turistic (UNESCO), oraș locuit de nabateeni încă de pe vremea lui Moise și a lui Iisus Hristos, săpat în stânca roz.

Orașul Petra a fost în trecut capitala regatului nabateenilor, un important centru comercial, situat la intersecția mai multor rute. Romanii au încercat în mai multe rânduri, înainte de Isus să-i cucerească pe nabateeni, însă abia la anul 106 au reușit să-i cucerească. Ce coincidență, și Dacia noastră cu capitala Sarmisegetuza a fost cucerită tot cam atunci, este adevărat, doar 14 procente din teritoriu întreg al Daciei, dar a fost cucerit centrul administrativ al comunității dacice, Sarmisegetuza...

La anul 746, un cutremur foarte mare a distrus Petra, orașul a fost părăsit și până la anul 1814 nu s-a mai știut nimic sau aproape nimic de Petra. Din anul 1980 Petra a devenit oraș recunoscut UNESCO cu condiția să fie scoși beduinii și localizați în afara cetății, condiție realizată. De la data de 7 iulie 2007, Petra a devenit a șaptea minune a lumii având în vedere sculpturile remarcabile în stânca roșie, realizate încă de dinainte de Hristos, care se păstrează nealterat. În ziua următoare am vizitat (peștera) locul nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, care a trăit de la doi ani orfan în pustiu, precum și biserica Sfântului Gheorghe din localitatea de baștină a mamei acestuia, de origine palestiniană, care se află lângă capitala Israelului Tel-Aviv.

299

Cronici de familii vrâncene

Cu grupul de pelerini la Petra, Iordania, 8 noiembrie 2018; familia Bălan, primii din stânga La întoarcerea din pelerinaj, mi-am reluat activitatea profesională pe care nu am întrerupt-o de peste 64 de ani și cred că vizitele realizate la Muntele Athos, la Ierusalim, Nazaret, Betleem, Iordan, Marea Moartă, Petra, mi-au încărcat bateriile și mi-au dat forță să pot continua și termina câteva

300

Cronici de familii vrâncene

lucrări atât cu caracter profesional cum ar fi: „Contribuții privind cunoașterea și punerea în valoare a apelor minerale și oligominerale din Moldova Centrală”, dar și unele cu caracter sentimental cum ar fi: „Din activitatea de parlamentar″ și „Cronici de Familii Vrâncene″, o istorie a familiilor din care provin, pe linie paternă și maternă de la cei mai îndepărtați strămoși cunoscuți, sec. XVII și până la zi.

Privind retrospectiv pot aprecia că nu am fost un om sărac, dar nici bogat, am fost și sunt în rândul oamenilor normali, nu am pizmuit pe nimeni însă dacă am putut să ajut pe cineva am făcut-o cu mare drag și chiar cu satisfacție.

Atunci când s-a propus și aprobat, la mult timp după ce nu mai eram deputat, să se asigure și o pensie suplimentară pentru cei care au fost sau sunt parlamentari, dar și pentru alte

301

Cronici de familii vrâncene

categorii, nu am fost și nu sunt de acord cu această acțiune pe care o consider un abuz și ilegalitate din punct de vedere constituțional și discriminare în raport cu marea masă a celor care au muncit și muncesc în România.

Când am primit prima sumă ca pensie suplimentară, m-am gândit să renunț, să-i trimit înapoi, dar cred că nu ar fi deranjat pe nimeni. Am găsit ca soluție ca acei bani să-i folosesc pentru a ajuta pe unii care au mai multă nevoie, pe unii tineri pentru școlarizare la licee și la facultate, unele asociații care se ocupă de tratarea și întreținerea unor copii bolnavi sau fără părinți ori părăsiți de părinți, tineri ieșiți de la casele de copii care nu au reușit să se integreze imediat în diverse activități, unele asociații de binefacere care construiesc unele instituții de sănătate cum ar fi „Salvați Viața” care construiește un spital pentru copii bolnavi de cancer și nu în ultimul rând pentru unele instituții de cult cum ar fi și Catedrala Mântuirii Neamului, care peste vreme va reprezenta un edificiu de cultură reprezentativ pentru România și poporul român. Această soluție trebuie să recunosc că mi-a adus mai multă satisfacție decât dacă aș fi renunțat definitiv la această pensie suplimentară.

Acum, la moment de bilanț, pot aprecia că mi-am făcut datoria față de familie și de țară, muncesc neîntrerupt de la vârsta de 17 ani, de aproape 65 de ani și nu pot spune că sunt obosit, așa încât voi continua. Alături mi-a fost permanent și soția, atât ca părinți în creșterea și educarea copiilor, dar și în activitatea profesională, în special după ieșirea la pensie. Pot spune că sunt mândru de familia mea, de copii și nepoți, care au o comportare de cetățeni demni și apreciați de societate..

La declanșarea isteriei sociale determinată de apariția pandemiei corona virusului care ne-a găsit nepregătiți am considerat de datoria mea cetățenească să particip la eforul comun prin donarea unei sume de bani pentru achiziționarea de materiale și echipament pentru tratamentele bolnavilor

302

Cronici de familii vrâncene

Un băcăuan a donat 50 000 lei Spitalului Județean de Urgență (consemnează Cotidianul local „Deșteptarea”, 19 martie 2020)

Corneliu Bălan, un senior băcăuan cu inima mare, a donat Spitalului Județean de Urgență Bacău suma de 50.000 lei.

Banii au fost virați în contul SJU Bacău pentru achiziția de materiale sanitare de protecție împotriva virusurilor. „Am decis să donez acești bani după ce am înțeles cât de gravă și molipsitoare este infecția cu acest tip de Corona virus”, și-a motivat Corneliu Bălan gestul.

Corneliu Bălan a fost deputat în legislatura 1992-1996, ales în județul Bacău pe listele partidului PUNR. Este de profesie inginer petrolist.

FACSIMIL DIN PAGINILE COTIDIANULUI „DEȘTEPTAREA” DIN BACAU

303

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.1.4.1.1. IULIA-DANIELA BĂLAN (BUTUCESCU)

Daniela C. Bălan, este primul copil al soților Corneliu și Paraschiva (Nuți) Bălan, născută la data de 07.08.1967, în orașul Târgu Ocna din jud. Bacău. A urmat cursurile primare, gimnaziale și liceale în municipiul Bacău unde s-au mutat părinții după nașterea sa.

După obținerea diplomei de bacalaureat, în anul 1985, la Liceul George Bacovia din Bacău, se înscrie la Facultatea de Industrie Ușoară a Institutului Politehnic din Iași și în anul 1990 obține diploma de absolvire și calificarea de inginer specialist în industria ușoară.

Se angajează și face stagiatura ca inginer la Fabrica Vestiro S.A. din Focșani, iar din anul 1991 lucrează ca profesor de tehnologie, la Liceul Industrial nr. 2 din Focșani.

Din anul 1994 lucrează timp de trei ani la Banca Agricola Sucursala Vrancea.

Se căsătorește cu inginerul mecanic Laurențiu Robert Butucescu, în luna septembrie 1990 în orașul Focșani. Soțul Laurențiu Robert Butucescu, este născut în orașul Fălticeni, în 4 decembrie 1964 din părinții, Alexandrina și Ovidiu Sabinius Butucescu, urmează cursurile primare, gimnaziale și liceale în

304

Cronici de familii vrâncene

Focșani, apoi Facultatea de Automobile din cadrul Politehnicii Brașov, de unde obține diploma de inginer mecanic. Stagiatura a făcut-o la UMTF, aparținând de IFET Focșani după care se angajează la Distribuție Coca-Cola Focșani. În anul 1997, soții înființează împreună o firmă cu care semnează un contract de franciză cu Shell Romania, mai apoi cu MOL Romania SRL, pentru Stația de benzină Shell din Focșani, contract care se încheie în 2013. După încheierea contractului firma se profilează pe servicii de protecția muncii, PSI și RSVTI pentru terți din municipiile Focșani și Brăila.

Din anul 2006, Daniela încheie un contract de franciză cu ING Bank, Filiala Focșani și în baza acestui contract administrează biroul ING din municipiul Focșani.

Daniela cu Laurențiu și fiul lor Răzvan În 13 februarie 1993 se naște fiul lor Răzvan-Ovidiu.

Acesta, după absolvirea cursurilor primare și gimnaziale, urmează Colegiul National Alexandru Ioan Cuza din Focșani și după susținerea examenului de bacalaureat se înscrie la Facultatea de Construcții din cadrul Politehnicii București pe care a absolvit-o, obținând diploma de inginer. Tot în cadrul UTCB absolvă în anul 2018, masterul în structuri de construcții. În prezent, din anul 2019, este înscris la doctorat în domeniul structurilor de construcții din lemn și activează în cadrul unei firme individuale de proiectare în construcții.

305

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.1.4.1.2. CIPRIAN-MARIUS BĂLAN

Al doilea copil al familiei Corneliu și Paraschiva (Nuți) Bălan s-a născut la 15 august 1968, în municipiul Bacău. A urmat cursurile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal Bacău. După obținerea diplomei de bacalaureat, în anul 1986, la Liceul George Bacovia din Bacău, s-a înscris la Facultatea de Utilaj Tehnologic din cadrul Institutului Politehnic Iași, obținând diploma de inginer mecanic.

A lucrat mai întâi la Institut Național de Cercetare și Proiectare pentru Sectoare Calde din România și apoi la alte câteva societăți din București.. Din anul 2004 este angajat la Compania Huawei România unde a lucrat până aprilie 2020.

Din Noiembrie 2020 se reîntoarce ca inginer proiectant în domeniul gazelor naturale la SC Resmin SRL, unde a mai funcționat ca inginer proiectant autorizat în domeniul gazelor.

Ciprian în cadrul activității profesionale a întreprins mai multe călătorii in vederea colaborării cu instituții similare din afară dar și pentru realizarea unor obiective în comun. Astfel, în Canada timp de trei luni in anul 2004, a studiat și preluat un sistem de standarde americane pentru realizarea unor obiective de telefonie mobilă în România. Timp de două luni în anul 2005, a participat la o instruire și implementare practică în Ucraina a unor echipamente moderne de telefonie mobilă. În

306

Cronici de familii vrâncene

China în doua perioade în anii 2006 și 2016 a participat la instruiri practice cu privire la instalarea unor noi și moderne echipamente în domeniul transmisiilor și telefoniei mobile. In Suedia, Norvegia, Finlanda și Danemarca, Franța și Germania în perioada anilor, 2008, 2009 și 2010 a participat pentru implementarea unor noi proiecte în domeniul telefoniei mobile.

S-a căsătorit în 15 august 1998 cu Daniela, născută la 8 iulie 1967 în Târgoviște, fiica soților Georgeta și Dumitru Vârtopeanu, cu domiciliu în municipiul Târgoviște. Daniela a urmat școala primară, gimnazială și liceală în orașul natal, s-a înscris și a urmat cursurile Facultății de Biologie, specializarea Biochimie a Universității din București, iar după absolvire s-a consacrat carierei universitare, în prezent este doctor în științe și conferențiar universitar la Universitatea de Stiințe Agronomice și Medicină Veterinară din București. În 1999 pe 3 noiembrie, se naște fiica lor Sabina-Ioana, în zodia scorpionului, o zodie predestinată a da personalități puternice. S-a evidențiat deja prin rezultate remarcabile la învățătură, fiind olimpică la mai multe discipline la nivelul național și al municipiului București. Din septembrie 2018 Sabina e studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București, fiind premiantă și bursieră .

Familia Daniela și Ciprian Bălan la absolvirea Colegiului Național Gh. Lazăr din București a fiicei lor Sabina

307

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.4.2. MARIANA (DOINA) BĂLAN-TUTOȘ

Doina, sora mea este al doilea copil al părinților Maria și Ion (Nicu) Bălan, născută la 27 septembrie 1941, care a conviețuit cu noi, cu familia doar 4 luni, până în aprilie 1942, când tata urmează o concentrare și apoi este mobilizat pentru cel de al doilea război mondial. Ne revedem cu tata în 30 mai 1948, la întoarcerea lui din prizonierat după 6 ani, din care 4 ani, noi copiii, suntem declarați orfani de război, iar mama văduvă de război.

A urmat școala primară în satul natal Lacul lui Baban sub îndrumarea învățătorului suplinitor Pârjol Ion, care făcea naveta pe jos de la Urechești, iar școala funcționa în casa lui Tudorache Pupăză. Își amintește că învățătorul, era așa de obosit de navetă, încât ajungea la școală își punea capul pe catedră și adormea, iar elevii se jucau prin clasă. A reușit totuși să-i învețe pe elevi să citească și să scrie în clasele I III. În clasa a IV-a a avut o învățătoare calificată, pe Bălălău Maria, care și-a făcut datoria cu mai multă dăruire. În această perioadă a copilăriei, a trăit o mare dramă, deoarece tatăl nostru, Nicu Bălan, a fost dat dispărut după dezastrul armatei române de la Cotul Donului în 1942 apoi prizonier în URSS și nu l-am mai văzut până la întoarcerea sa

308

Cronici de familii vrâncene

din lagăr în1948. Doina spunea adesea vecinilor, când era copilă că atunci când îl va întâlni, o să-i spună: „Bună ziua, omule!”. Însă când l-a întâmpinat fața casei, în deal la cruce, a fost așa de emoționată încât n-a mai putut spune nimic și sau îmbrățișat cu căldură sub privirile înduioșate a numeroșilor consăteni adunați acolo.

Clasele V - VII le-a urmat la școala din Dealu Lung, comuna vecină, făcând naveta zilnic pe jos, pe o distanță de 5 kilometri. În clasa a VII-a a stat la internatul școlii, într-o casă țărănească. Aici a avut profesor de limba română și director, pe Irimia Georgescu, ca profesori: pe Covrig Safta la istorie și geografie, la limba rusă pe soția preotului din Dealu Lung, Trăistaru Eugenia, basarabeancă refugiată în România. În noaptea de 13 spre 14 februarie 1955 am trăit o mare tragedie, prin moartea tatălui nostru, în urma unei congestii cerebrale, rămânând cu toții orfani, atunci când aveam nevoie mai mult de ajutorul tatălui lui. În intervalul de timp de la venirea tatălui în 1948 până la decesul său în 1955, s-au născut frații, Silica în 1949 și Done (Vică) în 1950, care aveau 5 și respectiv 4 ani la data nefericitului eveniment.

După absolvirea clasei a VII-a și după decesul tatălui nostru, Doina a rămas un an acasă, 1955-1956, pentru a o ajuta pe mama, la muncile din gospodărie și la creșterea fraților mai mici. Eu fratele mai mare Corneliu (Nelu) cum eram cunoscut în localitate, eram plecat la Școala Tehnică de Petrol și Gaze nr. 1 din Câmpina. În anul următor, Doina a dat examen de admitere la Școala Agricolă Focșani și a urmat apoi cei 3 ani de școală. A terminat ca șefă de promoție și a fost repartizată la I.A.S. Câmpineanca. A obținut o negație de la I.A.S. și s-a întors în comuna natală Lacul lui Baban, unde s-a angajat ca agent agricol la primăria comunei, unde a lucrat timp de 4 ani, din anul 1959 și până în anul 1963. În acest timp, l-a cunoscut pe Gheorghe Tutoș, învățător la școala Lacul lui Baban din comună, născut pe 7 august 1939. Acesta, era originar din Focșani, fiul soților Nastasia și Costache Tutoș. S-au căsătorit și nunta lor a avut

309

Cronici de familii vrâncene

loc pe 27 ianuarie 1963, avându-i ca nași pe Sofia și Victor Baciu, sora și cumnatul lui, profesorul Gheorghe Tutoș.

Profesorul de limba română Gheorghe Tutoș Doina, după căsătorie, în anul 1963, începând cu 15 septembrie, s-a încadrat în învățământ ca învățătoare la clasa I, pe care a condus-o până în clasa a IV-a, având printre elevii săi și pe Avram Valeriu, viitorul preot paroh în satul Lacul lui Baban. Între timp a absolvit și Liceul „Unirea” din Focșani, la cursuri fără frecvență. A urmat apoi un examen de admitere la Institutul Pedagogic de 2 ani din Bacău, secția educatoare, cursuri fără frecvență, pe care le-a absolvit devenind educatoare calificată.

După ce a funcționat ca educatoare la Grădinița din Gura Caliței, între anii 1968-1973, s-a transferat la Grădinița nr.8 din Focșani, unde și-a desfășurat activitatea ca educatoare și directoare timp de 22 de ani, până la pensionare în anul 1995. S-a remarcat ca una din cele mai apreciate educatoare și directoare de grădiniță din Focșani, prin activitatea depusă pentru gospodărirea grădiniței, dar și pentru multele activități educative organizate cu preșcolarii. Din această căsătorie au rezultat doi copii, Tutoș Silviu Adrian și Tutoș Daniel.

310

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.1.4.2.1. SILVIU - ADRIAN TUTOȘ

Primul fiu al Doinei și al lui Gheorghe (Gigi) Tutoș este Silviu - Adrian Tutoș care s-a născut pe 7 aprilie 1966, în Focșani. Primii ani de viață i-a petrecut la Lacul lui Baban, unde locuiau părinții săi. După mutarea părinților la Gura Caliței, a frecventat clasele I-IV, avându-l ca îndrumător pe excelentul învățător Spânu Adrian. Școala gimnazială a urmato la Focșani, iar după absolvirea acesteia a dat examen de admitere la Liceul Unirea din Focșani.

După absolvirea liceului s-a angajat pentru o scurtă perioadă de timp la Fabrica de dispozitive, ștanțe, matrițe și scule așchietoare - Romseh Focșani, apoi din anul 1990 a fost încadrat ca administrator la Școala gimnazială Duiliu Zamfirescu din Focșani (Școala nr. 10), unde funcționează și în prezent.

S-a căsătorit cu Elena Lazăr, fiica Anicăi și a lui Ion Lazăr. Elena, născută pe 1 septembrie din anul 1972, după absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași pe care a absolvit-o devenind juristă.

311

Cronici de familii vrâncene

Între timp, familia lor s-a mărit prin nașterea Cristinei pe 28 decembrie 2001. Aceasta după absolvirea școlii primare și gimnaziale a fost admisă la Colegiul Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a frecventat cu rezultate foarte bune. Din toamna anului 2020 Cristina Tutoș este studentă la ASE București.

Cristina Tutoș Silviu Adrian și-a continuat studiile la Facultatea de Științe Juridice și Administrative a Universității „Spiru Haret” pe care a absolvit-o cu rezultate deosebite.

O activitate deosebită desfășoară în corul de cameră „Pastorala” condus de profesor Săndulachi Dumitru, formație corală recunoscută pentru activitatea ei pe plan local, național și chiar european în care activează și în prezent.

Familia Elena si Silviu Tutoș cu fiica Cristina la Babele

312

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.1.4.2.2. DANIEL TUTOȘ

Al doilea fiu al soților Doina și Gheorghe Tutoș este Daniel, născut pe 26 ianuarie 1970 în Focșani. Urmează clasele primare și gimnaziale la Școala nr. 2 din Focșani. Își continuă studiile la Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza, iar după absolvirea acestuia se înscrie la Facultatea de Energetică a Politehnicii din București pe care o urmează timp de patru ani.

După absolvirea facultății obține diploma de inginer energetician și se angajează la Întreprinderea Electrica Focșani, unde activează și în prezent, fiind apreciat ca un foarte bun specialist. De altfel și în viața cotidiană a demonstrat și demonstrează că are abilități practice deosebite.

Se căsătorește cu Claudia Cornescu și ea fiind inginer energetician la aceeași întreprindere, cu care de altfel a fost și coleg la Școala nr. 3 Focșani.

Din această căsătorie a rezultat o fetiță, Raluca, născută pe 14 mai 2002, în Focșani, unde părinții ei aveau domiciliul. În urma unor neînțelegeri familiale cei doi soți au hotărât să divorțeze. Raluca după absolvirea școlii primare și gimnaziale a fost admisă la Colegiul Alexandru Ioan Cuza, pe care l-a frecventat cu rezultate foarte bune. Din toamna anului

313

Cronici de familii vrâncene

2020, Raluca este studentă a Universități Babeș Bolyai din Cluj, Facultatea de limbi străine, engleză-coreeană.

Raluca Tutoș Daniel s-a recăsătorit cu Veronica, născută la data de 13 noiembrie 1965, profesoară de istorie-geografie, absolventă a Facultății de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, dar și a Facultății de Geografie a Universității București, fiică a Ioanei și a lui Ion Andronic. Veronica are o fiică din prima căsătorie, Andra, născută la 4 mai 1988, în prezent medic veterinar, căsătorită cu Robert Avasiloaiei, născut la 5 iulie 1987, angajat în prezent în armată. Familia acestora s-a mărit cu un copil, David, născut pe 9 iunie 2017.

Veronica este profesor titular la catedra de istorie-geografie la Școala din localitatea Vânători și la Școala din Mircești, ambele din comuna Vânători.

Familia Veronica și Daniel Tutoș în relaxare

314

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.4.3 SILICA (TANȚA) BĂLAN MOMANU

Al treilea copil al părinților, Maria și Ion (Nicu) Bălan, sa născut la data de 1 iunie 1949, după venirea tatălui din prizonierat. A urmat școala primară și gimnazială în satul natal, Lacul lui Baban. În clasele I-IV a avut-o ca învățătoare pe Veta Vărzaru care s-a străduit și a reușit să o învețe tainele scrisului, cititului și socotitului.

La frageda vârstă de doar 5 ani și 8 luni a primit o cumplită lovitură a sorții, moartea tatălui nostru, Nicu (Ion) Bălan, lovitură care a marcat-o pe ea și pe noi toți pentru toată viața. Voi relata acest tragic eveniment, așa cum a fost el perceput de un copil de vârsta ei, înzestrat însă cu o sensibilitate și o inteligență deosebită, folosindu-mă de descrierea acelor clipe și momente pline de un dramatism demn de tragediile antice, chiar de către ea: „Eram foarte mică, aveam 5 ani și 8 luni, iar fratele meu, Vică (Done) Bălan, avea 4 ani și 4 luni.

Acum când privești un copil de vârsta pe care o aveam eu atunci, ai impresia că acelui copil n-are cum să-i

315

Cronici de familii vrâncene

rămână în memorie și să trăiască toată viața cu o așa traumă, să-i revină în minte de fiecare dată ca un film vizionat de foarte multe ori. Era duminică, 13 februarie 1955, mama plecase de acasă de dimineață la părinții ei, la Gura Caliței, lăsându-ne acasă cu tatăl nostru care era un bărbat foarte bun și înțelegător. Îmi amintesc că în aceeași zi, a trecut pe la noi, fratele său, Radu Bălan, cu care a avut o discuție mai agitată. Cum era un bărbat foarte grijuliu cu mama, a adus în casă o baniță de porumb, pe care l-a curățat, ca să fie folosit pentru păsări și celelalte animale în ziua următoare. Nu știu de ce mama a întârziat mai mult în acea zi. Tata era din ce în ce mai agitat. A ieșit din casă de mai multe ori și mergea la colțul gardului, de unde se vedea foarte bine pe o distanță mare, să vadă dacă vine mama., dar și mama cred că a avut o presimțire, pentru că nu a vrut să se întoarcă singură, ci l-a rugat pe bunicul, Ștefan Robu, să o însoțească până acasă. Bunicul a înhămat caii la sanie, și au ajuns împreună spre bucuria noastră că-l vedeam și pe bunicul la noi.

Au ajuns spre seară, apoi mama a așezat masa lângă pat, ca să se poată așeza mai mulți, unde ne-a varză cu carne. S-a vorbit foarte mult în timpul mesei, tata povestindune din întâmplările prin care a trecut cât a fost prizonier în Rusia. Cât eram de mică, ascultam cu foarte multă curiozitate acele lucruri cutremurătoare pe care le trăise tatăl meu în perioada prizonieratului.

Eu și cu Vică am ascultat ce am ascultat și am adormit pe deasupra patului, cum făceam de obicei. Mai târziu mama ne-a repartizat pe fiecare, eu am dormit cu Doina și cu bunicul, iar Vică cu mama și cu tata. Într-un târziu, noaptea pe la orele 3:30, ne-am trezit într-o mare agitație care se întâmpla prin casă. Tatăl meu a mers până afară la grajd să se uite la cai, a băut o cană de apă și s-a așezat din nou în pat. Nu după mult timp, mama l-a auzit horcăind. S-a ridicat speriată din pat și l-a strigat, dar nu a primit nici un răspuns. Atunci și-a dat seama că se întâmplă ceva cu el. A început să-i facă respirație artificială cu mâinile.

Au venit și câțiva vecini printre care și sora tatei, tanti Măriuța.

Eu și Vică stăteam în picioare, rezemați de capătul patului cu

316

Cronici de familii vrâncene

spetează metalică. Și Vică îi spune: „Tăticul, să nu te îneci cu pastilele, cum era să mă înec eu cu bomboane”, lucru ce i se întâmplase cu câteva zile înainte fratelui meu, când acesta ne dăduse niște bomboane.

Cel mai supărător lucru a fost că singurul cadru medical din sat, anunțat că un om este grav bolnav, n-a vrut să se scoale noaptea și să vină să-l vadă, motivând că nu are cu ce să se încalțe, că dulapul în care sunt medicamentele este închis etc. Până la urmă, tanti Măriuța a mers la polițaiul din comună, care stătea și el foarte aproape și cu el a reușit să meargă acasă și să o aducă pe asistenta medicală.

Când a intrat pe ușa și l-a văzut, primul lucru pe care la spus aceasta a fost să-i punem zăpadă cu un prosop la ceafă., dar era prea târziu, făcuse congestie cerebrală, care ia provocat moartea. Între timp, eu și cu Vică am fost luați de o vecină, țața Dumitra Chioveanu, Moșica cum îi spuneam noi, care era o femeie cu un suflet mare. Când ne-am întors acasă, l-am găsit pe tatăl nostru într-un sicriu pe masă, tocmai în camera în care noi am fost foarte fericiți cu câteva zile mai înainte. În acele zile, Doina care era mai mare, era întrebată de toată lumea ce ar fi trebuit să facem. Mama era distrusă, devenise incoerentă, cu ea nu se mai putea discuta nimic.

Eu nu realizam întru totul gravitatea celor întâmplate, cu toate că acestea mi s-au întipărit în minte. Au venit rudele și foarte multă lume. Era o curiozitate mare, cum un om așa de tânăr și frumos care venise sănătos din război, a decedat subit. Pentru mine a fost și este cel mai frumos bărbat din lume. Îl iubeam enorm și fiecare zi mi se părea prea lungă până se întorcea acasă de la serviciu. Ne aducea toate bunătățile care se găseau la acea dată, iar noi săream pe el, fără ca el să se supere vreodată. Și dintr-o dată, creanga aceea de copac frumos împodobită cu de toate și cu multă dragoste s-a rupt, prăbușindu-se într-un loc pe care noi, copii fiind, nu-l cunoșteam și nu-l înțelegeam. Înmormântarea a fost extrem de dureroasă. Eram așezați lângă sicriu, aproape de capul tatălui nostru, eu și cu fratele Vică, iar mama ne spunea să-l sărutăm că nu-l vom mai vedea niciodată pe tatăl nostru iubit.

317

Cronici de familii vrâncene

După ce a murit tata la numai 43 de ani, mama s-a urcat în podul casei, unde avea un borcan cu otravă, care se numea șoricioaică, legat foarte bine la gură de tatăl meu cu multă sârmă. În timp ce se străduia să-l desfacă, ca printr-o minune, ne-a spus mai târziu, i-am apărut în față eu și cu fratele Vică - o viziune trimisă de Dumnezeu să nu rămânem și fără mamă, și a renunțat la gândul sinuciderii. A aruncat acel borcan și s-a gândit că trebuie să trăiască pentru a-și crește cei 4 copii: Nelu, Doina, eu și Vică. Nu i-a fost însă ușor.

După înmormântare, mama a căzut într-o depresie cu gândul de ce i s-a întâmplat tocmai ei. A plecat pe la Râmnicu Sărat la nașa mea Xenia Vârârea nu, apoi pe la Brașov unde erau cumetrii săi, familia Țăranu, fostul primar al comunei.

Avea grijă de noi și de gospodărie Doina, pentru că Nelu era la Școala Tehnică din Câmpina, precum și rudele apropiate, vecinii etc. Nu l-am visat pe tăticul nostru drag de prea multe ori cu toate că mi-am dorit enorm acest lucru. Înainte de nunta mea, l-a visat mama, care a întrebato: „Tanța are nuntă?”. Mama i-a răspuns „Da!”; „Bine, atunci vin la noapte să o văd mireasă!” Bineînțeles că mama nu mi-a spus atunci, dar mi-am dat seama că de acolo, de sus, ne urmărește și a avut grijă de noi. Pentru mine, cât voi trăi, mama va fi o Sfântă și tata un Idol pe care nu-l voi uita niciodată.

Pierderea unui părinte îți golește sufletul de multe sentimente. Ai impresia că ai căzut de undeva și că nu mai are cine să te susțină, că ești singur într-un deșert și nu are cine să te ajute, că ești singur în bătaia vântului.

Nu-ți dai seama până la astfel de evenimente, câtă stabilitate reprezintă în viața ta un părinte, câtă liniște și sprijin, câtă căldură, dragoste și înțelegere îți oferă. Mi-am înfruntat suferința cu multă demnitate și întotdeauna am căutat să-i înțeleg pe cei din jur.

După moartea tatălui, fratele meu Nelu a scris foarte multe poezii. Păcat că nu mai știu unde este caietul. Mi-au rămas întipărite în minte doar versurile: „Ne-ai lăsat în vârf de munte Vânturile să ne înfrunte...”

318

Cronici de familii vrâncene

A urmat o viață mai grea, dar noi am înțeles-o foarte mult pe mama noastră, pe care am ajutat-o cât am putut de mult, când eram copii, dar și atunci când am devenit maturi, pentru a-i alina suferința”.

Cu aceste cuvinte tulburătoare am încheiat această emoționantă și captivantă istorisire a Tântei, sora mea, care la momentul tragicului eveniment nu avea încă 6 ani. Aș spune că a moștenit talentul de povestitor de la mama noastră, Maria Bălan, fostă Robu, dar și de la bunica mamei, Floarea Robu .

După absolvirea școlii gimnaziale în satul natal, Tanța și-a continuat studiile la Liceul „Duiliu Zamfirescu” din Odobești, pe care l-a absolvit în anul 1967. S-a încadrat ca profesoară la Școala din Lacul lui Baban, începând cu anul școlar 1967-1968, pe catedra de limbă franceză și limbă rusă, unde a funcționat până în anul 1977.

Din anul școlar 1977-1978 a fost încadrată la Școala Gura Caliței până în anul 1989, pe catedra de agricultură și lucru manual, iar din anul 1989 până la 19 februarie 2009, când s-a pensionat, și-a desfășurat activitatea ca secretar la Școala „Duiliu Zamfirescu” din Focșani (Școala nr.10). În anul 1969, la 28 septembrie, s-a căsătorit cu profesorul Mihai V. Momanu care era și student în anul II al Facultății de Istorie - Filozofie a Universității Alexandru Ioan

319

Cronici de familii vrâncene

Cuza din Iași, cu care era coleg de cancelarie. Nunta a avut loc în sala Căminului Cultural, amenajat în localul vechi al școlii. Unchiul nostru, Ionel Robu, electrician, a adus un generator electric și a improvizat o instalație electrică, deoarece satul era neelectrificat.

Profesorul de istorie Mihai Momanu, soțul Tanței Mihai Momanu, s-a născut la 23 ianuarie 1943, fiul soților Catrina și Vasile Momanu, este originar din satul Mănăstioara, comuna Fitionești, județul Vrancea. După absolvirea Școlii Tehnice Horticole din Focșani, a fost repartizat ca profesor suplinitor la școala din Lacul lui Baban în septembrie 1964.

După absolvirea liceului și a facultății de istoriefilosofie, s-a titularizat pe catedra de istorie-geografie de la Școala Lacul lui Baban, unde a fost și director al școlii între anii 1970-1975. Între timp, familia soților Tanța și Mihai Momanu s-a mărit cu un fiu, Marius, născut la 19 august 1970, la dispensarul din Gura Caliței. În perioada 1969-1975, au locuit în satul Lacul lui Baban, mai întâi în casa noastră părintească, apoi după avarierea și demolarea acesteia în 1977, din cauza alunecărilor de teren, au locuit 2 ani într-o cameră improvizată,

320

Cronici de familii vrâncene

și având și o bucătărie de vară destul de rudimentară apoi sau mutat în casa lui tanti Măriuța Bezescu, mătușa noastră, care le-a pus la dispoziție o cameră și holul aferent, unde au locuit până la 1 septembrie 1975. În acest sat și-a trăit Marius primii ani de viață, frecventând și grădinița.

Din septembrie 1975, s-au mutat la Gura Caliței și au locuit în casa construită de mama noastră, la finisarea căreia au contribuit și ei în mod substanțial. Mutarea la Gura Caliței, centru administrativ de comuna, a fost prilejuită de numirea soțului Tântei, Mihai Momanu, ca director coordonator, funcție îndeplinită între anii 1975-1980 și 1982-1990. Aici, Marius a urmat clasele I-IV, având-o ca învățătoare pe Baciu Ortansa.

Familia se mărește cu încă un fiu Emanuel, născut pe 19 ianuarie 1977. În 1979 familia a cumpărat un apartament în Focșani, unde s-au mutat în anul 1980 și au făcut naveta la Gura Caliței până în anul 1989. Copiii au urmat școala primară, școala gimnazială și liceul în Focșani. Tanța a fost secretară la Școala „Duiliu Zamfirescu” Focșani și Mihai, profesor la aceeași școală și inspector școlar între anii 1991-2001. Mihai s-a pensionat la 1 iulie 2007, iar Tanța la 19 februarie 2009.

O familie împlinită, fericită și mulțumită

321

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.1.4.3.1. MARIUS MOMANU

Primul fiu al soților Tanța și Mihai Momanu s-a născut la 19 august 1970, la dispensarul din Gura Caliței. Primii ani, ia petrecut în satul Lacul lui Baban, unde a frecventat grădinița.

După mutarea părinților la Gura Caliței, a urmat cursurile școlii primare în această localitate, având ca învățătoare pe Baciu Ortansa.

După mutarea părinților la Focșani, frecventează cursurile gimnaziale la Școala Ștefan cel Mare (Școala nr.9), după care dă admiterea în treapta I la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” Focșani. Susține un examen și pentru admiterea în treapta a II-a la același colegiu pe care îl trece cu bine.

După absolvirea liceului intră la Facultatea de Matematică-Fizică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași.

După admiterea la facultate este înrolat în armată, la o unitate militară tot din Iași, perioadă în care este trimis cu unitatea sa la campania agricolă de toamnă din comuna Plugari, de lângă orașul Botoșani.

322

Cronici de familii vrâncene

A urmat cursurile facultății, iar după absolvire s-a căsătorit cu Mariana Pancu, fiica soților Natalia și Ilie Pancu, din comuna Sulița, județul Botoșani, născută la 31 iulie 1967.

Nunta a avut loc la Focșani pe 24 aprilie 1993, având ca nași de cununie pe Lenuța și Florin Florescu. După căsătoria lor sa născut Maria, fiica lor, pe 13 noiembrie 1993. Maria a urmat cursurile primare, gimnaziale și liceale în municipiul Iași. Se înscrie, urmează și absolvă cursurile Facultății de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza, în anul 2017 și s-a înscris la masterat la Universitatea din București.

Marius s-a titularizat pe catedra de matematică-fizică la școli din orașul Iași, iar soția sa Mariana își urmează cariera universitară ajungând conferențiar universitar la Facultatea de Psihologie a Universității din Iași. Între timp, Marius pleacă pentru câțiva ani în SUA, unde predă matematica la școli din această țară. Revine în țară și predă matematică la un grup școlar din Iași. Pleacă din nou în străinătate și în prezent este profesor de matematică din anul 2014 în Anglia la Londra.

Familia Mariana și Marius Momanu cu fiica Maria

323

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.1.4.3.2. EMANUEL MOMANU

Al doilea fiu al soților Momanu este Emanuel, născut la Focșani, pe 19 ianuarie 1977. Primii ani ai copilăriei și i-a petrecut la Gura Caliței, fiind alintat de bunica sa Maria Bălan și de străbunica Joița Robu. Îi plăcea foarte mult să se plimbe cu sania și căruța conduse de Florica Bălălău un concetățean din Gura Caliței, care îl iubea la rândul lui și el foarte mult.

Deși părinții săi au făcut naveta un timp de la Focșani la Gura Caliței, el a frecventat Grădinița nr.8, unde a avut ca educatoare și directoare pe mătușa sa, Doina (Tutoș Mariana), o grădiniță foarte apreciată în municipiul Focșani. Urmează apoi cursurile primare și gimnaziale la Școala Ștefan cel Mare (Școala nr. 9) din Focșani. Este admis la Colegiul Național Unirea din Focșani de unde s-a transferat mai apoi la Liceul Sportiv din aceiași localitate.

După absolvirea liceului a fost încadrat ca profesor suplinitor de educație fizică la Școala din localitatea Poiana Cristei, județul Vrancea și la Școala Tâmboești, câțiva ani școlari. Urmează apoi Facultatea de Drept a Universității din Alba Iulia, obținând diplomă de jurist. Satisface serviciul militar la Buzău și în Focșani.

324

Cronici de familii vrâncene

Se încadrează ca jurist în anul 2005 la Agenția Națională de Protecția Mediului din București. Devine consilier juridic și se transferă la Agenția Națională privind Siguranța Alimentației, pe același post, unde lucrează și în prezent.

Se căsătorește cu Roxana Ciobotaru, născută pe 28 noiembrie 1979, fiica soților Mimi și Viorel Ciobotaru din comuna Fitionești, județul Vrancea. Căsătoria civilă a avut loc pe 31 august 2002, la Fitionești, acasă la mireasă, iar nunta sa desfășurat în aceiași zi, la restaurantul Unirea din municipiul Focșani.

După nuntă soții s-au stabilit în București unde s-a angajat și soția sa ca medic. Au locuit un timp ca chiriași, în mai multe locații, apoi și-au cumpărat un apartament unde locuiesc și în prezent.

Familia lor s-a mărit, mai întâi cu o fetiță, Alexandra Maria, născută pe 22 mai 2010, elevă în prezent la o școală din București, apoi pe 22 iulie 2015 se naște a doua fiică a lor, Ilinca Ana-Maria.

Familia subordonată, Emanuel, Roxana,Alexandra Maria și mezina Ilinca Ana Maria

325

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.4.4. DONE (VICĂ) BĂLAN

Al patrulea copil al părinților Maria și Ion (Nicu) Bălan a fost Done (Vică), născut pe 22 octombrie 1950, în satul și comuna Lacul lui Baban, după întoarcerea tatălui din prizonierat din Rusia. Își petrece primii ani ai copilăriei, alături de părinți și de noi, ceilalți frați. Bucuriile copilăriei au fost brusc întunecate de moartea prematură a tatălui nostru, când nu împlinise încă vârsta de 5 ani.

Urmează școala primară și gimnazială în satul natal, unde se afirmă ca un elev eminent. Este admis apoi la Colegiul Național „Unirea” din Focșani. După absolvirea liceului, funcționează un an ca profesor suplinitor pe catedra de matematică la Școala din Lacul lui Baban, apoi satisface stagiul militar la Galați După armată, promovează examenul de admitere la Academia de Științe Economice din București, obținând diploma de economist. La ASE a fost coleg cu Florin Georgescu, fost șef de promoție și ministru de finanțe mai târziu, iar el clasificându-se al doilea după acesta.

326

Cronici de familii vrâncene

La drapel După absolvirea facultății se angajează ca inspector financiar la Circumscripția Financiară a sectorului 3 București, unde, fiind un bun specialist, este avansat în scurt timp, după angajare ca director adjunct. În anul 1978, s-a căsătorit cu Doina Tocări din județul Suceava și ea stabilită în București. Au locuit în cartierul Berceni și din cauza unor neînțelegeri familiale au divorțat. În perioada căsătoriei s-a născut o fata, Miruna pe 2 iulie 1979 care a urmat școala primară, gimnazială și liceală în București, apoi s-a înscris la A.S.E. și după absolvire a obținut calificarea de economist.

A fost angajată la BNR ca economist, apoi ca inspector la Inspecția Auditorilor Financiari, instituție cu competențe la nivel național. După divorț, Done (Vică) s-a mutat într-o garsonieră în cartierul Titan, iar Doina deși a divorțat și-a păstrat numele de Bălan al soțului. Vică a iubit-o foarte mult pe Doina, iar pe Miruna o adora păstrând o relație foarte apropiată.

327

Cronici de familii vrâncene

Tata Done (Vică) Bălan și fiica sa, Miruna Bălan Done s-a îmbolnăvit de pancreatită, probabil și din cauza supărării și a decedat din nefericire pe 16 august 2000 la numai 50 de ani. Colegul său, Florin Georgescu, care pe vremea când era ministru de finanțe i-a propus funcția de secretar de stat în minister pe care a refuzat-o, s-a îngrijit de transportul sicriului cu corpul neînsuflețit al lui Done(Vică) de la București la Focșani într-o mașină frigorifică.

Moartea sa a fost ca o lovitură de trăsnet pentru membrii familiei, fiind o adevărată tragedie, cu atât mai mult cu cât nu fusese bolnav mai înainte. A fost înmormântat în Cimitirul Nordic din municipiul Focșani în data de 19 august 2000 unde este vizitat des de mine și surorile Doina și Tanța.

VII.2.1.1.4.4.1. MIRUNA D. BĂLAN Miruna s-a născut pe 2 iulie 1972 în București, a urmat cursurile primare, gimnaziale, liceale și facultatea de finanțe din București și activează într-o firma proprie de audit în Târgu Mureș. Este căsătorită fără copii.

328

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.4.5 RADU COSTEL Radu Costel este fratele nostru vitreg, al celorlalți patru copii, care s-a născut pe 22 decembrie 1958, după recăsătoria mamei, Maria Bălan cu Radu Costache din Râmniceni. A fost o naștere foarte dificilă, mama fiind în situația de a-și pierde viața din cauza neîndemânării moașei din localitate. A fost luată de urgență cu căruța de Petre Bocu apoi de salvarea care a dus-o la spital la Focșani. Aici un anume doctor Lupu, a recurs la o metodă empirică, dar eficientă, legând-o cu capul în jos, încât puținul sânge pe care-l mai avea după o hemoragia puternică i-a venit la inimă și i-a salvat viața. Costel fiind un copil simpatic și cel mai mic, a fost îndrăgit și alintat de toți membrii familiei. A urmat școala primară în satul Lacul lui Baban avându-i ca învățători pe Apă Rece Elena și Nicu Pătrașcu. Școala gimnazială a început-o în Lacul lui Baban, dar a absolvit-o la Gura Caliței.

A luat admiterea la Liceul nr.4 din Focșani, unde a promovat clasa a X-a. A frecventat apoi Școala Profesională de Petrol de la Câmpina devenind muncitor calificat. Este angajat mai întâi la Uzina de Reparații Tractoare din Câmpina.

S-a transferat la Schela de Extracție Petrol din Moinești unde se căsătorește cu Mariana, fiica soților Elisabeta și Ion Adam din Moinești. Se naște fiica Mihaela, pe 15 iulie 1982.

Între timp își satisface serviciul militar în mai multe localități: București, Iași și Bacău. După armată are loc nunta cu Mariana Adam în martie 1984.

329

Cronici de familii vrâncene

Familia primește un apartament și va locui un timp la Moinești, după care vor divorța datorită unor neînțelegeri.

După divorț, Costel se recăsătorește cu Cateta Costache, născută pe 1 martie 1968, fiica soților Paulina și Mirică Costache din Gura Caliței. După căsătoria lor, din anul 1994, se nasc copiii: Daniel pe 11 iunie 1995, Diana pe 21 iunie 1998 și Marius pe 24 iulie 2000. Daniel și Diana au frecventat Școala Incluzivă Specială „Elena Doamna” din Focșani, unde Diana a absolvit liceul, iar Daniel profesionala.

Marius a frecventat la Colegiul „Edmond Nicolau” din Focșani (Liceul nr.1) fiind absolvent în anul 2019. Diana s-a căsătorit cu Florin Băjenaru din Gura Caliței și are un băiețel.

Costel, după plecarea sa din Moinești a fost încadrat câțiva ani ca profesor suplinitor, mai întâi la Școala Târâtu din comuna Poiana Cristei, unde a îndeplinit pentru o perioadă și funcția de director, apoi la mai multe școli gimnaziale din comuna Gura Caliței. Lucrează un timp în activitatea de construcții din localitate. Ca mai mulți colegi și cetățeni din localitate pleacă mai întâi în Italia apoi în Grecia unde lucrează în construcții și în alte activități funcție de oferte.

După întoarcerea în țară cu sănătatea precară, lucrează din nou în activități de construcție și pe 2 aprilie 2016 se îmbolnăvește grav și în urma unui accident cerebral, este pensionat pe caz de boală. După externarea din spital, recuperarea este lentă, urmează continuu un tratament acasă sub îngrijirea familiei fiind și în prezent pensionar de boală.

VII.2.1.1.4.5.1. MIHAELA C. RADU Mihaela, fiica din prima căsătorie al familiei Mariana și Costel Radu, născută pe 15 iulie 1982, urmează cursurile primare, gimnaziale și liceale la Moinești apoi Facultatea de Industrie Alimentara din Galați, iar după absolvirea facultății se angajează la o bancă comercială din Moinești. Se căsătorește cu Cosmin Vrânceanu, cu care are doi copii, pe RareșVladimir, născut la data de 10 iulie 2010 care este elev la gimnaziu în clasa a V-a și pe Mihnea-Alexandru, născu la data de 3 septembrie 2019 care este în familie ajutată și de bunica Mariana, mama Mihaelei.

330

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.1.5. RADU V. BĂLAN (1913-1986)

Radu V Bălan s-a născut pe 11 noiembrie 1913, din părinții: Dumitra (născută Chioveanu) și Vasile D. Bălan, fiind al cincilea copil al familiei și al treilea băiat. În perioada 1920-1921 și 1921-1922, școala din Lacul lui Baban va funcționa cu 5 clase având ca învățătoare și dirigintă pe Paulina Râmniceanu. Radu, a început clasa I în anul 1920, iar anul următor în clasa a II-a, se găseau în clasa patru frați, aflați în clase de studiu diferire: alături de Radu, erau Nicu și surorile mai mari, Voica și Măriuța.

Având în vedere ca școala funcționa în condiții precare, nu dispunea de un spațiu corespunzător, școlii i se repartizează un loc nou pentru o construcție proprie. În anul școlar 1922-1923, școala dispunea de o sala de clasa, o cancelarie și o săliță de intrare cu mobilier modest, făcând parte din aceeași clădire cu primăria comunei. Radu urmează clasa a III-a având ca învățător și diriginte pe Radu Sava, Nicu, fratele său, a urmat clasa a IV-a și surorile mai mari clasa V-a. În acest an școlar intră și mezina Marieta în clasa I, deja erau 5 frați în școală la această dată. În anul școlar 1923-1924, va reveni la școala din Lacul lui Baban, ca învățătoare și diriginta Paulina Râmniceanu care va funcționa și în anul școlar 1924-1925 avându-i ca elevi și pe Nicu Bălan, elev în clasa V-a și pe Radu Bălan în clasa IVa și respectiv clasa V-a în 1924-1925. Marieta se regăsește și

331

Cronici de familii vrâncene

ea în clasa II-a și a III-a. După absolvirea clasei a V-a Radu participa la examenul pentru absolvire pe care îl trece.

După satisfacerea serviciului militar timp de doi ani rămâne în familie, iar în anul 1943 pleacă pe front, fiind luat prizonier de ruși, lucrează într-o mină din Donbass și se întoarce în țară în toamna anului 1948.

Se căsătorește cu Nedelea Avram din Lacul lui Baban în 1951 și au împreuna doi copii: Valerica Bălan căsătorita Brăgău, care are două fete pe Narcisa căsătorită Puiu, funcționar în Adjud și pe Coca, profesor de istorie în București și al doilea copil al lui Radu Bălan, un fiu, Gheorghe (Gigi) Bălan, căsătorit cu un copil, o fată, medic. Radu Bălan, a decedat în 30 martie 1987 fiind înmormântat la cimitirul din Lacul lui Baban.

V.2.1.1.6. MARIETA V. BĂLAN 1915-2002

Marieta V Bălan s-a născut la 19 septembrie, în anul 1915, din părinții: Dumitra (născută Chioveanu) și Vasile D. Bălan, fiind al șaselea copil al familiei. A decedat la data de 12 noiembrie în anul 2002. În anul școlar 1922-1923, Marieta intra la școala în clasa I, având ca învățător și diriginte pe Radu Sava, alături de alți patru frați aflați în școala la acea data. Radu urmează clasa a III-a, Nicu a urmat clasa a IV-a, iar surorile mai mari Voica și Măriuța, erau în clasa V-a. În anul școlar 1923-1924, va reveni la școala din Lacul lui Baban, ca învățătoare și diriginta Paulina Râmniceanu care

332

Cronici de familii vrâncene

va funcționa și în anul școlar 1924-1925 avândul-i ca elevi pe Marieta în clasa II-a și a III-a și pe Radu Bălan în clasa IV-a și a V. În anul școlar 1924-1925 se regăsește și Lina Bălan ca elevă în clasa I fiind în școala din nou 3 frați. În anul școlar 1925-1926, școala din Lacul lui Baban va funcționa cu doar 4 clase primare, avându-l ca învățător și diriginte pe Emil Georgescu. Marieta Bălan urmează clasa a IV-a și încheie cursurile școlare. Se regăsește în școala și Lina Bălan în clasa a II-a.

Marieta Bălan care nu împlinise încă 20 de ani în 1935, o fata foarte frumoasa ca toate fetele familiei Dumitra V. Bălan, se căsătorește cu Ștefan Bălan din localitatea limitrofa Poiana Cristei.

Marieta Bălan în tinerețe Soții Marieta și Ștefan Bălan, au împreuna doi copii pe Viorica Bălan, născută în 25 februarie 1936 devenită profesor și inspector școlar și pe Mircea Bălan, născut în 20 martie 1944 devenit inginer pirotehnist și decedat.

Marieta Bălan a lucrat în cea mai mare parte a vieții în comerț în orașul și municipiul Focșani ca și soțul ei Ștefan. A decedat la data de 12 noiembrie în anul 2002, la vârsta de 87 de ani.

333

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.6.1. VIORICA BALAN GRIGORIU

Viorica Bălan, este născută la data de 25 februarie în anul 1936 din părinții Marieta și Ștefan Bălan fiind primul copil al familiei.

La vârsta școlară, urmează școala primară în perioada 1943-1947. Clasele I și II, în satul Podul Lacului în timpul războiului și clasele a III și a IV în localitatea limitrofă Budești.

Urmează cursurile gimnaziale în perioada 1948-1951 la școala din localitatea vecină Cotești, mergând pe jos circa 4 kilometri. Îndrumată de unchiul său Neculai Bălan, se înscrie pentru examenul de admitere la Liceul de băieți din Râmnicu Sărat, iar după promovarea examenului se transferă la Liceul

334

Cronici de familii vrâncene

de fete, Alexandru Ioan Cuza din orașul Focșani unde lucra tatăl său ca notar la Primăria orașului Focșani.

După absolvirea liceului, în anul 1956, se înscrie la Facultatea de Filologie-istorie filosofie, secția limba și literatura rusă, iar după obținerea diplomei de licență este repartizată în comuna Scheia Negrești din Județul Vaslui.

După un an de activitate, se transfera la Liceul și Casa Pionerilor din Odobești, iar după încă doi ani se transferă la Liceul Al. Ioan Cuza din Focșani, unde funcționează ca profesor, apoi ca director adjunct și mai târziu este transferată la Inspectoratul Școlar Județean, Focșani ca inspector de specialitate până în anul 1989. Se reîntoarce la Liceul Al. Ioan Cuza ca profesor pentru încă 4 ani apoi se pensionează. În anul 1965 l-a cunoscut pe inginerul Grigoriu Dumitru, șef Combinat Vinicol Cotești, raionul Focșani, cu care se căsătorește. În anul 1968 Grigoriu Dumitru este transferat la Întreprinderea Vinexport Focșani ca inginer șef unde funcționează până în anul 1991 când se pensionează.

Au împreună doi copii, prima fiind Florentina Iulia, născută în anul 1966 care urmează cursurile primare, gimnaziale și liceale în orașul Focșani și facultatea de Construcții Hidrotehnice din București. Este căsătorită cu Sergiu Stan și au împreună o fată studentă la Facultatea de limbi străine din Cluj Napoca.

Al doilea copil, un băiat, George Mugurel Grigoriu, născut în anul 1970, este căsătorit cu Ramona-Elena și au împreuna doi copii, doi băieți, Mihnea și Luca, elevi la gimnaziu în Focșani.

Florentina Iulia Grigoriu

George Mugurel Grigoriu

335

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.6.2. MIRCEA BĂLAN, născut 20 martie 1944

Mircea Bălan, născut la data de 20 martie în anul 1944 din părinții: Ștefan Bălan și Marieta Bălan, fiind al doilea copil al familiei.

La vârsta școlară, Mircea urmează scoală primara în perioada 1951-1955, clasele I și IV, la școală din Cotești.

Gimnaziul și Liceul le urmează în orașul Focșani unde tatăl său, funcționa ca notar la primăria orașului Focșani.

Urmează Facultatea de construcții Hidrotehnice din București și după absolvire se angajează la Institutul de Proiectări Lucrări Hidrotehnice din București.

Lucrează ca specialist un timp în Ucraina la Combinatul Siderurgic Krivoi Rog apoi lucrează în Irak la barajul din Kirkuk și mai apoi în Algeria și Libia.

S-a întors în București la același institut de proiectări, dar condițiile vitrege de lucru din țările în care a lucrat, și-au pus amprenta asupra sănătății sale. A fost căsătorit cu Sonia, profesoară de matematică și au împreună o fată luată de crescut, pe nume Alexandra.

Mircea s-a îmbolnăvit grav și a decedat în 16 octombrie în anul 2012. La solicitarea lui anterioară, după deces a fost incinerat și a fost înmormântat la Vârteșcoiu alături de părinți săi.

336

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.1.7. LINA V. BĂLAN 1917-1974

Lina V. Bălan este născută la data de 22 februarie în anul 1917, din părinții: Dumitra (născută Chioveanu) și Vasile D. Bălan, fiind al șaptelea copil al familiei.

Anul în care s-a născut Lina, localitatea Lacul lui Baban (Constandoiu), era sub ocupația trupelor germanoaustriece, care erau cartiruite în locuințele celor care trăiau și trudeau pe acele meleaguri. Bărbații maturi erau plecați la război, așa cum era și tatăl Linei, Vasile D. Bălan, care a luptat, fiind și rănit la Oituz-Bacău, acolo de unde nu au mai putut înainta nemții. După luptele de la Oituz, Mărășești și Mărăști soarta războiului se schimbă, nemții fiind alungați din țară, marcând începutul înfrângerii armatei germane din timpul Primului Război Mondial.

Lina Bălan intra în clasa I, în anul școlar 1924-1925, la școala de din Lacul Baban, având ca învățătoare și dirigintă pe Paulina Râmniceanu, care avea ca elevă și pe Marieta Bălan, sora sa mai mare, în clasa III-a. În anul școlar 1925-1926, școala din Lacul Baban va funcționa cu doar 4 clase primare, avându-l ca învățător și diriginte pe Emil Georgescu. Lina Bălan urmează clasa a II-a și Marieta Bălan clasa IV-a și susține examenul de absolvire. În anul școlar 1926-1927, școala din Lacul Baban a funcționat tot cu 4 clase primare, având ca învățătoare și

337

Cronici de familii vrâncene

dirigintă pe Eleonora Bălteanu, Lina Bălan urmând cursurile clasei a III-a. În anul școlar 1927-1928, școala din Lacul Baban va funcționa în aceiași clădire cu 4 clase primare, având ca învățător și director pe Constantin Moldoveanu. Lina Bălan urmează clasa a IV-a și în urma examenului este declarată absolventă.

Lina Bălan (Cucu), la vârsta de 19 ani, cunoaște și se căsătorește în iunie 1936, cu Neagu I. Cucu din localitatea Tinoasa, aparținând de comuna Dumitrești, județul Râmnicu Sărat. Cei doi tineri harnici și pricepuți au reușit în timp scurt să-și întemeieze o frumoasă și trainică gospodărie, la poale de pădure vrânceană.

Au adus pe lume împreuna 8 copii destoinici și frumoși: Cucu Magdalena născută în 6 octombrie 1937, Cucu Petre născut în 15 martie 1939, Cucu Vasile (Lică) născut în 15 octombrie 1940, Cucu Stoica născut pe 9 mai 1942, Cucu Octavian născut pe 9 iunie 1946, Cucu Marcel născut pe 18 ianuarie 1948, Cucu Suzana născută în 11 iulie 1949 și Cucu Nicu născut pe 7 noiembrie 1953.

Neagu Cucu, soțul Linei Bălan (Cucu) Lina Bălan-Cucu, a fost o femeie și mama simbol, administrând în cea mai mare parte, singură, întreaga gospodărie, soțul fiind plecat la muncă în domeniul forestier.

338

Cronici de familii vrâncene

Și-a crescut și educat în mod exemplar cei opt copii, și-a pus în valoare întreaga capacitate, pentru a-și îndeplini aceste proiecte ale vieții ei. Soțul ei a fost nevoit să-și desfășoare activitatea, aproape întotdeauna, departe de familie, pentru a asigura, din salariu, parte importantă din resursele financiare necesare familiei. În acest timp, soția sa lucra pământul gospodăriei, creștea animale, asigura hrana și îmbrăcămintea copiilor, în cea mai mare parte din confecții realizate manual.

A ținut foarte mult la educația copiilor și a făcut sacrificii enorme pentru a-i susține în toate treptele de educație.

Majoritatea copiilor, în condiții extraordinar de grele, a trecut de studiile medii, trei fiind absolvenți de studii universitare.

Nu și-a neglijat nici setea ei de cunoaștere, prin intermediul copiilor a citit majoritatea cărților existente în biblioteca săteasca. Lina lucra seara la diverse confecții manuale, iar copiii îi citeau cu voce tare, până adormeau.

Lina Cucu, exemplu de soție și mamă, până la sacrificiu, a decedat la numai 57 de ani, în 29 noiembrie a anului 1974. La înmormântarea sa au participat aproape toți locuitorii satului fiind caracterizată și însușită de aceștia, ca mama satului.

Soțul Linei, Neagu I. Cucu, născut în Tinoasa la data de 9 septembrie 1909, în familia lui Ion și Ioana Cucu, a decedat la 15 iunie a anului 1986.

Neagu Cucu provine dintr-o familie cu cinci copii, un frate Ionel Cucu căsătorit în Tinoasa și trei surori: Anica căsătorită cu Stefan Țâru din Dumirești cu cinci copii, Stana căsătorită cu Constantin Mădulărescu, având nouă copii și Bița căsătorită cu Neagu Băruș în Dealul Lung, fără copii.

Mezina familiei Ștefan și Anica Țâru, Aneta Țâru Pioară, profesoară de limba și literatura română, autoare a mai multor piese de teatru și romane, excelează cu romanul: „După cincizeci de ani” pe care personal îl consider un roman în bună parte autobiografic de fapt o frescă foarte reușită care prezintă un tablou de ansamblu al unei epoci trăite cu intensitate în tranziția a două sau chiar trei orânduiri, de către generația celei de a doua jumătăți a secolului XX cu închidere în prima parte a secolului XXI.

339

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.7.1. MAGDALENA CUCU (DINCĂ)

Magdalena N. Cucu, născută la data de 6 octombrie în anul 1937 din părinții: Neagu Cucu și Lina Cucu născută Bălan, fiind primul copil al familiei.

La vârsta școlară, urmează cursurile primare în satul natal Tinoasa și cursurile gimnaziale la școala din Dumitrești. Îndrumată de unchiul său, profesorul Neculai Bălan, se înscrie la Școala Tehnica de Petrol și Gaze nr. 2 din Câmpina, care în anul 1955 se transforma în profesională și cu această ocazie se transfera la liceul teoretic din Râmnicul Sărat, unde dă diferențe pentru clase VIII-IX-X de liceu și în anul 1956 termina liceul. În anul 1957,în urma examenului de admitere, intră la Facultatea de Chimie în cadrul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și în anul 1962, după absolvire, devine chimist analist. A lucrat la Laboratorul de Vinificație al IAS Cotnari unde activa și soțul ei Dincă Mihai ca director. A mai lucrat la Tehnoton Iași, la Direcția de Ape Prut, și inspector la Protecția Mediului, până la ieșirea la pensie în anul 1994.

Cunoaște și se căsătorește în anul 1962 cu inginerul horti-viticol Dincă Mihai din Ștefănești, jud Vâlcea, născut în 18 octombrie1934 care a lucrat ca director la IAS Cotnari, inginer șef la IAS Copou Iași, șef ferma la IAS Miroslava și în prezent pensionar. Au împreună patru copii: Florin Mihai decedat de mic, Lăcrămioara, Rodica și Jan Sorin

340

Cronici de familii vrâncene

Din activitatea Magdalenei Cucu (Dincă), în calitate de cercetător laborant, se reține conștiinciozitatea cu care își îndeplinea sarcinile profesionale. După revoluție, în timp ce funcționa la Agenția de Mediu din municipiul Iași, care avea în obligații și efectuarea de analize de calitate, pentru unele produse care intrau în circuitul economic în unele întreprinderi Ieșene, a constatat încălcări grave cu privire la calitatea acelor produse ce puneau în pericol atât sănătatea lucrătorilor care manipulau acele produse, dar și sănătatea populației municipiului Iași.

Problema analizelor era tratată cu superficialitate de către unele instituții, se cerea doar semnarea buletinelor de calitate de către specialiști prin rotație, fără a se efectua concret analizele de conformitate. Își amintește că era vorba de unele cantități de păcură, importate din Rusia via Germania, de către firmele afaceristului Sorin Ovidiu Vântu.

Când i-a venit rândul să semneze buletinul de conformitate a calității produsului, a solicitat mai întâi realizarea analizelor corecte de calitate pentru conformitate așa cum prevedea legislația în vigoare, într-un laborator de specialitate, plătind chiar ea analiza la Direcția de Sănătate Publică din Iași. Cu această ocazie a constatat, ca produsul conținea cobalt radioactiv într-o proporție ce depășea cu mult limitele admisibile. Deși a atras atenția asupra pericolului public pe care îl prezenta produsul, acesta a fost adus în continuare și folosit în cele doua centrale termice ale municipiului Iași. Cine poate ști câți oameni au fost contaminați și câte victime a creat aceasta lipsă de responsabilitate din partea instituțiilor abilitate ale statului?. Cazul nu este izolat, după revoluție, cantități importante de deșeuri radioactive au fost aduse pe obscure căi din țările europene dezvoltate și depozitate în diverse zone din România. Lichide contaminate, au fost injectate prin sonde în unele zăcăminte epuizate de hidrocarburi așa cum este cazul și în zona Oneștiului în localitatea Ferăstrău-Oituz.

Magdalena Dincă, după pensionare și-a petrecut timpul alături de soțul său Mihai Dincă și el pensionar și alături de fiica sa mai mare Lăcrămioara, domiciliată în Iași, de fiul său Sorin, de sora mai mică Suzana și fratele cel mai mic Nicu și ei domiciliați în Iași. A făcut și câteva vizite în Canada la fiica

341

Cronici de familii vrâncene

sa, Rodica și la nepoții, Alexander și Peter cu care a petrecut clipe fericite. Suferindă de bolile bătrâneții, reumatismul și tensiunea, tratate mai mult cu indiferență, a decedat în data de 16 ianuarie 2020, fiindu-i alături soțul, frații în viață, copii și nepoții care îi păstrează o vie și nealterată amintire de soție, soră, mamă și bunică.

Cel care înserează aceste rânduri îi poartă o plăcută și de neuitat amintire, ca veri primari, care de multe ori au depănat aduceri aminte despre locurile natale și despre bunicii, mătușile și unchii comuni, care au plecat în timp și pe care ea s-a grăbit să-i întâmpine.

VII.2.1.1.7.1.1. FLORIN MIHAI DINCĂ Florin-Mihai, născut la data de 3 aprilie 1963 și decedat la 29.septembrie 1963. A fost înmormântat la cimitirul central din municipiul Iași acolo unde a fost înmormântată și mama sa Magdalena în anul 2020.

VII.2.1.1.7.1.2. LĂCRĂMIOARA M. DINCĂ (PETRESCU) Al doilea copil al familiei Magdalena și Mihai Dincă, Lăcrămioara este născută pe 9 august 1964. Urmează cursurile elementare, gimnaziale și liceale precum și Universitatea A. I. Cuza din Iași și devine profesor universitar de limba și literatura română la Universitatea A. I. Cuza din Iași. Este căsătorită cu Petrescu Radu-Ilie conferențiar universitar, la aceeași Universitate. Au împreună un copil o fată, pe Petrescu Ioana- Raluca, născută în 30 aprilie 1990, care a studiat la Liceul Mihail Eminescu din Iași și apoi a urmat facultatea de filologie la Universitatea din Strasbourg și Grande École din Paris, fiind doctorand;

Bunicul Mihai Dincă cu nepoata, Ioana-Raluca Petrescu

342

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.1.7.1.3. RODICA M. DINCĂ (ELLISON) Rodica Dincă al treilea copil al familiei Magdalena și Mihai Dincă, este născuta în 24 ianuarie 1966. Urmează cursurile elementare, gimnaziale și liceale precum și Universitatea A. I. Cuza din Iași și devine profesor de fizicamatematica. Cunoaște și se căsătorește cu David Ellison Martin din Canada, născut în 14 iunie 1968, avocat de meserie. Rodica funcționează ca profesor de fizică la Whitby, Ontario, Canada. Familia Elison au împreună doi copii, doi băieți.

Familia David Martin și Rodica Dincă Ellison - Ellison David-Alexander, născut pe 21 ianuarie 1999, în prezent balerin; - Ellison Peter-Anthony, născut pe 07 septembrie 2001, pilot de aviație;

Magdalena Cucu-Dincă, cu cei doi nepoți din Canada, Alexander și Peter

343

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.1.7.1.4. JAN SORIN M. DINCĂ Jan-Sorin Dincă al patrulea copil al familiei Magdalena și Mihai Dincă, este născut în 12 iulie 1968. Este absolvent de liceu, căsătorit cu Mirela, născută în 31 ianuarie 1968, de profesie asistent medical. Au un copil pe Diana, studentă la medicină.

VI.2.1.1.7.2. PETRE N. CUCU

Petruș Cucu Petre N. Cucu, născut la data de 15 martie în anul 1939, din părinții: Neagu Cucu și Lina Cucu născută Bălan, fiind al doilea copil al familiei. La vârsta școlara, Petruș cum i se spunea în familie și de cei cunoscuți, urmează scoală primară în satul natal Tinoasa și cursurile gimnaziale la școala din Dumitrești. Ca și sora sa Magdalena, îndrumat și ajutat de unchiul său profesorul Neculai Bălan, se înscrie și urmează cursurile Școlii medii tehnice de petrol nr. 2 din Câmpina, transformată în anul 1955 în profesională. După absolvirea profesionalei, este repartizat în Moldova, la Suceava și lucrează ca electrician autorizat. Se căsătorește cu Mărioara din Făgăraș și au împreună un copil pe Cucu Daniel născut în 1968, care este inginer constructor în municipiul Suceava.

Petre Cucu, a lucrat la IRE Suceava și a decedat primul dintre cei opt copii, într-un accident stupid, alunecând și căzând cu capul de o bordură, în 19 decembrie a anului 1986.

344

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.7.3. VASILE N. CUCU (LICĂ)

Vasile N. Cucu, născut în Tinoasa la data de 15 octombrie în anul 1940 din părinții Neagu Cucu și Lina Cucu născută Bălan, este al treilea copil al familiei. Urmează școala primară de patru clase în satul natal Tinoasa și cursurile gimnaziale ca și frații săi mai mari făcând naveta zilnic pe jos la școala din Dumitrești. După absolvirea școlii se localizează și va lucra în Onești ca șofer unde avea serviciu și tatăl său.

Se căsătorește în orașul Onești jud. Bacău, cu Adriana Rădulescu, născuta în 16 aprilie a anului 1948.

Au împreuna doi copii: - Cucu Mihaela, născuta în Onești, jud Bacău la data de 3 februarie 1968, absolventa de liceu veterinar, cu activitate și domiciliul actual în Italia.

- Cucu Cătălin-Gabriel, născut în Onești jud Bacău, la data 20 martie 1969, absolvent de școala profesională, mecanici auto, lucrează ca șofer în Onești. Căsătorit are doi copii: Patricia și Alexandra.

345

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.7.4. STOICA N. CUCU

Stoica N. Cucu, este născut în Tinoasa la data la 9 mai în anul 1942 din părinții: Neagu Cucu și Lina Cucu născută Bălan, fiind al patrulea copil al familiei. La vârsta școlara, urmează cursurile primare în satul natal Tinoasa și cursurile gimnaziale la scoală din Dumitrești. Urmând o pregătire în specialitatea mecanică, devine tehnician sculer la Fabrica de scule Râșnov-Brașov.

Se căsătorește în Râșnov jud. Brașov, cu Maria Butnaru, născută în aprilie 1948 la Râșnov, aceasta fiind funcționar la Fabrica de scule din localitate.

Cucu N. Stoica a decedat la 29 octombrie 2010, la vârsta de 68 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din Râșnov, iar soția Maria a decedat în anul 2019, la vârsta de 71 de ani.

Soții Maria și Stoica Cucu au împreună o fiica pe Luminița-Elena, născută în Râșnov, jud Brașov, la data de 15 februarie 1968, absolventă a Facultății de Psihologie din Brașov. A fost căsătorită cu Florin Gavenea, născut la data de 28 martie 1964, care - suferind de o boală incurabilă - a decedat la data de 27 mai 1999, la numai 35 de ani.

Soții Gavenea au împreuna doi copii: Teodora-Elena, născută la 5 octombrie 1996, studentă în Brașov și Florina, născută la 13 aprilie 1998, studentă.

346

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.7.5. OCTAVIAN N. CUCU

Octavian N. Cucu, născut la data de 9 iunie în anul 1946 din părinții: Neagu Cucu și Lina Cucu născută Bălan, fiind al cincilea copil al familiei. La vârsta școlară, urmează cursurile școlii primare în satul natal Tinoasa și cursurile gimnaziale la școala din Dumitrești.

A absolvit, mai întâi, o școala profesională în domeniul prelucrării lemnului, fiind angajat pentru o perioadă de câțiva ani, la Comănești și Gugești Focșani.

A făcut liceul seral la Gugești apoi a urmat cursuri pedagogice de specialitate la Bacău și a devenit învățător calificat, practicând această nobilă meserie în localitatea Tinoasa, din comuna Dumitrești și, temporar, în Gura Caliței.

Se căsătorește în Dumitrești, județul Vrancea, cu Viorina Olteanu, născută în 15 decembrie 1949, și ea profesor de biologie la școala Motnău-Dumitrești;

347

Cronici de familii vrâncene

Au împreuna doi copii: - Cucu Octavian-Valentin, născut în Dumitrești la data de 3 decembrie 1971, devenit inginer mecanic, lucrează în prezent în Anglia.

Octavian-Valentin Cucu - Cucu Violeta, născută în Dumitrești, județul Vrancea la data 1 mai 1974, absolventă a facultății de matematicafizica, profesor matematica în Irlanda. Este căsătorită cu Buda Constantin de profesie constructor care și el lucrează în tot în Irlanda.

Au împreună trei copii: Andrei născut în 16 mai 2002, Anna Maria născută în 16 iunie 2003 și Alexandra-Elena născută în 8 octombrie 2007, toți fiind elevi în Irlanda.

Octavian Cucu a decedat la spitalul din Focșani de toxiinfecție alimentară la data 14 decembrie în anul 1998, iar soția sa Viorina a decedat după ieșirea la pensie în Gugești;

348

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.7.6. MARCEL N. CUCU

Marcel N. Cucu, născut la data de 18 ianuarie în anul 1948, fiind al șaselea copil al familiei Neagu și Lina Cucu născută Bălan. Urmează școala primară în satul natal Tinoasa și cursurile gimnaziale la școala din Dumitrești. Ca și ceilalți frați, parcurgerea acestei trepte școlare a necesitat eforturi deosebite, parcurgând pe jos zilnic, timp de trei ani, 20 de kilometri dus-întors, la școala din Dumitrești.

A avut parte de profesori deosebiți, pe care i-a respectat și care l-au apreciat pentru eforturile depuse și nivelul de pregătire: Neculai Giurcă - director, soții Gheba, rude apropiate a celebrului matematician Grigore Gheba, doamna Nela Vicol, sora domnului Neculai Giurcă și mulți alții profesori de neuitat. Începând cu următoarea etapa, liceul Alexandru Vlahuță din Râmnicu Sărat, a trebuit să suporte unele interdicții dictate de starea materială a părinților, care avea

349

Cronici de familii vrâncene

efect asupra accesului către trepte superioare de educație.

Notele bune, de la examenul de admitere de la liceul din Râmnicul Sărat, au împiedicat efectele negative impuse de starea materială de țăran mijlocaș a părinților și a fost admis.

După terminarea liceului, a funcționat un an ca profesor suplinitor de matematică la școala generală din Poenița, după care a intrat la Facultatea de mecanică a Institutului Politehnic din Iași, secția de mecanică agricolă, pe care a absolvit-o în anul 1972.

A fost repartizat să lucreze ca inginer mecanic, pentru reparații și întreținere de utilaje agricole, la cea mai mare întreprindere agricolă de stat din România, Insula Mare a Brăilei, unde a ocupat funcții de șef sector, șef de fermă, șef centru de reparații, până în anul 1981. În această perioadă a fost propus și a participat la un proiect de training de un an, în Statele Unite ale Americii, California, în perioada februarie 1979 - februarie 1980.

Din anul 1981 s-a transferat la Stațiunea de Cercetări Agricole Brăila, în funcția de șef sector mecanic, unde a lucrat până după revoluție, în anul 1990.

Din anul 1991, pentru o perioada de un an a lucrat ca inginer șef la SMA (Agromec) Viziru, după care și-a constituit o ferma privată, unde lucrează, împreună cu fiul său, și în prezent (2020).

S-a căsătorit în anul 1976 cu Marioara Vioreanu, născută la 19 noiembrie 1954, contabilă de profesie, împreună cu care au doi copii: Cucu Cosmin Ovidiu, născut la 1 septembrie 1977, dublu licențiat, la Institutul Politehnic Iași și Universitatea de Agronomie din Iași, căsătorit cu Carolina Belaly. Au împreună doi copii gemeni, Luca Andrei și Sofia Maria, născuți la data de 10 martie a anului 2017.

Cucu Simona Maria, născută la 13 iunie 1981, absolventa a facultății de automatica a Institutului Politehnic din Iași, căsătorita în Olanda, cu Herman Engelbrecht, originar din Africa de Sud. Au împreună o fetiță, Carina Maria, născută la 16 decembrie 2019.

350

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.7.7. SUZANA N. CUCU

Suzana N. Cucu, născută la data de 11 iulie în anul 1949 este al șaptelea copil al familiei Neagu și Lina Cucu, născută Bălan.

La vârsta școlară, urmează cursurile primare în satul natal Tinoasa și cursurile gimnaziale la școala din localitatea limitrofă Poienița. A absolvit Liceul Agricol din Iași, secția de contabilitate pe care a practicat-o până la pensionare.

A fost căsătorita cu Costin Ștefan și Bâliș Vasile, ambii decedați. Locuiește în Iași.

Are doi copii cu Costin Ștefan: • Dorin Șt. Costin, născut la data de 27 iunie 1976, absolvent de liceu și care are unele afaceri în București.

Costin Dorin, fiul Suzanei •

Costin Monica, născută la data 30 august 1974, absolventă de liceu, stabilita și căsătorită în Italia, are doi copii: Anzeleoni Natalia, născută la 28 iunie 2013 și o a doua fată născută 2019.

351

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.1.7.8. NICU N. CUCU

Nicu N. Cucu, născut la data de 7 noiembrie în anul 1953, este al optulea copil al familiei Neagu Cucu și Lina Cucu, născută Bălan. La vârsta școlară, urmează cursurile primare în satul natal Tinoasa și cursurile gimnaziale la școala din Poienița. Urmează apoi Școala profesională de mecanici chimie industrială din Suceava și se califică în meseria de electro-mecanic. A lucrat la CFS Iași și APA Vital Iași. În prezent este pensionar.

S-a căsătorit cu Lenuța Rățoi, de profesie asistent medical, în prezent pensionară, Au împreună un copil, Cucu Claudius Marian, născut la 9 mai 1979, absolvent de liceu tehnic, automatist, care lucrează și locuiește în Valencia Spania. Acesta este căsătorit cu Ellda Jaqelin din Spania, născută în 6 mai 1979 și are un copil, Alejandro Marian, născut în 12 martie 2016.

352

Cronici de familii vrâncene

Claudiu Marian și soția Ellda V.2.1.1.8 CRISTEA V. BĂLAN În anul 1919, se naște al optulea copil, al familiei Dumitra și Vasile Bălan, un băiat care la botez a primit numele de Cristea. Voica și Măriuța, surorile mai mari de zece și nouă ani la început se certau care să stea mai mult cu Cristea apoi au început să se plictisească găsindu-și alte preocupări. În februarie 1922 când Dumitra se pregătea să aducă pe lume un nou copil, Cristea care avea aproape trei ani a ieșit dezbrăcat pe afară și a răcit puternic fără ca cineva să observe că a făcut temperatură mare. Seara l-a luat la culcare Mariuța, care obosită cu activitatea de peste zi nu a observat că frățiorul ei avea temperatură și nu mai putea respira. Dimineață când a venit pe lume o noua fată, care va primi numele Magdalena, Măriuța a constatat că frățiorul ei Cristea nu mai răsufla, a murit sufocat de amigdalitele inflamate. A fost o mare tristețe în familie, a fost înmormântat alături de bunica Ioana și de bunicul Dragomir care l-au primit cu multă dragoste.

353

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.1.9. MAGDALENA V. BĂLAN

Magdalena V. Bălan este născută în februarie 1922 din părinții Dumitra (născută Chioveanu) și Vasile D. Bălan, fiind al nouălea copil al familiei. Fratele Cristea, născut în 1919, a decedat în 1922 la aceeași data când s-a născut Magdalena.

Aceasta a avut o copilărie mai fericită, având 3 frați mai mari și 4 surori, care o îndrăgeau, care ii îndeplineau toate dorințele.

Magdalena a intrat în clasa I cu învățătorul nou sosit la 1 septembrie 1929, Dumitru Ianculescu care va fi și directorul școlii. În perioada următoare până în anul 1932, școala din Lacul lui Baban, va funcționa doar cu clasele I-IV, iar din anul 1933 se va introduce și clasa a V-a pentru elevii promovați. În perioada 1929-1932, Magdalena urmează cursurile școlii primare de 4 ani și termină clasele I-III, iar în perioada 1932-1934 urmează cursurile școlii de 5 ani și termina clasele a IV-a și a V-a și susține în anul 1934 examenul de absolvire.

Magdalena se căsătorește cu Ionica Țandără din satul vecin Cocoșari, născut în anul 1920, într-o familie înstărită care avea o casă mare cu prăvălie, unde se organizau baluri și hore. Au împreună doua fete dintre care cea mai mare, Rodica, născută în 1942 în Dealu Lung care urmează cursurile primare și o parte din gimnaziu, dar se îmbolnăvește grav de inima și moare la vârsta de numai 11 ani în anul 1953.

A doua fată Dorina, născută în 1950, urmează cursurile primare și gimnaziale în Plăinești, unde se mutaseră și locuiau părinții, apoi urmează liceul din Focșani, Alexandru Ioan Cuza.

354

Cronici de familii vrâncene

Urmează o școală de contabilitate în orașul Sfântul Gheorghe din județul Covasna și se califică în meseria de contabil. Se angajează și lucrează la o unitate militară din Focșani ca și contabil. Se căsătorește în anul 1970, cu Costache Ciobotaru, contabil la Liceul nr.3 din Focșani și au împreună un băiat, pe Nicolae-Cristian.

Dorina se îmbolnăvește și după un timp, face o complicație gravă la rinichi, iar în urma unui blocaj renal moare destul de tânără în anul 1988 la numai 38 ani.

După dispariția prematură și a Dorinei, părinții suferă foarte mult, dar își mai astâmpără durerea cu nepotul lor, Cristinel. Îndurerat și după dispariția celei de a doua fiice, bunicul Ionică Țandără moare în septembrie 1995, apoi moare și Magdalena Țandără (Bălan) în 8 iunie 2000.

Nepotul lor Nicolae-Cristian, urmează cursurile primare și gimnaziale în Focșani, la școala nr 8 și Liceul Economic din același oraș. Urmează apoi cursurile Universității de Petrol și Gaze din Ploiești, secția economică. După absolvire se angajează la Direcția Finanțelor Publice Vrancea unde lucrează și în prezent.

La maturitate Cristinel cum îi spuneau bunicii, se căsătorește cu Maria Dudău de loc din Groapa Tufei, comuna Gura Caliței, și locuiesc în prezent în casa bunicilor din Dumbrăveni care le reamintește de bunici și mama lor. Au împreună un copil, pe Teodora născută în anul 1999 în Focșani, unde locuiau la acea dată părinții.

Teodora, fiica soților Ciobotaru a urmat cursurile primare și gimnaziale în localitatea Dumbrăveni și liceale în Focșani la Liceul Alexandru Ioan Cuza. După absolvire, se înscrie la Facultatea de medicina, Carol Davila din București și din anul 2018 este studentă și colegă de an cu nepoata mea, Sabina Bălan.

V 2.1.1.10 GRIGORE V. BĂLAN În anul 1923, se naște al zecelea copil, un băiat, de fapt un copil prematur. Este botezat cu numele de Grigore, dar nu viețuiește decât un an și în 1924, bunicii Ioana și Dragomir mai primesc un înger lângă ei și lângă îngerașul Cristea.

355

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.1.11. PETRE V. BĂLAN

Petre V. Bălan născut în anul 1925, din părinții Dumitra (născută Chioveanu) și Vasile D. Bălan, este al unsprezecelea copil al familiei și al nouălea în viață. Petruș cum i se spunea în familie a avut o copilărie mai ferită de lipsuri, avea 3 frați mai mari și 5 surori care îl îndrăgeau și îi satisfăceau toate dorințele.

Petruș intră în clasa I în anul 1932, având ca învățător și director pe Dumitru Ianculescu, soțul surorii sale Voica și termină școala de 5 clase în anul 1938 când susține și examenul de absolvire.

Petrus a continuat studiile la liceul din Râmnicul Sărat și după absolvire a activat un timp în administrație fiind Notar și în comuna Lacul lui Baban.

Petruș în copilărie

356

Cronici de familii vrâncene

În perioada când frații lui mai mari, Neculai Bălan, Nicu Bălan și mai târziu Radu Bălan au fost dați dispăruți și regăsiți ca prizonieri în Rusia, Petruș Bălan a fost un important sprijin, atât pentru mama sa Dumitra Bălan, cât și pentru familia noastră a lui Nicu Bălan. Eu și sora mea Mariana-Doina, l-am perceput ca pe un frate mai mare, care încerca și reușea în bună parte să ne îndeplinească multe dorințe. În perioada cât a fost notar la Primăria din Lacul lui Baban, eu l-am perceput atât ca pe un frate mai mare, cu 16 ani, dar și ca un confident în relațiile sale cu fetele. Eram cel care ducea bilețelele de amor și tot eu aduceam și răspunsul de la partea împricinată. Deși bunica Mica și mama Maria au încercat să descopere unele secrete ale noastre nu au reușit să afle decât ceea ce voiam noi să se știe. Cu Sița, o funcționară de la Primăria din localitatea Dumitrești, vecină cu localitatea noastră Lacul lui Baban, obțineam eu legătura telefonică cu ea, după care i-o dădeam lui să vorbească. Am cunoscut mai multe escapade ale sale pe care le pregăteam eu, dar cred că trebuie să le păstrez ca un secret numai al meu pentru că el nu mai este.

Petruș, a funcționat un timp și în poliție, iar la sfârșitul activității a lucrat ca funcționar la o Întreprindere de fabricare a detergenților din municipiul Ploiești de unde a ieșit la pensie.

S-a căsătorit cu profesoara Cornelia Mitu-Bălan, născută în anul 1926 în Slobozia Ciorăști-Vrancea, care a activat în mai multe școli ca profesor de matematică, la început în Râmnicul Sărat unde l-a cunoscut pe unchiul meu Petre Bălan cu care s-a căsătorit apoi în municipiul Ploiești de unde a ieșit la pensie.

Au avut împreună o fiică pe Doina Bălan, născută pe 10 martie 1951 în Ploiești. Doina a urmat cursurile primare, gimnaziale și liceale în Ploiești. S-a înscris la Academia de Științe Economice din București, iar după absolvire a ocupat o funcție de Șef Serviciu în Ministerul Comerțului Exterior, ocupându-se ca sarcină de serviciu în special cu prezentarea produselor românești la Târgurile internaționale. Doina Bălan la cunoscut pe profesorul medic, Mihai Popescu, specialist în chirurgie cu care s-a căsătorit, în prezent locuiesc în București.

357

Cronici de familii vrâncene

Doina și Mihai Popescu cu nașii la nuntă Doina Popescu fostă Bălan este în prezent pensionară, iar Mihai Popescu este încă profesor universitar și un chirurg de renume, este acum și el pensionar, însă activează în diverse unități sanitare ca specialist, având o vastă experiență universitară și profesională în special în chirurgie.

Imagini de la nuntă, părinții medicului profesor Mihai Popescu, Maria și Ilarie Popescu, în stânga și Cornelia și Petre Bălan în dreapta, părinții Doinei Bălan (Popescu)

358

Cronici de familii vrâncene

PARTEA A CINCEA CRONICA FAMILIEI ROBU, COMUNA GURA CALIȚEI, JUDEȚUL VRANCEA Familia Robu a fost una din cele mai vechi, importante și mai respectate familii, care au conviețuit în comuna Gura Caliței, județul Vrancea.

Strămoșii se pierd în negura vremilor, ca ai mai tuturor familiilor, neexistând dovezi scrise pentru acele perioade decât în unele documente statistice cum ar fi recensămintele periodice, împroprietăririle țăranilor de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza și primul ministru Mihail Kogălniceanu și unele evenimente istorice, răscoala de la 1907, primul și al doilea război mondial.

Din relatările înaintașilor familiei, s-au obținut dovezi împletite cu povești, despre cel mai îndepărtat strămoș cunoscut al familiei Robu, fiind vorba despre Dumitru, căsătorit cu o fată din localitate cu numele Maria. La recensământul din 1838, Dumitru Robu era un bărbat de 70 de ani, birnic, clăcaș cu sapa, avea două pogoane de porumb, unul de fâneață, doi boi, o vacă și 12 oi. Era văduv la data recensământului și avea patru copii: Stana de 23 de ani, Anghel de 20 de ani, Radu de 16 ani și Maria de 11 ani. Soția sa Maria nu mai trăia la data recensământului, probabil murise recent având în vedere că fiica cea mică avea doar 11 ani.

I. DUMITRU ROBU, născut în 1768 A trăit în secolul de dominație fanariotă a țărilor romane, secolul al XVIII-lea, cuprins între anii 1701-1800, secol caracterizat de multitudinea invaziilor de pradă a diferitelor popoare asiatice, printre care turcii în principal.

Din relatările bunicii mamei Maria, Floarea Țigănuș, o neîntrecută povestitoare, care a trăit pe meleagurile localității Gura Caliței, împărtășite nepoatei sale Maria Robu, aflăm că Dumitru, a fost căsătorit cu o fată din localitate, pe nume Maria.

359

Cronici de familii vrâncene

Într-una din invaziile turcilor, care veniseră pentru strângerea birului prin părțile locului, Dumitru, fire aprigă, rebelă, s-a luat la cearta cu unul dintre turci și în final l-a și bătut. Soția sa care era gravidă, de puțin timp, pentru a doua oara, având deja o fiica pe Stana, de aproape 3 ani, a asistat la ceartă și în final la bătaie și a intervenit, cerându-i turcului să-i lase soțul în pace. Au intervenit și alți turci, care văzând femeia, care era o fire aprigă, dar și foarte frumoasă, pentru al pedepsi, au încheiat discuțiile cu Dumitru și au luat-o pe Maria, ca pradă alături de alte fete și femei, pentru a le duce în Turcia, ca roabe.

Bunica Floarea Țigănuș, care ne povestește întâmplarea, împletește în relatările sale și poveștile care circulau în acea vreme. Aceasta arată, că din spusele ulterioare ale Mariei, care s-a reîntors acasă, rezultă că a slujit la niște căpetenii turcești, cum era obiceiul locului și timpului, fiind pusă pe lângă alte treburi, să facă focul la cuptorul care reprezenta atunci elementul central în gospodăriile turcești, cum întâlnim de alt fel în multe povești ale bunicilor.

Bunica Floarea, ne spune că fetele și femeile luate ca roabe de turci, auzise de la unele femei creștine, că unele roabe au fost aruncate în cuptor ca apoi sa fie mâncate de stăpânii lor, turcii. Într-una din zile, când roabele rămase acasă cu mama unui turc să aibă grija gospodăriei și să prepare bucatele necesare, după plecarea stăpânilor la vânătoare sau în unele incursiuni de jaf, mama turcului a cerut unei roabe, cum spune povestea „Kiț fată pe lopată”, o expresie care ar însemna „suie fată pe lopată” în intenția de a fi aruncată în cuptor.

Bunica Floarea, ne spune, că fata căreia i s-a cerut să urce pe lopată era chiar isteața Maria, care i-a răspuns turcoaicei cu șiretenie: „Kiț mamă de-mi arată”. Desigur finalul ne este cunoscut. Maria, împreună cu alte femei roabe, creștine, care se pregăteau de mai mult timp să fugă spre casă, au aruncat pe mama turcului în cuptor, să fie gata friptură când se vor întoarce din incursiune stăpânii.

Folosindu-se de acest prilej, femeile roabe, conduse de Maria care făcuse de mai mult timp planuri de evadare, au luat drumul înapoi spre țară, marcat de multe primejdii, mergând

360

Cronici de familii vrâncene

pe căi ocolite la adăpostul codrilor și în special noaptea.

Hrănindu-se cu poame și rădăcini, dormind sub cerul liber, învelindu-se cu crengi și frunze și după aproape cinci luni de peregrinări pe meleaguri vitrege-străine, Maria cu unele din fetele luate roabe, din aceiași zonă, au reușit sa ajungă acasă în localitatea Gura Caliței.

Bucuria revenirii acasă a Mariei, a fost amplificată la puțin timp de, nașterea celui de al doilea copil al familiei, un băiat sănătos și ager căruia i-au dat numele de Anghel.

Bunica Floarea ne spune, nu știm cât adevăr reprezintă, că turcii, o prezență reala totuși, în acea perioadă, prin țările române, deci și în Muntenia, au aflat de întoarcerea Mariei și au cerut ca băiatul să fie luat și dus în Turcia, considerând că este turc.

Deși avea trăsături real vizibile că seamănă cu tatăl sau, în baza unei metode empirice, cunoscută atunci, i-au luat sânge dintr-un deget și au constatat că nu este turc. Băiatul a căpătat la botez, numele de Robu pentru că mama sa, însărcinată cu el, a fost o bună perioadă de timp în robie la turci. Așa dar, iată de unde provine numele de Robu, probabil determinat și de alte situații similare ale unor familii care au scris o filă de istorie, în existența localității Gura Caliței, ce se vor regăsi în continuare prin urmași.

Maria, eroina acestor întâmplări adevărate din istoria neamului românesc, care avea deja doi copii pe Stana și pe Anghel a mai adus pe lume un copil, o nouă bucurie pentru familia sa, care a fost botezat cu numele de Radu Robu, păstrând de la familia sa prenumele de Robu. Ultimul copil al familiei Maria și Dumitru Robu a fost din nou o fata căreia i-a dat numele de Maria.

II.1 STANA D. ROBU, născută în anul 1815 Stana conform recensământului din 1838, avea la acea dată vârsta de 23 ani, ceea ce ne dă convingerea că este născută în anul 1815. Nu avem date despre existenta ei ulterioară, dar credem că a fost căsătorită în Gura Caliței sau în una din localitățile limitrofe. Rămâne în sarcina urmașilor

361

Cronici de familii vrâncene

noștri să facă cercetări pentru a afla ce s- a întâmplat mai departe cu Stana.

II.2 ANGHEL D ROBU, născut în 1818 Despre strămoșul Anghel Robu, tot din datele recensământului din anul 1838, se cunoaște anul nașterii ca fiind anul 1818. Din povestirile bunicii Floarea mai știm că s-a căsătorit în Gura Caliței cu o fată din localitatea limitrofă Terchești, numită Catrina, cu care a avut doi băieți, pe Vasile și pe Stan. Acesta din urma, Stan, care fiind un copil mai plăpând s-a prăpădit de timpuriu, selecția naturală fiind foarte dură în acea perioadă.

La reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza din anul 1864, Anghel Robu, făcând parte din categoria proprietarilor cu doi boi, a fost împroprietărit cu pământ din moșia boierului Mincu Pavel, cu 7 pogoane și 19 prăjini pentru care a plătit 100 de lei și 24 parale pe o perioada de 30 de ani, așa cum era prevăzut în legea agrară. Fire blândă și iubitoare, Anghel a fost un bun gospodar care și-a ocrotit cu grijă familia, dar și pe mama sa Maria, care fusese roabă la turci și a luat-o pe lângă el la bătrânețe, pentru a-i mai îndulci zilele.

II.3 RADU D. ROBU, născut în 1822 Bunica Floarea, povestește că Radu Robu, fratele mai mic al lui Anghel, în adolescență, pe când avea vârsta de circa 14 ani, a plecat cu tatăl său Dumitru, cu căruța cu fructe, pentru a fi schimbate pe cereale la câmp, un obicei care a dăinuit mult timp, chiar până în zilele noastre, a celui care înserează aceste întâmplări. Pe drum, prin niște localități aglomerate din zona Brăilei, unde erau mai multe căruțe pentru același comerț, coborând din căruță să strige despre schimbul de produse, s-a rătăcit de căruță și de tatăl sau. Fiind pe înserat, fire practică ca toți copii de la țară, nu s-a înspăimântat prea tare, s-a adresat unor ciobani de la o stâna care erau în transhumanță în zona câmpului, pentru a fi găzduit peste noapte. Cum aceste stâne erau în continua mișcare, Radu a rămas împreună cu ciobanii și fiind o fire

362

Cronici de familii vrâncene

practică și aventuristă se pare că i-a plăcut această situație și a rămas la stână cu ciobanii.

Din relatările bunicii Floarea, se pare că pe Radu, dorul pentru meleagurile natale l-au determinat să se despartă de stană și de colegii ciobani și luându-și agoniseala, de vreo 150 de oi și ceva bani, s-a întors în satul copilăriei sale Gura Caliței, s-a căsătorit și a devenit un gospodar destoinic.

Ca și fratele lui mai mare Anghel, la reforma agrară din anul 1864, făcând parte din categoria proprietarilor cu doi boi a fost împroprietărit cu pământ tot din moșia boierului Mincu Pavel, cu 7 pogoane și 19 prăjini pentru care a plătit 100 de lei și 24 parale pe o perioada de 30 de ani așa cum era prevăzut prin legea agrară dată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

II.4 MARIA D. ROBU, născută în anul 1827 Se pare că bunica Floarea Țigănuș nu prea avea afinități față de fete, excepție nepoata sa Maria Robu, și din aceasta cauză nu avem suficiente date despre fetele din familie, de regulă ele se măritau în Gura Caliței sau în localitățile limitrofe.

III.2.1. VASILE A. ROBU (1843-1916) Vasile străbunicul meu, fiul lui Anghel Robu, a crescut în sânul unei familii cu frica lui D-zeu și cu dragostea afectuoasă a bunicii sale Maria, care a fost în robie la turci și de la care a aflat multe întâmplări adevărate și povești din viața oamenilor de pe unde au dus-o necazurile. A fost obișnuit de copil sa crească și să îngrijească animalele din gospodărie, să sădească și să îngrijească pomii fructiferi și vița de vie și să se implice în muncile agricole alături de părinții săi.

Așa cum reținem din Monografia comunei Gura Caliței, întocmită de profesorul Mihai Momanu, soțul surorii Tanța și subsemnatul, școlile sătești din această comuna au fost înființate în 1838-1839, cum ar fi Lacul lui Baban în 1838. În Gura Caliței școala a fost înființată în anul 1844, unde au învățat și copii din satul Dragosloveni. Școala din satul Gura

363

Cronici de familii vrâncene

Caliței a funcționat până în 1848 având ca învățător pe Dumitru Tudorache. După înfrângerea revoluției de la 1848, toate școlile sătești din zonă au fost închise.

La Gura Caliței, școala s-a redeschis în anul 1857 împreună cu satul Dragosloveni, iar din 1859 numai pentru satul Gura Caliței unde figurează ca învățător Alecu Alexandru. Întrucât nu era o limită de vârstă pentru elevii înscriși la școală, credem că Vasile Robu a învățat la școala înființată în anul 1857 respectiv din anul 1859, școala funcționând cu intermitență determinat de sărăcia localnicilor care nu puteau să plătească leafa care se cuvenea pentru învățător.

La vârsta cătăniei, Vasile, a fost încorporat și fiind o fire destoinică în armată, și-a consolidat cunoștințele din școală.

Vasile s-a căsătorit, mai răscopt, cu Floarea Țigănuș, neîntrecuta noastră povestitoare, cu 23 de ani mai tânără, fiica Aniței și a lui Stoica Țigănuș, o familie de țărani liberi, de moșneni, echivalentul răzeșilor din Moldova. De la ea, de la Floarea Țigănuș (Robu), nepoata sa mama Maria Șt. Robu (Bălan), a aflat întreaga poveste a familiei Robu, care ne-a spus-o nouă și astfel o istorisim și noi urmașilor noștri și celor care vor afla câte ceva din istoria mică a neamului, capitol din istoria întregită a României.

Vasile Robu, a îndeplinit de mai multe ori funcția de primar al comunei Lacul Baban din care făcea parte și satul Gura Caliței, după lăsarea la vatră, încât ajunsese la o vechime de peste 18 ani ca primar. Fiind în funcția de primar, nu a participat la războiul de independență al patriei, 18771878, însă a contribuit din calitatea ce o avea la aprovizionarea frontului prin achiziții și donații locale. Îndeplinindu-și cu destoinicie funcția de primar a fost invitat la București, în anul 1906, cu prilejul aniversării a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, ocazie cu care a primit el și alți primari, cate o cupa cu capac și 24 farfurii de porțelan, frumos ornate. Una din farfurii este păstrată acasă la sora mea Mariana-Doina Bălan (Tutoș) strănepoata sa.

Vasile și Floarea Robu au format o familie deosebită, înstărită prin muncă, un model pentru comunitatea în care au

364

Cronici de familii vrâncene

trăit și cu care au conviețuit. Au avut împreună și au crescut cinci copii: Mihalache, Marița, Ștefan, Ioana și Nedelea.

Deși primar, cunoscând viața plină de lipsuri a țăranilor din localitate, Vasile Robu a participat activ alături de țăranii din comuna Lacul lui Baban și de primarul din Comuna Dealu Lung, la răscoala țăranilor din anul 1907. Ion Chioveanu, cap de răscoală, din partea țăranilor din comunele Lacul lui Baban și Dealu Lung a fost arestat și schingiuit de poliția și armata română, condusă atunci de criminalul liberal Ionel I. C. Brăteanu, până a decedat, fiind adus acasă în sicriu.

Iată ce spune rechizitorul Procurorului General, de pe lângă Curtea de Apel Galați: „Vasile A. Robu, fostul primar al comunei Lacul lui Baban și Neagu Băruș, fostul primar al comunei Dealu Lung, s-au situat în fruntea sătenilor, i-au ațâțat și ridicat prin diferite promisiuni și amenințări în contra proprietarilor și arendașilor”, fapt ce a dus la destituirea lor din funcțiile de primar.

Din respect pentru istorie și pentru cei circa unsprezece mii de țărani uciși la răscoalele din anul 1907, precizăm că acest măcel s-a înfăptuit de către armata și jandarmeria română, din porunca și îngăduința liberalilor, a lui Ion I.C. Brătianu, care a condus acest măcel personal ca ministru de interne și din porunca regelui Carol I, care a și sustras majoritatea documentelor cu referire la răscoala țăranilor din 1907, pentru a nu mai putea fi consultate și cunoscute de generațiile viitoare. Vasile Robu a murit la începutul războiului în anul 1916, la vârsta de 73 de ani.

Floarea Robu (Țigănuș), soția lui Vasile Robu este născută în Gura Caliței, în anul 1866, a decedată la vârsta de 76 de ani, în anul 1941, înconjurată de cei dragi. A trăit ultimii ani pe lângă feciorul ei Ștefan Robu și soția Joița, pe care i-a ajutat în creșterea și educarea copiilor. A avut cinci frați și o soră: - Zamfir Țigănuș, a fost căsătorit cu Sultana din Terchești, au avut împreună doua fete: Vasilica, căsătorită cu Mihai Gheorghe din Brânzari și Dumitra, căsătorită cu Alexe Grama din Terchești.

365

Cronici de familii vrâncene

- Stănică Țigănuș, căsătorit cu Rădița din Terchești, nu au avut copii, a trăit 91 de ani și avea o alură interesantă, a purtat o barbă mare albă.

- Constantin Țigănuș, a fost căsătorit cu o fată, a lui Mierăuță Bocu din Lacul lui Baban, cu care a avut trei băieți și o fată.

- Stanciu Țigănuș, căsătorit cu Safta Grama din Terchești cu care a avut opt copii.

- Leica Țigănuș, căsătorit, fără copii.

- Sultana Țigănuș, a fost căsătorită cu Vasile Gheorghe din Brânzari cu care a avut doi copii.

IV.2.1. 1. MIHALACHE V ROBU (1888-1916) Mihalache Robu, este primul copil al familiei Vasile și Floarea Țigănuș Robu, născut în anul 1888 și decedat în anul 1916 în condiții neelucidate, la începutul primului război mondial, fiind pe front la intrarea României în Războiul de Întregire Națională. Se bănuiește că a murit înecat în Prut, împreună cu mai mulți camarazi într-o misiune de luptă. A fost căsătorit cu Maria Caradan din Localitatea Bordești cu care a avut cinci copii, de doua ori gemeni și odată unul singur. Copii, au murit cu toții de mici, se pare din pricina unei epidemii, probabil gripa spaniolă, care a apărut spre sfârșitul primului război mondial și care a secerat multe vieți în acea perioadă.

IV.2.1.2. MARIȚA V ROBU (1890-1916) Marița Robu, al doilea copil al familiei, a fost căsătorită în localitatea limitrofă Bordești, cu Dima Panaete. Din această căsătorie au rezultat trei băieți. Marița a murit de tânără în anul 1916, copii mici rămânând în grija soțului. Nu se mai cunosc alte informații despre această familie.

366

Cronici de familii vrâncene

IV.2.1.3 ȘTEFAN V ROBU (1893-1977)

Ștefan Robu la maturitate Cel mai important dintre copii familiei Vasile și Floarea Robu a fost bunicul Ștefan. A văzut lumina zilei în iunie 1893, în plină activitate de primar a tatălui său pusă în slujba comunității. Înconjurat cu dragoste și devotament de părinți, a învățat de mic să fie disciplinat și conștiincios în tot ceea ce realiza. A deprins cu ușurința activități pentru creșterea și îngrijirea animalelor și în special al oilor, a vacilor și al cailor, activități care l-au bucurat și însoțit toata viața.

Ca elev, a fost disciplinat și sârguincios, a învățat 3 clase la școala din Gura Caliței, unde l-a avut ca învățător pe Panțâru Ionel, văr de-al său, care locuia în orașul Râmnicu Sărat. Clasele a patra și a cincea le-a urmat la școala din localitatea limitrofă Terchești, unde a avut ca învățător pe Ștefănescu. În continuare s-a dedicat activităților gospodărești pentru creșterea și îngrijirea animalelor, sădirea și îngrijirea pomilor fructiferi și viței de vie și a celorlalte munci agricole, contribuind la bunăstarea familiei. Fructele și strugurii erau produsele cu care se ducea cu căruța, în special toamna în localitățile de la câmp pentru a fi schimbate pe grâu și porumb cu populațiile din aceste zone.

367

Cronici de familii vrâncene

A fost înrolat în regimentul 9 Dorobanți, din orașul Râmnicu Sărat, cu care a participat la Războiul de Întregire Națională a României, în perioada 1916-1918, luând parte la luptele crâncene de la Mărăști și Mărășești. A fost rănit, iar pentru abnegația și devotamentul puse în slujba țării, a fost decorat și înaintat la gradul de caporal. S-a întors acasă și cu supărarea că fratele său mai mare Mihalache, a pierit încă de la începutul războiului, în anul 1916. De asemenea și tatăl sau, Vasile Robu a decedat la începutul primului război mondial, în anul 1916.

Rămânând principalul sprijin al familiei, s-a implicat și mai activ în muncile gospodărești. Fiind un tânăr frumos și la vârsta închegării unei noi familii, în anul 1918, a cerut-o în căsătorie pe Joița Tudor (Cristea) cu care se cunoștea dinaintea războiului, născută în aprilie 1896, fiica lui Pantazi și Neaga Tudor din localitatea limitrofă Bordești.

A fost cununat de familia Pavel Oancea din localitatea Cândești, familie cu care a ținut o permanentă legătură și în special cu fiica acestora, Polixenia, căsătorită cu preotul Vasilescu George, care a slujit în satele Gura Caliței și Dealu Lung, până la ieșirea la pensie. Având în vedere prietenia și vizitele reciproce cu ocazia zilelor onomastice și legăturile permanente cu familia preotului Vasilescu, familia Ștefan Robu i-a considerat ca adevărații nași de cununie pe aceștia.

Fiind doi tineri harnici și pricepuți, Ștefan și Joița, și-au întemeiat o familie model, din care nu puteau lipsi copii și astfel au rezultat zece copii ce vor veni pe lume pe parcursul vieții lor din care au trăit șapte.

Astfel, primul copil este o fată Maria, născută pe 26 august 1919, dar după cum era obiceiul timpului, ca primul născut să fie declarat mai târziu, a fost înregistrată la registrul stării civile de la primărie abia pe data de 2 ianuarie a anului 1920.

Om gospodar și priceput și cu ceva știință de carte, mai multă decât majoritatea concetățenilor săi, în anul 1921, Ștefan s-a angajat ca pădurar, pentru pădurea Bordeasca din vatra satului, funcție pe care a ocupat-o timp de 35 de ani, pană la ieșirea la pensie. A fost un pădurar conștiincios și

368

Cronici de familii vrâncene

exigent, dar și omenos cu membrii comunității în mijlocul căreia a trăit cu familia sa.

Pentru corectitudinea și conștiinciozitatea de care a dat dovadă de-a lungul întregii activități desfășurate, a fost premiat de mai multe ori de către organele silvice superioare. Deși a fost exigent și corect în toată perioada activității, nu a trimis pe nimeni în judecată pentru delicte silvice.

Așa cum era de așteptat, familia Ștefan Robu, se mărește prin nașterea celui de al doilea copil, primul băiat, Gică Robu (Florică), născut pe 8 noiembrie 1921, prilej de bucurie pentru întreaga familie.

Cel de al treilea copil, a fost tot un băiat, Constantin, Costică Robu cum va fi cunoscut, născut pe 28 octombrie 1923, care a fost mai apropiat de familie, devenind un bun gospodar.

Al patrulea copil venit în familia Ștefan Robu a fost o fetiță, pe nume Marițica, născută în februarie 1925, însă, fiind un copil firav, nu a trăit decât 3 luni.

Al cincilea copil a fost tot o fetiță Ioana, născută în luna august, în anul 1926 care tot din aceleași motive ca și predecesoarea, a decedat în același an 1926.

Al șaselea copil a fost din nou un băiat, botezat Vasile (Victor) Robu, născut pe 29 iunie 1928, fire robustă și inteligentă s-a integrat bine în familie. În 23 ianuarie 1930, se naște al șaptelea copil, o fetiță, botezată Valerica, care, ca și predecesoarele ei, nu rezistă și moare în iunie 1932.

Cel de al optulea copil, a fost un băiat, căruia i-a pus numele de Octavian, născut pe 6 decembrie 1932.

Al nouălea copil a fost din nou un băiat, botezat, Viorel (Virgil), născut în mai 1935, fiind singurul băiat care, după căsătorie, a urmat traiectoria tatălui său, se angajează ca pădurar pentru un corp din pădurea comunală, serviciu prestat cu conștiinciozitate până la ieșirea la pensie.

Ultimul copil, cel de al zecelea, al familiei Ștefan Robu, a fost un băiat, Ionel, născut pe 16 august 1939, care a rămas în casă, alături de părinți.

Bunicul, Ștefan Robu, Tătăica cum l-am numit noi nepoții, a fost un bărbat prezentabil, brunet, cu părul și ochii

369

Cronici de familii vrâncene

negri și cu mustăcioară. Era foarte mult prețuit de săteni și deseori au apelat la el pentru a fi ajutați sau pentru a fi cununați. Astfel, a cununat multe cupluri, situație pentru care la zile de sărbătoare și onomastice, era casa plină de fini. A cununat pe Ștefan Gavrilă cu Anica Covrigel, pe Ionel Meletescu cu Vasilica Olteanu, pe Ion Moroșan cu Tinca Țâru, și mulți alții. I-a plăcut să facă fântâni pentru el și pentru comunitate: Fântâna de la Dârdală a fost realizată de meseriași plătiți de el, la fel ca și fântâna din fața casei din Gura Caliței. A realizat o fântână și la „Lacul cel Mare”, care a fost de mare ajutor pentru acei care pe timp de vara aveau lucrări agricole în apropiere și aveau nevoie de apă.

A fost un vânător curajos și priceput, mergea deseori la vânătoare cu colegii de serviciu și cu alți vânători. A rămas însă de pomină și celebră, întâmplarea în care s-a luptat cu lupul corp la corp, într-o iarnă geroasă cu troiene mari.

Nu era pregătit pentru vânătoare, a plecat într-o dimineață cu două sănii, una cu cai, condusă de el și cealaltă cu boi condusă de un băiat de casă, pe nume Fănică Toader.

Mergeau pentru a aduce niște fân pentru vite, care era depozitat în mai multe clăi, din toamnă, la o proprietate de lângă pădure. Trebuia să aducă și niște lemne, în completarea celor existente și sparte de acasă întrucât se prevestea o iarnă grea, geroasă. Înainte de plecare, toată noaptea a nins și zăpada s-a așternut de aproape jumătate de metru. Nu era nici o urmă de picior de om sau sanie. Tătăica în față, conducea doi cai puternici care primiseră de dimineață rația de tain, un amestec de porumb, secară și fasole care se prepara cu o râșniță, un fel de moară primitivă acționată manual. Caii odihniți și bine hrăniți, înaintau cu spor prin zăpadă, în unele locuri chiar până la brâu. În spate venea sania cu boi, condusă de Fănică Toader, care și ei primiseră o porție de tain. Încă ningea, la un moment dat caii s-au oprit, au început să sforăie, un fel de exprimare al fricii. Uitându-se mai atent, Tătăica a văzut la distanță de vreo două sănii, o dihanie de lup hămesit, care nu era dispus să se dea în lături. Frica dispăruse din el, din lup, probabil că foamea îi dădea un fel de curaj comun cu nebunia.

370

Cronici de familii vrâncene

După ce a dat câteva huiduieli, tătăica a luat toporul din căruță și s-a dus în fața cailor și a lupului, care nu părea a se teme. Deși prin semne vizibile și acțiuni de amenințare, lupul nu părea a se teme de om. Își arăta colții, parcă ar fi vrut să râdă sau să-și arate armele pe care le va folosi. Tătăica a înaintat până la circa un metru și lupul și-a descoperit și mai mult colții, semn că nici el nu se teme. Nu se mai putea da înapoi. Tătăica a mai făcut un pas, dându-și curaj prin strigăt, dar și cu teamă și a lovit dihania care s-a ferit spre o râpă din apropiere. În acel moment, zăpada dintr-o cornișă formată de viscol, s-a prăbușit, antrenând omul și lupul într-o luptă pentru supraviețuire.

Râpa de 6-7 metri, a accelerat viteza de cădere însă amortizată de stratul de zăpada. Mai iute decât lupul, în josul râpei, tătăica a mai dat o lovitură, care l-a convins pe lup că trebuie să abandoneze lupta. Acesta a făcut câteva salturi stângace prin albia pârâului Calița și s-a pierdut într-un desiș de mărăcini.

De pe mal, băiatul de casă, Fănică Toader, țipa cât îl ținea gura: huo lupu’!, huo lupu’!. Tătăica s-a scuturat de zăpadă și l-a liniștit pe Fănică, spunându-i că el nu este un om să fie învins de un lup.

- „Mai bine aruncă-mi o funie și ajută-mă să urc râpa!”, strigă tataica către Fănică.

Pe zăpadă au rămas urme de sânge, dar pentru că zăpadă era destul de mare tătăica nu s-a mai dus după lup. Și-au continuat drumul cu săniile, au încărcat lemnele și fânul și s-au întors acasă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Această aventură a avut loc în luna ianuarie a anului 1931, după Bobotează.

A doua zi după această întâmplare, tătăica, convins că lovitura dată, și în special ultima, trebuia să fie fatală și-a luat pușca și muniție și însoțit de un coleg de breaslă s-au dus sa vadă ce s-a întâmplat cu lupul. Acesta, după a doua lovitură, a părăsit câmpul de luptă, a trecut apa Caliței și după dârele de sânge lăsate pe mărăcinii uscați și mai puțin pe zăpada proaspătă a fost ușor de găsit. Era într-un luminiș, unde după semnele lăsate s-a chinuit, pierzând mult sânge până a murit.

Tătăica a luat lupul acasă, l-a așezat în mijlocul curții, pe un

371

Cronici de familii vrâncene

stog de fân mai ridicat, în poziție rezemat în picioare, după care a dat drumul la animalele din grajduri. Acestea, ieșind în curte, văzând și simțind mirosul de sălbăticiune au început să se agitate și s-au exteriorizat, fie lovind cu copitele în pământ, fie prin mugete, fie prin intenția unei vaci cu vițel mic de a ataca. A fost un spectacol de neimaginat...

Având mulți copii și înțelegând că pământul este principala sursă de venit, tătăica s-a străduit și a reușit să cumpere pământ pentru a avea ce să dea și copiilor la maturitate. Pe lângă pământul primit de la părinți săi a mai cumpărat, cinci pogoane pe Eleșteu, cinci pogoane de pădure la Mântuleasa, trei pogoane de pământ la Merii Codăței, trei pogoane la Portiță, două pogoane la Scoruș, două pogoane la Cântar. La Portiță și la Scoruș avea pământ primit și ca moștenire. Deținea în total, circa 25 pogoane de pământ arabil, fâneață și pădure. În plan politic, simpatiza cu liberalii, dar nu s-a înscris în partid. Avea o vorbă înțeleaptă: „Pleacă ai noștri vin ai noștri eu nu fac ce fac toți proștii”. În timpul regimului comunist, a fost persecutat în special de către un fin al său Gheorghe Pupăză, care a fost secretarul organizației PCR din comuna Gura Caliței. Acesta îl urmărea să nu angajeze forță de munca străină, zilieri, cerându-i să dea pământul la stat dacă nu poate să-l lucreze doar cu familia sa.

Tătăica a ieșit la pensie în anul 1956, dar a rămas același vânător împătimit, și jucător de tabinet (de cărți) iar de sărbătorile de iarnă, întotdeauna se găsea la el o carne bună de vânat, de mistreț, căprioară sau iepure. Sărbătorile de iarnă erau prilej de jucat cărți, în special de sărbătoarea Sfântului Ștefan, a doua zi de Crăciun, de ziua lui, când miza era o vadră de vin la toamna viitoare din cel nou, că cel vechi se bea în timpul jocului de cărți. Îi făcea mare plăcere să se ocupe de via din Dealul Caliței, care era bine îngrijită și pentru a nu se fura strugurii, de cum începeau să se coacă, se muta cu doi câini la căsoaie și nu mai cobora decât după cules. Dacă nu i se ducea mâncare la timp nu se supăra, își făcea singur câte ceva, având în permanență grijă să aibă cele trebuitoare, ouă, carne

372

Cronici de familii vrâncene

și cârnați la borcan, magiun și altele, mămăliga o făcea în ceaunul de campanie agățat de un băț pe două crăcane. Apă avea dintr-un izvor săpat într-un mal de la marginea vii. Îmi făcea mare plăcere să-l vizitez la vie, era un bun prilej să mai stăm de vorbă, era un bun povestitor ca și străbunica, mama sa Floarea Țigănuș.

Eram student, într-o zi, de fapt într-o seară, am plecat cu trenul de la București până la gara Gugești și de acolo, neavând alt mijloc de transport, am plecat pe jos, spre casă, la Lacul lui Baban la circa 16 kilometri. M-am oprit mai întâi la Gura Caliței la bunici, părinții mamei. Bunica Joița se culcase, era aproape miezul nopții, s-a cam speriat când am bătut la ușă, dar când m-a văzut s-a liniștit știa că îmi plăcea să merg noaptea pe jos. A vrut să-mi dea ceva de mâncare și a făcut patul în camera de sus, dar am refuzat, nu-mi era foame și iam spus că plec acasă la Constandoiu, încă cinci kilometri, dar nu merg pe drumul de căruță, mă duc pe cărare prin Dealul Caliței să mă văd cu bunicul (tătăica). La început a încercat să-mi schimbe intenția, dar nu a insistat, știa că nu mă poate convinge, așa că a pregătit niște pastramă de căprioară, o ploscă de vin ca să avem chef de vorbă.

Am plecat pe cărare, prin curtea dascălului, cum i se spunea vecinului pe la care trecea cărarea spre Dealul Caliței, unde m-a simțit un câine, care nu prea avea chef să latre, poate mă cunoștea, mai trecusem de multe ori pe acolo și ziua.

Când m-am apropiat de vie, m-au simțit câinii și au început să latre, erau legați unul jos și altul sus la vie. Nu am încercat să-i liniștesc, mă cunoșteau puțin, chiar am creat zgomot ca să testez vigilența bunicului (tătăica), care s-a trezit repede și a dat un semnal că veghează.

Am insistat să fac zgomot, aruncând cu bolovani spre căsoaie și atunci a ieșit afară tătăica. Era o noapte caldă cu lună, a dat semnal la câini să latre și a întrebat cine este și ce vrea. Am spus că vreau niște struguri copți, iar el calm, mi-a zis că și-a închipuit că eu sunt, nu era prima dată când veneam la el, dar nu la ora asta. M-a invitat la căsoaie, de fapt pe o bancă de lemn afară la o masă improvizată sub o polată

373

Cronici de familii vrâncene

și am început sporovăiala udată cu vinul din plosca dată de bunica, care nu avea mai mult de un litru și jumătate.

După ce am terminat vinul și pastrama, m-am ridicat și mi-am luat rămas bun, a încercat puțin să mă rețină să dorm cu el la căsoaie, dar nu a insistat, știa că nu mă poate convinge. Să fi fost ora trei. Am plecat pe cărarea de pe islaz și prin pădure, spre casa părintească din Lacul lui Baban. Deși nu era prima dată când făceam traseul prin pădure, dar la așa o oră era prima dată. Drumul prin pădure era pe o coamă de deal, cu pantă de o parte și alta și cu fagi și stejari unii chiar seculari.

Dacă nu ați făcut niciodată o astfel de plimbare, vă sfătuiesc să o faceți, este o senzație extraordinară, simți natura că intră în tine, te contopești cu ea. Nici nu vă închipuiți ce viață pulsează în inima codrului. La fiecare pas deși destul de ușor, se trezea cineva și se mișca de parcă ți-ar spune „Nu mă deranja!”. Sunt amintiri care nu se șterg niciodată. Cam așa era și probabil mai este viața la țară, să încercăm să o păstrăm nealterată.

Tataica, a fost un fumător împătimit, a fumat până după 70 de ani și s-a lăsat când a constatat că cel mai greu era să urce dealul spre vie, care era una din plăcerile lui, mai ales toamna. Îi plăcea să stea de vorbă cu noi nepoții și nu se lăsa prea mult rugat să ne mai povestească despre unele întâmplări de la vânătoare. Poate din această cauză și eu am fost vânător, vreo zece ani, până la revoluție, am avut și unele întâmplări demne de a fi povestite, dar pentru că nepoții mei modernizați nu aveau plăcerea să afle astfel de isprăvi, le-am păstrat numai pentru amintirile mele, mai ales când mă gândeam la bunicul tătăica.

Ultimii doi, trei ani înainte să plece la cele veșnice, tătăica nu a mai putut să urce în Dealul Caliței, la vie și se simțea că suferă, dar se interesa mereu ce este pe acolo în special de la noi nepoții.

In vara lui 1976, la împlinirea vârstei de 83 de ani, deși părea slăbit, a făcut față felicitărilor venite din partea familiei și în special din partea nepoților și strănepoților, a gustat câte un strop de vin și a mai depănat întâmplări vânătorești, pe care le

374

Cronici de familii vrâncene

ținea minte cu lux de amănunte, intrase în obiceiul casei aceste povestiri.

In luna decembrie a aceluiași an, când sora mea Tanța care locuia în Gura Caliței, după mutarea din Lacul Baban, a plecat la maternitatea din Focșani pentru a aduce pe lume al doilea copil, tătăica a felicitat-o dinainte, a urat bun venit noului strănepot și cu o presimțire venită de la Sfântul Duh, a încheiat apoteotic: - Așa e lumea, măi tată, unii vin și alții pleacă! Și a avut dreptate, tătăica a purces la cele trei fiice ale sale plecate din fragedă copilărie și la străbunica Floarea Țigănuș, care l-a iubit foarte mult, fiind fiul pe lângă care a viețuit până când și ei i-a venit sorocul să plece.

Tătăica a plecat pe data de 3 ianuarie a anului 1977, iar Emanuel fiul cel mic al surorii mele Tanța a venit pe lume în 19 ianuarie a anului 1977 pentru a nu i se simți prea mult lipsa străbunicului Ștefan Robu.

Joița, soția lui tataica, mamaica cum îi spuneam noi nepoții, cu care a conviețuit în bună armonie și cu care si-a crescut cei șapte copii, a mai trăit să legene și să-și mângâie strănepoții și a plecat dintre noi, la tătăica, după 8 ani, în 3 iunie a anului 1885, la vârsta de 89 de ani.

IV.2.1.4. IOANA V ROBU (1910-1949) Ioana Robu, al patrulea copil al familiei Vasile și Floarea Robu, născută în anul 1910, fiind retardată nu s-a căsătorit. Era foarte muncitoare și pricepută la treburile gospodărești, a decedat în noiembrie 1949, la vârsta de 39 de ani.

IV.2.1.5. NEDELEA V ROBU (1912-1914) - Nedelea Robu, al cincilea și ultimul copil, al familiei Vasile și Floarea Robu, a murit la numai doi ani de la naștere de bolile copilăriei din acea perioadă.

375

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.3.1. MARIA ȘT. ROBU (BĂLAN) (1919-2002)

Mama mea, Maria Robu (Bălan), s-a născut pe 26 august 1919, dar a fost înregistrată în registrul de stare civila al comunei în 2 ianuarie 1920, așa cum era obiceiul locului, ca primul copil să fie înregistrat mai târziu.

A fost primul copil și o mare bucurie pentru familia creștină, Ștefan și Joița Robu. A fost crescută cu mare dragoste de către părinți, dar și de bunica Floarea Țigănuș, care i-a luminat copilăria cu povești nemuritoare din istoria și memoria neamului românesc, cat și din întâmplări adevărate trăite de înaintași. Mama Maria, a trăit o mare bucurie atunci când a trebuit să meargă la școală, era însetată de noi cunoștințe. În perioada anilor 1927 și 1928 fiind în clasele I și a II-a, a avut ca învățătoare pe Paulina Râmniceanu din localitatea Dragosloveni. Când ajungea veselă acasă de la școală, devenea învățătoarea drăgăstoasă, dar severă, pentru bunica și mama sa, care erau neștiutoare de carte. Era un exercițiu care s-a dovedit benefic, care a stimulat-o să devină o elevă premiantă. În clasele a III-a și a IV-a a avut ca învățător pe Ionel Porcăreață, din localitatea Voetin, iar în clasa a V-a pe învățătorul Alecu Bălțean. Aceștia i-au insuflat dragostea față de carte și în special pentru științele umaniste, între care

376

Cronici de familii vrâncene

istoria, care a atras-o atât de mult încât toată viața a citit și a povestit, în special copiilor care, seara, erau adormiți cu cântece și povești din istoria neamului românesc.

I-a plăcut foarte mult cartea, însă părinții nu au acceptat sa o lase prin străini, pentru continuarea studiilor, ar fi însemnat să plece la Focșani sau la Râmnicu Sărat. Învățătorul Ionel Porcăreață, a insistat foarte mult, pe lângă părinți, să o trimită la Școala Normala din Focșani, unde a și fost înscrisă de acesta. Probabil că, fiind singura fată care a trăit dintre cele patru născute și conform obiceiului, la acea data, ca fetele să rămână pe lângă părinți până la căsătorie, dar și din cauză că în familie erau mai mulți băieți, din partea cărora se aștepta performanțe, a fost nedreptățită. Fiind singura fată din familie, într-o gospodărie mare a devenit în scurt timp și o bună gospodină, un ajutor de nădejde pentru mama și bunica sa, care o încurajau să devină, în primul rând, gospodină. În anul 1935, la vârsta de 15 ani, cum era obiceiul la țară, a ieșit la horă cu alte fete de vârsta sa. Fiind o fată zveltă, brunețică, cu parul negru și creț, cu ochii negrii migdalați, a intrat foarte repede în atenția tinerilor și în special a celor care doreau să-și întemeieze o familie.

La numai un an după ieșirea la hora, în anul 1936, la vârsta de 16 ani, a fost pețită și s-a logodit cu Dumitrache Dârdală, fiul unor gospodari înstăriți din localitate, fiind stabilită și data nunții, 18 iulie 1936. Deși foarte tânără, era o fire aprigă, ambițioasă, dar și foarte afectuoasă cu cei din familie.

Dacă ar trebui să o asemănam cu cineva din istorie, ar trebui poate după patriotismul de care a dat dovadă, să o asemănăm cu Ecaterina Teodoroiu sau cu Vitoria Lipan, din romanul „Baltagul” al marelui povestitor Mihai Sadoveanu, trăsături pe care le vom regăsi și mai târziu, în toată existența ei de soție și mamă.

După cununia civilă, cei doi tineri au hotărât să meargă pentru cumpărături la Râmnicu Sărat, orașul de care țineau din punct de vedere administrativ, fiind și mai reprezentativ pentru cei din zonă. La docarul acoperit al familiei Dârdală, pregătit de seara, pe capra căruia împopoțonat trona vizitiul, erau înhămați doi murgi focoși, care au primit porții duble de

377

Cronici de familii vrâncene

tain pentru a face față drumului dus-întors de circa 40 de kilometri. Drumul până la Râmnicu Sărat s-a desfășurat într-o atmosferă destinsă de bună dispoziție și înțelegere.

Se pare că gusturile celor doi tineri la cumpărături au fost în câteva rânduri divergente, primând de regulă opțiunile tânărului însurățel, care nu accepta și compromisuri, situație ce nu a fost pe placul viitoarei soții. Pe drumul de întoarcere, Dumitrache, nefiind mulțumit de cum conducea vizitiul, s-a urcat pe capra trăsurii și șfichiuind caii, a pornit în galop pană când aceștia au fost acoperiți de spumă. Intervențiile viitoarei soții, nu l-au domolit pe tânărul însurățel, care nu accepta și alte observații, având o părere foarte bună despre el. În mod surprinzător și neașteptat, deși avusese loc și cununia civilă cu o săptămână în urmă, între cei doi tineri, Maria Robu și Dumitrache Dârdală, nunta nu a mai avut loc așa cum se stabilise de comun acord.

Din relatările ulterioare ale mamei Maria Robu, rezultă că a avut loc o discuție mai aprinsă între cei doi tineri, cu ocazia drumului făcut la Râmnicu Sărat pentru cumpărături și mai ales, la întoarcere, culminând cu venirea în vizită a lui Dumitrache Dârdală, după puțin timp de la sosirea acasă, îmbrăcat în costum, cu cravată, însă desculț.

Acest lucru a dezgustat-o așa de mult pe Maria, încât nu a mai putut să-l suporte, spunând părinților că nu se mai căsătorește cu el și că nunta nu va mai avea loc. Tătăica, Ștefan Robu, tatăl mamei Maria, a încercat să o potolească, spunându-i că nu se mai poate renunța, căsătoria civilă fiind pronunțată, invitațiile fuseseră trimise cunoscuților și celor apropiați, zestrea fusese deja dusă la mire și deja se plătise și un avans la muzică. A certat-o aspru pentru această hotărâre pripită de neconceput, care-l compromitea și pe el în fața sătenilor. Toate încercările sale de a o convinge să renunțe la această hotărâre, au primit un refuz categoric, din partea Mariei.

In această situație dificilă, în sprijinul Mariei, a intervenit și bunica Floarea, care mai aflase câte ceva de la rebela și iubita ei nepoată, de partea cărei trecuse. Aceasta, amenință că dacă o va obliga să facă nunta, atunci vor face o

378

Cronici de familii vrâncene

altfel de nuntă, că ea se va otrăvi. Această atitudine hotărâtă a schimbat total abordarea problemei dintre părinți și Maria.

La discuțiile pe această problemă majoră, a familiei, a asistat și fratele mamei Joița, unchiul Mariei, Pavel Cristea, care găsea că este mai înțelept să o lase în pace, dacă ea este hotărâtă să nu se mai căsătorească. La rândul lui, era hotărât să o ajute, să treacă peste această încercare și o va lua împreună cu el acasă la Bordești la bunicii ei. Pavel Cristea, era o persoană importantă din familie, era brigadier silvic, fiind cel care îl ajutase și pe Ștefan Robu să se angajeze ca pădurar și avea un cuvânt important de spus în familie.

A doua zi, Dumitrache Dârdală, care aflase câte ceva de prin vecini, a venit iritat acasă la Maria și la părinții ei, să întrebe ce neînțelegeri sunt și unde este Maria. Mama Joița, fire cumpătată, a încercat să-l domolească, explicându-i ca, urmare a neînțelegerilor lor anterioare, a căror conținut nu-l cunoaște exact, Maria a hotărât, cu toate intervențiile familiei, că nu se mai căsătorește cu el.

Dumitrache, a încercat să afle unde este Maria, pentru a purta o discuție și cu ea, însă nu a putut obține nici un rezultat. Amenință că dacă această hotărâre nu se schimbă, el o va împușca și se va sinucide și el, aceasta dovedind că el avea totuși sentimente puternice.

Situația devenind destul de tensionată, tatăl Mariei Ștefan Robu, a plecat la Râmnicu Sărat și a obținut Ordin de la Parchet pentru protecția Mariei Robu. Sâmbătă, dinaintea nunții planificate, Șeful de Post l-a convocat, la sediul Politiei, din Gura Caliței, pe Dumitrache Dârdală și i-a adus la cunoștință Ordinul Parchetului și interdicția de a se apropia de Robu Maria, cu consecințe grave pentru el și familia sa, în caz de neconformare. Dumitrache a trebuit să se conformeze ordinului Parchetului, dar el a accentuat amenințarea făcută anterior, că nu va accepta această rușine.

Duminică dimineață, în ziua planificată pentru nuntă, formația de muzicanți, angajată cu 3.600 lei, a venit la mireasă și a început să cânte în fața casei, creând o situație jenantă pentru familia lui Ștefan Robu. Cu calm și înțelegere, tătăica, Ștefan Robu, a discutat și a plătit muzicanții și cu ceva în plus

379

Cronici de familii vrâncene

față de suma din contract, rugându-i să înțeleagă situația și să părăsească zona.

După aceste evenimente, demne de comediile sau tragediile antice sau călinesciene, mireasa a stat fugară și ascunsă timp de două luni de zile, la bunicii din Bordești. A fost sprijinită moral de aceștia și în special, de unchiul Pavel Cristea până când s-a pronunțat divorțul la Tribunalul din Râmnicu Sărat. De menționat faptul că și în timpul semnării actului de divorț, Dumitrache Dârdală a făcut eforturi pentru a se împăca cu mireasa.

Desigur că evenimentul a căpătat reverberații importante în toată zona, însă în cea mai mare parte, atitudinea miresei a fost apreciată ca un eveniment deosebit, dar pozitiv, având în vedere intransigența unei copile de 16 ani, care a făcut o breșă în cutumele societății, chiar fiind vorba și de un sat.

Maria, a continuat sa fie aceiași bună gospodină și un sprijin de nădejde pentru familie, deși mai suporta cate o înțepătură din partea fraților mai mici și a unor fete de vârsta ei, precum și a unor vecini, deși nu cu răutate, mai mult ca o întâmplare hazlie. Într-una din zile, a anului 1937, a trecut pe la familia Ștefan Robu, venind de la piață, preotul Nicolae Burlăcescu, care slujea la biserica din Lacul lui Baban, însoțit de (Nicu) Ion Bălan, fiul unei familii înstărite din localitatea amintită. Preotul Nicolae Burlăcescu era cumătrul familiei Robu, deoarece îi botezase doi băieți, pe Octav și pe Viorel. Acesta nu trecea niciodată prin fața casei fără să oprească, mai ales că de fiecare dată, se găsea un păhărel de țuică bună, o slăninuță sau un cârnăcior, udate din belșug cu vinul casei care dezleagă limbile participanților. Și de această dată, din vorbă în vorbă au ajuns și la evenimentul deosebit, care circula nu fără o anumita notă de umor despre stricarea nuntii și divorțul de un soț, care nu-i fusese soț, decât prin actele de la căsătoria civilă. Maria, care a servit la masă, se rușina și pleca repede pentru a nu da prilej de vorbă și de înțepături, mai ales din partea preotului Burlăcescu, care era o fire veselă și pus pe șotii. Nicu, care era un tânăr prezentabil, taciturn și întotdeauna bine îmbrăcat,

380

Cronici de familii vrâncene

după gustările servite a prins ceva curaj și a cerut să afle mai amănunțit cum s-au desfășurat evenimentele.

Constatând că acest lucru, nu-i făcea plăcere Mariei, a încheiat discuția jenat. La acea dată, nici Maria și nici Nicu nu știau și nu-și închipuiau că vor deveni soți peste circa doi ani, că o să trăiască împreună evenimente deosebite și mai bune și mai rele, dar mai mult neplăcute, că vor avea patru copii și că unul din ei va scrie despre aceste întâmplări. În prima sâmbătă după această întâmplare, Maria a primit o carte de vizita, într-un plic, de la Nicu Bălan, care în termeni stingheri, o întreba ce mai face și o sfătuia să uite evenimentele neplăcute.

A urmat o perioadă de corespondență prin cărți de vizită, care erau chiar de mărimea cărților de vizita de astăzi, dar cu un alt conținut. Probabil că la acea vreme, corespondenta prin cărți de vizită, era un obicei al tinerilor emancipați din zonele rurale. Voi atașa la anexe și o astfel de carte de vizită, păstrate de mama Maria.

Au continuat să corespondeze prin cărți de vizită, dar și prin scrisori, din care unele de o deosebită sensibilitate. După un timp, Nicu Bălan, a început să facă unele vizite, în special sâmbăta, când mergeau împreună la baluri sau duminica, când mergeau la horele sătești organizate de obicei vara, afară pe iarbă.

Era o mare plăcere la tinerii satelor, când horele se organizau vara pe pământ, să dănțuiască sârbele și horele rapide până se ridica colbul de nu se mai recunoșteau între ei.

Scuturatul hainelor, constituia un adevărat ritual. După ce mai întâi se scuturau singuri de praf cât puteau, rupeau câte o crenguță cu frunze și rugau pe fete să continue scuturatul. În prima parte era o plăcere, un fel de mângâiere, iar după ce cădeau frunzele era, mai ales, o pedeapsă dacă mai aveau și unele motive întemeiate pentru unele vorbe spuse cu tâlc, din care multe erau plăcute și așteptate.

Au continuat să se întâlnească și să participe împreună la unele petreceri în localitățile limitrofe, Popești, Terchești, Bordești și Dumbrăveni, pe unde aveau prieteni și cunoștințe din familii în apropierea cărora se simțeau bine.

381

Cronici de familii vrâncene

Relația lor a continuat mai mult de un an și la începutul lunii iunie 1938 a avut loc logodna, iar pe 12 iunie a aceluiași an a avut loc și nunta, un eveniment deosebit în viața celor două familii Robu și Bălan, nași de cununie fiindu-le învățătorii Done și Maria Frâncu din localitatea Dealu Lung. Preotul Nicolae Burlăcescu, prieten cu cele două familii, a oficiat căsătoria religioasă în prezența a numeroși prieteni și cunoștințe din Lacul lui Baban și din localitățile limitrofe.

Celelalte episoade din viața Mariei Robu și urmașii ei se regăsesc în cronica familiei Bălan.

V.2.1.3.2. GICĂ ȘT. ROBU (1921-1993)

Al doilea copil al soților Joița și Ștefan Robu, Gică (Florica) este născut pe 8 noiembrie 1921. A învățat la școala din Gura Caliței 7 clase elementare. A fost un flăcău frumos, voinic și energic, căruia tinerii din sat îi cam știau de frică.

După armată, s-a angajat ca pădurar la Ocolul Silvic Cotești, unde a răspuns de pădurea Bordeasca. S-a căsătorit cu Margareta Alexe din Bordești, cu care a avut 2 băieți, pe Costică și Marcel, dar în urma unor neînțelegeri au divorțat.

Florică Robu s-a recăsătorit cu o fată din Dumitrești, Mărioara Lăzăroiu, cu care a avut o fată, Liliana, născută pe 13 august 1962. După ce a lucrat un timp ca pădurar, s-a angajat ca normator la Fabrica de cherestea din Gugești.

Florică era priceput și la unele lucrări gospodărești cum ar fi turnatul betonului, construcția de garduri, zidărie etc., fiind

382

Cronici de familii vrâncene

adeseori angajat pentru efectuarea unor astfel de lucrări de către consăteni sau de către instituțiile locale. A decedat pe 9 decembrie 1993. Soția sa Mărioara, născută în 1926, i-a supraviețuit și a decedat pe 2 ianuarie 2008.

VI.2.1.3.2.1. IANCU G. COSTICĂ Primul copil al soților Margareta și Gicu Robu a fost Costică, născut pe 4 decembrie 1949, fiind înregistrat pe numele de familie al bunicilor din Bordești și anume Iancu.

Acesta s-a căsătorit cu Anișoara cu care a avut un băiat, Victoraș, care a decedat tânăr. După moartea primei soții Anișoara, Costică s-a recăsătorit cu Dorina cu care a avut un băiat, Sorin, născut pe 15 noiembrie 1981, căsătorit în prezent cu o fată din Chișinău. Costică locuiește în Gugești și este pensionar. Are relații sporadice cu rudele sale.

VI.2.1.3.2.2.. MARCEL G.ROBU Al doilea fiu al Margaretei și al lui Gicu Robu este Marcel, născut pe 20 septembrie 1952 și care a trăit la bunicii săi din Bordești după moartea mamei sale, unde locuiește și astăzi. Este căsătorit cu Tănase Viorica, născută pe 29 mai 1971. Au doi copii: primul născut fiind Robu Mihăiță, născut pe 24 iunie 1976, care este căsătorit cu Liliana Leonte, fiica lui Ghiță și Tanța Leonte din municipiul Focșani. Al doilea copil este Margareta, născută pe 7 ianuarie 1980. Este căsătorită cu Silviu Stroe, fiul lui Vasile și Maricica Stroe din Galați. A urmat inițial cariera tatălui său Vasile, colonel de poliție în rezervă, a lucrat ca polițist de frontieră apoi a plecat în Anglia.

Au doi copii: Alexe-Ionuț, născut pe 16 septembrie 2000. Al doilea copil, Dănuș este născut pe 4 august 2009.

VI.2.1.3.2.3. LILIANA G. ROBU După recăsătorirea lui Florica Robu cu Mărioara Lăzăroiu, s-a născut Robu Liliana pe 13 august 1962. Aceasta a frecventat școala primară și gimnazială în satul natal Gura Caliței. A absolvit apoi Liceul Economic Focșani. După

383

Cronici de familii vrâncene

terminarea liceului a fost angajată la diferite întreprinderi apoi s-a încadrat ca învățătoare suplinitoare la diferite școli elementare din comunele Gura Caliței și Dumitrești.

Liliana, pe 4 martie 1988 l-a născut pe Ciprian, înregistrat cu numele Moroiu, după numele tatălui său, Moroiu Alexandru din satul Plopu. Acesta a absolvit școala primară și gimnazială la Gura Caliței, apoi Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau” Focșani (Liceul nr. 1). Ciprian a urmat o facultate la seral la București, obținând calificarea de informatician și în prezent este încadrat la o societate comercială de transporturi din București.

Ciprian s-a căsătorit la sfârșitul anului 2019 cu o fată din Brăila și ea domiciliată și încadrată în București, nunta având loc în Focșani, la care au participat multe rude și cunoștințe, printre care și cel care așterne aceste întâmplări pe hârtie.

Liliana este plecată de mai mulți ani în Italia, unde s-a căsătorit cu Dan Ioan Emanoil, originar din județul Galați, cu care lucrează împreună în această țară.

V.2.1.3.3. CONSTANTIN ȘT. ROBU (1923-1988)

Al treilea copil al soților Joița și Ștefan Robu este Constantin (Costică) Robu, născut pe 26 octombrie 1923.

384

Cronici de familii vrâncene

A absolvit cele 7 clase elementare la Școala Generală din Gura Caliței. Serviciul militar l-a satisfăcut la o unitate militară din Buzău. După armată, s-a căsătorit cu Marcela Băncilă dintr-o familie de oameni gospodari din satul Terchești, născută la 5 iulie 1930, o fată foarte frumoasă și inteligentă.

Din această căsătorie au rezultat 2 copii: Vasile (Vică) și Liliana (Nănița).

Costică Robu a avut mai multe ocupații, a lucrat câțiva ani ca pădurar, apoi a fost ales ca președinte de cooperație pe comună. S-a încadrat după aceasta ca picher la Direcția de Drumuri Vrancea, pentru mai multe comune, de unde a și ieșit la pensie.

Era un bărbat neînfricat, respectat de consăteni și foarte atașat de rudele sale, gata oricând să le dea o mână de ajutor. Avea calități de lider și-i plăcea mult să citească, iubea literatura.

Din păcate, soția sa, Marcela, s-a îmbolnăvit grav și a decedat pe 9 martie 1982, iar el a trăit singur până la 16 decembrie 1988, când a decedat din cauza unei afecțiuni cardiace.

VI.2.1.3.3.1. VASILE C.ROBU (VICĂ) Primul copil al soților Marcela și Costică Robu este Vasile (Vică), născut pe 26 noiembrie 1956. A frecventat școala primară și gimnazială în satul natal, Gura Caliței, a absolvit apoi o școală profesională din București, obținând calificarea de strungar. Se angajează ca strungar la Fabrica 23 August din București, Secția Aparataj. S-a transferat ca strungar la Fabrica de mobilă din Gugești, unde a lucrat între anii 1977-2012. După ce aceasta ș-a desființat, s-a angajat la CUP Focșani, unde a lucrat până la ieșirea la pensie.

S-a căsătorit cu Tanța, fiica lui Elena și Matei Stoica din Dumbrăveni, născută la 29 decembrie 1961. Nunta lor a avut loc pe 25 noiembrie 1980. Tanța a absolvit o școală profesională la Buzău, obținând calificarea de tâmplar. S-a angajat ca muncitor calificat la Fabrica din Gugești unde a muncit până la desființarea acesteia. S-a încadrat apoi la Spitalul Dumbrăveni, unde muncește și în prezent. Au

385

Cronici de familii vrâncene

domiciliul stabil în Dumbrăveni, în casa părinților Tanței. Din căsătoria lor a rezultat doi copii: un băiat Costel și o fată Mihaela.

VII.2.1.3.3.1.1. COSTEL V. ROBU Primul copil al soților Tanța și Vică Robu, Costel, s-a născut pe 13 septembrie 1981 în Dumbrăveni. A frecventat școala primară și gimnazială în comuna natală, a absolvit apoi o școală profesională de mecanică, obținând calificarea de mecanic auto. A avut mai multe locuri de muncă, iar în prezent lucrează ca șofer la societatea Fan Courier. În anul 2013, Costel, s-a căsătorit cu Teodora, fiica Elenei și Costică Bratosin din Focșani. În urma căsătoriei s-a născut fiica acestora, Maria, pe 3 iunie 2015. În prezent, Costel și Teodora locuiesc în casele bunicilor Teodorei din Dumbrăveni.

VII.2.1.3.3.1.2. MIHAELA V. ROBU (BUZOIANU) Al doilea copil al soților Tanța și Vică Robu, Mihaela, sa născut pe 24 noiembrie 1986. A absolvit școala primară și gimnazială în comuna Dumbrăveni, a urmat mai întâi Liceul nr.4 din Focșani, de unde s-a transferat la Liceul nr.5. În anul 2007, pe 26 august s-a căsătorit cu Valentin Buzoianu, fiul Mariei și Costică Buzoianu din Broșteni. După nuntă au plecat în Italia, unde sunt și în prezent. Cei doi au și o fetiță, Denisa, născută pe 21 noiembrie 2015.

VI.2.1.3.3.2.. LILIANA C. ROBU (ANGHELOȘANU) Al doilea copil al soților Marcela și Costică Robu, este Liliana (Nănița), născută pe 7 noiembrie anul 1958.

După absolvirea școlii primare și gimnaziale în satul natal Gura Caliței, a frecventat o școală profesională de industrie ușoară la Focșani, apoi s-a încadrat la Fabrica de Tricotaje din Focșani.

La 1 mai 1981 s-a căsătorit cu Ionel Angheloșanu, născut pe 11 mai 1956 în localitatea Paltin, din părinții

386

Cronici de familii vrâncene

Avramia și Constantin. Ionel a urmat școala primară și gimnazială în localitatea natală, apoi Școala Profesională și Liceul nr.1 din Focșani. După absolvirea acestor cursuri s-a angajat la ISEH Focșani, iar după revoluția din 1989 când întreprinderea ISEH Focșani a dat faliment, a lucrat în sectorul privat până la ieșirea la pensie.

După căsătorie, familia a locuit în Focșani, unde și-au cumpărat un apartament și s-a mărit cu o fetiță, Lăcrămioara, născută pe 12 martie 1980. Lăcrămioara a urmat cursurile primare, gimnaziale și liceale în Focșani, apoi a absolvit o școală postliceală de contabilitate. S-a înscris la ASE Iași, obținând calificarea de economist.

In prezent Liliana și Ionel Angheloșanu sunt pensionari și locuiesc în satul Eleșteu din comuna Gura Caliței, unde șiau construit o casă.

VII.2.1.3.3.2.1. LĂCRĂMIOARA I. ANGHELOȘANU (CRINTEA) Unicul copil al soților Liliana și Ionel Angheloșanu, Lăcrămioara, s-a născut pe 12 martie 1980. După cum s-a menționat deja, după cursurile primare, gimnaziale și liceale, s-a înscris la ASE Iași. După absolvirea facultății s-a căsătorit cu Crintea Romică din comuna Dumitrești, născut pe 8 iulie 1982, din părinții Aurelia și Marcel Crintea. Romică, în prezent este director la Oriflame Focșani unde este angajată și Lăcrămioara.

Din căsătoria lor au rezultat doi copii: Andreea, născută pe 22 iulie 2008, în prezent elevă la Școala nr. 10 (Duiliu Zamfirescu) din Focșani și Matteo, născut pe 28 octombrie 2015, care frecventează grădinița.

V.2.1.3.4. MARIȚICA Șt ROBU Al patrulea copil al soților Joița și Ștefan Robu a fost o fată Marițica Robu, născută în februarie1925 și decedată în mai 1925, la numai trei luni.

V.2.1.3.5. IOANA ȘT. ROBU Al cincilea copil al soților Joița și Ștefan Robu a fost Ioana Robu, născută în august 1926 și decedată în același an.

387

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.3.6. VASILE (VICTOR) ȘT. ROBU (1928-2004)

Al șaselea copil al soților Joița și Ștefan Robu a fost Vasile (Victor) Robu, născut pe 29 iunie 1928. A absolvit 7 clase elementare la Școala din Gura Caliței. Urmează o Școală de cântăreți de 4 ani din Focșani, după care a absolvit și Școala Superioară de Contabilitate din Galați cu o durată de 2 ani. S-a înscris la Seminarul Teologic Ortodox „Episcopul Chesarie” din Buzău, care s-a desființat între timp.

După terminarea studiilor, s-a angajat contabil șef al Cooperației din comuna Gura Caliței, unde muncește câțiva ani. Ocupă apoi mai multe funcții importante: șef secție contabilitate la I.A.S. Răstoaca, contabil șef la I.A.S. Mărășești și contabil șef și revizor contabil principal la I.F.E.T. Focșani, cu delegație de la Ministerul de Finanțe, care-i permitea să meargă în control și în alte domenii de activitate, chiar și în alte județe. O perioadă de timp a lucrat ca inspector regional la Uniunea Regională a Băncilor Galați. Serviciul militar l-a satisfăcut la o unitate militară din Turnul Severin.

După lăsarea la vatra, a cunoscut și s-a căsătorit cu educatoarea Bortea Lidia, căsătorie din care a rezultat un copil, Adrian. Datorită unor neînțelegeri, a divorțat de Lidia și s-a recăsătorit cu Margareta Atanasiu din Focșani, născută pe 25 martie 1931. În urma căsătoriei cu Margareta s-a născut Marius Ovidiu, pe 8 ianuarie a anului 1969.

388

Cronici de familii vrâncene

Vasile (Victor) era un bărbat de statură medie, brunet și foarte chipeș. Avea multă prestanță și se îmbrăca foarte elegant. Își iubea foarte mult părinții și era atașat de rude, gata oricând să dea o mână de ajutor. Avea simțul umorului și relaționa ușor cu colegii, cu rudele și în general cu cei din jur.

Unchiul Victor cum îi spuneam noi în familie, avea o boxă, o pivniță, la subsolul blocului unde locuia, unde își ținea borcanele, murăturile și butoaiele cu vin, într-o ordine exemplară și o curățenie pe măsură. Acolo îi plăcea să-și invite adesea rudele sau prietenii cu care petrecea multe momente plăcute și vesele din viță.

Soția sa Margareta, absolventa a Liceului Comercial din Focșani, a lucrat pe funcția de contabil principal în cooperație, de unde a ieșit la pensie. Era o femeie minionă, foarte bună gospodină și foarte ospitalieră. Avea o grijă deosebită de garderoba soțului, unde erau frumos orânduite zeci de cămăși frumos călcate. Din păcate s-a îmbolnăvit grav și a decedat pe 6 iunie 1998 la doar 67 de ani, fiind înmormântată la Cimitirul Nordic din Focșani.

Moartea soției l-a marcat profund pe unchiul Victor. De aceea, la câțiva ani după nefericitul eveniment s-a îmbolnăvit de cancer la gât și a decedat pe 15 august 2004, fiind înmormântat lângă soția sa, în același cimitir Nordic din Focșani.

389

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.3.6.1. ADRIAN V. ROBU După căsătoria lui Vasile (Victor) cu Lidia Bortea s-a născut fiul lor, Adrian. Nu se cunosc prea multe lucruri despre el. După divorț, el a fost luat de mama sa, care s-a mutat la Bacău, unde mai târziu s-a și căsătorit și are copii, o fată și un băiat, Radu.

VI.2.1.3.6.2. MARIUS OVIDIU V. ROBU Marius Ovidiu, fiul soților Margareta și Victor Robu, s-a născut pe 8 ianuarie 1969, în Focșani. După absolvirea școlii primare și gimnaziale în orașul natal, a urmat Colegiul Național „Unirea”. Părinții săi au ținut foarte mult la el și au dorit să-i asigure o educație aleasă.

După liceu, a absolvit Facultatea de Transporturi a Politehnicii din București, obținând diploma de inginer auto. S-a căsătorit cu Valentina Tucan, economistă, absolventă a ASE București, născută pe 23 septembrie 1969, angajată la o bancă din Focșani. Datorită unor neînțelegeri au divorțat, iar Marius s-a recăsătorit cu Gina-Nela Potolea, născută pe 21 aprilie 1974, fiica lui Vasilica și Dumitru Potolea din Focșani. Gina-Nela este economistă, fiind absolventă a A.S.E. București și este angajată în prezent la Consiliul Județean Vrancea pe postul de consilier cu resurse umane. Marius, după absolvirea facultății a fost angajat la mai multe companii private, iar în prezent ocupă o funcție de conducere la compania S. Internațional, care se ocupă de comerțul cu țigări în special pentru Moldova.

După ce s-a recăsătorit cu Gina-Nela, s-a născut Ștefania, fetița lor, pe 17 decembrie 2010. Aceasta, în prezent, este elevă la Școala nr.5 Focșani.

V.2.1.3.7. VALERICA ȘT. ROBU Al șaptelea copil al soților Joița și Ștefan Robu a fost Valerica, născută pe 23 ianuarie 1930 și decedată în iunie 1932 la numai 2 ani.

390

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.3.8. OCTAVIAN ȘT. ROBU

Al optulea copil al soților Joița și Ștefan Robu a fost un băiat Octavian, născut pe 6 decembrie 1932. A urmat școala primară și gimnazială în satul Gura Caliței. A satisfăcut serviciul militar la Buzău. În tinerețe, a fost un flăcău chipeș și elegant, având un mare succes la femei. Era admirat și respectat de tinerii din sat.

Calitățile sale nu i-au fost favorabile și l-au condus spre o viață aventuroasă, căsătorindu-se de mai multe ori fără să aibă copii. Dintre soții, merită menționate prima, Didi, din familia Cotonea din Urechești și a doua, Leana din localitatea Bordești.

A lucrat un timp ca șofer la Moinești, județul Bacău, apoi a muncit pe la mai multe întreprinderi din Focșani. În pofida vieții sale aventuroase, ținea la rudele sale și nu pregeta să le dea o mână de ajutor, atunci când era nevoie, așa cum a făcut cu sora sa, Maria, când l-a născut pe Costel și a fost în pericol de a-și pierde viața. Spre sfârșitul vieții a avut relații dubioase cu diferiți indivizi de prin Focșani, decăderea sa fizică și morală fiind tot mai avansată și evidentă. A murit prin anii 1991 sau 1992, în condiții necunoscute de către familie.

391

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.3.9. VIRGIL (VIOREL) ȘT. ROBU

Al nouălea copil al soților Joița și Ștefan Robu și al șaselea în viată a fost Virgil (Viorel), născut pe 4 mai 1935. A absolvit școala elementară de 7 clase în Gura Caliței. După satisfacerea serviciului militar a urmat niște cursuri de pădurari silvici, după care a lucrat ca pădurar în diferite zone, până la ieșirea la pensie.

După armată s-a căsătorit cu Maria, o fată din Dragosloveni, fiica soților Ioana și Enache Iordache, născută pe 9 mai 1938.

După căsătorie, a urmat cariera tatălui său, se angajează ca pădurar, pentru un corp din pădurea comunală, serviciu prestat cu conștiinciozitate până la ieșirea la pensie.

Ca și tatăl său Ștefan, a fost și un iscusit vânător la care se putea găsi o carne de vânat bine preparată. Căsătorit cu Maria, a avut doua fete, prima Nela și a doua Mihaela.

Viorel, o fire veselă și pus pe șotii de multe ori, a înveselit familia și pe cei din jur. Astfel, într-o duminică de dimineață, a trecut prin fața casei fratelui său mai mic Ionel, care locuia în casa părinteasca. Cunoștea că fratele său fusese la o nuntă, la niște cunoștințe și normal s-a culcat spre dimineață. Cum deseori făcea glume, și de această dată s-a gândit să-i facă o farsă o surpriză care s-a dovedit a nu fii prea

392

Cronici de familii vrâncene

plăcută pentru locatarii din casă. În curte, era o stivă de cărămizi, care urmau sa fie folosite la niște lucrări de construcții, s-a apucat să-i zidească ușa de la intrare, punând până sus mai multe rânduri de cărămizi pentru a nu fi ușor dărâmate. Geamul dinspre drum, l-a obturat cu o glugă de coceni pentru a-i lua vizibilitatea.

Este ușor de intuit ce s-a întâmplat cu Ionel, când s-a trezit. Nefiind lumină, a crezut că a dormit toată ziua și deja sa înserat. Încercând să iasă afară a constatat că nu are pe unde, ușa fiindu-i zidita până sus. Desigur că și-a imaginat cine a făcut isprava pentru care a găsit și el un prilej potrivit să se răzbune.

Altă dată, mergând spre casă cu pușca în spinare, după amiază, a trecut prin fața casei fratelui mai mare, Florica Robu, vizavi de Ionel, care era plecat cu familia și niște zilieri la muncile agricole de vară. În curte, era bucătăria de vară unde se prepara hrana și se lua masa.

Ușa bucătăriei fiind deschisă, cum se obișnuia și se obișnuiește prin părțile locului și în curte fiind o claie de fân proaspăt, s-a gândit sa le facă și lor o surpriza. A găsit prin curte o furca bună și s-a apucat să-i mute fânul din curte în bucătărie, lucru care nu a fost prea ușor, bucătăria fiind destul de mare, iar fân era îndestulător. După o muncă zdravănă, a fost mulțumit de isprava lui.

Spre seară, Florică, cu soția Mărioara și zilierii s-au pregătit să plece spre casă pentru a lua masa de seară.

Mărioara, a plecat mai devreme să pregătească masa pentru truditorii de peste zi. Nu mică i-a fost mirarea-surpriză să găsească bucătăria înțesată cu fân unde era și mâncarea. În primul moment a început să râdă însă când a constatat dezastrul a început a plânge și a ieșit înaintea lui Florica și a celorlalți lucrători, bocind ca după pierderea unui lucru important. Când s-au dumirit despre ce este vorba, deși obosiți s-au apucat de treaba cu toții și într-o jumătate de ora au pus bucătăria în funcțiune și au servit masa în mare veselie, udată din belșug cu vin din producția anului trecut.

Așa cum arătam, fiind un bun gospodar și vânător iscusit, la el acasă, mai ales de sărbătorile de iarnă, se găsea întotdeauna o carne proaspătă de vânat însă el nu prea avea

393

Cronici de familii vrâncene

dare de mână, decât dacă îl găseai acasă și avea și el chef pentru o petrecere.

Cu mulți ani în urmă, a doua zi de Crăciun, fiind Sfântul Ștefan, ziua bunicului meu Ștefan Robu și tata lui unchiul Victor, am plecat împreună de la Focșani la Gura Caliței cu un Moskvici 408, să le facem o vizită bunicilor și mamei Maria, sora lui. Cum obișnuiam de fiecare dată, când treceam pe lângă o rudă, opream să-i dăm binețe și să aflăm ce mai face.

Ajungând în dreptul casei lui Viorel, unchiul Victor a propus să-i facem o vizită fratelui său și dacă are ceva vânat și sigur are de sărbători, să ne dea și nouă să nu ne ducem cu mâna goală la bunici, care locuiau împreună cu mama mai sus de biserică. De obicei când intri în curte la rude, nu mai bați în poartă, intri și bați numai la ușă, așa am făcut și de această dată. La bătăile în ușă nu a răspuns nimeni, am încercat clanța și ușa s-a deschis. Am trecut pragul casei mai departe spre bucătăria din spate și nu am găsit pe nimeni, însă în chiler spre bucuria noastră, erau doi iepuri proaspeți, atârnați de căpriori în niște cuie.

Cunoscându-l pe Viorel și glumele lui, nu am pregetat să-i facem și noi o surpriză. Am găsit un sac vechi prin preajmă, am îndesat iepurii în el și am ieșit cu atenție din casă și din ogradă. La jumătatea drumului spre bunici, la circa 500 m, ne-am întâlnit cu Viorel, am oprit să-l salutăm. L-am întrebat ce face și de unde vine. Ne-a povestit că a trecut pe la un cunoscut cu care avea o treabă și se duce spre casă.

Unchiul Victor care avea funcția de contabil la o unitate forestieră, la invitat și pe Viorel mai pe seară la un pahar de vin și la un septic cu bunicul Ștefan Robu, spunându-i că are niște carne de iepure adusă de un pădurar din sectorul lui.

Cu un interes nedisimulat l-a întrebat dacă are și el ceva carne de vânat de sărbători cum avea de obicei, la care a primit un răspuns negativ, că a fost tare ocupat și nu s-a mai dus la vânătoare, are numai carne de porc. În această situație l-a invitat să vină și el pe la bunici că este păcat să nu mâncăm împreună de sărbători o bucată de carne de vânat proaspăt cum este tradiția.

Ajunși acasă, le-am rugat pe bunica Joița și pe mama Maria, să pregătească pentru o masă bogată cei doi iepuri,

394

Cronici de familii vrâncene

pentru că l-am invitat la masă și pe Viorel de la care am luat iepurii fără să știe, așa că l-am invitat la noi la masă. Împănați cu usturoi și cu slănină, rumeniți la cuptor, și stropiți din abundență cu vinul casei a creat o atmosferă de bună dispoziție și veselie.

Viorel sosit între timp nu părea în apele lui, dar a trebuit să facă față situației, înghițind cam cu noduri, încercând să ascundă supărarea dispariției iepurilor din chilerul de lângă bucătărie. De partea cealaltă a fost numai veselie și tachinări, care au fost suportate cu stoicism de Viorel, care nu a avut curajul să întrebe dacă avem vreo legătură cu dispariția iepurilor din chilerul lui.

După mai mult timp i-am mărturisit lui Viorel furtișagul ca să mai micșorăm păcatul, iar minciuna lui a fost iertată pe jumătate pentru că a mâncat și el din iepuri. Cam așa erau întâlnirile și petrecerea sărbătorilor de iarnă între rude, cu unele picanterii care rămâneau în memorie pentru a ne distra și altă dată din amintiri.

Ultima ispravă a lui Viorel Robu, a fost la slujba din biserică, la înmormântarea sa. Crucea de lemn masiv, probabil pregătită de el ca pădurar, a fost rezemată de cosciug la capul mortului așa cum se procedează. De cruce, au fost aninate mai multe prosoape, batiste, covrigi și lumânări. Fiind un timp nefavorabil afară, năsălia pe care era coșciugul cu Viorel mort, a fost așezată pe o folie mare pusă peste covoarele din biserica. Pe la jumătatea slujbei, când popa îl pomenea pe Viorel, crucea a început sa alunece ușor pe folie, cu zgomot mare în liniștea bisericii, antrenând mai multe obiecte și lovindu-i peste picioare pe cei mai apropiați.

Cei prezenți, cunoscându-i isprăvile din timpul vieții, au declanșat un râs generalizat care cu greu a fost acoperit de cântarea preotului și a corului care au continuat.

Viorel, a decedat pe 2 noiembrie 2002, la un an după decesul soției sale, Maria, în 14 noiembrie 2001. Să-i fie țărâna ușoară și amintirea nepieritoare.

395

Cronici de familii vrâncene

VI.2.1.3.9.1 CORNELIA (NELA) V. ROBU (CATANĂ) Primul copil al soților Maria și Viorel Robu a fost Cornelia (Nela), născută pe 11 noiembrie 1960. Nela este de fapt Cornelia după numele meu, Corneliu. Urma să fie botezată de mama Maria, dar pentru că mama locuia în Lacul Baban la circa 5 Km și toamna de fapt iarna 1960-1961 fiind o iarnă grea nu a mai ajuns la Gura Caliței și a găsit un alt naș de botez.

Nela, a frecventat școala primară și gimnazială în localitatea natală, Gura Caliței. Dintre profesori își amintește îndeosebi de profesorul Tutoș Gheorghe cu care a învățat limba română. A urmat apoi treapta I, la Liceul nr. 3 din Focșani. S-a angajat la Fabrica de Scaune din localitatea Gugești, unde a muncit timp de 20 de ani, între anii 19781998, până când fabrica și-a încetat activitatea.

La fabrică, l-a cunoscut pe Nicu Catană din Dragosloveni, fiul Anicăi și a lui Vasile Catană, oameni gospodari, născut pe 2 februarie 1960, cu care s-a căsătorit.

Nunta a avut loc pe 31 octombrie 1982, având ca nași pe Margareta și Victor Robu fratele lui Viorel, după care și-au stabilit domiciliul în Dumbrăveni. Nicu Catană a absolvit prima treaptă de liceu în Focșani, după care a urmat cursuri de calificare ca muncitor tâmplar. În prezent este angajat la Liceul nr. 2 Industrie Ușoară din Focșani, ca muncitor calificat. După căsătorie s-au născut cei 2 copii ai lor: Isabela și Cătălin.

VII.2.1.3.9.1.1. ISABELA N CATANA (BUHĂESCU) Primul copil al soților Nela și Nicu Catană este Isabela, s-a născut pe 11 noiembrie 1983. După terminarea școlii primare și gimnaziale la Dumbrăveni, a absolvit Liceul de Arte din Focșani. În continuare a frecventat și absolvit Facultatea de Română-Franceză la Universitatea Spiru Haret. S-a căsătorit cu Bogdan, fiul Vasilicăi și Florin Buhăescu din Focșani. În prezent, lucrează la ASIROM Vrancea. După căsătorie l-a născut pe Rareș, pe 30 martie 2010, care în prezent este elev la Școala nr. 5 Focșani.

396

Cronici de familii vrâncene

VII.2.1.3.9.1.2. CĂTĂLIN N. CATANĂ Al doilea copil al soților Nela și Nicu Catană este Cătălin, născut pe 9 octombrie 1988. A urmat școala primară și gimnazială în Dumbrăveni, apoi Liceul nr.1 Focșani (Colegiul Tehnic Edmond Nicolau). După liceu a absolvit și Facultatea de Educație Fizică a Universității Simion Bărnuțiu din Focșani. În prezent este angajat în cadrul armatei la o unitate din Focșani.

VI.2.1.3.9.2. MIHAELA V. ROBU (AVRAM) Al doilea copil al soților Maria și Viorel Robu este Mihaela, născută pe 2 decembrie 1968. A frecventat școala primară și gimnazială în Gura Caliței apoi Liceul Agricol din Râmnicu Sărat. S-a încadrat ca tehnician agricol la Primăria Gura Caliței.

S-a căsătorit cu Avram Marian din satul Șotârcari, comuna Lacul lui Baban, cu care are și un copil, Ciprian, născut pe 17 decembrie 1990. După un timp, Mihaela a divorțat de Avram Marian și și-a crescut singură băiatul. Între timp, Mihaela s-a înscris la Facultatea de Științe Juridice și Administrative a Universității „Spiru Haret” filiala Focșani, pe care a absolvit-o. Apoi prin concurs a ocupat funcția de secretar al Primăriei Gura Caliței unde lucrează și în prezent, având domiciliul în Gura Caliței.

VII.2.1.3.9.2.1. CIPRIAN (ADI) M. AVRAM (ROBU) Ciprian a frecventat școala primară și gimnazială în Gura Caliței. Apoi s-a înscris la Liceul Auto din Focșani, iar după absolvirea acestuia a plecat în Belgia, unde muncește și în prezent. Între timp a început construcția unei vile în curtea bunicului său, Robu Viorel din Gura Caliței ceea ce presupune că se va întoarce în localitatea natală.

397

Cronici de familii vrâncene

V.2.1.3.10. IONEL ȘT. ROBU

Al zecelea copil al soților Joița și Ștefan Robu și al șaptelea în viață, a fost Ionel, născut pe 17 august 1939. A urmat școala primară și gimnazială în Gura Caliței. După gimnaziu a frecventat o școală de electricieni la Bacău, calificându-se ca electrician. S-a angajat ca electrician la IRE Focșani, având ca zonă de activitate localitatea Gugești.

După satisfacerea serviciului militar, s-a căsătorit cu Maria Bocu, născută pe 15 octombrie 1950, fiica Niculinei și a lui Petre Bocu, din satul Lacul Baban. În urma căsătoriei din anul 1967 cu Maria Bocu au rezultat 3 copii: Nicușor, Ionica și Valentina.

Ionel era un bărbat de statură mijlocie, vesel și gata oricând să dea o mână de ajutor atât rudelor cât și celorlalți din jur. Avea și simțul umorului și socializa foarte bine la locul de muncă și în societate, în general. Într-una din misiunile de serviciu, la Gugești, după ce a fost informat de colegii din echipă că s-a întrerupt curentul din zona, s-a urcat pe un stâlp și fiind convins că a fost întrerupt curentul, a pus mâinile pe cele doua faze, prin care circula curentul, fiind electrocutat mortal pe data de 8 mai 1970, la numai 31 de ani, rămânând soția și doi copii orfani fără sprijinul tatălui.

398

Cronici de familii vrâncene

Maria soția lui Ionel cu copii, Nicușor și Valentina (Vali) VI.2.1.3.10.1. NICUȘOR I. ROBU Primul copil al soților Maria și Ionel Robu s-a născut pe 2 octombrie 1968 în comuna Gura Caliței. După absolvirea școlii primare și gimnaziale a urmat și absolvit Liceul Militar din Craiova. A urmat apoi Școala Militară de Ofițeri Activi, specialitatea Tancuri și Auto la Pitești. A fost repartizat ca ofițer activ la UM1270 Focșani, unde a fost avansat la gradul de căpitan, având și funcția de locțiitor al comandantului.

Pe 2 noiembrie 1991, s-a căsătorit cu Marcela Toma, fiica Raveicăi și Andronache Toma din Vulturu, născută pe 28 aprilie 1967. Aceasta, după absolvirea școlii primare și gimnaziale în comuna natală a urmat Liceul nr. 5 Focșani (Colegiul Valeriu Cotea) apoi Facultatea de Finanțe, Bănci și Contabilitate, în cadrul Universității Româno-Americane.

Având calificarea de economist-finanțist, a fost angajată la BCR Focșani, unde lucrează și în prezent ca ofițer - credite.

După căsătorie, s-a născut Alexandra Mădălina pe 2 octombrie 1994. Alexandra, după absolvirea școlii primare și gimnaziale a urmat Colegiul Național Al. I. Cuza Focșani, unde s-a remarcat în mod deosebit prin rezultatele remarcabile obținute la fazele naționale ale olimpiadelor școlare la chimie, biologie și religie, concretizate în numeroase diplome și

399

Cronici de familii vrâncene

mențiuni. Ca o recunoaștere a meritelor sale a fost desemnată să reprezinte România la Congresul de neuro-științe de la Viena și la Conferința Google de la Londra. În prezent este studentă la Facultatea de Medicină a Universității Carol Davila din București.

Al doilea copil al soților Marcela și Nicușor Robu este Ana Maria Raluca, născută pe 23 noiembrie 2001, elevă în prezent la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza” Focșani, care s-a remarcat deja prin rezultate deosebite la învățătură.

Desfășoară activități de voluntariat în cadrul Asociației „Interact”, condusă de Marius Ulmețeanu. Familia își are domiciliul stabil în Focșani. Nicușor a demisionat din armată și a fost plecat timp de 7 ani în S.U.A. între 2002-2009. În prezent are o societate privată în București.

VI.2.1.3.10.2. ROBU I. IONICA Al doilea copil al soților Maria și Ionel Robu a fost Ionica, născută în anul 1969 și decedată la 3 luni după naștere, în același an, nebotezată.

VI.2.1.3.10.3. VALENTINA I. ROBU (CĂPLESCU) Al treilea copil al soților Maria și Ionel Robu este Valentina (Vali) născută pe 14 noiembrie 1970. După absolvirea școlii primare și gimnaziale a urmat o școală de coafeze și a lucrat apoi coafeză un timp în România, după care a plecat în Italia, unde este și în prezent. În anul 2004, s-a căsătorit cu Gigi Căplescu din Odobești, fiul soților Paraschiva și Gheorghe Căplescu, născut la 12 iunie 1970. Acesta, după absolvirea școlii primare, gimnaziale și liceale în orașul natal Odobești, a urmat Școala de Subofițeri Auto din Pitești. A fost angajat la o unitate militară din Focșani, după care a plecat în Italia, unde a cunoscut-o și s-a căsătorit cu Vali. În prezent locuiesc în Roma și au o mică afacere cu amenajări interioare.

400

Cronici de familii vrâncene

FAMILIA BĂLAN - ALBUM FOTO

401

Cronici de familii vrâncene

Mihai Momanu și Corneliu Bălan, la lacul din localitatea Lacul Baban, care a dat denumirea localității (29 aprilie 2019)

În preajma lacului, profesorul Mihai Momanu și preotul Nicu Avram

402

Cronici de familii vrâncene

Tablou foto al familiei Maria (Robu) și Ion (Nicu) Bălan

Invitația de nuntă a mirilor Maria Robu și Nicu Bălan (iunie 1938)

403

Cronici de familii vrâncene

Maria și Ioan (Nicu) Bălan în ziua nunții, alături de nașii de cununie (familia Maria și Done Frâncu, cu fiica lor Cornelia) (Lacul Baban, duminică 12 iunie 1938)

Familia Bălan, înainte de plecarea pe front (mai 1942) Sus: Dumitru Ianculescu, Dumitra Bălan (născută Chioveanu), Georgeta Burlacu, Marieta Bălan, Maria Bălan (născută Robu) cu Mariana (Doina) Bălan în brațe, Corneliu Bălan în brațele lui Ioan (Nicu) Bălan.

Jos: Silvia Dumitrescu Bălan și Viorica Bălan (Lacul Baban)

404

Cronici de familii vrâncene

Tânăra familie, Maria și Nicu Bălan (1938)

Maria Bălan în centru, cu prietenele, surorile Bezescu, Vasilica și Linica (1942)

405

Cronici de familii vrâncene

Doina Bălan, cu Vica Bălan în brațe și Tanța Balan pe scaun (Lacul Baban, 1952)

Primul din dreapta, Ioan (Nicu) Bălan cu colegii de la Depozitul de lemne din Dealul Lung. (Dealul Lung, 1954)

406

Cronici de familii vrâncene

Neculai Bălan, cu sora Marieta Bălan și unchiul Pantazică Cosma, cu soția și fetele. (Poieni, Lacul Baban, 1957)

Măriuța Bezescu, Luminița Gurgui (nepoata Măriuței), Vărăreanu Xenia, Costel Radu (4 ani), Mariana (Doina) Tutoș, Gheorghe Tutoș, Maria Bălan, Tanța Bălan și Done (Vică) Bălan (Lacul lui Baban, iunie 1963)

407

Cronici de familii vrâncene

Sus: Radu Balan, Vasile Cucu (Lică), Gheorghe Tutoș.

Jos: Maria Bălan, Lina Cucu, Fănica Bălan, Doina Balan cu Costel Radu (Lacu Baban, 29 iulie 1965)

Sus: Radu Bălan, Gheorghe Tutoș, Vasile Cucu (Lică).

Jos: Maria Bălan cu Costel Radu, Lina Cucu, Doina Bălan, Neculai Bălan (Lacu Baban, 29 iulie 1965)

408

Cronici de familii vrâncene

Sus: Dumitra Chioveanu, Stoica și Alexandrina Chioveanu.

Jos: frații Valerică și Ion (Nelu) Păroiu (nepoții lui Stoica) și Costel Radu. (Lacu Baban, iulie 1968)

Silvia Bălan, Fănica Bălan și Mariuța Bălan (Bezescu) Ploiești, acasă la familia Neculai Bălan (1968)

409

Cronici de familii vrâncene

Sus: Tanța Bălan, Marieta Bălan, Doina Bălan (Tutoș), Gigi (Gheorghe) Tutoș.

Jos: Mariuța Bălan (Bezescu), Maria Bălan (Radu), Costache Radu, Neculai Bălan. (Lacul Baban, 25 august 1968)

Sus: Done Bălan, Corneliu Bălan, Elena și Florin Florescu, Mihai Momanu, prof. Neculai V. Bălan, Mijloc: Maria Bălan, Doina Tutoș, Costel Radu, Tanța Momanu.

Jos: Iulia-Daniela Bălan, Gheorghe Tutoș, Silviu Tutoș, Daniel Tutoș și Marius Momanu, (Lacul Baban, 15 august 1971)

410

Cronici de familii vrâncene

Sus: Done Bălan, Corneliu Bălan, Elena Florescu (Momanu), Mihai Momanu, Neculai V. Bălan.

Mijloc: Maria Bălan, Doina Tutoș, Costel Radu, Tanța Momanu, Fănica Bălan.

Jos: Iulia-Daniela Bălan, Gheorghe Tutoș cu copiii Silviu, Daniel Tutoș și Marius Momanu. (Lacul Baban, august 1971)

411

Cronici de familii vrâncene

Sus: Victor Robu, Dumitra Chioveanu, Doina Bălan (Tutoș), Gheorghe Tutoș, Nuți Bălan, Mihai Momanu, Tanța Momanu, Măriuța Bezescu, cu nepoata și copiii Marius Momanu, Silviu Tutoș, Daniela Bălan. (Lacul Baban, iulie 1979)

Măriuța Bezescu, cu nepoata, în curtea casei (iulie 1978)

412

Cronici de familii vrâncene

Mama, Maria Bălan (Robu) cu Mariuța Bezescu (Bălan) în curtea casei la Lacu Baban.

Mama, Maria Bălan (Robu) cu fiica Tanța Momanu (Bălan).

(24 aprilie 1993, la nunta lui Marius Momanu)

413

Cronici de familii vrâncene

Nuți Bălan, Tanța Momanu, Maria Bălan, Mihai Momanu, Doina Tutoș și copiii: Marius Momanu, Ciprian Bălan, Daniel Tutoș, Daniela Bălan, Silviu Tutoș. (Gura Caliței, august 1973)

Doina Tutoș, Margareta Robu, Costel Radu, Costache Radu, Joița Robu, Nuți Bălan, Ciprian Bălan, Daniel Tutoș, Marius Momanu, Lica Robu, cu fiul său Ciprian.

(Gura Caliței, august 1978)

414

Cronici de familii vrâncene

Sus: Nuți Bălan, Ciprian Bălan (ascuns), Mihai Momanu, Costică Robu, Lica Robu, Costache Radu, Maria Bălan, Mărioara Robu.

Jos: Marius Momanu și Daniela Bălan.

(Gura Caliței, iulie 1973)

Ștefan Robu cu nepoții Robu Marius, Daniela Bălan, Ciprian Bălan, Costache Radu și Florică Robu.

(Gura Caliței, iunie 1973)

415

Cronici de familii vrâncene

Familia Bălan Corneliu și Paraschiva (Nuți), cu copii Daniela și Ciprian, mama Maria Bălan, Podeț Vasile, cumnat, și copiii Marcelei (sora lui Nuți) și ai lui Jan Dănăilă: Andrei, Romulus și Remus. (Târgoviște, 1980)

Bunicii Ștefan și Joița Robu (Cristea) și mama Maria Bălan (Robu) (în centru)

416

Cronici de familii vrâncene

Familia Momanu Mihai, Silica (Tanța) Momanu (Bălan), nora Mariana Momanu, nepoata Maria Momanu și bunica Maria Bălan (Robu), acasă la Tanța.

La nunta lui Vică Bălan: Mihai Momanu, Lila Tutoș, Doina Tutoș, Maria Bălan, Nuți Bălan și Gigi Tutoș.

(București, 1978)

417

Cronici de familii vrâncene

Magdalena Bălan (Țandră) cu fetele Rodica și Dorina. (iunie 1953)

Surorile Bălan: Magdalena Bălan (Țandră), mezina (născută în 1923), Voica Bălan (Ianculescu) și Măriuța Bălan (Bezescu). (circa 1941)

418

Cronici de familii vrâncene

Măriuța Bezescu, împreună cu familia Tanța și Mihai Momanu.

(10 mai 1976)

Gica Gurgui, cu Luminița (fiica) și Silva Bălan (sora).

419

Cronici de familii vrâncene

Familia Cucu. Sus: Neagu Cucu (în dreapta), iar în stânga probabil o rudă.

Jos: Lina Cucu (Bălan), soția lui Neagu și (probabil) Dumitra Bălan, mama Linei (în drept).

Maria Chioveanu, străbunica, mama Dumitrei Bălan (Chioveanu), cu Silvia Bălan. (Lacul Baban, 1948).

Străbunica a orbit la 60 de ani și a trăit 96 ani.

420

Cronici de familii vrâncene

Familia Corneliu Bălan și Nuți Bălan (Radu), împreună cu părinții soției, Steliana și Dumitru Radu și cu frații și nepoții soției, acasă la Tătărani.

Familia Bălan (Nuți), copii Daniela și Ciprian, cu sora soției, Victoria Luca (din Bacău), precum și familia Dănăilă Ion (Jan), cu soția Marcela și fiul acestora Andrei.

421

Cronici de familii vrâncene

Autorul, la împlinirea vârstei de 70 de ani (Bacău, 2009).

Soția Nuți Bălan, la împlinirea aceleiași vârste (Bacău, 2012).

422

Cronici de familii vrâncene

Comemorarea a zece ani de la trecerea în neființă a mamei Maria Bălan. (Gura Caliței, 6 octombrie 2012)

Autorul, la întâlnirea cu colegii de facultate, promoția 1964, în Cișmigiu. (București, 5 septembrie 2014)

423

Cronici de familii vrâncene

Familia Nuți și Corneliu Bălan (aprilie 2016), la aniversarea a 50 de ani de la căsătorie, „nunta de aur”, flancați de copiii Dana, cu soțul Laurențiu și nepotul Răzvan, și Ciprian, cu soția Dana. Nepoata Sabina a imortalizat imaginea.

Familia Nuți și Corneliu Bălan (aprilie 2016), la aniversarea a 50 de ani de la căsătorie, „nunta de aur”, flancați de copiii Daniela, cu soțul Laurențiu și Ciprian, cu soția Dana.

424

Cronici de familii vrâncene

Nepoții Răzvan Butucescu și Sabina Bălan, la aniversarea a 50 de ani de la căsătorie a bunicilor.

Răzvan Butucescu și Sabina Bălan la aceiași aniversare.

425

Cronici de familii vrâncene

Familia Butucescu, Daniela și Laurențiu, la aniversarea „nunții de argint”, cu nașii lor. (26 septembrie 2015)

Daniela și Laurențiu Butucescu, la aniversarea a 25 de ani de la căsătorie, cu rudele și prietenii, în curtea bisericii din Balta Raței, comuna Vânători din județul Vrancea.

426

Cronici de familii vrâncene

La împlinirea vârstei de 80 de ani, împreună cu vărul Marcel Cucu și soția Mărioara și alte rude. (Focșani, aprilie 2019)

Rememorarea unor amintiri, la împlinirea vârstei de 80 de ani, în prezența rudelor. (Focșani, aprilie 2019)

427

Cronici de familii vrâncene

Absolvenții Institutului de Petrol și Gaze din București, Facultatea Exploatarea Zăcămintelor de Țiței și Gaze, promoția anului 1964.

În Cișmigiu, la întâlnirea anuală cu colegii de facultate ( 5 septembrie 2018)

428

Cronici de familii vrâncene

Familia Corneliu și Paraschiva (Nuți) Bălan, primind botezul preotului Grigoraș Radu, la Iordan, Israel.

(7 noiembrie 2018)

Corneliu și Paraschiva (Nuți) Bălan, la marea Galiliei-Nazaret, Israel, împreună cu un grup de pelerini. (5 noiembrie 2018)

429

Cronici de familii vrâncene

Crăciunul la Focșani, 2019. Familiile Bălan, Butucescu și Bogdan. Așteptând bucatele, partea I...

430

Cronici de familii vrâncene

Crăciunul la Bacău, 2020. Familiile Bălan Corneliu și Ciprian.

Așteptând bucatele, partea a II-a...

Familia Bălan (seniorii). (Anul Nou 2021)

431

Cronici de familii vrâncene

Ciprian, împreună cu armata lui de teracotă. (China, 2018)

Salariații firmei SC Resmin SRL. (2009)

432

Cronici de familii vrâncene

Parte din familia Cucu: Sus: frații Nicu, Marcel, Magda și Stoica.

Jos: Lenuța, soția lui Nicu, și Luminița, fiica lui Stoica.

Familia Cucu: Sus: Stoica și Maricica, Luminița, fiica lor, împreună cu Monica și Dorin (copiii Zânicăi).

Jos: Teodora, fiica Luminiței.

433

Cronici de familii vrâncene

Maricica și Stoica Cucu, în curtea casei (Zărnești).

Luminița-Elena (Cucu) Gavenea, cu fiicele Teodora-Elena și Florina.

434

Cronici de familii vrâncene

ARBORELE GENEALOGIC FAMILIA BĂLAN

435

Cronici de familii vrâncene

LEGENDA ARBORELUI GENEALOGIC AL FAMILIEI BĂLAN Nr. crt.

Generația

1

I.

2

II.1

3

II.2

4 5

II.3 II.4

6

III.1.1

7

III.1.2

8

III.1.3

9

III.2.1

10

III.2.2

11

III.2.3

12

III.2.4

13

III.2.5

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Moșul: Ion Bălan cel Mare căsătorit cu Ioana, 3 copii: Constantin, Iacovu, Toma. Soția decedată, recăsătorit cu o altă Ioana, un copil: Radu.

Constantin I. Bălan, căsătorit, 3 copii: Ștefan, Ion, Neagu.

Iacovu I. Bălan, căsătorit cu Măriuța, 8 copii: Dragomir, Stroe, gemenii Grigori și Constantin, Ion și 3 fete.

Toma I. Bălan, căsătorit, o fiica.

Radu I. Bălan, lipsă informații. Ștefan C. Bălan, căsătorit, 2 copii: Stanca și Smaranda.

Ion C. Bălan căsătorit cu Maria Burlacu, a înfiat un băiat: Vasile.

Neagu C. Bălan, căsătorit, fără copii, a înfiat pe Avram din Rașca.

Dragomir I. Bălan, căsătorit cu Ioana Ilie din Brânzari, Gura Caliței, un copil: Vasile.

Stroe I. Bălan, căsătorit în Poeni, un copil: Vasile Grigore I. Bălan, căsători în Lacul Baban, 3 copii: Ioniță, Gheorghe și Vasile.

Constantin I. Bălan, plecat în Dobrogea, nu sunt informații.

Ion. I Bălan, căsătorit în Bălănești, 5 copii: Safta, Măriuța, Radu, Grigore, Marica.

436

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

Generația

14

III.2.6

15

III.2.7

16

III.2.8

17

III.3.1

18

IV.1.1.1

19

IV.1.1.2

20

IV.1.2.1

21

IV.1.3.1

22

IV.2.1.1

23

IV.2.2.1

24

IV:2.3.1

25

IV.2.3.2

26

IV.2.3.3

27

IV.2.5.1

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Fată (fiica lui Iacovu I. Bălan) căsătorită în Dumitrești cu Arghir Lungu, un fiu: Ion. Fată (fiica lui Iacovu I. Bălan) căsătorită în Plopu cu Stan Gheorghiță, 5 copii: Ion, Gheorghe, Mihalache, Vasile, Radu.

Fată (fiica lui Iacovu I. Bălan) căsătorită cu Gheorghe Teacă din Poeni, lipsă informații.

Fată (fiica lui Toma I. Bălan), nu sunt informații.

Stanca C. Bălan, căsătorită Teacă, lipsă informații.

Smaranda C. Bălan, căsătorită, lipsă informații.

Vasile I. Bălan, căsătorit cu Maria Arsene, 4 copii: Mitică, Nae, Eugenia, Mihalache.

Avram N. Bălan, căsătorit în Bălănești, 2 copii: Stan și o fiica.

Vasile D. Bălan, căsătorit cu Dumitra Chioveanu, 11 copii: Neculai, Voica, Măriuța, Ion, Radu, Marieta, Lina, Cristea, Magdalena, Grigore, Petre.

Vasile S. Bălan, căsătorit cu Neaga, 6 copii: Ioana, Dragomir, Neculai, Vasilica, Paulina, Grigore.

Ioniță Gr. Bălan, căsătorit cu Safta, lipsă informații.

Gheorghe Gr. Bălan, lipsă informații.

Vasile Gr. Bălan, căsătorit, mort în război în lista eroilor locali.

Safta I. Bălan, căsătorită cu Neculai Bocu, 8 copii: Gheorghe, Tinca, Ioana, Neculai, Voica, Ionela, Toma, Mirică.

437

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

Generația

28

IV.2.5.2

29

IV.2.5.3

30

IV.2.5.4

31

IV.2.5.5

32

IV.2.7.1

33

IV.2.7.2

34

IV.2.7.3

35

IV.2.7.4

36

IV.2.7.5

37

V.1.2.1.1

38

V.1.2.1.2

39

V.1.3.1.1

40

V.1.3.1.2

41

V.2.1.1.1

42

V.2.1.1.2

43

V.2.1.1.3

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Măriuța I. Bălan, căsătorită cu Vasile Răduță din Cocoșari, lipsă informații.

Radu. I Bălan, căsătorit, 4 copii: Vasile, Neculai, Ionel, Măriuța.

Grigore I. Bălan, căsătorit cu Maria din Bălănești, 4 copii: Gheorghe, Lenuța, Ioana, Smaranda.

Maria I. Bălan, căsătorită cu Vasile Tâlvar, 6 copii: Mihalache, Ioana, Dobrică, Ioniță, Gheorghe, Marița.

Ion S. Gheorghiță, căsătorit în Plopu, lipsă informații Gheorghe S. Gheorghiță, căsătorit în Plopu, lipsă informații Mihalache S. Gheorghiță, căsătorit în Plopu, lipsă informații Vasile S. Gheorghiță, căsătorit în Plopu, lipsă informații Radu S. Gheorghiță, căsătorit în Plopu, lipsă informații Eugenia V. Bălan, căsătorită cu Dragomir Tâlvăr, 7 copii: Aneta, Caterina, Ion, Lina, Vasilica, Viorel, Florică.

Mihalache V. Bălan, căsătorit cu Marina Busuioc, 7 copii: Eugenia, Aneta, Stoica, Măriuța, Dragomir, Catrina.

Stan A. Bălan, căsătorit în Bălănești, lipsă informații.

Fiica A. Bălan, căsătorita în Plopu, lipsă informații.

Neculai V. Bălan, căsătorit cu Fănica, fără copii.

Voica V. Bălan, căsătorită cu Dumitru Ianculescu, fără copii.

Măriuța V. Bălan, căsătorită cu Toader

438

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

Generația

44

V.2.1.1.4

45

V.2.1.1.5

46

V.2.1.1.6

47

V.2.1.1.7

48

V.2.1.1.8

49

V.2.1.1.9

50

V.2.1.1.10

51

V.2.1.1.11

52

VI.1.2.1.1.1

53

VI.1.2.1.1.2

54

VI.1.2.1.1.3

55

VI.1.2.1.1.4

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Burlacu, 2 copii: Georgeta și Neculai, recăsătorită cu Dumitrescu Mihai, 2 copii: un băiat și o fată Silvia, recăsătorită Vasile Bezescu, un copil: Eugen.

Ioan V. Bălan, căsătorit cu Maria Robu, 4 copii: Corneliu, Mariana (Doina), Silica (Tanța), Done (Vică).

Radu V. Bălan, căsătorit cu Nedelea Avram, 2 copii: Valerica și Gheorghe (Gigi).

Marieta V. Bălan, căsătorită cu Ștefan Bălan, 2 copii: Viorica și Mircea.

Lina V. Bălan căsătorită cu Neagu Cucu, 8 copii: Magdalena, Petre, Vasile, Stoica, Octavian, Marcel, Suzana, Nicu Cristea V. Bălan, decedat la vârsta de 3 ani.

Magdalena V. Bălan, căsătorită cu Ionică Sandră din Cocoșari, 2 copii: Rodica și Dorina.

Grigore V. Bălan, decedat de copil.

Petre V. Bălan, căsătorit cu Cornelia din Ciorăști, un copil: Doina.

Aneta Tâlvăr, căsătorită cu Gheorghe Pupăză, 5 copii: Mitu, Neculai, Lina, încă 2 fete.

Caterina Tâlvăr, căsătorită cu Ionel Bocu, 6 copii: Gheorghe, lipsă informații.

Ion D. Tâlvăr, căsătorit cu Aneta Șotârcă, 3 copii: Dragoș, Daniela, Cristi.

Lina D. Tâlvăr, căsătorită cu Toma Bâtculescu, 3 copii: Dragoș, Camelia și Mirela.

439

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

Generația

56

VI.1.2.1.1.5

57

VI.1.2.1.1.6

58

VI.1.2.1.1.7

59

VI.1.2.1.2.1

60

VI.1.2.1.2.2

61

VI.1.2.1.2.3

62

VI.1.2.1.2.4

63

VI.1.2.1.2.5

64

VI.1.2.1.2.6

65

VI.1.2.1.2.7

66

VI.2.1.1.3.1

67

VI.2.1.1.3.2

68

VI.2.1.1.3.3

69

VI.2.1.1.3.4

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Vasilica D. Tâlvăr, căsătorită cu Gheorghe Cozma din Poeni, 2 copii: lipsă informații.

Viorel D. Tâlvăr, căsătorit cu Eugenia, lipsă informații.

Florică Tâlvăr, căsătorit cu Marcela Bocu, 5 copii: 2 fete și 3 băieți, lipsă informații.

Eugenia M. Bălan, căsătorită cu Neculai Avram, 3 copii: Valeriu, Maria, Liliana.

Aneta M. Bălan, căsătorită cu Aurel Buharu din Poeni, 5 copii: 2 fete și băieți.

Stoica M. Bălan, căsătorit cu Ioana Panait din Poeni, 4 copii: Maria, Luminița, Petruș, Rică.

Măriuța M. Bălan, căsătorită cu Stancu Secu, 2 copii: Neculai și Marian.

Dragomir M. Bălan (Gomiță), căsătorit cu Elisabeta Bocu, 3 copii: Lenuța, Daniel, Mirela.

Catrina M. Bălan, căsătorită cu Ionel Toma din Plopu, 4 copii: 2 fete și 2 băieți.

Vasilica M. Bălan, căsătorită cu Blidaru Fănel din Gugești, 4 copii: o fată și 3 băieți.

Georgeta T. Burlacu, căsătorită cu Tudorel Gurgui, o fată: LuminițaNicoleta.

Neculai T. Burlacu, căsătorit cu Nița Pupăză, nu au avut copii.

Silvia T. Dumitrescu Bălan, căsătorită cu Dumitru Tâlvăr, recăsătorită cu Neacșu Mirel, fără copii.

Eugen V. Bezescu, căsătorit, 2 copii:

440

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

Generația

70

VI.2.1.1.4.1

71

VI.2.1.1.4.2

72

VI.2.1.1.4.3

73

VI.2.1.1.4.4

74

VI.2.1.1.4.5

75

VI.2.1.1.5.1

76

VI.2.1.1.5.2

77

VI.2.1.1.6.1

78

VI.2.1.1.6.2

79

VI.2.1.1.7.1

80

VI.2.1.1.7.2

81

VI.2.1.1.7.3

82

VI.2.1.1.7.4

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Daniel și Claudia, se recăsătorește cu Angela, fără copii.

Corneliu I. Bălan, căsătorit cu Paraschiva Radu, 2 copii: Iulia Daniela și Ciprian Marius.

Mariana (Doina) I. Bălan, căsătorită cu Tutoș Gheorghe, 2 copii: Daniel și Silviu.

Silica (Tanța) I. Bălan, căsătorită cu Momanu Mihai, 2 copii: Marius și Emanuel.

Done (Vică) I. Bălan, căsătorit cu Doina Tocari, 1 copil: Miruna.

Costel Radu, căsătorit cu Mariana Adam din Moinești, un copil: Mihaela, recăsătorit cu Catuța Costache, 3 copii: Daniel, Diana și Marius.

Valerica R. Bălan, căsătorită cu Valentin Brăgău, doi copii: Narcisa și Coca.

Gheorghe (Gigi) R. Bălan, căsătorit cu Natașa, un copil, o fată medic.

Viorica Ș. Bălan, căsătorită cu Dumitru Grigoriu, 2 copii: Florentina-Iulia, George-Mugurel.

Mircea Ș. Bălan, căsătorit cu Sonia, un copil: Alexandra.

Magdalena N. Cucu, căsătorită cu Dincă Mihai, 4 copii: Florin-Mihai, Lăcrămioara, Rodica, Jean-Sorin.

Petre N. Cucu, căsătorit cu Mărioara din Făgăraș, un copil: Daniel.

Vasile N. Cucu, căsătorit cu Adriana Rădulescu, 2 copii: Mihaela și CătălinGabriel.

Stoica N. Cucu, căsătorit cu Maria Butnaru, un copil: Luminița-Elena.

441

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

Generația

83

VI.2.1.1.7.5

84

VI.2.1.1.7.6

85

VI.2.1.1.7.7

86

VI.2.1.1.7.8

87

VI.2.1.1.9.1

88

VI.2.1.1.9.2

89

VI.2.1.1.11.1

90

VII.1.2.1.2.1.

1

91

VII.1.2.1.2.1.

2

92

VII.1.2.1.2.1.

3

93

VII.1.2.1.2.3.

1

94

VII.1.2.1.2.3.

2

95

VII.1.2.1.2.3.

3

96

VII.1.2.1.2.3.

4

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Octavian N. Cucu, căsătorit cu Viorina Olteanu, doi copii, Octavian-Valentin și Violeta.

Marcel N. Cucu, căsătorit cu Marioara Vioreanu, doi copii: Cosmin-Ovidiu, Simona-Maria.

Suzana N. Cucu, căsătorită cu Costin Ștefan, doi copii: Dorin și Monica, recăsătorită cu Bâliș Vasile.

Nicu N. Cucu, căsătorit cu Lenuța Rățoi, un copil: Claudius-Marian.

Rodica I. Țandră, a murit la 10 ani.

Dorina I. Țandră, căsătorită cu Costache Ciobotaru, au un băiat: Nicolae-Cristian.

Doina P. Bălan, căsătorită cu Mihai Popescu, fără copii.

Valeriu N. Avram căsătorit cu Elena Costache din Gura Caliței, 3 copii: Ana, Nicu, Nicoleta.

Maria N. Avram, căsătorită cu Ionel Olteanu din Gura Caliței, 2 copii, 2 băieți.

Liliana N. Avram, căsătorită cu preotul paroh Vasile Gavrilă din Gura Caliței, 5 copii: Teodor, Anastasia, Emanuela, Iustina, Ioan.

Maria S. Bălan, căsătorită cu Tănase Turtoi din Gugești, lipsă informații.

Luminița S. Bălan, căsătorită cu Romică Corozanu din Bolotești, lipsă informații.

Petruș S. Bălan, căsătorit cu Luminița Mina din Dumbrăveni, 3 copii: Dragoș, Silviu și Claudiu.

Rică S. Bălan, căsătorit din Marieta Gavrilă din Gura Caliței, 2 copii:

442

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

97 98 99 100

Generația VII.2.1.1.3.1.

1 VII.2.1.1.3.4.

1 VII.2.1.1.3.4.

2 VII.2.1.1.4.1.

1

101

VII.2.1.1.4.1.

2

102

VII.2.1.1.4.2.

1

103

VII.2.1.1.4.2.

2

104

VII.2.1.1.4.3.

1

105

VII.2.1.1.4.3.

2

106

VII.2.1.1.4.5.

1.

107 108 109 110 111

VII.2.1.1.4.4.

1 VII.2.1.1.5.1.

1 VII.2.1.1.5.1.

2 VII.2.1.1.6.1.

1 VII.2.1.1.6.1.

2

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Georgian, Ionuț-Daniel.

Luminița Nicoleta, căsătorită cu Stoian G. Ion, 2 copii: Steluța și Alina.

Daniel E. Bezescu, lipsă informații.

Claudiu E. Bezescu, căsătorită cu Burda Costel, un copil: Bianca.

Daniela C. Bălan, căsătorită cu Laurențiu Butucescu, un copil: Răzvan.

Ciprian-Marius C. Bălan, căsătorit cu Daniela Vârtopeanu, un copil: SabinaIoana.

Silviu-Adrian G. Tutoș, căsătorit cu Elena Lazăr, un copil: Cristina.

Daniel G. Tutoș, căsătorit cu Claudia Corjescu, un copil: Raluca, recăsătorit cu Veronica Andronic.

Marius M. Momanu, căsătorit cu Mariana Pancu, un copil: Maria.

Emanuel M. Momanu, căsătorit cu Roxana Ciobotaru, 2 copii: AlexandraMaria și Ilinca-Ana. Mihaela C. Radu, căsătorită cu Vrânceanu Cosmin, 2 copii: RareșVladimir, Mihnea-Alexandru.

Miruna D. Bălan, căsătorită cu Radu Pal Vărzaru, fără copii.

Narcisa V. Brăgău, căsătorită (Puiu), un copil.

Coca V. Brăgău, căsătorită, fără copii.

Florentina Iulia D. Grigoriu, căsătorită cu Sergiu Stan, un copil: Iulia-Corina.

George-Mugurel D. Grigoriu, căsătorit cu Ramona Elena, 2 copii: MihneaAndrei și Luca-Ștefan.

443

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

112 113

114 115 116 117 118 119 120 121

122

123 124 125 126

Generația

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași

VII.2.1.1.7.1.

Florin Mihai M. Dincă, decedat de copil.

1 Lăcrămioara M. Dincă, căsătorită cu VII.2.1.1.7.1.

Radu Ilie Petrescu, un copil: Ioana2 Raluca.

Rodica M. Dincă, căsătorită cu Ellison VII.2.1.1.7.1.

David-Martin, 2 copii: David-Alexander 3 și Peter-Anthony.

VII.2.1.1.7.1. Jean-Sorin M. Dincă, căsătorit cu 4 Mirela, un copil: Diana.

VII.2.1.1.7.2.

Daniel P. Cucu, lipsă informații.

1 VII.2.1.1.7.3. Mihaela V. Cucu, domiciliul în Italia, 1 lipsă informații.

VII.2.1.1.7.3. Cătălin-Gabriel V. Cucu, căsătorit, 2 2 copii: Patricia și Alexandra.

Luminița-Elena S. Cucu, căsătorită cu VII.2.1.1.7.4.

Florin Gavenea, 2 copii: Teodora-Elena 1 și Florina.

VII.2.1.1.7.5. Octavian-Valentin O. Cucu, domiciliu 1 Anglia, lipsă informații.

Violeta O. Cucu, căsătorită cu Buda VII.2.1.1.7.5.

Constantin, locuiesc în Irlanda, 3 copii: 2 Andrei, Ana-Maria, Alexandra-Elena.

Cosmin-Ovidiu M. Cucu, căsătorit cu VII.2.1.1.7.6.

Carolina Belaly, 2 copii gemeni: Luca1 Andrei, Sofia-Maria 2017.

Simona-Maria M. Cucu, căsătorită în VII.2.1.1.7.6.

Olanda cu Herman Engelbrecht, un 2 copil: Corina-Maria.

VII.2.1.1.7.7.

Dorin Ș. Costin, lipsă informații.

1 Monica Ș. Costin, căsătorită VII.2.1.1.7.7.

Anzeleoni,doi copii: Natalia 2013 și o 2 fată 2019.

VII.2.1.1.7.8. Claudius-Marian N. Cucu, căsătorit cu 1 Ellda Tagelin, un copil: Alejandro-

444

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

127 128 129 130 131 132 133 134 135 136 137 138 139 140 141 142 143 144

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Marian.

VII.2.1.1.9.2. Nicolae Cristian C. Ciobotaru, căsătorit 1 cu Maria Dudău, un copil: Teodora.

VIII.1.2.1.2.1 Ana V. Avram, căsătorită cu preotul .1.1 Necula Ionuț.

VIII.1.2.1.2.1 Nicu V. Avram, căsătorit cu Pricop .1.2 Adina Alina, 2 copii: Maria și Ioana.

VIII.1.2.1.2.1 Nicoleta V. Avram, stabilită în Anglia, .1.3 lipsă informații.

VIII.1.2.1.2.1 Teodor V. Gavrilă, studii în Franța. .3.1 VIII.1.2.1.2.1 Anastasia V. Gavrilă, căsătorită cu .3.2 Ionuț Dima, un copil.

VIII.1.2.1.2.1 Emanuela V. Gavrilă, studentă. .3.3 VIII.1.2.1.2.1 Iustina V. Gavrilă, studentă. .3.4 VIII.1.2.1.2.1 Ioan V. Gavrilă, elev. .3.5 VIII.1.2.1.2.3 Georgian R. Bălan, It-ist în București. .4.1 VIII.1.2.1.2.3 Ionuț Daniel R. Bălan, student ASE. .4.2 VIII.2.1.1.3.1 Steluța I. Stoian, lucrează în domeniul .1.1 sănătății.

VIII.2.1.1.3.1 Alina I. Stoian, lucrează în învățământ. .1.2 VIII.2.1.1.3.4 Bianca C. Burda, studentă. .2.1 VIII.2.1.1.4.1 Răzvan L. Butucescu, inginer .1.1 constructor.

VIII.2.1.1.4.1 Sabina-Ioana C. Bălan, studentă .2.1 medicină.

VIII.2.1.1.4.2 Cristina S. Tutoș, studentă ASE. .1.1 VIII.2.1.1.4.2 Raluca D. Tutoș, studentă Universitate.

Generația

445

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

145 146 147 148 149 150 151 152 153 154 155 156 157

Generația .2.1 VIII.2.1.1.4.3 .1.1 VIII.2.1.1.4.3 .2.1 VIII.2.1.1.4.3 .2.2 VIII.2.1.1.6.1 .1.1 VIII.2.1.1.6.1 .2.1 VIII.2.1.1.6.1 .2.2 VIII.2.1.1.7.1 .3.1 VIII.2.1.1.7.1 .3.2 VIII.2.1.1.7.5 .2.1 VIII.2.1.1.7.5 .2.2 VIII.2.1.1.7.5 .2.3 VIII.2.1.1.7.8 .1.1 VIII.2.1.1.9.2 .1.1

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Maria M. Momanu, avocat.

Alexandra E. Momanu, elevă liceu.

Ilinca-Ana E. Momanu, elevă liceu.

Iulia-Corina S. Stan, studentă limbi străine.

Mihai-Andrei G. Grigoriu, elev liceu.

Luca-Ștefan G. Grigoriu, elev liceu.

David-Alexander M. Ellison, balerin.

Peter-Anthony M. Ellison, școala de aviație.

Andrei C. Buda, elev.

Ana-Maria C. Buda elevă.

Alexandra-Elena C. Buda, elevă.

Alejandro-Marian C. Cucu, elev.

Teodora N. Ciobotaru, studentă medicină.

446

Cronici de familii vrâncene

FAMILIA ROBU - ALBUM FOTO

447

Cronici de familii vrâncene

Bunicii Ștefan și Joița Robu la nunta mezinului Ionel Robu cu Maria Bocu, înconjurați de rude și în special de nepoți.

Gura Caliței (octombrie 1967)

448

Cronici de familii vrâncene

Frații Robu: Victor, Viorel și Costică și în centru stânga, soțul Mariei după moartea lui Ionel, Ionel Cazacu. Jos, Vasile (Vică) fiul lui Costică Robu, Gura Caliței.

Familia Robu, copii lui Costică Robu: Liliana cu soțul Ionel Angheloșanu și fiica lor Lăcrămioara, Vasile (Vică) Robu cu soția Tanța la nunta lui Marius Momanu din 24 .04.1993.

449

Cronici de familii vrâncene

Bunica Joița Robu cu un nepot în brațe (Vică) cu fiii: Florică Robu cu soția Mărioara, Octavian Robu centru și Costică Robu cu soția Marcela. Gura Caliței

La nuntă în Gura Caliței.

De la stânga: Mărioara și Florică Robu, Marcela și Costică Robu și Doina Bălan, nepoata celor doi Robu.(1960)

450

Cronici de familii vrâncene

Căsătoria lui Costică Robu cu Marcela Robu(Băncilă).

Marcela Robu, în grădina din fața casei din Gura Caliței.

451

Cronici de familii vrâncene

Victor Robu cu soția Margareta la petrecere.

Frații Costică Robu și Victor (Vasile) Robu.

452

Cronici de familii vrâncene

Nunta Valericăi Meletescu cu Victor Gavrilă cu nașii Maria Bălan și Victor Robu, Gura Caliței

Liliana Robu (Angheloșanu) cu Ionel Angheloșanu la cununia civilă cu nașii Tanta și Mihai Momanu. Gura Caliței.

453

Cronici de familii vrâncene

Generați a I II III IV V VI VII VIII

Arborele genealogic al familiei Robu

454

Cronici de familii vrâncene

LEGENDA ARBORELUI GENEALOGIC AL FAMILIEI ROBU Nr. crt.

Generația

1

I.

2

II.1.

3

II.2.

4

II.3.

5

II.4.

6

III.2.1.

7

III.2.2.

8

IV.2.1.1.

9

IV.2.1.2.

10

IV.2.1.3.

11 12

IV.2.1.4.

IV.2.1.5.

13

V.2.1.3.1.

14

V.2.1.3.2.

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Dumitru Robu, căsătorit cu Maria, 4 copii: Stana, Anghel, Radu, Maria; Stana D. Robu, căsătorită. Lipsa informații; Anghel Robu, căsătorit cu Catrina, 2 copii: Vasile, Stan; Radu D. Robu, căsătorit, fără copii; Maria D. Robu, căsătorită. Lipsă informații; Vasile D. Robu, căsătorit cu Floarea Țigănuș, 5 copii: Mihalache, Marița, Ștefan, Ioana, Nedelea Stan D. Robu. Lipsă informații; Mihalache V. Robu, căsătorit cu Maria Caradan, 5 copii. Lipsă informații; Marița V. Robu, căsătorită cu Dima Panaete, 3 copii. Lipsă informații; Ștefan V. Robu, căsătorit cu Joița Cristea,10 copii: Maria, Gică, Constantin (Costică), Marițica, Ioana, Vasile (Victor), Valerica, Octavian, Virgil (Viorel), Ionel; Ioana V. Robu, necăsătorită; Nedelea V. Robu, a murit de mică; Maria Șt. Robu, căsătorită cu Nicu Bălan, 4 copii: Corneliu, Doina, Constanța, Done (Vică), recăsătorită cu Costică Radu, 1 copil: Costel; Gică Șt. Robu, căsătorit cu Margareta, 2 copii: Costică, Marcel, recăsătorit cu Mărioara, 1 copil: Liliana;

455

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

Generația

15

V.2.1.3.3.

16

V.2.1.3.4.

17

V.2.1.3.5.

18

V.2.1.3.6

19

V.2.1.3.7.

20

V.2.1.3.8.

21

V.2.1.3.9.

22

V.2.1.3.10.

23

VI.2.1.3.2.1.

24

VI.2.1.3.2.2.

25

VI.2.1.3.2.3.

26

VI.2.1.3.3.1.

27

VI.2.1.3.3.2.

28

VI.2.1.3.6.1.

29

VI.2.1.3.6.2.

30

VI.2.1.3.9.1.

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Constantin (Costică) Robu, căsătorit cu Marcela, 2 copii: Vasile (Vică), Liliana(Nănița); Marițica Șt. Robu, decedată de mică; Ioana Șt. Robu, decedată de mică; Vasile (Victor) Șt. Robu, căsătorit cu Lidia, 1 copil: Adrian, recăsătorit cu Margareta, 1 copil: Marius Ovidiu; Valerica Șt. Robu, decedată de mică; Octavian Șt. Robu, căsătorit cu Didi, recăsătorit cu Leana; Virgil (Viorel) Șt. Robu, căsătorit cu Maria, 2 copii: Cornelia (Nela), Mihaela; Ionel Șt. Robu, căsătorit cu Maria, 3 copii: Nicușor, Ionica, Valentina; Costică G. Robu, căsătorit cu Anișoara, 1 copil recăsătorit cu Dorina, 1 copil: Sorin. Lipsă date Marcel G. Robu, căsătorit cu Viorica, 2 copii: Mihăiță, Margareta, lipsă date; Liliana G. Robu, partener Moroiu Alex. 1 copil: Ciprian; Vasile (Vică) C. Robu, căsătorit cu Tanța, 2 copii: Costel, Mihaela; Liliana(Nănița) C. Robu, căsătorită Angheloșanu Ionel, 1 copil: Lăcrămioara; Adrian V. Robu, căsătorit, 2 copii: ...?, Radu, lipsă informații; Marius Ovidiu V Robu, căsătorit cu Valentina, recăsătorit cu Gina, 1 copil: Ștefania; Cornelia(Nela) V. Robu, căsătorită

456

Cronici de familii vrâncene

Nr. crt.

Generația

31

VI.2.1.3.9.2.

32

VI.2.1.3.10.1.

33

VI.2.1.3.10.2.

34

VI.2.1.3.10.3.

35

VII.2.1.3.2.3.1.

36

VII.2.1.3.3.1.1.

37

VII.2.1.3.3.1.2.

38

VII.2.1.3.3.2.1.

39

VII.2.1.3.6.2.1.

40

VII.2.1.3.9.1.1.

41 42

VII.2.1.3.9.1.2.

VII.2.1.3.9.2.1.

43

VII.2.1.3.10.1.1.

44 45 46 47 48 49

VII.2.1.3.10.1.2.

VIII.2.1.3.3.1.1.1.

VIII.2.1.3.3.1.2.1.

VIII.2.1.3.3.2.1.1.

VIII.2.1.3.3.2.1.2.

VIII.2.1.3.9.1.1.1.

Nume, prenume, stare civilă și date despre urmași Catană Nicu, 2 copii: Isabela, Cătălin; Mihaela V. Robu, căsătorită cu Avram Marian, 1 copil: Ciprian; Nicușor I. Robu, căsătorit cu Marcela, 2 copii: Alexandra Mădălina, Ana Maria Raluca; Ionica I. Robu, decedată de copil; Valentina I. Robu, căsătorită Căplescu Gigi. Italia; Ciprian A. Moroiu, căsătorit cu Raluca Soare.

Costel V. Robu, căsătorit cu Teodora, 1 copil: Maria; Mihaela V. Robu, căsătorită cu Buzoianu Costică, 1 copil: Denisa; Lăcrămioara I. Angheloșanu, căsătorită Crintea, 2 copii: Andrea, Mateo; Ștefania M. Robu, elevă; Isabela N. Catană, căsătorit Buhăescu Florin, 1 copil: Rareș; Cătălin N. Catană, necăsătorit; Ciprian (Adi) M. Avram, necăsătorit; Alexandra Mădălina N. Robu, studentă medicină; Ana Maria N. Robu, elevă; Maria C. Robu, elevă; Denisa C. Robu, elevă; Andrea R. Crintea, elevă; Mateo R. Crintea, grădiniță; Rareș F. Catană, elev;

457

Cronici de familii vrâncene

BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII 1. Documente din colecțiile autorului 2. Documente ale membrilor familiilor 3. Documente din colecțiile profesorului emerit Neculai V. Bălan, unchiul meu 4. Monografia comunei Gura Caliței 5. Documentar „Marile procese ale Vrancei” de Ionuț Hiescu 6. „Prin furcile caudine” de general Ilarion Olan 7. Documente despre Primul și al Doilea Război Mondial

458

Cronici de familii vrâncene

CUPRINS Pagina 1. În loc de prefață ...................................................... 6 2. Scurt istoric al ținutului Vrancea...........................13 3. Cronica familiei Bălan ......................................17 4. Din preistoria Bălaneștiului și a familiei Bălan .......22 Partea I 5. Arborele genealogic al familiei Bălan ..............58 6. Moșu Ion Bălan cel Mare ................................59 7. Constantin I. Bălan și urmașii ..........................64 8. Iacovu I. Bălan și urmașii .................................69 9. Toma I. Bălan ..................................................74 Partea a-II-a 10. Dragomir I. Bălan și urmașii ............................75 Partea a-III-a 11. Vasile D. Bălan și urmașii ................................88 Partea a-IV-a 12. Neculai V. Bălan ............................................138 13. Voica V. Bălan (Ianculescu) ..........................143 14. Mariuța V. Bălan (Bezescu) și urmașii ...........145 15. Georgeta C. Burlacu (Gurgui) ........................148 16. Neculai C. Burlacu .........................................150 17. Silvia Dumitrescu Bălan .................................153 18. Eugen Bezescu .............................................154 19. Ioan (Nicu) V. Bălan și urmașii ......................155 20. Corneliu I. Bălan și urmașii ............................216 21. Mariana Doina I. Bălan (Tutoș) și urmașii .....308 22. Silica Tanța I. Bălan (Momanu) și urmașii .....315 23. Done Vică I. Bălan și urmașii .........................326 24. Radu V. Bălan și urmașii ...............................331 25. Marieta V. Bălan și urmașii ............................332 26. Viorica Șt. Bălan (Grigoriu) și urmașii ............334 27. Mircea Șt. Bălan ............................................336 28. Lina V. Bălan (Cucu) și urmașii .....................337 29. Magdalena N. Cucu (Dincă) și urmașii ..........340 30. Petre N. Cucu și urmașii ................................344 31. Vasile Lică N. Cucu și urmașii .......................345

459

Cronici de familii vrâncene

32. Stoica N. Cucu și urmașii ..................................346 33. Octavian N. Cucu și urmașii ..............................347 34. Marcel N. Cucu și urmașii ..................................349 35. Suzana N. Cucu ( Costin ) și urmașii .................351 36. Nicu N. Cucu și urmașii .....................................352 37. Magdalena V. Bălan (Țandră) și urmașii ...........354 38. Petre V. Bălan și urmașii ...................................356 Partea a-V-a Cronica familiei Robu .............................................359 39. Dumitru Robu și urmașii ....................................359 40. Anghel D. Robu și urmașii .................................362 41. Vasile A. Robu și urmașii ...................................363 42. Ștefan V. Robu și urmașii ..................................367 43. Maria Șt. Robu și urmașii (la Nicu Bălan)...........376 44. Gică Șt. Robu și urmașii ....................................382 45. Constantin Costica Șt. Robu și urmașii .............384 46. Vasile Victor Șt. Robu și urmașii .......................388 47. Octavian Șt. Robu .............................................391 48. Virgil Viorel Șt Robu și urmașii ..........................392 49. Ionel Șt. Robu și urmașii ....................................398 50. Familia Bălan - Album foto ................................401 51. Arborele genealogic al familiei Bălan ................435 52. Legenda arborelui genealogic al familiei Bălan .436 53. Familia Robu - Album foto .................................447 54. Arborele genealogic al familiei Robu .................454 55. Legenda arborelui genealogic al familiei Robu ..455 56. Bibliografia lucrării .............................................458 57. Cuprins ..............................................................459

460