MICII AUTORI DE BASME

MICII AUTORI DE BASME Antologie de basme create de elevi în cadrul proiectului „COMORILE BASMULUI ROMÂNESC” ediția a VII-a - ediție online -

ISSN 2734 – 5858 ISSN-L 2457 – 4759 GALAȚI, 2021

Prezenta antologie on-line reprezintă o finalitate a proiectului

„COMORILE BASMULUI ROMÂNESC” ediția a VII-a, derulat în anul școlar 2020-2021, proiect inclus în Oferta activităților extrașcolare din județul Galați pe anul școlar 2020-2021

Proiectul este derulat de Școala Gimnazială Nr. 22 Galați și Școala Gimnazială „Miron Costin” Galați Echipa de proiect: prof. Gaiu Florentina, prof. Ciubotaru Adriana

Volumul cuprinde basmele premiate .

Autori: MACHIDON ALEXANDRA IOANA, BOARIU IOANA SABINA, RAMBA MARIA, CEAFALĂU SERGIU-CRISTIAN, SAVA IUSTIN, GĂINĂ MIRUNA, MIRON ALEXIA IOANA, NEAGU SARA ȘTEFANIA, LASCAROV STAMATE GEORGIA, OMAN DARIUS GABRIEL, BUCĂTARU ALINA, PECHIANU BIANCA-MARA, RACU OCTAVIAN CONSTANTIN, ZAHARIA DARIA DUMITRIȚA, PETCU MARIA RUXANDRA, RUSU TUDOR, IFRIM TEODOR ROBERT, SIMION INGRID IOANA, RUSU VALERIA, VÎLSAN RUXANDRA, MAFTEI NINA TEODORA, AIOANEI PAULA, PĂDURARIU EDUARD RAUL, PINCA DRAGOŞ, AXINTE MARIA, HAMMERSCHMIDT MARIA-ECATERINA, IANCU PAULA, PÂNZARU AMALIA, POPESCU BIANCA ȘTEFANIA ANTONIA, DINESCU IOANA-ALEXIA, CHELARIU ECATERINA, ONOFREI ȘTEFAN, DUDUŢĂ ERICA-ANDREEA, VASIAN ANA, CORCIOVEI BEATRICE, URSACHE ȘTEFAN VLAD, CĂLIN MATEI, VLAD BIANCA-VALENTINA, ANDREI CRINA, GOGA LAURA VIOLETA, DÎRJAN FLORIAN MIHAI, MARȚIAN FLAVIA, STRATULĂ PAULA ALICE, IANOȘ LUCA ȘTEFAN, IERIMA DIANA, DI GRANDI ADRIANO, DUMITRESCU ELENA-ADRIANA, BITIRE LAVINIA MARIA, SURDU RĂZVAN ANDREI, BUZGĂU MELLISA ANTONELA, PIȚIGOI ISABELA, NEDELCU NOEMI ANDREEA, CIURLEA DIANA, MITU AMILIN-TEODORA, OLTEAN MARIA IOANA, MAICAN IULIA-MARIA, DIACONU IRINA, DEANU ŞTEFAN, CIOCAN LAVINIA ELENA, SPATARI SERGHEI.

1

Profesori îndrumători: ACASANDREI CRISTNA- ECATERINA AGAVRILOIE LOREDANA ATODIRESE ANA-MARIA AXENTE GINA RITA BEJAN CRISTINA MIHAELA CĂRUCERIU LIDIA GAIU FLORENTINA GAVRIL SIMONA – CĂTĂLINA GĂINĂ LĂCRĂMIOARA GROSARU MARIA DELIA IANCU LUCREŢIA JILAVU EMILIA MARIN DANIELA MERA DANIELA MIHAI MARIANA MITREA MARIA MIOARA MITU NICOLETA NAGY IULIANA NICOLESCU CAMELIA NISTOR DANIELA ANGELICA PANTAZESCU LUCIANA PETRICA ALINA PITICARI RAMONA POPA CĂTĂLINA SEMENDEAEV ALA STOICA IRINA-ELENA STRILCIUC ANA-MARIA TODERICĂ SILVIA- ADRIANA URSUȚU NICOLETA VULPE BIANCA

Profesori coordonatori: GAIU FLORENTINA CIUBOTARU ADRIANA

Coperta: GAIU MARIA Ediție on-line, ISSN 2734 – 5858 ISSN-L 2457 – 4759 GALAȚI, 2021

2

Elevii au creat basme originale, respectând cerința: Concurs de creație literară „MICII AUTORI DE BASME” Dragul nostru mic Povestitor, E timpul pentru a-ți încerca puterile și la proba de creație.

Iată ce trebuie să faci!

Redactează un basm, de minimum 25 de rânduri, în care să respecți următoarele condiții: 1. (10p) Să antrenezi în acțiune două personaje din basmele citite pentru prima probă 1 și cel puțin un personaj negativ.

2. (10p) Să împletești în țesătura poveștii aspecte reale și fabuloase.

3. (10p) Personajul principal să treacă prin probe care să îi evidențieze calitățile.

4. (10p) Să aibă un final fericit, în care binele să învingă răul.

5. (10p) Să adaugi, în textul narativ, cel puțin o secvență descriptivă și una dialogată.

6. (10p) Să îi găsești un titlu adecvat, în concordanță cu acțiunea și personajele.

7. (10p) Să redactezi textul folosind litere cu font Times New Roman, dimensiune 12, spațiere la 1,5 rânduri, cu diacritice.

8. (10p) Să respecți normele de ortografie și de punctuație.

9. (10p) Să dovedești că ești un bun povestitor, dovedind originalitate.

10 puncte se acordă din oficiu. Ține cont și de următoarele aspecte:  Vei folosi – pentru redactare – modelul de pagină pus la dispoziție de către organizatori, pe care îl vei primi de la profesorul tău.  Vei preda profesorului coordonator lucrarea ta – cel mai târziu joi – pentru a putea fi trimisă juriului.  Un părinte va completa acordul de prelucrare a informațiilor personale (document pe care îl vei primi tot de la profesorul tău), în scopul publicării lucrării tale în revista concursului. Îți dorim spor la inventat povești memorabile, care să completeze comorile basmelor românești, inventate și spuse din om în om, de la cel mai mic, la cel mai mare!

1

Bibliografie: 1. „Fata cea frumoasă şi fântâna cu apă tulbure”, de Petre Crăciun 2. „Omul-de-flori-cu-barbă-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos”, de Nicolae Filimon 3. „Zâna Apelor”,cules de Ion Pop Reteganul 4. „Înşiră-te mărgăritare!” , de Petre Ispirescu 5. „Voinicul cel cu cartea în mână născut”, de Petre Ispirescu

3

CUPRINS  FĂT-FRUMOS ȘI PĂSĂRILE FERMECATE de MACHIDON ALEXANDRA IOANA Profesor coordonator: AXENTE GINA RITA  TEIUL ZMEILOR ȘI CEAIUL FERMECAT de BOARIU IOANA SABINA Profesor coordonator: AGAVRILOIE LOREDANA  A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ de RAMBA MARIA Profesor coordonator: AXENTE GINA  FATA CU O MIE DE SMARALDE de CEAFALĂU SERGIU-CRISTIAN Profesor coordonator: GAIU FLORENTINA  PRINȚUL CEL NEÎNFRICAT de SAVA IUSTIN Profesor coordonator: AXENTE GINA RITA  VIZITIUL CEL VOINIC ȘI COMOARA NEPREȚUITĂ de GĂINĂ MIRUNA Profesor coordonator: GĂINĂ LĂCRĂMIOARA  VRABIA FERMECATĂ ȘI PALATUL DE TOPAZ de MIRON ALEXIA IOANA Profesori coordonatori: NISTOR DANIELA ANGELICA  CHIP-DE-NISIP de NEAGU SARA ȘTEFANIA Profesor coordonator: NISTOR DANIELA ANGELICA  DARUL PREȚIOS de LASCAROV STAMATE GEORGIA Profesor coordonator: STOICA IRINA- ELENA  MINUNATA AVENTURĂ A LUI MELODIAS de COMAN DARIUS GABRIEL Profesor coordonator: VULPE BIANCA  ZÂNA APELOR de BUCĂTARU ALINA Profesor coordonator: JILAVU EMILIA  PISICILE ȘI CELE TREI GHICITORI de PECHIANU BIANCA-MARA Profesor coordonator: NISTOR DANIELA ANGELICA

4

9

11

13

17

19

22

24

27

31

34

38

41

 PRINȚUL CRIN ȘI FLOAREA SOARELUI de RACU OCTAVIAN CONSTANTIN Profesor coordonator: ATODIRESE ANA-MARIA  COPACUL CU MERE NEMURITOARE de ZAHARIA DARIA DUMITRIȚA Profesor coordonator: CĂRUCERIU LIDIA  ÎMPĂRATUL-CE-NU-PUTEA-VORBI ȘI VRĂJITORUL DE STUF de PETCU MARIA RUXANDRA Profesor coordonator: NISTOR DANIELA ANGELICA  CEI TREI FECIORI CU HAR AI LUI DAR-ÎMPĂRAT ŞI MARELE DRAGON de RUSU TUDOR Profesor coordonator: MIHAI MARIANA  HOBERT ȘI ZMEUL DE CRISTAL de IFRIM TEODOR ROBERT Profesor coordonator: MARIN DANIELA  FATA CEA FRUMOASĂ ȘI BĂIATUL CEL VITEAZ de SIMION INGRID IOANA Profesor coordonator: NISTOR DANIELA ANGELICA  FECIORUL DIN POVESTE de RUSU VALERIA Profesor coordonator: URSUȚU NICOLETA  POVESTEA ELEMENTELOR de VÎLSAN RUXANDRA Profesor coordonator: MIHAI MARIANA  CURAJOSUL PRINȚ de MAFTEI NINA TEODORA Profesor coordonator: TODERICĂ SILVIA- ADRIANA  BĂTRÂNA CU 2 ZILE MAI TÂNĂRĂ DECÂT PĂMÂNTUL ȘI FĂT-FRUMOS CEL VITEAZ de AIOANEI PAULA Profesor coordonator: URSUȚU NICOLETA  SALVAREA ÎMPĂRATULUI de PĂDURARIU EDUARD RAUL Profesor coordonator: AGAVRILOIE LOREDANA  FĂT-FRUMOS ȘI TĂRÂMUL FERICIRII de PINCA DRAGOŞ Profesor coordonator: GROSARU MARIA DELIA  FATA CEA SĂRACĂ A PĂDURARULUI ȘI PASĂREA MĂIASTRĂ CU PLISCUL DE AUR de AXINTE MARIA Profesor coordonator: MARIN DANIELA

5

44

46

50

54

57

59

61

64

68

70

73

75

77

 ZMEUL ȘI FATA DE AUR de HAMMERSCHMIDT MARIA-ECATERINA Profesor coordonator: MERA DANIELA  OCHI DE CRISTAL de IANCU PAULA Profesor coordonator: PANTAZESCU LUCIANA  ALESANDRU CEL CURAJOS de PÂNZARU AMALIA Profesor coordonator: STRILCIUC ANA-MARIA  BESTIA CEA FRUMOASĂ ȘI FECIORUL CU LIMBA ASCUȚITĂ de POPESCU BIANCA ȘTEFANIA ANTONIA Profesor coordonator: VULPE BIANCA  PEȘTELE DIN LACUL DE CRISTAL de DINESCU IOANA-ALEXIA Profesor coordonator: PITICARI RAMONA  GRIGORAȘ DIN BUCOVINA de CHELARIU ECATERINA Profesor coordonator: AGAVRILOIE LOREDANA  PRINȚUL ȘI NICHIDUȚĂ de ONOFREI ȘTEFAN Profesor coordonator: AGAVRILOIE LOREDANA  FĂT-FRUMOS ŞI TĂRÂMUL VISELOR de DUDUŢĂ ERICA-ANDREEA Profesor coordonator: IANCU LUCREŢIA  CAPCANA LACULUI DE CLEȘTAR de VASIAN ANA Profesor coordonator: NISTOR DANIELA ANGELICA  ALEXANDRU ȘI FATA DIN CASTELUL DE RĂCHITĂ de CORCIOVEI BEATRICE Profesor coordonator: BEJAN CRISTINA MIHAELA  FIUL ZÂNEI APELOR de URSACHE ȘTEFAN VLAD Profesor coordonator: ATODIRESE ANA-MARIA  FĂT-FRUMOS ȘI BLESTEMUL de CĂLIN MATEI Profesor coordonator: AXENTE GINA RITA  FETELE, AŞCHIA ŞI FLUIERUL de VLAD BIANCA-VALENTINA Profesor coordonator: ACASANDREI CRISTNA- ECATERINA  ÎN CĂUTAREA SUFLETULUI PERECHE de ANDREI CRINA Profesor coordonator: AXENTE GINA RITA

6

80

82

84

86

89

92

93

98

100

103

106

108

110

112

 CASTELUL BLESTEMAT de GOGA LAURA VIOLETA Profesor coordonator: MARIN DANIELA  BOIERUL CEL RĂU ȘI PROMISIUNEA LUI de DÎRJAN FLORIAN MIHAI Profesor coordonator: VULPE BIANCA  AMIRA ȘI CEI CINCI NEÎNFRICAȚI























de MARȚIAN FLAVIA Profesor coordonator: ACASANDREI CRISTINA BĂIATUL CEL URÂT ȘI FRUMOASA FIICĂ DE ÎMPĂRAT de STRATULĂ PAULA ALICE Profesor coordonator: AGAVRILOIE LOREDANA ALECSANDRU, FIUL UNCHIAȘIULUI de IANOȘ LUCA ȘTEFAN Profesor coordonator: AXENTE GINA RITA ZMEUL FLACĂRĂ ȘI JUCĂRIILE de IERIMA DIANA Profesor coordonator: MARIN DANIELA POVESTEA LUI MITREA de DI GRANDI ADRIANO Profesor coordonator: AXENTE GINA RITA TAINICA CHEMARE A PĂMÂNTULUI de DUMITRESCU ELENA-ADRIANA Profesor coordonator: MERA DANIELA TĂRÂMUL CREATURILOR MISTICE de BITIRE LAVINIA MARIA Profesor coordonator: AXENTE GINA RITA FĂT-FRUMOS CU OCHII AURII de SURDU RĂZVAN ANDREI Profesor coordonator: MARIN DANIELA BLESTEMUL FETELOR de BUZGĂU MELLISA ANTONELA Profesor coordonator: NAGY IULIANA CASTELUL DE SMARALD de PIȚIGOI ISABELA Profesor coordonator: NICOLESCU CAMELIA COPILUL CU PĂRUL DE AUR de NEDELCU NOEMI ANDREEA Profesor coordonator: NISTOR DANIELA ANGELICA LABIRINTUL LUMILOR de CIURLEA DIANA Profesor coordonator: PETRICA ALINA

7

115

117

119

122

124

126

128

131

133

136

138

141

143

146

 ZÂNA APELOR ȘI CALUL FERMECAT de MITU AMILIN-TEODORA Profesor coordonator: MITU NICOLETA  PRINȚESA ȘI NOAPTEA ÎNSTELATĂ de OLTEAN MARIA IOANA Profesor coordonator: POPA CĂTĂLINA  ZÂNA APELOR DE ZMEI FURATĂ de MAICAN IULIA-MARIA Profesor coordonator: STOICA IRINA-ELENA  COPILA MĂRII de DIACONU IRINA Profesor coordonator: AXENTE GINA RITA  BĂIATUL CEL CU CARTEA ÎN MÂNĂ NĂSCUT ȘI FRUMOASA DIN PEȘTERĂ de BÎRLĂDEANU ŞTEFAN Profesor coordonator: GAVRIL SIMONA - CĂTĂLINA  FLUTURELE FERMECAT de CIOCAN LAVINIA ELENA Profesor coordonator: MITREA MARIA MIOARA

149

 FATA CEA FRUMOASA ȘI VOINICUL CU CARTEA de SPATARI SERGHEI Profesor coordonator: SEMENDEAEV ALA

160

8

151

153

154

157

158

NUME ȘI PRENUME ELEV: MACHIDON ALEXANDRA IOANA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 29 GALAȚI JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: AXENTE GINA RITA

FĂT-FRUMOS ȘI PĂSĂRILE FERMECATE A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, a fost un împărat care își dorea tare mult copii dar rugile lui și ale împăratesei rămăseseră ani la rând fără rezultat.

Văzând după atât amar de vreme că nu reușesc să aibă un moștenitor, împărăteasa s-a dus pe ascuns, fără să știe bărbatul ei, să ceară ajutorul celor trei vrăjitoare surori care sălășluiau în pădurea cea întunecată și de puțini călcată de la marginea împărăției. Vrăjitoarele i-au ascultat ruga, apoi au făcut o licoare din plante numai de ele știute și i-au dat-o împărătesei s-o bea. I-au spus că va naște o fată cum nu mai e nimeni alta, dar pe care la vârsta măritișului o să o ia de soață zmeul Răchită-înflorită. Împărăteasa a acceptat cu inima strânsă, dar bucuroasă totuși că o să aibă un copil.

După nouă luni, împărăteasa a născut o frumusețe de fetiță, spre bucuria împăratului și a întregului popor. Anii au trecut și toată lumea era fericită, numai împărăteasa era mahnită de faptul că fata sa va trebui să se căsatorească cu zmeul cel aprig și de temut.. Și uite așa a trecut timpul și a venit vremea ca fata cea frumoasa de împarat să se mărite. Împăratul a dat de veste în toată lumea că fata sa e numai bună de măritat și a hotărât ca cei care și-o doresc de soață să vină să-i ceară mâna.. Tare necăjită mai era mama, căci dintre toți băieții aceia frumoși fata ei se va alege cu zmeul cel rău. Mulți voinici s-au mai perindat prin fața fetei de împărat, însă inima ei il îndragise pe loc pe Făt-Frumos, feciorul împăratului din vecini. Nu după multă vreme, în timp ce sărbătoreau logodna celor doi, Răchită-înflorită iși făcu apariția și cât ai clipi o fură pe fată, ducând-o în împărăția lui.

Disperat, Făt-Frumos s-a dus la cele trei vrăjitoare, pentru a le cere ajutorul.

-Făt-Frumos, viitoarea ta soție a fost dusă de zmeul cel fioros pe tăramul unde picior de om n-a călcat vreodată și pentru a o salva pe cea ce ți-a fost sortită trebuie să străbați cele trei tărâmuri fermecate, fiecare din ele păzit de câte un frate de-al zmeului Răchită-înflorită, l-a sfătuit vrăjitoarea cea mică. Tot el ne-a răpit si nouă fetele si ne-a obligat să o blestemăm pe frumoasa fată de împărat.

- Ajută-ne și răsplata noastră va fi pe măsură, a rostit și cea mijlocie.

Nici bine n-au terminat vrajitoarele a-i spune ce are de făcut, că Făt-Frumos a și încălecat pe cal și a apucat-o către soare-apune. Și-a mers el zile și nopți la rând până când a dat de primul tărâm. Imediat ce a călcat pe pământul păzit de zmeul cu doua capete, a văzut o colivie in care era ținută închisă o fumoasă pasăre cu pene de argint. Pe când încerca a o elibera a și apărut zmeul, cu o falcă-n cer și alta-n pământ. Trei zile și trei nopți s-au luptat cei doi, până când zmeul a căzut biruit. Făt-Frumos a eliberat pasărea din colivie, a luat-o cu el și au purces imediat la drum și iar a mers zile și nopți până când a dat de al doilea tărâm. De data asta, îl aștepta zmeul cu trei capete care păzea o colivie în care era închisă o pasăre cu penele de aur. Cei doi s-au întrecut în luptă până la cer și înapoi și, după mult, mult timp, câștigătorul a ieșit Făt-Frumos. A eliberat pasărea și a plecat voinicul mai departe, însoțit de cele două păsări, obosit și înfometat, dar, cu toate astea, cu inima bătându-i nebunește la gândul ca iși va salva în curând aleasa. Au trecut peste mări și țări până când, într-un final, au ajuns pe al treilea tărâm. Nici bine n-a pășit pe teritoriul lui, că l-a și întâmpinat zmeul cel cu 9

patru capete. S-au întrecut cei doi în luptă până în adâncul mării și după zile și zile, a reușit flăcăul nostru a-l birui, cu greu, pe zmeu. A eliberat pasărea cu aripi catifelate bătute cu diamante de la care nu îți puteai lua ochii, pe care zmeul o ținea captivă-n colivie.

Voinicul a plecat iar la drum și, după săptămâni, a ajuns la palatul zmeului Răchităînflorită. Totul acolo era murdar de la munți și câmpii, până la râurile care străbăteau tărâmul.

Zmeul, nervos la vederea voinicului, i-a promis că i-o va da pe fată înapoi, numai dacă va trece de cele trei probe la care-l va supune, convins fiind că acolo își va găsi sfârșitul.

-Vezi tu munții aceia mari plini de gunoaie? Daca reușești până la apusul soarelui să-i cureți, ți-o voi da pe fată înapoi! a grăit zmeul. Îngândurat, Făt-Frumos s-a dus să curețe munții și pe când se pregătea să se apuce, pasărea cu aripi de argint s-a transformat într-o frumoasă fată care putea să mute norii de pe cer, doar cu o suflare. Acesta a suflat peste munți și, cât ai clipi, aceștia erau curați lună. Mâniat, zmeul i-a dat dat a doua sarcină: să curețe apele tulburi care străbăteau tărâmul. Băiatul a plecat să curețe apele și, imediat, pasărea cea cu penele de aur s-a transformat în Zâna Apelor, care, doar cu o atingere a curațat toate râurile din împrejurimi. Și mai mânios, zmeul l-a pus să facă toți pomii de pe pământurile lui să înflorească până următoarea zi. Trist, convins fiind ca nu are cum a săvârși o asemenea faptă, Făt-Frumos se gândea cum să facă pomii să înflorească. Fară a prinde de seamă, cea de-a treia pasăre, cea cu aripi de diamant, s-a transformat în adierea cea caldă de primăvară și a înflorit toți pomii doar plutind deasupra lor.

Văzându-se învins, convins fiind că nu mai are ce să facă, zmeul Răchită-înflorită i-o dădu pe fată înapoi. Și uite așa, cei doi s-au întors fericiți în împărație, iar fetele celor trei vrajitoare și-au reîntâlnit bucuroase mamele. Acestea i-au răsplatit pe cei doi îndrăgostiți și le-au dat viață veșnică, un palat numai din aur și argint și un copil frumos și dolofan care avea să ajungă împărat. Cei doi s-au căsătorit și au petrecut zile și nopți la rând de s-a auzit peste șapte mări și șapte țări. Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa.

10

NUME ȘI PRENUME ELEV: BOARIU IOANA SABINA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SPIRU HARET”, DOROHOI JUDEȚUL: BOTOȘANI PROFESOR COORDONATOR: AGAVRILOIE LOREDANA

TEIUL ZMEILOR ȘI CEAIUL FERMECAT Era odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

Erau odată un rege și o regină. Cei doi aveau doi copii, cu care se mândreau: un băiat, Făt-Frumos, și o fată, Ileana. Băiatul era deștept nevoie mare și avea un talent deosebit în luptă. Fata era frumoasă foc și cel mai bine se pricepea la împletit. Cu toții trăiau fericiți la palat, având grijă de regatul și supușii lor. Într-o zi, când norii plângeau și soarele se ascundea după o ceață groasă de argint, Ileana a căzut bolnavă la pat. Părinții ei au chemat toți doctorii vestiți din țară, fiecare cu promisiunea de a o însănătoși. Această poveste a durat luni întregi, în care speranța se pierdea din ce în ce mai repede. Ileana nu era pe moarte, dar nici să se poată ridica din pat nu putea. Toată ziua împletea, dintr-un fir lung de ață aurită. Doctorii, vrăjitoarele și prezicătoarele continuau să vină. Tot regatul contribuia; primeau zilnic pachete cu supe, ceaiuri și prăjituri. Dar o bătrână, cunoscută ca fiind cu două zile mai tânără decât pământul, era altfel. Avea ceva aparte, ce o făcea specială. Aceasta a venit la Ileana și i-a zis: - Fata mea, nu am ieșit din căsuța mea de când lumea... și nu glumesc. Sper că nu am făcut-o degeaba. Pentru a te însănătoși, trebuie să împletești o pătură de aur, pentru a i-o da fratelui tău. Pune-l să-ți aducă flori de tei, din teiul zmeilor. Din acelea să îți facă ceai cu apă limpede de izvor și vei fi iar sprintenă și norii de deasupra împărăției vor pleca. Nu uita, dacă pierde acea pătură, totul e pierdut.

- Dar ce s-ar întâmpla? Cum de totul se poate ruina din ceva așa de nesemnificativ?

- Mai bine-oi tace. Vă veți speria nespus de veți afla…

Fata ascultă cu atenție și ia aminte. Uite-așa, după ce pleacă bătrâna, se apucă de lucru.

Nu le înfloresc când vă zic că a izbutit a face ce i s-a cerut în șapte zile. Aceasta i-o dă lui FătFrumos și îl instruiește așa cum știa mai bine.

Băiatul își ia calul, armura, o tolbă cu provizii și pleacă. Și merge el trei zile și trei nopți, până ajunge la intrarea în tărâmul zmeilor. La intrare era un ditamai balaurul, cu nouă capete ce scuipau flăcări.

- De vrei să treci, dovedește-te în luptă! Și cei doi s-au luptat: Făt-Frumos ținea strâns din pătură și răzbea, făcea ce știa mai bine. Din șapte lovituri l-a învins pe balaur. Apoi mai merge, merge, cale de trei săptămâni prin tărâmul zmeilor și ajunge la o a doua poartă și aceasta, la rândul ei, păzită de un alt balaur. Acesta tot cu nouă capete, dar el scuipa lavă, deci urma să fie o provocare pentru acest voinic.

- De vrei să treci, dovedește-te în luptă! Și aceștia s-au luptat timp de trei zile, iar balaurul, văzând că nu-l poate învinge, îl lasă să treacă. Dar Făt-Frumos, fiind băiat deștept, când îl vede neatent, îi ,,zboară” capetele zmeului și intră în inima tărâmului. Merge cale de trei ani în nouă zile, apoi ajunge la

11

destinație. Vede, în zare, teiul zmeilor. Dar acesta era păzit de un balaur cu douăsprezece capete ce puteau înghite fiecare câte nouă flăcăi deodată.

- Aceasta ți-e proba finală, fecior de împărat. De vei putea trece de mine, te-oi lăsa să iei tei de pe tărâmul nostru. Și cei doi au pornit a se lupta, și s-au tot luptat, s-au luptat, timp de douăsprezece săptămâni de nu se mai sătura Făt-Frumos. Dar o făcea pentru Ileana, de care i s-a făcut un dor amar. Acesta aproape a cedat pe la mijloc, dar s-a forțat să continue.

- Vezi că nu izbutești să treci de mine? Renunță, fecior răsfățat! ,,Pân’ aici i-a fost” s-a gândit Făt-Frumos. Și, dublându-și forța de atac, i-a tăiat pe rând un cap, apoi un altul, până când a rămas numai unul. Totuși, ca să fie treaba făcută bine, l-a legat bine și l-a aruncat într-un șanț, ferit de ochii lumii.

Așa că eroul nostru a luat flori de tei de pe tărâmul zmeilor, a luat și apă din codrul veșnic vesel, faimos pentru calitatea apei și puritatea ei, apoi a pornit spre casă. Când a ajuns, a aflat că sora sa își găsise și un ales, potrivit ei, urmând o nuntă mare după venirea lui FătFrumos.

- Frățioare, ai venit! Ce dor mi-a fost!

- Soro, simt la fel. Poftim apa de izvor și florile din care am să-ți fac ceai. Dar vin cu o întrebare; de ce a trebuit să port cu mine pătura asta de aur?

- Aceasta ți-a oferit protecția mea și a regatului, iar fără ea ai fi fost atras de miile de capcane ce sunt pe acel tărâm. A fost o binecuvântare, iar Dumnezeu ți-a fost alături. Mă bucur că ai ajuns cu bine! Și acestea fiind spuse, ne aflăm la nunta Ileanei și a alesului său. Făt-Frumos i-a făcut ,,tratamentul” ce i-a dat puterea să se ridice din nou din pat. Așa, liniștea a redevenit un lucru obișnuit în regat, nu o dorință imposibilă. Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus poveste-așa!

12

NUME ȘI PRENUME ELEV: RAMBA MARIA UNITATEA ȘCOLARĂ: ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.29 GALAŢI JUDEȚUL: GALAŢI PROFESOR COORDONATOR: AXENTE GINA

A FOST ODATĂ CA NICIODATĂ A fost odată ca niciodată.....

A fost odată un regat. Şi nu orice regat, cu treburile făcute de mântuială, ci unul omniprezent în legendele oamenilor de rând, cei cu mintea ştearsă de la atâtea maşinării, cărora li se spunea „SupraEvoluţionarii’’. Legenda spune că acesta este regatul creaţiei, al fericirii absolute, unde ideile, de la cele mai simple la cele mai profunde prindeau viaţă. Se mai spune că ţinutul acesta mistic era protejat de sufletele necurate, de trei păduri, care niciuna, oricât le-ar fi păcălit, oricât de însemnată era măreţia pe care le-o puneai la picioare, nu-l lăsau nici pe mândrul soare să îşi strecoare razele aurite, dar viclene, pe sub braţele lor protectoare. Aceşti gardieni aveau fiecare câte un nume: Argint, Aur şi Topaz. Astfel fiecare îţi spunea o ghicitoare, pe care doar cel care îşi petrecea serile din viaţa cotidiană creării lumii ce pe noi ne poartă peste cele mai tulbure mări şi peste cele mai crude războaie, dar şi peste cele mai profunde trăiri, peste cea mai puternică dragoste şi cel mai pur curaj, anume universul emoţiei absolute, cel al cărţilor. Şi dacă erai dintre cei care, în lumea asta plină de durere, găseai puterea de a-ţi deschide sufletul şi de a-l pune pe hârtie, atunci era clar! Erai unul dintre cei aleşi de soartă să trăiască fericirea! Într-o bună zi, când florile s-au trezit şi păsările şi-au început trilurile, s-a născut o fetiţă. Era mai frumoasă ca soarele, mai inteligentă ca înţelepţii şi mai puternică decât un urs.

Era delicată ca o floare, dar agilă ca râul rece de munte printre pietre. Numele acestei fete luate din poveşti era Carys, tradus din galeză ca ,,cel mai iubit’’. Fata avea o afinitate în ceea ce priveşte creaţia literară, astfel încât, izolată de lumea largă, singurele-i prietene erau cărţile şi muzica ce i-o oferea însăşi natura. Ropotul ploii, ciripitul păsărilor, vuietul vântului cel nărăvaş, duceau în al lor zbor fără de grijă fruzele independente şi chemarea animalelor, care la fel ca ea, se simţeau singure pe lume. Aceasta era adevărata magie. În mijlocul verii aride însă, ceva s-a întâmplat. Parcă toată fiinţa ei de creator îi şoptea să fugă. Să fugă, să fugă şi să fugă. Şi a fugit. Tot alergând, păsările parcă o înălţau în aer, iarba o împingea înainte, căprioarele o cărau în spate, până când a ajuns la o pădure, toată din argint. Era mirific. Ce vedea în faţa ochilor îi deschidea noi porţi într-ale creaţiei, nemaifiind sigură ce este real şi ce nu, până Argint a vorbit. ’’Ghici ghicitoare ce-i: Fire multe de argint Leagă cerul de pământ. ..’’.

Vai Carys, Carys, în ce ai mai intrat? O ghicitoare, atât îi trebuia. Gata! A dat lovitura!

Mintea ei de artist putea trece orice provocări! Era ploaia, prietena ei loială. Dacă nu era deja evident pentru fată, un strop rece de ploaie îi mângâia creştetul. Pădurea o lăsă să intre. Astfel, dădu în continuare peste încă o pădure, în care aurul din care erau făcuţi mândri copaci îi zâmbea zeflemitor:’’Ghici ghicitoare ce-i: Primăvare te veseleşte Vara te umbreşte Toamna te nutreşte Iarna te-ncălzeşte, Poftim de ghiceşte.’’

Cum să mai treacă şi de asta? Şi atunci vântul liniştit i-a şoptit salvarea. Desigur!

Pomul! Va trebui să noteze pentru următoarea sa capodoperă! Şi, aşa cum se aştepta, a urmat o a treia pădure de topaz, cea mai măiastră dintre toate, dar şi cel mai greu de trecut. ‚’’Ghici

13

ghicitoare ce-i: Totul stă în voia inimii, pe care nici oamenii, nici cerul, nici chiar propriile noastre interese nu o pot schimba vreodată. ’’ O, de data asta nu va reuşi... Ia stai, dar e chiar uşor! Iubirea! Dar pădurea nu s-a deschis.... Ăsta ar fi trebuit să fie răspunsul ce îi descoperea tainele ţinutului despre care a auzit doar şoapte, trebuia! Haide, Carys, gândeşte.... CARYS. Numele ei era cheia! Şi pădurea s-a deschis la picioarele ei.. *** Cred că acum e nevoie de câteva clarificări. Ţinutul Sufletului, căci aşa se numea acest mister învăluit în pânză şi cerneală, era condus de doi feţi logofeţi cu totul şi cu totul de aur.

Ei aveau o poveste dureroasă, având în vedere toate transformările lor neplăcute, dar maiestuase şi ţiganca cea urâtă, socotită, într-un fel, mama lor vitregă. Aceştia trăiau pe baza sfaturilor a trei fete frumoase, dar văduve. Zâna Apelor, a cărui soţ a făcut multe fapte măreţte şi a murit cu cinste în luptă dreaptă şi încă două, care erau inferioare ei. Astfel era pace. Până când a apărut Carys. Fără să vrea, i-a aţâţat pe cei doi fraţi unul în potriva celuilalt, ambii vrând să aibă parte de minunea ce li s-a întruchipat în faţă. Fata voia o prietenă căreia să îi spună totul, iar băiatul o soţie care să îi uşureze povara de a cârmui. Astfel, iubitul Ţinut al Sufletelor s-a destrămat în două părţi, una în care un frate domnea cu frumoasa Carys, iar celălalt cu un băiat din ţinut, la fel, chipeş ca zilele de vară. Şi astfel au născut celedouă fete câte trei copii. Carys a născut trei fete frumoase: Amari(miracol), Ada(nobil) şi Agnes, mezina(pur). Sora, cea cu mama vitregă ţigancă, a făcut trei feţi logofeţi şi ea, numindu-i Alexe(apărător), Anatol(răsărit) şi Alden(familist). Astfel au venit ursitoarele la fiecare şi lea zis: Amari va fi mai frumoasă decât luna plină, Ada va fi mai curajoasă ca leul, iar pe Agnes o va întrece în bunătate numai Dumnezeu. De asemenea Alexe va fi mai protector ca o mamă cu pruncul ei, Anatol mai vesel ca o zi de vară, iar decât Alden mai iubitor nu va fi decât Dumnezeu.

După optsprezece ani, veni şi vremea măritişului. Aşa cum a crezut de cuviinţă, mama lor le-a spus: - Dragii mei copii, duceţi-vă spre Vest, căci acolo e prietena mea Carys, şi are 3 fete cu totul şi cu totul de aur. Vă duceţi pe rând şi o alegeţi pe cea care vă place! Drum bun, feciorii mei dragi! Salutaţi-l pe dragul meu frate, după care mă topesc de dor!

Astfel Alexe a plecat la drum. După 3 zile şi 3 nopţi de mers pe colinele ţinutului, a ajuns la palatul vecin. Şi-a salutat cu bucurie unchiul şi mătuşa, pe frumoasa Carys, şi a îngenunchiat în faţa surorii celei mai mari, Amari. După o noapte de stat împreună, în grădina palatului a crescut un pom. Era un arbore mândru, cu fructe de argint. Amari i-a zis să ducă toate merele la copiii săraci, fără să guste vreunul, căci îl aştepta moartea. Alexe, pofticios, nu a ascultat îndemnul şi s-a prefăcut pe loc într-o castană.

Văzând mama sa că nu se întoarce cu aleasa lui, l-a trimis pe Anatol. A călătorit el 3 zile şi 3 nopţi, a dat bineţe la palat şi îngenunchează în faţa Adei. După o noapte petrecută împreună, în grajdul familiei regale s-a născut un miel cu totul şi cu totul de aur. Ada i-a zis să ducă mielul la stâna din apropiere, iar lâna să o vândă, nicidecum să o atingă. Dar Anatol, crezând că nu are ce strica, a luat o mostră din lâna oii, şi s-a prefăct de-ndată în castană.

Murind de îngrijorare, cu o vagă presupunure însă, l-a trimis şi pe mezin. A călătorit şi el 3 zile şi 3 nopţi, a dat bineţe regatului vecin şi a îngenunchiat în faţa lui Agnes. Dar ea a refuzat. Extrem de surprins, căci era obişnuit cu iubirea, a întrebat-o sfios, dar politicos care este problema. Fata, indignată, i-a răspuns încruntată: Nu sunt de vânzare! Nu am de gând să mă mărit cu un necunoascut cu aere de prinţişor pentru unirea a două regate minunate

14

destrămate din cauza conflictului vostru frăţesc! Zicând asta, părăsi încăperea, lăsându-i mască me mama ei Carys, pe tatăl ei şi pe viteazul Alden, care pentru prima dată în viaţă fusese refuzat. Dar nu avea să renunţe. Aşa că a apelat la talentul său de locuitor al Ţinutului Sufletului. A început să scrie un poem.

De la fereastra sa, Agnes cea cu sufletul pur citea o carte la lumina lunii: căci pentru ea, luna strălucea mai tare. Citea şi citea, afundându-se cu totul în lumea mistică a cititului, unde dragostea adevărată exista, unde nimeni nu era obligat să se iubească, unde doar balaurii interveneau peste perfecţiunea acelor ţinuturi atât de îndepărtate. Acolo unde era în siguranţă, de unde se putea inspira pentru a nu dezamăgi naşele zâne. În special pe Zâna Apelor. Chiar când credea că a scăpat de tristeţea lumii exterioare, un porumbel voiajor i-a aterizat pe pervaz. Curioasă, a desfăcut hârtia şi a început să citească: Domniţa mea, eu sunt creator.

De aceea ţi-am trimis porumbelul voiajor.

Tu mare dreptate ai, nu ne cunoaştem mai deloc, Aşa că te rog eu, vino cu mine în-acest loc.

De vei reuşi să dezlegi ghicitoare cu noroc! ’’Vai, se gândi ea, familia noastră este blestemată să dezlege ghicitori! Să vedem:’’ Unde frumuseţea lemnului abia se măsoară cu a ta, Iar cunoaşterea la fel ca tine se dezvolta.

Unde curiozitatea sa, de asemenea nestăpânită, Ajungea curajul, eu cred că-i moştenită!

Agnes trebuia să admită că nimeni nu fusese aşa de drăguţ până atunci. Şi ghicitoarea aceea: frumuseţea lemnului trebuie să însemne uşile de la parter cu model floral. Cunoaşterea, adică acolo sunt sigur cărţi. Curiozitate şi curaj, trebuie să fie vreo carte de aventură. Dacă le legăm asta duce la...bibliotecă. Perfect! Era uşor! S-a dus astfel la locul stabilit. Acolo o aştepta nimic altceva decât sandviciuri şi cărţi.

-Agnes, bănuind că nici tu nu primeşti mâncăruri simple, ţi-am adus astea. Şi fiindcă suntem creatori, cred că cel mai bine am vorbi despre cărţi.

Astfel vorbiră ore întregi despre cărţi. Când veni ora micului dejun, cei doi au plecat fiecare în locaşul său.

- Noapte bună, creatoareo!

- Noapte bună, prinţişorule!

Cei doi tineri au mers spre locurile lor gandindu-se la un singur lucru:’’Dacă se presupune că e aranjat, şi noi doi ne urâm, atunci de ce ne bate inima atât de tare?’’

Dar ceea ce ei nu ştiau era că, pe vârful unui munte, în inima unei furtuni aprige, îşi avea lăcaşul o ţigancă. Şi nu oricine. Chiar slujitoarea mamei celor doi feşi logofeţi cu totul şi cu totul de aur, care şi-a plănuit timp de 30 de ani răzbunarea. Pentru mama ei, care acum se zvârcolea în mormânt de furie. Pentru locuinţa luată. Dar mai ales pentru ruşinea ce a trebuit să o poarte atâta timp. O, şi nu era puţin lucru. Avea să îi facă pe fraţi să sufere! Astfel, s-a dat de 3 ori peste cap şi s-a preschimbat într-un prinţ. Un prinţ care arăta ca Alden. A călătorit cale de 9 zile şi 9 nopţi, şi a ajuns la palat. Şi-a ales bine ziua, căci adevăratul prinţ era în pădure, încercându-şi talentele vânătoreşti. A invitat-o pe fată cu ea, iar Agnes, vrăjită după seara trecută, a urmat-o tăcută. Dar ţiganca nu avea gânduri pure cu Agnes, aşa că a dus-o în inima unui vulcan şi a lăsat-o atârnând deasupra lui. Dar cum ambii copii i-au greşit, trebuia să ia zestrele ambilor, aşa că frumoasa Agnes a stat, a aşteptat, şi a sperat ca prinţul ei să nu vină niciodată să întâmpine moartea ce îl aştepta în inima masivului fierbinte.

15

Alden era mai îndemânatic decât fraţii lui, şi a prins repede doi iepuri, da nu s-a îndurat să îi omoare. Erau atât de blânzi şi nostimi, la fel ca fata care îl aştepta la palat, de la care nu a putut să îşi ia gândul. Se îndrăgostea cu adevărat! S-a hotărât să o întrebe dacă simţea aceleaşi sentimente fierbinţi care nu îl lăsau să doarmă noaptea, aşa că a plecat înapoi spre palat. Când a ajuns, faptul că poarta era larg deschisă l-a nelinişnit! A căutat-o pe fată ore în şir, dar deja ştia adevărul. Se întâmplase ceva grav. La fel cum pe draga lui mătuşă Carys a purtat-o Mama Natură până în Ţinutul Sufletului, aşa şi pe el l-a dus la aleasa sa. Când a văzut ţigaca, de care părinţii i-au povestit atâtea, a simţit înăuntrul lui o furie nebună. Doar inima sa de creator şi gândul la Agnes l-au calmat. Până uzurpatoarea a vorbit: - Acum a venit momentul aşteptat de mine! Vă voi face să suferiţi, pe tine şi pe familia ta! În câteva minute, frumoasa ta prinţesă fandosită va gusta din suferinţa şi durerea incinerării! Muahahahaa! Asta e pentru mama, pentru palat dar mai ales pentru mine! Şi cu asta i-a dat drumul fetei în inima vulcanului ucigător. Dar Alden, cuprins de panică, a făcut un salt şi a prins-o pe prinţesa lui, ducând-o în siguranţă de cealaltă parte a craterului.

- De ajuns, vrăjitoareo sau cum vrei să-ţi spui! Zi-mi ce vrei: În săbii să ne tăiem sau în luptă dreaptă să ne luptăm?

- Dacă tu crezi că îmi voi asuma riscul pierderii pentru nişte pumni şi cuţite, te înşeli!

O, nu! Eu voi triumfa!

Rostind aceste cuvinte, a scos un obiect ciudat din poală, în formă de unghi, care părea să fie acelaşi material cu platoşa, dar nu la fel de stralucitoare, ci mai degrabă fumurie. Cu un zgomot asurzitor, prinţul a simţit durere în piept, şi s-a prăbuşit.

- NU! reuşi să strige gâtuit Agnes, înainte de a se arunca deasupra lui! Gata, nu-i nimic, vei fi bine! zise ea disperată, văzând cum pieptul lui Alden devine roşu. Uită-te la mine, te rog!

- Agnes, răspunse el şoptit, folosindu-şi toată puterea să îi dezvăluie ce are pe suflet.

Agnes, te iubesc! Aş renunţa la tot pentru tine! Şi cu asta capul lui se lăsă cu un bufnet scurt pe podea.

-Şi eu la fel! şopti ea pe buzele lui, furându-i un prim şi ultim sărut. Şi a plâns şi a plâns şi a plâns! Fără încetare! Până la o explozie de lumină, care a aruncat ţiganca în lava nerăbdătoare să mai ardă câte ceva, primind excat ceea ce merită. Uimită, fata cea pură îsi priveşte prinţul cum se ridică spre cer, rănile vindecându-i-se pe dată, ca apoi să revină în braţele ei inerte.

- Agnes! Iubirea noastră e mai puternică decât moartea! Spuse el, plecându-se şi mai jos decât era deja, cerând-o în căsătorie. Fata, plangând şi râzând cu sughiţuri, a acceptat. Natura i-a dus pe amândoi întregi acasă, fraţii săi s-au transformat din nou în oameni, iar castanele rămase s-au transformat în castele, în care Alexe şi Amari, Anatol şi Ada şi, desigur, Alden şi Agnes s-au stabilit şi poate petrec şi astăzi.

Undeva, în biblioteca unei fetiţe, se află o carte. Veche, dar care, dacă te uiţi atent, luceşte. Acea carte se numeşte ’’A fost odată ca niciodată’’ şi ascunde un ţinut îndepărtat.

Cred că ştiţi deja care e. Iar dacă la un moment dat, de în biblioteca voastră cărţile nu îşi găsesc liniştea, de sunt pline de aventuri, plecându-se toate în faţa uneia mai veche, lucioasă, daţi-mi, vă rog, de ştire. Nu mă lăsaţi chinuită! Aduceţi-mi creaţia înapoi!

16

NUME ȘI PRENUME ELEV: CEAFALĂU SERGIU-CRISTIAN UNITATEA ȘCOLARĂ: ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 22 JUDEȚUL: GALAŢI PROFESOR COORDONATOR: GAIU FLORENTINA

FATA CU O MIE DE SMARALDE Se spune că acolo unde domneşte dreptatea, armele sunt zadarnice. Aşa se face că în ţinutul cârmuit de regele Bravar, orânduirea era paşnică, oamenii înfrăţiţi şi orice neînţelegere se stingea sub vorba blândă a acestui oblăduitor.

Regele îi avea pe supuşii săi şi pe singura sa fiică, pe care o iubea mai presus de închipuirea omenească, căci această fiinţă firavă întruchipa amintirea mamei ei. Regina pierise la naşterea copiliţei şi-şi rugă soţul, în ceasul cel din urmă, să ocrotească cu preţul vieţii acest rod al dragostei lor.

Bravar îşi ocrotise vlăstarul timp de cinsprezece ani şi nu se temea de oamenii locului, ci de duşmănia fratelui său, ajuns mare boier într-un alt meleag şi care jurase că-ntr-o zi va veni să-i ia tronul, pricinuind mare necaz la curtea regală. Aşa cum îşi cunoştea fratele, regelui mai că-i fierbea inima de mâhnirea produsă de această făgăduinţă. Şi unde avea să lovească ticăloşia unui om plin de resentiment, dacă nu în cea mai sensibilă făptură?

Venise ziua când boierul îşi duse la îndeplinire gândul mârşav, dar ura sa se îndreptă asupra fratelui, pe care îl ucisese nu înainte de a-i grăi următoarele vorbe: - Du-te în lumea de dincolo şi spune-i reginei că odrasla voastră mult va plăti insolenţa părinţilor ei!

Ce urmase, nu e greu de bănuit. Boierul osândi poporul, împovârând pe fiecare suflet cu grija zilei de mâine şi azvârlind în mizerie, fără cumpătare, pe oricine îi tăgăduia stăpânirea.

Aşa cum prevăzuse adevăratul rege, tânăra domniţă nu scăpă de vrăjmăşia unchiului ei.

Fata fu alungată unde-o vedea cu ochii şi încredinţată că va sfârşi ca părintele ei de se va întoarce.

Blajina fătucă fugi în pustiu, acolo unde nicio năpastă să n-o poată ajunge. Dar rătăcind zile în şir, căzu doborâtă de osteneală. Şi cum stătea întinsă la pământ, cugetând la traiul tihnit de acasă şi crezând că avea să-şi urmeze curând părinţii, privi diadema de smaralde ce o primise-n dar de la tatăl său şi-o scăldă în lacrimi. Îşi amintea clar cum pentru fiecare faptă bună, regele poruncea giuvaiergiului să-i mai adauge fiicei sale o nestemată pe cunună, convins fiind că doar smaraldele pot răsplăti bunătatea inimii ei. Se vede că faptele oamenilor înţelepţi sunt roade ale credinţei, căci iată ce se petrecu: tocmai ce se apropie un tânăr voinic ce purta pe umeri stol de rândulele.

- Ce-i cu tine, fată dragă ? Cum ajunsei tu aici? Numele meu e Alesandru şi călătoresc spre ţinutul meu. Duc aceste păsări harnice să ne ajute la clădirea zidurilotr cetăţii noastre.

Când auzise acestea, fata povesti tot ce pătimise şi ceru apă, că de nu, avea să piară însetată. Alesandru mărturisi că nu mai avea provizii şi e cale lungă până la casa sa, dar rândunelele erau harnice şi puteau aduce cu pliscurile lor apă de unde or găsi, doar că ajutorul lor trebuie răsplătit.

Fata se întrebă ce poate oferi şi numaidecât zări strălucirea smaraldelor înteţită de lacrimile ei.

- Uite, Alesandre, le dăruiesc smaralde!

17

Şi dărui domniţa câte o piatră fiecărei rândunici ce-i picurase pe buze licoarea vieţii. Înzdrăvenită, îi mulţumi tânărului pentru mărinimia de care a dat dovadă prin faptul că nu a trecut nepăsător pe lângă ea şi au plecat fiecare în drumul său.

Se scurseră mult timp de când fata nu văzu chip de om şi toate lighioanele pustietăţii o înfiorau. Cugetând la pribegia ei, domniţa noastră tare nădăjduia s-ajungă măcar la o colibă, unde să-şi odihnească trupşorul şi să rămână locului, chiar de ar fi să-şi câştige pânea cu trudă câte zile o mai avea.

Gândind acestea, numai ce văzu în cale pe Făt-Frumos tânguindu-se la creştetul calului său răpus de boală grea. Spuse Fătul că niciun leac nu i-a salvat tovarăşul şi de ar găsi tămăduire la cineva, n-ar pregeta să-i răsplătească înzecit.

Auzind aceste vorbe, fata scoase câteva smaralde din diadema ei şi i le întinse calului să le mănânce. Ca prin minune, făptura îşi reveni şi necheză scuturându-şi coama sub privirile lor.

- Mulţumescu-ţi, fată bună! grăi calul. Cu ce-ţi putem fi de folos?

- Duceţi-mă la aşezare omenească şi lepădaţi-mă acolo, că-mi voi găsi menirea pe unde oi călca!

- Încalecă pe calul meu! porunci Făt-Frumos. El te va duce ca gândul la poarta unei cetăţi ferecate şi de acolo tu te-oi descurca.

Calul prinse-a galopa şi deodată se-nălţă deasupra pustiirii; păru că trece munţi şi mări până să poposească la zidurile unei cetăţi aproape ruinate. Astfel rosti calul: - De vei putea pătrunde în cetate, îngrijeşte-te şi de amărâţii aceia, căci de multă vreme un balaur cu o mie de capete le-a năruit traiul!

Calul plecă, iar fata constată că e pe meleagurile strămoşilor ei şi dădu a se-ndrepta spre poartă când o dihanie suflă foc în cale-i şi-o ţintui în loc.

- Ce vrei tu, jivină? De ce curmi viaţa ăstor năpăstuiţi şi nu-ţi caţi rostul la capăt de lume?

Când auzi îndrăzneala fetei, balaurul se mânie mai tare şi prinse a răcni: - Pân’ ce-n fiecare frunte nu-mi va luci o nestemată, în scrum voi preface orice casă!

Domniţa se-ngrozi şi înţelese neputinţa sufletelor chinuite din cetate, dar nici nu sencumeta să-i lase de izbelişte. Aşa că scoase de pe cap diadema şi speră să mai aibă atâtea smaralde cât pentru cele o mie de capete de balaur. Plângea şi număra, amintindu-şi poveţele tatălui ei şi toate faptele bune pe care le făcuse. Totuşi, părea imposibil să fi făcut atâta bine încât să răscumpere liniştea semenilor săi.

Cu ochi avizi privea balaurul şi printre picături de lacrimi aşeza copila câte un smarald pe capetele lui. Iată că diadema s-a destrămat, iar balaurul s-a încununat!

Plecă dihania la capăt de lume, iar domniţa noastră pătrunse în cetate şi fu primită cu urale, căci oamenii au găsit în ea un biruitor. Unchiul ei fu primul răpus de balaur şi de atunci oamenii şi-au continuat soarta blestemată. Acum, când domniţa lor a revenit, au numit-o Fata cu o mie de smaralde şi i-au dat tronul ţării, iar ea a cârmuit precum o învăţase tatăl său, în pace şi iubire.

Nu ştim câte fapte bune făcuseră copila la curtea părinţilor săi, dar se pare că au fost îndeajuns încât să-i cruţe viaţa şi să o izbăvească şi pe a altora. Aşa se pare că fapta bună laudă pe om şi omul are datoria să cugete la rostul vieţii sale.

18

NUME ȘI PRENUME ELEV:SAVA IUSTIN UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.29 JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: GINA AXENTE

PRINȚUL CEL NEÎNFRICAT A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, împăratul Zorilor. Acest împărat avea trei fii falnici ca brazii, unul mai frumos decât altul. Într-o zi, a primit o veste de la fratele lui, Împăratul de la Miazănoapte că urgie mare s-a abătut asupra lui: fetele lui frumoase ca Soarele, au fost răpite de trei creaturi îngrozitoare, iar inima lui va crăpa de durere. Împăratul și-a chemat feciorii și le-a spus: -Fiilor, ați auzit ce năpastă s-a abătut asupra Împăratului de la Miazănoapte? Fetele lui, frumoase ca zânele, au fost răpite! Mulțime de flăcăi au plecat să le caute și au pierit cu toții!

-Mă voi duce eu, tată! spuse fiul cel mare.

Feciorul cel mare se pregăti de drum, hotărât să urmeze calea până la Tărâmul Abisal.

A auzit că Octopus, creatura din adâncuri, ar fi ținut-o pe fata cea mare ostatică.

Plecă dis-de-dimineață și merse cale lungă din zori și până-n seară. Grăbit, nu băga de seamă nimic din ce era în jurul lui: un peștișor care se zbătea pe malul lacului, o pasăre cu aripa frântă și o cârtiță prinsă într-un tufiș. Odată ajuns Tărâmul Abisal strigă cu putere : -Am venit să o iau pe fata Împăratului de la Miazănoapte! Oricine a răpit-o, să iasă afară și să mă înfrunte!Nu apucă să rostească cuvintele că se simți prins, legat fedeleș și închis într-o cușcă păzită de rechini fioroși. Când văzu că fiul său nu dă semne că se întoarce, tatăl îl trimise pe feciorul cel mijlociu să-și încerce norocul.

Dimineața, acesta se grăbi să ajungă pe Tărâmul Munților fără Vârf pentru a o salva pe fata mijlocie a împăratului. El a mers fară a vedea nimic în jurul lui: nici peștișorul, nici pasărea și nici cârtița. Odată ajuns pe Tărâmul Munților fără Vârf, strigă cu putere: -Am venit să o iau pe fata împăratului! Oricine ai fi, ieși afară și înfruntă-mă !

N-a apucat să rostească tot, că s-a trezit într-un crater .pazit de vulturi înfometați. Când tatăl a văzut că fiii lui cei mari nu se mai întorc, și-a pierdut speranța. Fiul cel mic a vrut să-și încerce și el norocul: Tată, mă voi duce eu să înfrunt creaturile, să salvez fetele și pe frații mei !

După multe rugăminți, i-a permis mezinului să plece.

Dis-de-dimineață, băiatul și-a pregătit cu atenție desaga și armele. Pe drum, observă peștișorul care se zbătea și hotărî să-l arunce în apă pentru a-l salva. Atunci peștișorul vorbi: -Băiete, îți mulțumesc pentru că m-ai salvat. Ia-mă cu tine și-ți voi fi și eu de ajutor!

Alergând mai departe, întâlni pasărea cu aripa frântă și îi bandajă aripa. Atunci pasărea vorbi: -Băiete, ia-mă cu tine și îți voi veni în ajutor!

Prinsă în crengile tufișului, cârtița a fost eliberată îndată de fiul cel mic. În acel moment, aceasta vorbi: -Băiete, îți mulțumesc pentru ajutor! Ia-mă cu tine și-ți voi fi și eu de ajutor!

Călătorind,mezinul și ajutoarele sale au ajuns pe Tărâmul Abisal. Deodată, peștișorul s-a transformat în Zâna Apelor și a spus: -Dragul meu, inima ta bună te-a adus aici. Pentru a birui, ai nevoie de curaj nemărginit 19

și acest lanț fermecat te va ajuta să-i prinzi tentaculele lui Octopus și să ieși cu viață din această încercare.

La o mișcare a baghetei magice, Zâna i-a dat puterea de a respira sub apă. Și mezinul a coborât în abis. Nu după mult timp, a zărit fortăreața lui Octopus. S-a îndreptat spre închisoarea fortăreței și a văzut cușca unde se afla fratele său mai mare. A vrut să-l elibereze, dar o voce cristalină l-a oprit: -Tinere, nu încerca să deschizi cușca înainte de a-l face pierit pe stăpânul acestui ținut!

Altfel, cel închis va muri înecat: -Cine ești? Întrebă tânărul.

-Eu sunt fata cea mare a Împăratului de la Miazănoapte. Dacă vrei să ne salvezi, pe mine și pe fratele tău, trebuie să mă asculți: când vei auzi vuietul mării învolburate, să știi că Octopus se apropie. Atunci tu să te rotești de trei ori și te vei transforma într-o viețuitoare marină. Așa Octopus nu te va recunoaște și-l vei putea încătușa. În scurt timp, marea a început să fiarbă. Tocmai când Octopus s-a apropiat, fiul cel mic a aruncat lanțul, iar tentaculele lui Octopus au fost prinse fără scăpare. Apoi i-a eliberatpe fratele său și fata cea mare a împăratului. Le-a spus acestora să meargă acasă la tatăl său, iar el și-a continuat drumul alături de pasăre și cârtiță.

Atunci, pasărea s-a taransformat în Zâna Munților și a vorbit: - Copile, curajul te-a adus până aici. Acestă colivie aurită te va ajuta să treci și de această încercare.

- Mișcând bagheta magică, i-a adat aripi să zboare până în vârful Muntelui.

Acolo, mezinul a găsit îndată craterul unde fratele său era prizonier. A vrut să-l elibereze, dar l-a oprit o voce hotărâtă: - Tinere, nu încerca să-l deschizi craterul înainte de a face pierit pe Acvilus, creatura acestui ținut, altfel cel înclus va sfârși mâncat de corbi.

- Cine a vorbit? întrebă mezinul.

- Eu sunt fata mijlocie a Împăratului de la Miazănoapte. Dacă vrei să ne salvezi, pe mine și pe fratele tău, ascultă-mă cu atenție. Rotește-te de trei ori și transformă-te în Pasărea Cerului! Când creatura se apropie, își adună toate puterile, îl împinse în colivie și îl închise cu un lacăt fermecat! Îi eliberă pe fratele său și fata cea mijlocie și le spuse să meargă acasă la tatăl său, iar el își continuă drumul alături de cârtiță.

Nu după mult timp ajunse la marginea Tărâmului Adâncurilor, tărâmul din interiorul Pământului.Cârtița s-a transformat îndată în Zâna Adâncurilor și i-a spus: - Dragul meu, nimeni nu a mai reușit să ajungă unde ai ajuns tu. Eu îți pot da această sabie cu ajutorul căruia să ieși teafăr din această încercare și această frânghie pe care să poți coborî până în adâncul Pământului.

După ceva timp, băiatul ajunge pe Tărâmul Adâncurilor. Acolo văzu un peisaj care nui mai fusese dat să vadă: pe o parte roci și stânci de culori nemaipomenite, râuri de lava fierbinte curgând cât vedeai cu ochiii. Era cel mai înspăimântător! Se gândi unde putea să fie ascunsă fata cea mica a Împăratului de la Miazănoapte. Deodată, auzi o voce: - Viteazule, eu sunt fata cea mică a împăratului. Nu mă poți vedea pentru că stăpânul acestui ținut, Minereus, mă ține într-o peșteră ferecată cu o sută de zăvoare. Ca să mă salvezi trebuie să te rotești de trei ori și să te transformi într-o vietate subterană. Trebuie să-i retezi capul cu sabia ta ca să mă poți salva.

Băiatul ascultă sfatul fetei și, când Minereus se apropie, îi reteză capul cu sabia.Apoi, căută peștera unde se afla fata și deschise cele o sută de zăvoare. Când o văzu pe fată, rămase

20

uluit de frumusețea ei și îi căzu cu tronc îndată. Plecară în grabă de pe Tărâmul Adâncurilor, nu înainte ca băiatul să ia în buzunar o piatră deosebită care îi atrăsese atenția. Acu hotărât să se îndrepte degrabă spre împărăția Zorilor.

Pe drum, simțeau adierea amenințătoare a unui vânt, ca și cum cineva se afla pe urmele lor. Mergând mai departe, un copac a căzut chiar în calea lor când traversau o pădure.

Feciorul de împărat a început să creadă că acesta e lucru necurat și a strigat: - Arată-te! Spune cine ești și ce dorești!

Deodată, o creatură înfiorătoare își făcu apariția. Fugea mâncând pământul să-i prindă pe cei doi, turbat de furie. Atunci răcni: - Ai îndrăznit să omori ce aveam mai drag, pe copiii mei! Acum eu îți voi lua viața ca să nu îndrăznești să te mai pui cu nimeni care nu e de țeapa ta. Pregătește-te să pieri, Te voi sorbi cât ai clipi!

Zmeul trase puternic aer în piept și începu să soarbă tot ce era în jur: copaci, frunze, animale. Voinicul se ținea cu putere de ramura unui copac gândindu-se cum să iasă biruitor. Își aduse aminte de piatra fermecată și o aruncă spre Zmeu. Acesta se poticni deodată pentru că piatra răsuna în gâtul lui și pieri pe loc.

Feciorul și fata cea mică au ajuns în împărăția Zorilor, unde s-au bucurat împreună cu tatăl, frații și surorile lor de revedere. În scurt timp, toți frații au făcut nuntă mare, fiecare cu câte o fată a Împăratului de la Miazănoapte. Au petrecut cu toții trei zile și trei nopți și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

21

NUME ȘI PRENUME ELEV: GĂINĂ MIRUNA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ „MIHAI EMINESCU” BUHUȘI JUDEȚUL: BACĂU PROFESOR COORDONATOR: GĂINĂ LĂCRĂMIOARA

VIZITIUL CEL VOINIC ȘI COMOARA NEPREȚUITĂ A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o zmeoaică puternică și fioroasă, de a cărei răutate se dusese vestea peste mări și țări. Ea trăia părăsită într-o pădure deasă si întunecată, în cel mai îndepărtat colt al lumii. Dar cum Dumnezeu arată îndurare tuturor făpturilor de pe pământ, iată că își întoarse fața și către ea și, fără să se aștepte, aceasta rămase grea. Când fu ceasul nașterii, veni pe lume un dolofan de băiețel, frumos de nu-ți puteai lua ochii de la el. Dar zmeoaica, afurisită cum era, nu-i plăcu deloc copilașul și îl puse într-un coșuleț împletit, pe care îl aruncă pe apa unui râu.

Săracul prunc bocea atât de tare, încât copacii se cutremurau de plânsetul lui amarnic.

După câtva timp, coșulețul ajunse la marginea unui sat, de unde sătenii îl luară și îl crescură ca pe copilul lor. Timpul trecu, iar băiețașul se făcu ditamai voinicul, puternic și vânjos cum nu se mai văzuse prin partea aceea de lume. El putea căra și bordeiele de îl rugai și dobora copacii cu pumnul lui cel puternic. Așa destoinic cum era, ajunsese vizitiul unui boier din împrejurimi, care îl cinstea și îl trata cu bunăvoință pentru dragostea ce i-o purta, dar mai ales pentru iscusința și ușurința cu care îl scosese din atâtea necazuri. Zi-i, poveste, că-nainte mult mai este! Însă, într-o noapte, o șoaptă îi tulbură somnul boierului și îi spuse că o zmeoaică dornică de viață veșnică vrea să-i fure tinerețea și să i-o ascundă într-o sticluță de aur. Acesta nu crezu în murmurele nopții, așa că își continuă somnul. Dar…ce să vezi? Dimineața următoare se trezi bătrân, cu o barbă lungă până la genunchi, albă precum spuma laptelui, cu buzele uscate, cu ochii încețoșați, cu vocea stinsă, de parcă era pe patul de moarte și abia dacă mai putea sta sărmanul în picioare.

Vizitiul află cu mare îndurerare îngrozitoarea veste și se duse la boier, i se închină și spuse: -Stăpâne, am auzit ce nenorocire s-a abătut asupra ta! M-am gândit să mă duc eu să îți găsesc tinerețea, că și-așa ești bun cu mine și m-ai ajutat la greu, Eu mă încumet să plec la drum, pentru a-ți reda farmecul tinereții!

-Apăi, flăcăule, dacă vrei tu să-mi faci un asemenea bine, eu te las, dar să ai grijă, că o să ai de-a face cu zmeoaica cea dornică de tinerețe veșnică, iară cine s-o uita în ochii ei, pe loc o pieri!

Se duse acesta în grajd, luă cu el o mârțoagă de cal pe care știa că trebuie sa-l hrănească cu boabe de porumb fierte în apă neîncepută timp de trei zile.Minunea minunilor, prăpăditul de cal se transformă într-un bidiviu alb ca omătul și măiestru, cu șapte perechi de aripi. Și-așa, al nostru vizitiu plecă la drum. Și merse, și merse, până ajunse la marginea unei prăpăstii păzită de un șarpe cât luna și soarele de mare, care îi înghiți numaidecât pe cal și pe vizitiu. Dar flăcăul dădu cu pumnii săi cei vestiți în stomacul lighioanei, până ce aceasta, nemairezistând durerii de care numai avusese parte până atunci, îi scoase afară pe voinic și pe armăsarul său. Nu trecu mult timp și creatura se prăpădi de ciudă că un nemernic de om i-a venit de hac..

22

Uite așa, vizitiul coborî în prăpastie și dădu de un palat cu totul și cu totul de diamant. În fața lui ședea chiar zmeoaica, muma vizitiului.

-Știam c-ai să vii, plod nenorocit! grăi hidoasa făptură. No’ acuma, cum vrei să ne batem? În săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm?

-Ba în luptă, că-i mai dreaptă! Și flăcăul îi trase una cu pumnul său ca de oțel de se duse zmeoaica tocmai în fundul pământului. Dar pocitania se ridică și îl plesni pe vizitiu cu coada ei șfichiuitoare, însă voinicul nostru nu se lăsă cu una cu două și se feri din calea scorpiei. Atuncea aceasta se enervă și vru să-l azvârle, dar el se împotrivi și o apucă de-o aripă și o azvârli cale de trei poște. Numai că jigodia se făcu vârtej și îl înșfăcă pe voinic când acesta nu se aștepta. Vizitiul cel isteț se prefăcu mort, ca să o tragă pe sfoară pe zmeoaică. Ca să fie sigură că a scăpat de el, zmeoaica odată se înfoaie și-l zvârli pe fiul său până în nori, Dar Dumnezeu cel milostiv îl duse în satul boierului cel bătrân, unde sătenii îl plânseră din toată inima. La înmormântarea lui, boierul cel îmbătrânit înainte de vreme îl jelea fără speranță. Și ce credeți? Însăși zmeoaica veni, prefăcută într-o babă. Chiar atuncea, voinicul se ridică din sicriu, luă o sabie de cleștar și îi tăie capul zgripțuroaicei, iar din buzunarul pelerinei ei luă sticluța de aur în care se afla tinerețea boierului și i-o dărui. Mare fu bucuria boierului când se privi în oglindă și se văzu iar tânăr!

După acestea, boierul dădu o petrecere la care veni tot satul, iar, drept recompensă, acesta îi dădu toată averea vizitiului, care nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Și-am încălecat pe-o șa, Și v-am spus povestea-așa! Și am încălecat pe-o căpșună, Și v-am spus o mare și gogonată minciună!

23

NUME ȘI PRENUME ELEV: MIRON ALEXIA IOANA UNITATEA ȘCOLARĂ: COLEGIUL NAȚIONAL „VASILE ALECSANDRI” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: NISTOR DANIELA ANGELICA

VRABIA FERMECATĂ ȘI PALATUL DE TOPAZ Pe vremurile acelea îndepărtate, când existau prinți si prințese, regi și regine, palate și castele, Zâna apelor și Alesandru își trăiau viața frumoasă și avută împreună cu cei 7 copii ai lor, frumoși ca aurul și deștepți ca abecedarul. Și domneau ei într-un palat frumos și plin de iubire și armonie că ți se înmuia sufletul când îi vedeai pe toți fericiți și împliniți acolo. Iar în palatul acela soții aveau o vrăbiuță frumoasă de mai exista una în întreaga lume așa ca ea.

Familia regală o iubea neîncetat, căci această vrăbiuță dată de Dumnezeu îi sfătuia cu privire la toate treburile împărătești, îi proteja împotriva răului și atunci când aveau necazuri sau le lipsea ceva, vrăbiuța le împlinea dorința astfel încât soții să nu fie supărați sau necăjiți niciodată.

Trecu vreme de încă 7 ani frumoși și îmbelșugați, iar vrăbiuța se îmbolnăvi și muri.

Nu vă mai spun cât au jelit cei doi soți și cei 7 copii atunci când au văzut făcătoarea de minuni zăcând fără suflare pe gresia coliviei de aur. Atunci Zâna apelor le zise copiilor ei, în vârstă de 19 ani și 19 zile : - Dragii mei, eu vă voi da câte o pană de la vrabie și niciunul dintre voi să nu mi se arate în fața ochilor până când nu îi găsește surata vrabiei noastre!

Dar nu vă gândiți acum că Zânei i-a fost ușor să își trimită copiii într-o așa grea încercare, însă la istețimea și curajul lor totuși te puteai aștepta să vină toți întregi și sănătoși acasă.

- Bine, mamă! Cum socotești dumneata, așa vom face și nu vom veni acasă până ce nu iți aducem pe surata răposatei noastre. Și așa primiră cele 3 fete și cei 4 baieți câte o pană. Fata cu pistrui în obraji primi pana cea roșie, fata cu părul negru ca abanosul primi pana cea albă, fata cea mai înaltă primi cea mai lungă pană, adică pana galbenă, iar băieții primiră astfel penele : primul băiat - pana albastră, al doilea - cea verde, la fel ca ochii lui, al treilea - pana neagră, iar cel de-al patrulea primi pana cea mai scurtă, căci era cel mai mic la înălțime dintre toți cei patru feți logofeți. Ce aveau să facă cei 7 aventurieri cu 7 pene de vrabie poate vă întrebați acum. Fiecare pană avea câte o vrajă sau un obiect ascuns care să îi ajute pe drumeți. Așa că ei trebuiau să stea mereu împreună și să nu se despartă, căci penele puteau funcționa doar împreună. Zâna le explică : - Să luați aminte vorbele grăite de mine acum, copii, căci fiecare pană vă va ajuta să treceți cu bine peste toate provocările și să ajungeți la vrabie. Trebuie să stați mereu uniți căci dacă nu, nu veți putea ajunge la pasăre. Așa că, orice s-ar întâmpla stați împreună și băgăți de seamă că vicleni sunt cei ce o să vă încerce agerimea minții și că vor încerca mereu să vă întoarcă unul împotriva altuia.

- Mulțumim, mamă ! Promitem să rămânem 7 frati uniți ori de-ar fi furtună, ori de-ar fi pace, ziseră cei 7 frați într-un glas. Și porniră toți cu frică, dar și cu mândrie în suflet că maica lor iubită i-a trimis într-o așa grea misiune.

Merseră ce merseră pe o potecă îngustă, ajunseră într-un luminiș, apoi pe o pajiște cu căprioare vioaie, iar în cele din urmă se arătă luna pe cer și trebuiră să-și găsească loc de înnoptat.

24

Sosi dimineața cu un soare arzător pe cerul limpede și drumeții își dădură seama că e vremea să o ia din loc. Merseră și iarăși merseră cale lungă prin păduri răcoroase pline de ciocârlii, pupeze, vrăbiuțe și multe alte păsări care mai de care mai frumoase. Însă știau ei ce știau că pasărea cautată de ei nu era mai mică decât o casă și frumoasă de rămâneai uimit doar când îi vedeai penajul fantastic acoperit de aur, argint si cristal. După ce mai merseră ei timp de un ceas, în fața lor se ivi un zmeu înalt cât un turn și cu un par în mână mare cât o casă, care păzea o poartă. Cei 7 curajoși își dădură seama pe loc ce pericol li se afla în fața, însă își amintiră de penele date de muma lor și se liniștiră. Dar ce să vezi ? De îndată ce au scos penele din buzunare, acestea începură a se certa care sa fie prima în a-i ajuta pe copii. Copiii, la rândul lor, erau uimiți și nu știau ce pană să aleagă, căci dacă o alegeau pe cea greșită duși erau alături de raposata vrabie.

După ce studiară penele mai bine, își dădură seama că pe fiecare pană scrie un cuvânt ajutător, un indiciu despre ce putere are acea pană. Copiii au ales pana roșie, a fetei pistruiate pe care scria cuvântul TURN. De îndată ce suflară de 3 ori în pană, din ea ieși un turn înalt care îl cuprinse pe zmeu și îl încuiase acolo, apoi pana cea roșie ateriză ușor pe pământ, iar copiii o lăsară acolo pe post de reper pentru întoarcere. Trecură de poarta grea de metal și ajunseră într-un câmp plin de șerpi și lighioane. Citiră cuvintele de pe pene și o aleseră pe cea albă, pe care scria OTRAVĂ cu niste litere mărunte. Suflară în pană de 3 ori, iar peste acel câmp se porni o ploaie grea de otravă, de omorî toate lighioanele. După aceea pana mai crease o potecă pe care drumeții să o folosească ca să treacă de câmpie. După ce ajunseră pe partea cealaltă, au dat de un bob de fasole și de o clepsidră. Trebuia ca bobul cultivat de drumeți să crească până se scurgea timpul. Pana fetei înalte arata CREȘTI, BOBULE, CREȘTI ! așa că drumeții constataseră că ei îi venise rândul. Și după ce suflară în pană de 3 ori, aceasta făcuse bobul să crească pân’la cer. Drumeții începură a se cățăra pe el și, într-un final, trecură și de a treia probă.

La următoarea încercare, drumeții trebuiau să treacă de un dragon cu 14 capete care păzea un tunel. Pana albastră avea scris pe ea cuvântul DRAGON, așa ca cei 7 frați suflară de 3 ori în ea și apăru ca prin minune un dragon de 13 ori mai mare decât arătarea ce păzea tunelul. Și se luptară cei doi vreme de o zi și o noapte, însă până la urmă reuși dragonul din pană să îl doboare pe cel cu 14 capete. Drumeții trecură prin tunel și mare le fu mirarea când dădură peste o flacără cât un palat de mare care nu mai avea mult și îi înghițea. Veni rândul penei verzi pe care scria REGINA APEI. Copiii suflară în ea și apăru o regină de apă care topi nemiloasa namilă de foc. Regina li se prezentă copiilor ca fiind mama Zanei Apelor, nu altcineva decât buna lor bunică. La auzul acestor vorbe, copiii iși îmbrățișară bunica, îi multumiră că i-a salvat și plecară mai departe către următoarea provocare.

Au ajuns într-un final la penultima încercre, în fața unei uși care ducea la o încăpere întunecată de nu-ți vedeai nici gândurile. În încăpere se afla un labirint întortocheat prin care trebuiau să treacă. Se consultară cu penele rămase și văzură că pe cea neagră era scris cuvântul LUMINĂ. Suflară în pană, iar de acolo ieși o lampă zburătoare după care trebuiau să se ia pentru a ajunge la ieșirea din labirint.

După ce ieșiră de acolo, copiii se așteptară să dea de un pericol, însă ce găsiră îi surpinse. Un cal zvelt cu șapte trunchiuri îi aștepta : Eu, dragi drumeți, sunt îndrumătorul vostru și vă voi duce la palatul de topaz în care se află surata vrăbiuței voastre.

Dar de unde știi de vrăbiuța noastra? zise una dintre fete.

25

Păi cum sa nu stiu? În lume sunt doar două astfel de minunății și voi mă întrebați asemenea gogomănie? Normal că am aflat! spuse calul ofensat. Eu sunt un cal cu urechi în toate ținuturile! Știu tot ce e de știut și tot ce lumea ține secret de bârfitori sau hoți! Așa am și aflat eu că vrabia voastră a murit!

Copiii se urcară pe câte una dintre șeile așezate pe cele 7 trunchiuri și porniră într-un galop puternic la drum.

Doar că drumeții nu știau că asta era ultima lor provocare și că de fapt calul era viclean și avea să le facă probleme. După o lungă perioadă de tăcere, calul îi spuse feciorului celui mai scund : Am auzit eu, mai băiete, că sora ta cea pistruiată te-a vorbit pe la spate cu frații tăi și au aranjat să te abandoneze în pădure ca să se poată lăuda doar ei la părinți acasă! Și dacă ai ști câte lucruri oribile au mai spus despre tine! Nici nu îmi venea să cred că îți sunt frați!

Feciorul îl crezu, căci era mai naiv de fel și le spuse fraților săi : Așa este cum spune acest armăsar loial, că voi mă vorbiți pe la spate în fel și chip și că îmi doriți răul?

Nu! Frate, crede-ne pe noi că iți vrem doar binele și nu te-am jigni niciodată !

Nu vă cred ! Scapă de ei, armăsare ! Iar armăsarul îi azvârli de pe șa pe cei șase nevinovați și, cu un râset viclean pe chip, plecă în direcția opusă, cu flăcăul cel scund în spinare.

Frații erau dezamăgiți peste poate căci fratele lor alesese să creadă un străin decât pe ei. Se hotărâră să înnopteze în punctul de despărțire, ca să plece în dimineața următoare în căutarea fratelui lor.

Pe cealalta parte, flăcaul era pe spinarea calului și hoinărea printr-o pădure, când deodată pana lui începu să țipe și să zburde în buzunarul flăcaului. Când o ridică, pe ea scria FUGI CÂT MAI POȚI DE ACEST PĂGÂN ȘI ÎNTOARCE-TE LA FRAȚII TĂI NEVINOVAȚI. Cum văzu acestea, flăcăul descălecă și începu a fugi în directia opusă, având calul în urma lui.

Scăpă de cal furișându-se printre tufișuri, iar în cele din urmă ajunse la frații lui, îi trezi și le ceru scuze că nu le dăduse dreptate.

Următoarea zi porniră la drum toți șapte fericți și jurându-și să nu se mai despartă nici măcar o dată.

Merseră ce merseră și ajunseră într-un final la palatul de topaz pe care îl tot căutau de vreme îndepărtată. Bătură în poartă și le veni greu să își creadă ochilor de minunăția ce o aveau în față. Era chiar surata vrabiei ! Îi dădură ziua bună, iar când dară a începe să îi povestească vrabiei ce vânt îi aduse fix pe tărâmurile ei ea le zise : - Nu trebuie să imi povestiți, dragi drumeți, căci eu am văzut tot ce voi ați făcut, iar ca răsplată vă voi da 3 feciori și 4 fete numai bune de măritat. Încălecară apoi toți cei 14 pe spatele vrabiei și cât ai spune PANĂ ajunseră acasă pe tărâmul în care și-au petrecut copilăria, la muma și la tatăl lor. Vreme de 3 ani și 3 zile nu se mai văzură la față, iar când drumeții le povestiră părinților tot ce se întâmplase, aceștia nu își mai încăpeau în piele de bucurie și de mândrie.

Dar ceva uitaseră totuși cei șapte drumeți ! Și anume să sufle în cea de-a șaptea pană.

După ce suflară în pana neglijată, în față le apăru un palat de cristal, în care își petrecură toți cei șapte frați cu soții și soțiile lor ultimii ani de viață. Și am încălecat pe-o șa și v-am spus o poveste-așa!

26

NUME ȘI PRENUME ELEV: NEAGU SARA ȘTEFANIA UNITATEA ȘCOLARĂ: COLEGIUL NAȚIONAL „VASILE ALECSANDRI” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: NISTOR DANIELA ANGELICA

CHIP-DE-NISIP Se povestește că, odinioară, pe când plopul făcea mere și răchita micșunele, trăiau, pe tărâmul unde razele răsăritului de soare mângâiau blând creștetul azuriu al mării, iar aceasta, trezindu-se, își întindea brațele valurilor și săruta ușor prin broderia de spumă talpa pământului, trăiau un rege măreț împreună cu regina sa. Despre bunătatea și faptele de vitejie ale regelui s-a dus zvonul peste mări și țări, căci niciun dușman nu reușise să cotropească acele ținuturi frumoase și cu holde bogate, iar poporul său trăia în bunăstare. Însă, fericirea celor doi era umbrită de lipsa unui moștenitor. După ani lungi de așteptare și rugăciuni fierbinți, Dumnezeu le-a dăruit o fiică, o mică prințesă, frumoasă cum alta pe pământ nu era.

Mare le-a fost bucuria, iar regele a organizat în cinstea copilei o petrecere fastuoasă la palatul său de fildeș, bătut cu scoici și stele de mare. Tot neamul a fost invitat, și regii, și reginele de pe meleagurile învecinate.

Pe la miezul nopții, când toți mesenii chefuiau mai cu foc, au apărut pe neașteptate, aduse de vânticel răcoros, trei ursitoare nemaivăzute până atunci. Ele au plutit ușor către pătuțul micuței prințese, au valsat alene în jurul lui, bucurându-se de frumusețea și gânguritul copilei, apoi cu mișcări lente și-au învârtit baghetele zicând pe rând: -Toată viața să trăiești Înconjurată de cei pe care-i iubești, Cu frumusețea și înțelepciunea ta pe toți să îi uimești! ursi plină de încântare prima ursitoare.

Stătu puțin pe gânduri, apoi cu ochii întredeschiși și vorbe șoptite, cea de-a doua grăi răutăcios: -Când vremea va veni Și doisprezece ani vei împlini, Eu pe aici am să ajung Lumina ochiilor să ți-o alung!

Toată lumea a înmărmurit, iar a treia ursitoare, uluită de cele auzite, a spart tăcerea și, frecăndu-și ușor mâinile, rosti niște șoapte neînțelese, căutând prin mânecile rochiei până ce își găsi bagheta cu mii de cristale sclipitoare și anunță: -Când vremea va veni Și optsprezece ani vei împlini, Un voinic cu cartea în mână născut, va sosi Și soarta ți-o va limpezi, Căci leacul miraculos el va găsi Și soțul tău va deveni!

Regele, înfricoșat, o izgoni pe cea de-a doua ursitoare din regat, iar aceasta, mânioasă, în fuga ei s-a întors și a strigat: -Și îi voi lua și zâmbetul, să știți!

Anii au trecut încet, regele și regina bucurându-se de domnița lor care creștea și pe zi ce trecea se făcea tot mai frumoasă, iar cărturarii din regat toate poveștile și basmele i le 27

spuneau și o învățau. Copila era atât de frumoasă încât păsările cerului se opreau din ciripit minunându-se, florile grădinii se întorceau după ea, iar soarele pe cer în loc zăbovea pentru a o privi. Cu blândețea și istețimea ei, se înconjură de o mulțime de prieteni cu care se juca și alerga prin grădinile palatului. Însă clipa nefericită a blestemului hărăzit de cea de-a doua ursitoare a sosit. În noaptea aceea, prințesa s-a cufundat într-un somn adânc în baldachinul ei pufos și când ochii i-a închis, o umbră rece și misterioasă trimisă de zâna cea rea a venit și i-a luat văzul. Când dimineața a venit, lumea micuței prințese a rămas cufundată în întuneric și tot acolo a dispărut și zâmbetul ei. Regele și regina au chemat doctori și vraci din toate colțurile lumii, dar nimeni nu a putut face nimic. Zilele treceau, nopțile treceau, lunile treceau și prietenii copilei se împuținau. Înainte de a împlini optsprezece ani, domnița își petrecea timpul cântând. La auzul glasului ei cristalin, ramurile pomilor înfloreau, iarba pe pământ încolțea, iar păsările veneau mai aproape de ea să o asculte. Cu mâini dibace deprinse arta pianului și a olăritului. Îi plăcea să meargă de la palat spre mare, să simtă sub tălpile goale nisipul fierbinte și să audă murmurul valurilor înspumate. Se așeza pe nisip și stătea așa clipe în șir. Plângea și suspina tânăra domniță, dulce și suavă ca o garofiță. Atât de fragedă se asemăna cu floarea albă de cireș. Cu degetele răsfirate în nisip strânse apoi pumnii și începu să făurească din nisip și apa mării mici trupuri pe care apoi le sărută, le strânse ușor la piept și le stropi cu lacrimile ei. Una câte una, figurinele din nisip au prins viață. Un cățel, o pisică, un peștișor și un armăsar.

Aceste făpturi au devenit prietenii de nedespărțit ai tinerei, iar ochii lor erau și ochii ei, descoperind împreună locuri magice pe firul apei. Într-una din zile, zămisli chipul unui voinic, îl mângâie și pe acesta, îl stropi cu lacrimile ei, însă suflarea omenească el nu primi. Prințesa se întristă, iar părinții ei au considerat că a venit timpul să anunțe cu sunete de trâmbițe că sunt așteptați la palat pețitori pentru viitoarea regină.

Au venit la castel, unul câte unul, de la nouă la nouăzeci și nouă de pretendenți, dar niciunul nu se lipi de inima tinerei. Tovarășii ei o înconjurau și rând pe rând o apărau de cei care îi voiau doar averea.

Zvonul că pețitorii erau alungați a ajuns și într-un sat uitat de lume, la poalele munților, în căsuța modestă a doi țărani isteți, a căror singură avere era fiul lor, voinicul cel cu cartea în mână născut. Acesta, mânat de curiozitate, dar și intrigat de povestea frumoasei domnițe, porni la drum să o întâlnească, nedorind să folosească aceeași cale ca a celorlalți pretendenți.

Voinicul, înalt și chipeș, cu părul negru ca pana corbului și ochii strălucitori ca stelele cerului, încălțat cu opinci, îmbrăcat cu pantaloni strâmți din piele, cu cămașă de in strânsă cu cingătoare la mijloc, cu ranița în spate în care avea cartea cu tot ce învățase de-a lungul vieții, își îmbrățisă părinții și plecă de la răcoarea pădurii către nisipul însorit.

A mers vreme de trei zile și trei nopți până a ajuns în luminișul unei păduri. Aici a găsit o colibă în care trăia o babă-vrăjitoare, atât de bătrână, încât și Cronos, zeul timpului și al nemuririi, uitase de ea. Fără să se teamă, s-a apropiat de dânsa și a poposit puțin pentru a-și trage sufletul -Ziua bună, babo! Pot să zăbovesc puțin aici?

-Da cum să nu, flăcăule! Da’ce vânt te aduce pe la mine?

Voinicul îi povesti dorința lui de a o cunoaște și a o ajuta pe domnița ce nu vedea.

Baba îl ascultă în tăcere și apoi l-a sfătuit:

28

-Apoi băiete, lucrul pe care ți-l dorești este aproape imposibil de realizat, căci blestemul fetei nu poate fi rupt decât cu trei picături de apă vie din inima fântânii cu apa tulbure!

-Spune, bătrâno!Ce ar trebui să fac ca să iau apa vie?

-Dragul meu, ar trebui să îi îndupleci părinții să lase fata cu tine, să porniți la drum, să treci de cele două ziduri înalte până la cer și păzite de un zmeu și o zmeoaică, apoi să îndupleci duhul fântânii să limpezească apa ca să îi poți vedea inima.

-Cu regele și regina cred ca mă voi descurca, dar cum înduplec duhul fântânii?

-Se spune că spiritul fântânii s-a supărat pe oameni, căci aceștia foloseau apa tămăduitoare irosind-o pe lucruri nefolositoare și atunci el a tulburat apa ca nimeni să nu o mai poată folosi. Însă doar când un chip curat cu suflet cinstit se va oglindi în ea, aceasta se va limpezi, iar duhul se va îmbuna. Să știi tinere, că această fântână se află între stânci, sub crestele munților!

Făt-Frumos îi mulțumi bătrânei și continuă drumul, grăbindu-și pașii. Mai merse vreme de nouă zile și nouă nopți și ajunse la casele împărătești. Voinicul s-a arătat regelui și reginei, iar aceștia au fost izbiți de asemănarea lui cu chipul din nisip făurit de fiica lor.

Ascultându-i dorința arzătoare, s-au încumetat în cele din urmă să o lase pe fiica lor în grija voinicului pe drumul către fântâna cu leacul mult așteptat. Părinții fetei i-au încredințat domnița și, odată cu ea, și câteva lucruri de trebuință, pe care să le folosească cu înțelepciune: condurii de cleștar cu catarame în forma aripilor unei păsări măiastre pentru prințesă și un lănțișor al cărui pandantiv era o clepsidră cu praf de stele. Cei doi au fost sfătuiți să meargă împreună cu peștișorul, cățelul, pisica și armăsarul către fântâna magică.

După ce prințesa își îmbrățisă părinții, tânărul voinic o luă de mână și încălecară pe armăsarul făurit de ea. Apoi condurii cu catarame fermecate au prins viață și l-au făcut pe roib să zboare mergând mai repede ca vântul și mai iute ca gândul, ajungând de îndată la stâncile de sub crestele munților. Aici însă au dat peste un zid înalt păzit de un zmeu fioros. Tânărul voinic își îndreptă buzduganul către zmeu și îi zise: -Zmeule, cum vrei să ne luptăm? În buzugane să ne batem sau în săbii să ne tăiem?

Zmeul ridică și el buzduganul și îi spuse: -Să ne batem, flăcăule!

Prințesa luă atunci puțin praf de stele din clepsidra primită de la părinții ei și împrăștie peste animăluțele ei dragi, care îi însoțeau pe coama calului. Câinele crescu într-o secundă cât o fiară uriașă în o sută de ani și se năpusti împreună cu prietenul domniței asupra zmeului, și cu colții lui fioroși îl sfâșie îndată pe zmeu, reușind să treacă peste primul zid. Mai merseră și ajunseră la al doilea zid, care era păzit de sora zmeului și mai rea. Flăcăul se uită la aceasta și îi spuse: -Zmeoaică, cum vrei să ne luptăm? În buzdugane să ne batem sau în săbii să ne tăiem?

Zmeoaica îi răspunse la fel ca fratele ei, alegând să lupte cu ajutorul buzduganelor.

Flăcăul ridică buzduganul asupra zmeoaicei, dar în același timp fata folosi un pic praf de stele și își mângâie ușor pisica, care dintr-o dată deveni o felină fioroasă care cu gheare uriașe, scuipând flăcări de foc în jurul ei, se năpusti la zmeoaică și îi smulse și acesteia inima din piept.

Făt-Frumos și tânăra au pornit apoi pe armăsarul înaripat către fântâna de sub crestele munților. Aici, voinicul o ținu ușor pe prințesă și se aplecară peste luciul apei pentru a le vedea chipurile. Lângă fântână, pe care norii au urzit o umbră fină, ruptă de mișcări de valuri ca de bulgări de lumină, ea se uită, păru-i-galben și fața-i luceau în lună, iar în ochii ei albaștri toate basmele se adună. Apa se limpezi, căci duhul, văzând chipul acela drăgălaș și sincer, se

29

înmuie și le arătă calea către inima fântânii, dar cum puteau ei oare să ajungă acolo? Dintr-o dată, peștișorul magic al prințesei zise către stăpâna sa: -Stăpână, stăpână, aruncă-mi și mie puțin praf de stele, căci mă voi transforma îndată într-un pește uriaș și vă voi lua în burta mea și vom înota împreună spre inima fântânii.

Zis și făcut, peștele se mări, domnița și Făt-Frumos intrară în burta peștelui și acesta sărind în fântână, înotă către inima ei, unde găsiseră picăturile de apă vie. Voinicul luă într-o sticluță trei picături din leacul miraculos și se ridicară deasupra apei. Prințesa bău licoarea și de îndată vederea ei reveni, bucurându-se de priveliștea minunată a naturii și de frumosul chip al tânărului pe care, mângâindu-l, descoperi ca este la fel cu cel făurit de ea din nisip. Prințesa zâmbi din nou, din toată inima. Se întoarseră pe armăsarul înaripat către palatul părinților.

Au facut o nuntă grandioasă și frumoasă și a fost invitat tot regatul, și am fost invitată până și eu, dar am chefuit și am dănsuit atât de mult că am obosit și m-am retras într-o cameră să mă odihnesc, și am adormit buștean, visând și eu la zâne, la rochii mătăsoase și frumoase și la feți-frumoși cu stea în frunte. Și am încălecat pe o șa, zicându-vă povestea mea.

30

NUME ȘI PRENUME ELEV: LASCAROV STAMATE GEORGIA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,, PETRE ISPIRESCU” JUDEȚUL: BUCUREȘTI, SECTOR 1 PROFESOR COORDONATOR: STOICA IRINA- ELENA

DARUL PREȚIOS Trecuseră mulți ani de când Voinicul cu cartea în mână născut era împărat. El și împărăteasa lui erau buni și înțelepți și conduceau cu blândețe și dreptate împărăția lor. Doar o tristețe mare aveau: anii treceau și niciun copil nu aveau. Barba împăratului era sură și fire argintii apăruseră în părul împărătesei dar ei tot sperau ca dorința lor să se împlinească. Într-o zi se plimbau ei de mână prin grădinile împărătești cand au auzit gălăgie la poartă. Gărzile încercau să împiedice un bătrân să intre în curte și acesta insista. Împăratul a făcut semn gărzilor să-l lase pe acesta să se apropie. Bătrânul care s-a apropiat de ei era așa de bătrân că pielea lui era zbârcită și străvezie, hainele îi erau purtate și rupte și murdare și schiopăta sprijinindu-se de un toiag. Părul îi era lung, murdar și neîngrijit, era aproape știrb și, când s-a apropiat de ei, mirosea așa de neplăcut, că împărătesei aproape că i s-a facut rau. Cu toate acestea, Împăratul și Împărăteasa nu și-au pierdut răbdarea și bunăvoința și l-au întrebat ce-i cu el și de ce voia așa de mult să ajungă la ei.

-Mărite împărate, voiam să îți cer ospeție! Vin de departe și vreau să mănânc la masa ta și să dorm într-un pat bun! zise bătrânul cu îndrăzneală.

Căpitanul gărzii dădu să-l apuce pe bătrân și să-l arunce pe poartă afară, pentru așa îndrăzneală, dar împăratul îi făcu semn să se oprească și, cu milă și cu blândețe, dădu ordine ca bătrânul să fie într-adevăr ospețit, și nu cu slugile, ci ca oaspete al său, să i se pregătească baia și asternuturi bune într-una din camerele pentru oaspeți de seamă, să i se dea haine noi și apoi să fie poftit să cineze cu el și cu Împărateasa lui. Oamenii se cruciră de răbdarea împăratului, dar făcură cum li se ceruse.

La cină, îl puseră cu cinstire la masă cu ei și împărțiră cu el bucate îmbelșugate și vin de cel mai bun. Văzând, din vorba în vorba, că cerșetorul nu era om de rând, împăratul îl întrebă care e povestea vieții lui.

-Te văd, bătrâne, că ai călătorit mult și știi multe, povestește-ne, rogu-te, din multa înțelepciune pe care ai adunat-o în lunga ta viață, pe unde ai umblat și ce ai văzut, și rămâi dacă vrei la curtea mea pentru tot restul zilelor tale, ca oaspete al nostru.

Vezi bine, împăratul prețuia înțelepciunea și îi fusese milă să vadă un om așa bătrân pe drumuri.. se gândea el că și părinții lui tot așa de bătrâni or fi dacă or mai trai.

-Ooo.. mult îți mulțumesc pentru invitație, dar drumul meu nu s-a terminat încă. Iar de înțelepciune nu duci lipsa, Împărate. Ca mulțumire pentru primirea ta bună, mai mult ți-o folosi ce am eu să-ți spun. Vezi tu, Împărate luminate și cu carte în mână nascut, eu sunt moșul pe care maica ta l-a întâlnit și, când mi-a spus tristețea lor, eu i-am proorocit că un copil va veni, și așa a fost. Când erai mic, ursitoarele ți-au proorocit că duhurile rele vor încerca sa te ia, dar, dacă te vei ține de cartea ta, vei scăpa. Ți-au proorocit că bunătatea și înțelepciunea ți-or aduce o împărăție și așa a fost. Împăratul și împărăteasa se minunau: -Dar de unde știi tu, bătrâne, așa ceva?

Bătrânul a început a râde cu gura lui aproape știrbă și a continuat: -Asculta proorocirea mea pentru tine! Ai fost bun cu mine și m-ai omenit chiar dacă arătam respingător. Ai arătat înțelepciune și bunatate și cartea ta ți-a folosit ca să ajungi așa de 31

bun și înțelept. Un copil va veni, un copil minune, și va fi asemeni ție! Dar trei încercări grele vei mai avea de trecut până atunci și din toate trei doar cartea ta te va scoate cu bine.. ascultă proorocirea mea! Și, deodată, bătrânul a dispărut ca un fum din mijlocul lor și toți cei din cameră s-au uitat buimaci și se ciupeau, căci nu le venea să creadă ceea ce se întâmplase!

N-a mai trecut multă vreme și o molimă rea s-a abătut asupra animalelor și oamenilor din împărăția lui. Slăbeau și slăbeau și, apoi, mureau. Plângeau toți de tristețe după cei pe care îi pierdeau și de frica a ce-or mai pierde. Au început doctorii să încerce ba una, ba alta, dar încă nu găseau leacul ,când, împăratul și-a amintit proorocirea bătrânului și s-a gândit că astă întâmplare nu-i lucru curat. A luat cartea lui și a citit-o și răscitit-o, când, într-un loc, a observat că se vorbea de o astfel de boala și de-un leac, apă cu sare multă în ea, băută timp de trei zile, fiartă cu niște ierburi de leac ce creșteau și prin părțile acelea de lume. Le-a zis doctorilor și ei au încercat leacul și leacul a mers și toți au lăudat înțelepciunea Împăratului.

Nici nu se terminase bine așa încercare, că i-a venit împăratului veste că părinții lui au murit. Ei trăisera mult și erau încă sănătoși, când niște hoți i-au călcat și i-au omorât ca să-i jefuiască de ce le mai rămăsese din banii lăsați de băiatul lor. Împăratul mai că s-a îmbolnăvit de inima rea! Darul lui, nu numai ca nu-i protejase, dar le adusese pieirea! A stat și-a plâns luni întregi și s-a îndoit de înțelepciunea lui. În țară, începuse să fie neliniște și oamenii vorbeau că împăratul e nebun de durere și cine mai conduce treburile împărăției? Ce se va alege de ei? Dar împărăteasa, într-o zi, i-a adus cartea lui cea de înțelepciune și l-a luat cu una și cu alta, că ea are nevoie de sfatul lui, și împărăția are nevoie de sfatul lui și n-ar putea el, măcar un pic, sa îi ajute? Și azi puțin, mâine mai mult, împăratul a început iar a se gândi la ceilalți, a căuta soluții pentru ei în carte și în mintea și inima lui bună și a ieșit din depresia cel cuprinsese. Și-a dat seama că părinții lui duseseră o viață lungă și fericită, că își trăiseră bătrânețea acolo unde își doriseră, că darul lui îi ajutase să aibă o viață liniștită până la acea vârsta și că din una sau din alta, la vârsta lor, mult înainte nu mai aveau, așa le fusese soarta. Și a trimis împăratul oameni pricepuți și le-a dat bani de cheltuială să roage pe domnul acelor locuri unde trăisera părinții lui să nu lase nepedepsiți pe tâlhari și să-l ajute cum vor ști să-i prindă și să le dea dreapt pedeapsă, să nu mai facă rău și altor oameni.

Dar în timpul asta, cât Împăratul, Voinicul cel cu cartea în mână născut, fusese deprimat și împărăția lui în dezordine, împăratul din țara vecină se pregătise cu oaste să vină să-i cotropească țara. Vezi bine că acesta era și rudă a împăratului pe care-l tăiase împăratul nostru cu ani în urma, căci voise să-i uzurpe tronul însurându-se cu împărăteasa lui cât era el plecat! Și împăratul ăsta nou își îmbrăcă pregătirile de război în haină de nobilă răzbunare a sângelui din sângele său vărsat de vecin și, în grija pentru poporul vecin, rămas de izbeliște. Și s-au gătit de luptă ambele împărații, dar Împăratului nu-i dădea pace proorocirea bătrânului. Cum îl va ajuta acum cartea lui? Ghicea el că asta e a treia probă și-l durea și sufletul să moară atâția oameni în război. Dar cartea lui nu vorbea de războaie.

Au început luptele și, cu fiecare raport de seară, cu câți tineri au murit apărându-și țara, împăratului i se rupea inima de durere. Citea iar și iar cărticica lui, dar nu găsea în ea nimic despre cum ar putea câștiga un război cu pierderi cât mai mici. Cartea era înțeleaptă doar în lucruri bune, despre cum să-ți strunesti mintea și să-ți oranganizezi treburile pentru o viață bună și care să-ți aducă bucurie ție și celor din jur, despre vindecarea bolilor și despre obținerea de recolte îmbelșugate, despre construcții care să reziste mai bine și despre poduri și nave și alte

32

lucruri care să facă legătura cu vecinii mai ușoară, sa ajute comerțul și bunăstarea. A citit-o și a tot citit-o și nu înțelegea cum l-ar ajuta un război ca să salveze atâtea vieți care se prăpădeau din lacomie și răzbunare. Și, într-o, zi i-a venit ideea! S-a îmbrăcat și a pornit chiar el în solie de pace, cu puțini oameni, la împăratul dușmanul lui. Soliile erau sfinte și mare rușine ar fi fost pentru dușmani să facă rău solilor, așa ca nimeni nu i-a atins și rumoare mare a fost printre dușmanii care îl vedeau: cum, vine chiar împăratul ca sol? Se vor preda? Vor încheia pace? Și, când îl vedeau, puternic și cu ochi limpezi, și curajos, și nobil, mai că nu mai credeau poveștile cum că împărăția lui e în dezordine și trebuie cucerită pentru a fi salvată.. Și astfel a ajuns Împăratul nostru, Voinicul cel cu cartea în mână născut, la celălat Împărat. L-a primit acela în cortul lui de comandă, cu toți sfătuitorii și capii armatei în jur, asteptându-se să primească închinare, dar Împăratul i-a zis că nu închinarea țării sale vrea sa îi ofere dar, în schimbul păcii, el i-ar face un mare dar, un dar foarte prețios, un dar care i-ar aduce mare câștig, dar doar dacă ar vrea acesta să-și strângă oștile, să se întoarcă la el acasă și să se cruțe atâta vărsare de sânge. Și a scos Împăratul din sân cartea lui, cartea care-l scosese din atâtea necazuri. Și s-a făcut mare gălăgie în cort și toți se mirau și erau curioși, căci povestea Împăratului celui înțelept, pe care cartea lui îl ajuta să aibă cea mai bogată și fericită împărăție din împrejurimi se raspândise cale de multe mări și țări. Era mare comoara, darul oferit, se gândeau ei. Și împăratul nostru a mai zis că pacea și cunoașterea sunt cel mai mare dar pe care îl poți face și pe care ți-l poți face și l-a rugat pe împăratul care venise cu oaste să accepte darul său și prietenia sa în locul luptei și a războiului. I-a mai zis și că, de se va îndura Dumnezeu să-i dea un copil, să încerce să-și lege țările cu și mai mare prietenie dându-i aceluia soț sau soție din neamul împăratului ce venise cu oaste. I-a amintit Împăratul nostru că nu el a plecat cu război cu mulți ani în urmă ci, tot ca acum, s-a apărat împotriva rudei împăratului care venise cu oaste. I-a zis ca războiul aduce durere și moarte și n-ar fi putut să-l curme decât cu moartea sa sau cu moartea invadatorului care nu voia pace. Nu era oare mai bună calea pe care i-o propunea el acum, pacea și prietenia și cunoașterea, decât vărsarea de sânge? Căci altminteri oamenii lui vor lupta ca leii să-și apere țara și familiile și viața lor tihnită și încă și mai multă răzbunare și ura se va strânge între neamurile lor. Împăratului care venise cu oaste i se cam acrise și lui de război și îi luceau ochii la cartea care părea să țină atâtea secrete, încât îi părea magie curată. Și oamenii lui se uitau cu jind la carte și jinduind la pace și bunăstare. A acceptat târgul. Împăratul nostru i-a dat cartea cu drag și cu zâmbet căci cunoașterea, când e dăruită, crește și mai mult și cel ce-o dăruiește nu o pierde. Simțea el că, la cât a citit-o, a învățat din cartea aia tot ce era de învățat și că era vremea s-o dea mai departe, sa învețe și alții din ea, sa le fie și lor mai bune viețile și să fie prea fericiți în casele lor îndestulate ca sa le mai stea mintea la război. Și-au strâns mâinile și au încheiat pace și au pecetluit-o cu inelele lor de împărați, iar împăratul care venise cu oaste și-a strâns oastea și s-a întors de unde a venit. Și, citind cartea a devenit și el mai înțelept și multe reforme și îmbunătățiri a făcut în țara lui, și oamenii le primeau mai cu încredere și voie buna, că veneau din cartea cea magică și înțeleaptă a vecinului deștept și bogat.

Iar pe împăratul nostru, când s-a întors din solie și cu veste de pace, îl aștepta mare bucurie, căci n-a mai trecut multă vreme și împarateasa lui s-a simțit grea și și-au dat seama că asta fusese într-adevăr a treia încercare proorocită de bătrânul cerșetor. Și, când s-a născut copilul lor și mai mult s-au mirat cine oare era bătrânul și cum știa el așa de multe lucruri, căci le zisese acesta cum că îi va semăna copilul întru totul Împăratului și, iată, copilul lor s-a născut și el cu o carte în mână.. Și-am încalecat pe-o șa și v-am spus povestea așa, si-am încalecat pe-o alună, dar schimbarea pe care o poate aduce o carte nu-i o mare minciuna!

33

NUME ȘI PRENUME ELEV: COMAN DARIUS GABRIEL UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,IONEL TEODOREANU’’ JUDEȚUL:BUCUREȘTI, SECTOR 4 PROFESOR COORDONATOR: VULPE BIANCA

MINUNATA AVENTURĂ A LUI MELODIAS A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti. A fost o dată un împărat pe nume Împăratul Verde care domnea peste șapte regate, dar din cauza asta avea și un dușman.

Regele și Regina își doreau tare mult un fecior. Trecură anii ce trecură, iar ei ajunseră în pragul bătrâneții și tot nu aveau un copil. Într-o dimineață mohorâtă de primăvară, când își pierduseră toate speranțele de a avea un copil, Regina se trezește cu burta grea și mare bucurie ce a fost pe ei, tot satul a început să sărbătorească, numai Domnul nu. După ce Împărăteasa născu un fecior alb ca laptele și castaniu pe care-l numiră Melodias. Vestea se răspândi peste tot și veselii și petreceri în cele șapte regate, nimeni nu se oprea din a se bucura când vedeau chipul drăgălașului copil.

La botezul feciorașului veniră și ursitoarele pline de bucurie când îl văd pe tânărul prințișor. Cea dintâi ursitoare spuse că băiatul își va găsi o domniță cum nu s-a mai văzut, a doua zise că va fi atât de curajos, încât va înfrunta cele mai mari pericole ale lumii, iar a treia îl binecuvântă să aleagă mereu calea cea dreaptă și să fie călăuzit de Dumnezeu.

Când se făcu mai mare, feciorul își luă paloșul, scutul și mândrul cal de la tatăl său și pleacă într-o aventură ca să își găsească adevărata iubire. Mese el ce merse și dădu de un om care mânca pâine de la nouă cuptoare. Văzându-l, Melodias îl întrebă cum îl cheamă și ce a pățit. Omul îi spuse: – Salutare, tinere! Eu sunt Flămânzilă și, după cum bine vezi, rabd de foame.

– Salut, numele meu este Melodias și dacă mă vei ajuta în aventura mea de a-mi găsi o domniță care să îmi fie soție, te voi răsplăti așa cum se cuvine, dat fiind faptul că sunt fiul Împăratului Verde!

– Fiul Împăratului Verde? E o onoare să te întâlnesc, cu mare plăcere te voi ajuta!

– Mulțumesc că ești dornic să mă ajuți, Flămânzilă, dar de acum îmi poți spune Melodias.

– Desigur, Înălțimea Voastră!

După ce mai exploră împrejurimile alături de tovarășul său, Melodias dădu peste un om care bea apă de la nouă socuri de mori. La fel ca la Flămânzilă, Melodias îl întrebă cum îl cheamă și ce a pățit. Omul îi răspunse: – Salutare, măi flăcăule, numele meu este Setilă și, după cum bine ai observat, mor de sete.

– Bună ziua, eu sunt Melodias, iar bunul domn care mă însoțește este Flămânzilă, iar dacă tu ești dornic să ne ajuți în misiunea mea de a-mi găsi o domniță care să îmi devină soție, eu însumi te voi răsplăti pentru că sunt fiul Împăratului Verde!

– Tu ești feciorul Împăratului Verde? Atunci cu mare plăcere vă voi ajuta să duceți misiunea până la capăt!

– Apreciez curajul tău, Setilă, dar îmi poți spune Melodias de acum încolo.

– Sigur, Majestate!

34

Iar după ce vor să pornească la drum, Melodias vede un om care se înălța până în ceruri.

La acest om, tânărul procedează la fel ca la Flămânzilă și la Setilă și îl întreabă cum îl cheamă și ce a pățit. Omul se întoarse și zise: – Eu sunt Lungilă și dacă ai observat, nu pot prinde nicio pasăre pe care să o mănânc.

– Bună, eu sunt Melodias, iar cei doi care mă însoțesc sunt Flămânzilă și Setilă, dacă dorești să ne ajuți în misiunea de a îmi găsi o soție, te voi răsplăti așa cum se cuvine pentru că sunt feciorul Împăratului Verde!

– Băiete, dacă tu ești cine spui că ești, te voi ajuta cu mare plăcere în această misiune primejdioasă.

– Îți sunt recunoscător că ne ajuți Lungilă, dar te rog, spune-mi Melodias.

– Cum doriți, tinere prinț!

Așa feciorul si cu tovarășii săi își începură misiunea.

Se lăsă seara așa că cei trei decid să își facă un adăpost pentru a înnopta. A doua zi, Melodias, Flămânzilă, Setilă și Lungilă plecară la drum de dimineață pentru că trebuiau să o ia prin Mlaștina Lipicioasă, unde se aflau Gnomii Giganți. Ajungând în fața mlaștinii, Lungilă observă un semn, așa că toți patru se duseră să vadă despre ce este vorba. Analizând semnul, Setilă spuse: – Acest semn este în limba Gnomilor, nu ne ajută la nimic!

– Atunci îl voi mânca eu! Se repezi Flămânzilă, dar Melodias le spune tovarășilor lui: – Eu am învățat un pic din limba acestor vietăți. La care Lungilă: – Atunci ne poți traduce ce scrie pe semn?

– Desigur!

După ceva timp, Melodias le spune că pe semn scria: – „Aveți grijă cei care colindați prin părțile astea pentru că dacă vă vor prinde Gnomii sa zis cu voi!”

Toți se speriară la cele spuse, dar după aceea își făcură curaj și intrară toți în Mlaștina Lipicioasă. Nu degeaba se numea așa, deoarece cum pășiră în ea, toți se lipiră cu picioarele de o mlaștină care începu să îi scufunde. Flămânzilă se impacientă și începu să țipe: – Ajutor, cineva să ne ajute! Dar Lungilă îi spune să nu mai țipe așa că altfel vor venii Gnomii după ei. După un scurt timp de gândire, Melodias vine cu o idee: – Dacă Lungilă s-ar înălța până la lianele acelea groase și ar reuși să scape, ne-ar putea trage și pe noi afară.

– Nu e o idee rea, o să fac tot ce pot și o să vă scot de aici.

Lungilă reuși să scape, așa că încearcă să îi scoată și pe ceilalți afară, dar când mai rămăsese doar Flămânzilă în mlaștină și se scufundă până la gât începu să țipe: – Scoateți-mă de aici!

Dar din nefericire, un Gnom auzi țipetele disperate ale lui Flămânzilă și, pe dată, îi cuprinse pe toți în palmă, ducându-i la casa lui. Când ajunseră, Gnomul Uriaș îi îndesă pe toți într-o cușcă care se afla deasupra unui cazan plin cu apă fierbinte, toți își dădură seama că se apropia ora prânzului și că acel Gnom voia să facă o supă din ei. Trecu o bună bucată de vreme și Melodias veni cu o idee: – Lungilă, ai putea să te lungești până la stâlpul acela, să te prinzi de el și să ne tragi departe de ceaunul ăsta când va adormi Gnomul, în timp ce Flămânzilă va mânca lacătul coliviei?

– Am să încerc.

35

Se lungi el ce se lungi dar, imediat ce ajunse la limită, se prinse de stâlp și începu să tragă. Observând asta, Flămânzilă începu să mănânce lacătul, iar după ce săriră pe o pernă aruncată pe podea, toți patru o zbughiră pe ușă, tiptil ca nu cumva să-l trezească pe Gnom.

După ce ieșiră din mlaștina lipicioasă, dădură de o pădure stufoasă care, aparent, era Pădurea Vrăjitoarelor Otrăvite. Crezând că e o pădure normală, cei patru tovarăși se aventurară în ea. Merg ei ce merg și, când ajung aproape de inima pădurii, dau de o casă din care se auzeau voci, observând, se îndreaptă spre coliba aceea și când vor să bată la ușă ies Vrăjitoarele Otrăvite. Melodias întreabă: – Cine sunteți voi?

– Hehe, băiete, noi suntem Vrăjitoarele Otrăvite și pentru că ați îndrăznit să puneți piciorul în pădurea asta vă vom lua sufletele.

– Dacă vreți să ne luați sufletele trebuie mai întâi să ne înfruntați! Și începură să se bată două zile și două nopți, și lui Melodias nu îi era așa ușor să le bată pe Vrăjitoare doar cu paloșul tatălui său pentru că ele aveau poțiuni și vrăji nemaivăzute de ochii omului.

Facură ei ce făcură și, ca prin magie, Vrăjitoarele căzură la pământ. Cei patru se mirară de ce, dintr-odată, Vrăjitoarele căzură la pământ, aparent, Dumnezeu i-a ajutat să scape din acea încurcătură, deoarece, când era mic, Melodias fu binecuvântat să fie călăuzit de Dumnezeu.

După bătălia cu Vrăjitoarele, Melodias, Flămânzilă, Setilă și Lungilă o iau la pas și peste trei luni intrară în regatul Împăratului Roșu. În sat auziră niște zvonuri cum că fiica Împăratului Roșu este cea mai frumoasă și deșteaptă fată din câte s-au văzut, așa că cei patru hotărăsc să se ducă la castel pentru ca Melodias să o curteze pe fiica Împăratului și să își încheie misiunea. Zis și făcut.

A doua zi când ajung la castel, Melodias se duce și îl întreabă pe Împărat: – Ziua bună, Măria Ta, aș putea să îți curtez fata, pentru că tare aș vrea să mă căsătoresc cu ea.

– Cine ești tu și de ce te-aș lăsa să îmi curtezi fata?

– Eu sunt fiul Împăratului Verde, mă cheamă Melodias și îmi caut o domniță care să îmi devină soție.

Când auzi cele spuse, Împăratul Roșu mai, mai că era să îl arunce în temniță pentru că el îi purta pică Împăratului Verde, dar, se gândi în sinea lui că mai bine i-ar da lui Melodias niște probe de trecut imposibile sau în care ar putea să moară și așa ar putea muri și Împăratul Verde la auzul că fiul lui nu mai trăiește. Zis și făcut, Împăratul Roșu spuse: – -Bine Melodias, dar ca să îmi iei fata de soție trebuie să te supun unor probe.

– Bineînțeles, o voi face cu mare plăcere.

Si uite așa Melodias fu păcălit de planul Împăratului.

Se apropie prima probă, Împăratul spuse: – Pentru prima probă va trebui să îmi arăți inteligența ta. Va trebui să intri în acest labirint, să găsești o cheie și apoi ușa care te va scoate afară din labirint și te va duce la următoarea probă.

Melodias stătu puțin și se gândi, apoi acceptă. Intră în labirint cu Lungilă și îl puse să se lungească și să se uite după cheie. Numaidecât, Lungilă zări cheia și ușa spre ieșire. Se lungi după cheie, o luă, iar apoi îl urcă pe Melodias în cârca lui, se lungi până la ușa de ieșire, o descuie și dădu ochi în ochi cu Împăratul Roșu, acesta spuse:

36

– Măi, măi, se pare că ai reușit să treci de prima probă, acum urmează a doua. Pentru proba a doua va trebui să mănânci toate aceste bunătăți care se află pe masă și să bei toate aceste butoaie umplute cu vin roșu într-o singură zi. Vinul și mâncarea erau otrăvite, de aceea Împăratul îl puse pe Melodias să mănânce măcar cea mai mică bucățică din bucatele pregătite.

Melodias dă să îi spună Împăratului că așa ceva este imposibil dar Flămânzilă și Setilă îi spun lui Melodias: – Hei, Melodias, nu da înapoi după ce ai ajuns așa de departe, las pe noi, o să mâncăm și o să bem tot ce ne va oferi Împăratul Roșu.

– Dar dacă mâncarea este otrăvită?

– Nu e nici o problemă, noi nu putem fi otrăviți de licorile puse în mâncare și în vin.

Se pun Flămânzilă și Setilă pe mâncat și cât ai clipi înfulecă toate bucatele și beau tot vinul de pe masă. Împăratului Roșu nu îi veni să creadă dar nu se lăsă pe gubaș pentru că la ultima probă, tovarășii lui Melodias nu îl mai puteau ajuta.

– Foarte bine, Melodias! Pentru a treia probă și ultima va trebui să înfrunți Dragonul Înflăcărat din Peștera Misterioasă, deoarece acum câteva luni ne-a terorizat orașul și ne-a furat oile.

Se duse Melodias cu paloșul, calul și scutul de la tatăl său și vei înapoi peste trei zile, victorios și bucuros din cale afară că a terminat probele și că poate să o ia pe fata Împăratului de nevastă.

Când ajunse la castel și se duse la Împăratul Roșu cu capul Dragonului Înflăcărat, nu îi veni să creadă că Melodias a înfruntat dragonul, așa că Împăratul Roșu i-o dădu de nevastă lui Melodias pe fiica lui.

Când Melodias o luă pe fată în brațe și ea e fericită că o să îi devină soț un flăcău așa curajos și frumos, Împăratului Roșu i se înduioșă inima și blestemul care fusese aruncat pe el și pe Împăratul Verde de Domnul se rupse și Împăratul Roșu și cel Verde își amintiră că sunt frați și își reuniră regatele. Melodias și cu fata Împăratului Roșu se căsătoriră și facură o nuntă așa mare și frumoasă, încât și vietățile naturii luară parte la ea. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa, și-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată.

37

NUME ȘI PRENUME ELEV: BUCĂTARU ALINA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ „COSTACHE GRIGORE ȘUȚU” JUDEȚUL: BRĂILA PROFESOR COORDONATOR: JILAVU EMILIA

ZÂNA APELOR A fost odată ca niciodată o dulceață de fată. Avea ochii de migdală, părul ca aurul, pielea ca laptele, glasul dulce ca al unei privighetori și firea blândă. Era fiica de împărat.Tatăl său era împăratul țării “Soramalul”. Prințesa avea în fiecare zi pețitori, atât de frumoasă era!

Toți se îndrăgosteau de ea, din toate țările.

Când fata aîmplinit vârsta de 16 ani, tatăl ei a hotărât să caute în lung și-n lat un anume pețitor.După ce au venit mulți la împărăție,doar unul singur mai rămăsese. Era tare chipeș și avea un cal alb ca spuma laptelui, dar cine nu ar vrea să o pețească pe cea mai frumoasă fată, pe Zâna Apelor?

Dacă văzu așa, fata trimise cei mai viteji oșteni să-l caute, dar degeaba. Cuprinsă de disperare, se hotărî să îl caute și în globul acela de cristal numit Facebook, unde chiar îl găsi și, atunci, îi trimise rapid un semn, o cerere de prietenie. Acolo, el se ascundea sub numele “Făt-Frumos.de_neînlocuit826”,iar poza pe care o găsi acolo era făcută lângă o mare întindere de ape. Ce frumos era! În câteva minute, Făt-Frumos reacționă la chemarea fetei. Imediat, Zâna Apelor îi scrisese un bilețel cu mesajul: ”Bună ziua, dragă om!Ai vrei să ne vedem la un ceai? E o ceainărie minunată în palatul meu!”, iar el îi răspunse: ”Sărut mâna, frumoasă domniță!Cu cea mai mare bucurie! Ne vedem la 18:30.Respectele mele!”.

Dar nici nu apucă să se bucure de ce urma să se întâmple mai târziu, că auzi un ciocănit în ușă.Deschizând, află de la slujnica venită, că o cheamă mumă-sa în salon.Coborâ cu oarecare teamă, iar mama ei, cum o văzu de departe, începu: -Draga mea, vino! Am o minunată veste! Mătușa Mama Focului tocmai ce a venit ca să te pețească pentru fiul său mai mic!

“Oh,nu!, iși spuse ea. Mama celor trei zmei a venit să o pețeasca!” Nu se poate așa ceva!

Voi trăi un coșmar! Trebuie să plec! Oh,voi merge la Făt-Frumos! Dar,mai întai,să îi dau un mesaj”, gândi ea. Și, imediat, fugi în camera ei și trimise mesajul. Răspunsul tânărului nu se lăsă așteptat: “te aștept,frumoasă domniță! Îți trimit acum adresa! Strada Ielelor nr.40. Ai grijă!”

Fiica de împărat și-a luat geanta și a plecat. A ieșit pe geam în liniște și a fugit neobservată. În acest timp, jos, cele două doamne o așteptau.

- Unde ți-e copila?! Nu mai vine odată?

- Nu știu…Mă duc la ea să văd…

- Nu! Merg eu cu fiul meu! Doar va fi soția lui! spuse Mama Zmeilor.

De abia s-a urcat pe scări, și, nervoasă cum era, treptele abia mai rezistau de pașii ei apăsați!

Dar când ajunse, ce să vezi! Nici urmă de Zănă!

- M-ați păcălit! Toți! Eu și mama ne vom răzbuna! urlă Zmeul mai mic.

- Nu! Vă rog! Lăsați-mi fetița în pace! spune împărăteasa.

Oricât ar fi încercat, nu i-a putut opri să pună în aplicare planul lor de răzbunare.

38

- Copile, sună-ți frații! Spune-le să intre în acțiune! îi tună, poruncitor, Mama Zmeilor.

Nici nu apucă să respire, că fură luați de ceva și purtați în văzduh. Între timp, Zâna Apelor își continua cu mare atenție drumul și ,după o lungă călătorie, ajunse la o fermă de animale.

- Ziua bună, uncheașule !

- Să trăiești, fata moșului! Ce vânt te aduce pe aici?

Era un bărbat în jur de 65 de ani. Cu barba lungă și părul cărunt, părea un om cu o viață fericită pentru un moșneag fermier.

-Cred că m-am rătăcit. Știi cumva pe unde e strada Ielelor?

- Da, fata moșului! De aici, mergi mai în față, apoi o iei la stânga, după, la dreapta, mai mergi puțin și vei da de niște case sărăcăcioase.

-Îți foarte mulțumesc, uncheașule!, și tăcu. ”Case sărăcăcioase?” se întrebă ea. Dacă nu te superi, uncheașule, mi-ai putea oferi un pahar cu apă? Simt că, în gura mea, e un mare deșert!

- Sigur, copila mea! Poftim!

-Săru’mâna!

Aceasta dădu pe gât apa dintr-o înghițitură.Dar...Simți că ceva nu era în regulă.

-Te simți bine? întrebă omul.

- Bre...Mi-ai pus ceva în apă?!

- Apa este fiul cel mic al Mamei Focului. Înghite ghinda asta repede, și vei fi mai bine!

Ghinda era aurie, cu pete argintii. Era cât o unghie, deci nu i-a fost greu să o înghită. Brusc, se simți mai bine ca oricând.

-Îți mulțumesc, uncheașule! Rămâi cu bine!

-Dumnezeu ză te binecuvânteze, fata moșului! Drum bun și ai grijă! Și fata plecă.

După puțin timp, aceasta ajunge într-un sat și, pe o uliță, dădu de o tarabă cu roșii. Erau tare zemoase și roșii ca focul! O femei bătrână le vindea.

- Săru’mâna, mătușico!

- Să trăiești, fata babei!

- Cât ceri pe kg de roșii?

-Trei parale, fata mea!

- Oh...Nu am atâția bani la mine...Îți mulțumesc, mătușică, dar nu pot cumpăra, chiar dacă îmi lasă gura apă!

-Stai, stai, fata mea! Ia câteva, din partea casei! Dar ai grijă! După ce mănânci o roșie, nu uita să înghiți imediat această ghindă! Roșiile sunt fiul mijlociu al Mamei Focului!

Ghinda era la fel ca cea dată de uncheaș, dar de aur! Zâna așa făcu, și își văzu de drum.

Mergând, mergând, dă de o pisică mică. Avea blana maronie, ochii verzi, năsucul mic și părea tare neajutorată.

-Pis, pis, hai, vino la mine! Așa! Cum te cheamă pe tine?

- Mă cheamă Penelopa, se auzi o ce mieunată.

-Nu pot să cred! Vorbești?! O să-i spun și tânărului cu care urmează să mă întâlnesc!

-Nu, nu poți face asta! Vei pierde! Acum ia ghinda aceea de pe jos și rupe-o în două, apoi ia tu o bucată și dă-mi și mie o bucată! Altfel, fiul cel mare va ieși din mine și te va fura! Și mă poți lua cu tine, pentru că îți voi aduce mult bine.

39

Zâna Apelor ascultă sfatul Penelopei.O luă în brațe și plecă. Nu a mers prea mult, că a și ajuns pe strada Ielelor. Chiar erau case sărăcăcioase! Oare Făt-Frumos a mințit-o? Imediat, fata îi trimite un mesaj băiatului: ”Bună! Am ajuns! Unde ești?”, iar într-o fracțiune de secundă, primi răspunsul ”Vezi o casă cu gardul de piatră? Intră acolo, în curte și mă vei vedea!”

Intrând în curtea urâtă și sărăcăcioasă, rămase surprinsă.”Ce minunăție!” , își spuse ea.

Casa și curtea sărăcăcioasă s-au transformat într-o curte pompoasă! Totul era regal!

- Bună ziua, frumoasă Zână!spuse Făt Frumos. Se pare că nu mințise!

-Bună ziua, Făt Frumos! Nu o să-ți vină să crezi câte mi s-a întâmplat. Și începu să-i povestească tot, chiar și despre cele trei ghinde.

-Ooo! Cred că ești epuizată! Vino, vreau să-ți prezint casa și familia mea!

După câteva zie de atunci, nunta avu loc și ținu trei zile și trei nopți.

Peste un an,cu ajutorul lui Dumnezeu, Zâna Apelor născu trei copii. Doi băieți și o fată, cu totul și cu totul de aur!

De atunci, nu se mai auzi nimic de Familia Zmeilor.

Duceau toți o viață frumoasă pe care toți și-ar dori-o! Și-așa au fost fericiți până la adânci bătrâneți!

Iar eu, încălecai pe-o șa, și vă spusei povestea așa!

40

NUME ȘI PRENUME ELEV: PECHIANU BIANCA-MARA UNITATEA ȘCOLARĂ: COLEGIUL NAȚIONAL „VASILE ALECSANDRI” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: NISTOR DANIELA ANGELICA

PISICILE ȘI CELE TREI GHICITORI A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi, nici că s-ar povesti, o fată frumoasă şi gingaşă.

Frumuseţea ei radia mai tare decât însuşi soarele. Încă de la vârsta de zece ani, păsările se opreau din cer să îi audă vocea delicată, florile se întorceau să îi vorbească, iar până şi soarele şi luna poposeau deasupra casei ei pentru a fi siguri că e protejată. Într-o dimineaţă, aceasta se trezeşte şi porneşte în pas vioi către fermecata sa grădină.

Grădina aceasta este una deosebită, mare cât un palat şi plină de mistere, nici fata nu a reuşit să le descopere pe toate. Conținea toate speciile de flori, de la trandafiri şi zambile până la floarea-de-colt. De fiecare dată când intra în grădina era vrăjită de mirosul florilor. La un moment dat se trezeşte la realitate şi, scăpând din plasa farmecelor grădinii, aude o floare plângând. Neştiind de unde provenea sunetul, s-a hotărât să întrebe alte surate dacă ştiu de unde se aude acest plânset. Se apropie de un trandafir şi îi spune: -Bună dimineaţa, draga mea! Ai auzit din întâmplare un plânset venind din direcţia pădurii?

-Bineinteles că l-am auzit, din cauza acestuia, atât eu cât şi celelalte flori nu am putut să dormim, nu ştim de la cine e, dar se află în partea întunecată a pădurii.

-Am înţeles, mă îndrept într-acolo deîndată!

-Te rog, nu te grăbi! Poftim, ia această petală ca să te protejeze de nemiloasele buruieni. Ai grijă, în acea zonă sunt tot felul de animale care abia aşteaptă o nouă victimă.

După spusele trandafirului, fata luă petala şi porni la drum. Ajunge la intrarea pădurii întunecate şi vede în orizont zeci de buruieni gata de atac, dar îşi aminteşte de petală dată de dragul ei trandafir şi deîndată se face din ce în ce mai mare şi îşi ia zborul pe aceasta, peste buruieni. În faţa ei se află o floare dar nu oricare alta, o lalea care plângea îndurerată. Îi deschide uşor petalele şi în faţa ei apare un Făt-Frumos la fel de frumos ca ea. Acesta o îmbrăţişează pe fată cu lacrimi de fericire ce i se scurgeau pe obraji.

-Iti mulţumesc din suflet, tânără frumoasă, ai reuşit să dezlegi jumătate din teribilul blestem al vrăjitoarei celei rele.

Făt-frumos o ia pe fată de mână şi în câteva secunde ajung în inima pădurii.

Nedumerită, tânăra îl întreabă: -Scuza-mă că întreb, dar ce căutăm aici? Ne aflăm în inima pădurii, cel mai periculos loc, unde ceaţa apare şi după totul dispare, unde buruienile te prind şi nu îţi mai dau drumul, unde creaturile se uită după pradă la fiecare pas, aşa mi-a spus dragul meu trandafir.

-Numai tu, tânără domniţă, eşti cea care poate rupe blestemul, aşa că te rog din tot sufletul meu să mă ajuţi.

Merseră ce mai merseră şi dădură de o ceaţă densă prin care nu mai puteai vedea nimic. Când aceasta se risipi, în faţa lor apăru o fântână cu apă cristalină, din care puteau să bea din belşug. Niciun pas nu apucară să facă şi în faţa fântânii îi opresc trei pisici.

-De apă vreţi să luaţi, Trei ghicitori să rezolvaţi.

Blestemul de nu-l dezlegaţi, 41

La multe lucruri să vă aşteptaţi.

-Pentru a rupe tot blestemul şi pentru a nu mă mai transforma în floare, trebuie să beau din apa tămăduitoare. Se spune că are puteri vindecătoare şi că poate rupe orice blestem. Dacă într-o săptămână nu reuşesc, mă transform înapoi în lalea şi după aceea nimic şi nimeni nu mă mai poate aduce înapoi, spuse Făt-frumos.

-De primul indiciu îl veţi găsi, Isteţimea vă va trebui.

Printre păsări veţi zbura Şi ele vă vor ajuta Ochii buni să îi aveţi Şi de soare să nu vă temeţi, Fiindcă ce veţi căuta Va sta chiar în mâna ta. Şi cu cele spuse, prima pisică cu blana de aur se evaporă odată cu fântâna.

Hotărâţi să pună capăt blestemului, fata şi Făt-Frumos pornesc în căutarea obiectului din ghicitoare, când în faţa lor apare un stol de vrăbiuţe ce se înfruptau din nişte seminţe oferite de trecători. Fata se opreşte şi observă că una dintre vrăbii era împinsă şi nu era lăsată să mănânce alături de celelate. Simţindu-se rău pentru aceasta i-a oferit ultima bucăţită de fursec din propriile reserve de mâncare şi a lăsat-o să mănânce. Aceasta îi mulţumeşte şi îi spune că a dat dovadă de bunătate şi în câteva secunde vrabia se făcu mare, mare cât un om şi îi zise: -Hopa sus! Te pot duce oriunde vrei!

Auzind aceste cuvinte, cei doi se urcă pe spatele păsării şi pe drum îi istorisesc despre ghicitoare. Fata a rămas orbită de frumuseţea peisajului înconjurător, putea simţi norii cei pufoşi care îi mângâiau obrajii gingaşi, vântul îi aducea o briză răcoritoare, iar razele soarelui îi încălzeau inima. Frumoasei fete îi venise o idee. Folosindu-şi isteţimea şi-a dat seama că trebuiau să se aproprie cât mai mult de mândrul soare, fiindcă nu trebuia să le fie teamă de soare, iar călăuza lor era nimeni alta decât vrăbiuţa. Astfel, rezolvând ghicitoarea, fata îi spuse: -Ai putea să ne aduci cât mai apropae de soare?

-Nicidecum! Ai vrea să îmi ard penele şi să picăm din cer?

-Ai încredere în mine! Soarele nu ne este duşman, am nevoie doar să mă apropi puţin.

Zis şi făcut, vrabia se apropia din ce în ce mai mult de soarele ce radia cu razele puternice de căldură. Ajung în dreptul soarelui şi simţeau că se topesc, dar acesta le vorbeşte şi le transmite: -Pentru curajul vostru de a vă apropia de mine, vă voi da o recompensă, sunteţi primii oameni care nu se tem de mine şi au îndrăznit să ajungă aşa de aproape. Dragă fată, întinde mâna!

Fata întinse mâna şi uşor o scânteie din coama soarelui a coborât lin în mâna delicată a acesteia. După ce îşi iau la revedere, vrabia îi duce pe cei doi înapoi în pădurea întunecată.

Acolo îşi ia rămas bun şi vrabia îşi continuă zborul. În faţa fetei apar din nou cele trei pisici. Pisica cu blana aurie vede că au reuşit să dezlege ghicitoarea, aşa că îi felicită şi se evaporă, rămânând doar două feline. A doua le spune: -De al doilea indiciu îl veţi căuta Sus de tot vă veţi căţăra

42

Ajutor nu veţi primi Căci singuri veţi reuşi Doar noaptea vă veţi descurca Căci doar atunci se va arăta Şi cu cele spuse, a doua pisică cu blana de argint se evaporă odată cu fântâna. Aşa că, încă o dată au pornit la drum. Merseră ce merseră şi ajung în faţa celui mai înalt munte. Partea uşoară a fost să îl găsească, provocarea adevărată abia începea. Şi aşa, au început să se caţăre până au ajuns la un punct unde nici unul nu mai putea. Mai aveau puţin şi ar fi ajuns, însă lui Făt-Frumos i s-a prins piciorul într-o stâncă. Când fata a văzut asta, imediat l-a luat de mână şi cu forţă l-a aruncat, astfel aterizând pe vârful muntelui. Făt-Frumos îi mulţumeşte că i-a salvat viaţa şi după se aşează pe zăpada cea rece, aşteaptă venirea nopţii. Cu apariţia lunii, lumina ei se reflectă pe munte şi deodată apare o floare mai frumoasă decât toate celelalte. Luna uimită să vadă fiinţe umane păşind pe zăpada celui mai înalt munte, aşa de aproape de ea spune: -Vă felicit, dragii mei, mai ales tu, fată curajoasă, ai reuşit să îl salvezi pe prietenul tău şi nu ai cedat la greu. O răsplată din partea mea este această floare: Regina Nopţii. Vă urez succes în continuarea aventurilor voastre! Şi printr-o mângâiere rece, dar plăcută, luna îi duce înapoi în inima pădurii întunecate. În faţa lor li se arăta cele două pisici alături de fântână, iar a doua felină văzându-şi înfrângerea se evaporă, rămânând a treia pisică cu blană de bronz: -Proba asta-i cea mai grea, Fiindcă voi vă veţi lupta Cu cea mai rea vrăjitoare. Şi de nu veţi câştiga, În flori vă veţi transforma.

După spusele pisicii, se evaporă şi aceasta odată cu fântâna. Nici nu au avut timp să reacționeze şi vrăjitoarea cea rea îşi făcuse marea intrare.

-Să nu credeţi că veţi scăpa aşa de uşor! Voi avea eu grijă ca Făt-Frumos să se transforme înapoi în floare și tu îl vei însoţi! Şi cu o mişcare din toiag, vrăjitoarea îl lovise pe Făt-Frumos care începea uşor uşor să se reîntoarcă la formă de lalea.

Fata, fără să se gândească, scoase din buzunar scânteia din coama mândrului soare şi floarea Regina Nopţii oferită de lună şi în faţa lor spiritele soarelui şi lunii au apărut ca printrun miracol.

-Nu te vom lăsa să le faci rău, vrăjitoare rea ce eşti! spuse spiritul soarelui.

-Fata aceasta împreună cu Făt-Frumos au dat dovadă de bunătate şi curaj, sunt cei mai buni la inimă oameni pe care i-am întâlnit vreodată! Drept pedeapsă, tu vei fi închisă pe veci în temniţa norilor unde nimeni nu te va mai putea elibera! spuse luna.

Fata le mulţumeşte celor doi pentru ajutorul acordat. Aceştia dispărură odată cu ceaţa. Şi aşa fata cea frumoasă a reuşit să dezlege blestemul pus de vrăjitoare şi s-a căsătorit cu FătFrumos, trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi. Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa.

43

NUME ȘI PRENUME ELEV: RACU OCTAVIAN CONSTANTIN UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.12 BOTOȘANI JUDEȚUL: BOTOȘANI PROFESOR COORDONATOR: ATODIRESE ANA-MARIA

PRINȚUL CRIN ȘI FLOAREA SOARELUI A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un împărat pe nume Răchită Înflorită și care avea un fecior mândru ca fagul și frumos ca smaraldul și care avea o grădină împărătească, cum numai în rai poți vedea, plină de flori alese, care mai de care parfumate deți luau gândurile mirosindu-le.

Dar împăratul nostru era tare necăjit că numai feciorul lui care, era la vârsta însurătorii, nu-și găsea aleasă nicicum. Nimic nu-i plăcea sau mulțumea, nicio fată pe care tatăl său i-o aducea cu gândul ca măcar una să-i cadă cu tronc nu-l mișca niciun pic.

Până într-o zi când prințul , plimbându-se prin grădină, îi căzu privirea peste o floare atât de frumoasă, că pe loc a înlemnit și nu se mai sătura să o privească. Nici floarea noastră nu stătea degeaba. Cum se mișca feciorul de împărat și floarea noastră de un galben sclipitor își îndrepta fața către el.

Așa o zi, apoi două și în a treia zi, floarea galbenă, soră cu soarele, prinse curaj și îi vorbi feciorului: - June frumos, cu părul ca abanosul și falnic ca fagul, văd de câteva zile că mă privești fără să-ți dezlipești ochii de la mine. Ai vrea să-mi spui ce ai pe suflet?

Prințul, nedumerit, dar mai apoi curios, se îndreptă spre floare și zise: - Ești atât de frumoasă, cum numai soarele îți are asemănare. De trei zile vin și te privesc și nu mă mai satur de frumusețea petalelor tale. Tatăl meu, împăratul Răchită Înflorită, este foarte necăjit că nu mă însor, dar eu nu-mi pot lua ochii de la tine.

Atunci floarea noastră, lăsă pălăria în jos și un strop de rouă ca o lacrimă căzu pe piciorul feciorului și se transformă într-un diamant. Prințul, ridică diamantul și îl puse în sân și plecă spre palat.

Toată noaptea, prințul nostru se perpeli și simțea cum diamantul îi ardea sufletul, și din ce în ce mai mult voia să o vadă și să-i vorbească frumoasei flori.

Dimineața, pe când soarele abia scăpăra, feciorul o luă la pas prin grădina palatului, căutând cu ochii frumoasa lui floare însă găsi o floare veștedă, care trăgea să moară și a cărei frumusețe pălise peste noapte.

Mâhnit, feciorul de împărat ridică pălăria frumoasei flori cu palmele și o întrebă: - Ce ai pățit? Cine ți-a făcut rău frumoasa mea floare, soră cu soarele? De ce te-ai ofilit?

- Frumosul meu prinț, cu părul ca abanosul, Zâna Apelor m-a pedepsit și nu mai vrea să-mi dea apă pentru că te vrea doar pentru ea și astfel m-a lăsat să mă ofilesc ca să scape de mine.

Prințul Crin, căci așa se numea feciorul nostru, se întristă tare și întrebă pe Floarea Soarelui, cum ar putea să o ajute. Și floarea îi spuse: - Ca să-mi pot recăpăta frumusețea, trebuie să te duci la Zâna Apelor și să arunci în fântâna pe care o păzește diamantul ce îl ții în sân. Doar așa, apa își va urma calea către mine și voi putea fi la fel de frumoasă ca mai înainte. Dar să iei seamă că acolo, fântâna este păzită

44

de doi harapi urâți și pe care îi poți învinge doar la răsăritul soarelui și cu paloșul pe care ți-l voi dărui eu.

Zis și făcut. Prințul Crin luă paloșul de la Floarea Soarelui, se asigură că are diamantul, încălecă pe calul său cel mai puternic și plecă la drum, căci avea de mers vreme de trei zile și trei nopți. Și cum mergea prințul Crin către Zâna Apelor, mintea lui fugea mereu la Floarea Soarelui, la frumusețea ei și gândul că nu avea apă îl ținea treaz toată noaptea, ca să nu adoarmă și să i se întâmple vreo nenorocire.

După trei zile și trei nopți petrecute pe drum, Prințul Crin, ajunse la Zâna Apelor însă era prea devreme și soarele încă nu se ițea. Văzu fântâna păzită de cei doi harapi urâți, mari și puternici și care scăpărau flăcări pe gură.

Prințul se ascunse într-un tufiș și stătu liniștit acolo până când zări prima licărire de soare. Apoi, își luă avânt pe calul său și, cu paloșul în mână, începu să împartă lovituri, când într-un harap când în celălalt harap, până ce soarele se ridică pe cer în toată splendoarea lui și dintr-o dată, harapii slăbiți de atâtea lovituri, fu arși de razele de soare și dispăruseră de lângă fântână. Cu un salt, Prințul Crin ajunse la fântână, unde trebuia să arunce diamantul. Dar ia diamantul de unde nu-i. În lupta lui cu harapii, diamantul a sărit din sânul prințului. Zâna Apelor îl găsi și îl ținea strâns în mână, bucuroasă, că nimic nu-l mai putea întoarce pe prinț la frumoasa lui floare.

Văzând acestea, Prințul Crin, se gândi el ce se gândi și deodată, se îndreptă spre Zână și îi spuse: - Ești atât de frumoasă, Zâna Apelor, cum numai apa cristalină de izvor poate fi și tare mă tem că mi-ai furat inima cu frumusețea ta!

Nici una, nici două, prințul îngenunche în fața Zânei și întinse mâna ca să o ceară de soție. Zâna Apelor, buimăcită de cuvintele Prințului Crin, uită pentru ce venise de fapt acesta și îi întinde la rândul ei mâna ca să-i accepte cererea, însă atunci, dădu drumul diamantului și cu o aruncătură, prințul azvârli piatra prețioasă drept în mijlocul fântânii iar Zâna Apelor crăpă pe loc.

Apa din fântână începu să curgă prin toate crăpăturile pământului, ajungând și la frumoasa lui floare, soră cu soarele și care își recăpătă frumusețea de odinioară.

După alte trei zile și trei nopți pe drum, Prințul Crin, ajunse acasă în grădina lui de la palat și ce să-i vadă ochii! În loc de Floarea Soarelui, în fața lui stătea o mândrețe de fată, cu părul bălai ca razele de soare și cu trupul mlădios ca spicele de grâu.

Bucuroși amândoi, peste măsură, se îmbrățișară și așa rămaseră până în zilele noastre. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea!

45

NUME ȘI PRENUME ELEV: ZAHARIA DARIA DUMITRIȚA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA "LEON DĂNAILĂ" DARABANI JUDEȚUL: BOTOȘANI PROFESOR COORDONATOR: CĂRUCERIU LIDIA

COPACUL CU MERE NEMURITOARE Odată ca niciodată, Soarele și Luna trăiau împreună. Rareori se făcea noapte, încât locuitorii se mirau câteodată de o asemenea întâmplare. Dar și când era numai zi, oamenii munceau, jucau și erau fericiți.

Unii aveau și superstiții despre aceste două mărețe lumini. Câțiva spuneau că ele sunt un zeu și o zeiță și că toată lumea ar trebui să se închine lor; alții spuneau că sunt niște mari îngeri păzitori. Dar, adevărul este că aceste două mari lămpi-una argintie, una roșie-erau simbolul fericirii. Și nimeni nu avea ceva de negat la asta.

Pe un deal, într-o grădiniță, chiar lângă Lună și Soare, se afla un trandafir, atât de frumos, că însuși zeița frumuseții voia sa-l ia, ca să-și prindă în păr petalele lui.

El nu a fost niciodată observat de cele două felinare, însă, tot se simțea prieten cu ele de-o viață. Într-o zi, câțiva copii se jucau pe iarba verde ca smaraldul. Dintr-odată, un băiețel spune: - Când voi fi mare, o să fiu puternic și măreț precum Soarele!

Intră în vorbă și o fetiță: - Iar eu, când o să fiu mare, voi fi frumoasă și grațioasă ca și Luna!

Cei doi măreți cerești se puseră pe gânduri. Luna a fost atât de derutată de spusele acelor copii, încât a vrut să fie singură, așa că se făcu noapte, fenomen după cum am mai spus, foarte rar.

Aceasta se întreba, încontinuu, același lucru: „Cum e posibil? Eu și Soarele suntem la fel, nu există diferențe mari între noi. Cum să fie unul puternic și măreț, iar unul frumos și grațios, cum?”

Imediat se făcu zi. Luna era agitată. Și Soarele era, dar nu chiar atât de tare. Atunci, acesta fu întrebat de către partenera lui: - Tu ai auzit ce au spus acei copii? Cum se poate una ca asta? Nu eram noi la fel?

- Da, ai dreptate, spuse Soarele foarte calm.

- Doar atât ai de spus? Chiar nu îți este teamă de ce s-ar putea întâmpla?

- Sunt doar niște copii, încă nu sunt conștienți de ceea ce spun, dar...dacă aș fi sincer, chiar există câteva diferențe între noi...

- Chiar așa? spuse Luna. Și care ar fi acestea?

- Păi, cred ca ambii putem recunoaște că eu nu sunt așa de grațios precum tine, iar tu nu ești atât de puternică la fel ca și mine, de exemplu..

Din acel moment, a apărut între cei doi o ceartă atât de mare, încât întreg-pământul a fost cutremurat trei zile și trei nopți. În cele din urmă, Soarele și Luna au vrut să fie pe cont propriu.

Nimic nu mai era la locul lui. Zilele erau mai puține și mai scurte, pe când nopțile erau tot mai multe și mai lungi. Când unul nu era atent, celălalt îi lua locul. Între cei doi a apărut o ură de nemaivăzut, iar, totodată cu aceștia și oamenii erau mai triști, căci simbolul fericirii dispăruse.

46

Trandafirul cel roșu și cu o mireasmă îmbătătoare vedea totul și auzea totul. De tristețe, acesta a început să plângă. Lacrimile lui au format sub pământ un râu, care a dat naștere unui copac cu mere roșii ca rubinul, ce nu se terminau niciodată. De fiecare dată când luai un măr, cât ai clipi din ochi, creștea altul, la fel de frumos ca și precedentul. Astfel, a fost denumit „Copacul cu mere nemuritoare".

Acest copac se afla pe pământurile Împăratului-cu-barbă-din-sticlă, un împărat foarte sufletist. Acesta, cu adevărat, nu avea barbă din sticlă, însă, se spune că atunci când era mic, a fost vrăjit, încât părul i-a devenit strălucitor, ca aproape te orbea dacă te uitai la el. Cu timpul, părul i-a revenit la normal, însă el îmbătrânea, și așa începuse ca barbă să-i strălucească, încât părea că numai nu e transparentă. Așa i s-a dat și denumirea.

Acest împărat avea și un fiu, chipeș, curajos, inteligent și voios. Era un Făt-frumos.

Tânărul voia să o ia de nevastă pe fata împăratului din vecinătate, dar care era în stare să ceară și imposibilul, pentru ca fata lui sa se mărite.

Dar, când a auzit Făt-Frumos că împărăția vecină vrea să găsească sursa frumosului copac-cu-mere-nemuritoare, mintea i s-a luminat, și merse imediat la tatăl frumoasei fete.

Palatul Împăratului-cu-zestre-din-aur (căci așa se numea tatăl fetei) era de nemaivăzut: cum intrai în curtea acestuia, pe de-o parte și pe alta erai înconjurat de bujori, ușa principală era din argint, iar mânerul era decorat cu diamante. Cum puneai piciorul înăuntru, întâlneai zeci de lucruri scumpe, perdele din mătase, iar, dacă mergeai drept înainte, pe un covor de un roșu aprins, te întâlneai cu marele împărat, stând pe tronul lui făcut din aur și pietre de valoare.

- Bună ziua, maiestate! Spuse Făt-Frumos.

- Bună ziua, băiete! Ce te aduce din nou pe aici? zise Împăratul-cu-zestre-din-aur.

- Măria Ta, am auzit că sunteți disperat să găsiți sursa copacului magic de pe pământurile tatălui meu. Ei, bine, sunt dispus să o caut chiar eu, și poate că așa, vor exista mai mulți copaci astfel, ce pot crește chiar și pe pământurile dumitale! Împăratul făcu ochii cât cepele, și întrebă: -Tu chiar ești dispus să faci așa ceva? Băiete, ce recompensată ai vrea dacă duci această sarcină până la sfârșit?

- Maiestate, dacă voi reuși să îndeplinesc această misiune până la capăt, o vreau pe fata dumitale, ca s-o iau de soție. Dintre toate fetele pe care le-am întâlnit, doar ea m-a cucerit.

- Ești tânăr, și vrei să faci ceva foarte greu...Bine, băiete! Dacă reușești să vezi de unde vine sursa copacului magic de pe pământurile tatălui tău și îmi aduci și o mostră din aceasta, ți-o dau pe fiica mea de nevastă.

Chiar în seara aceea, Făt-Frumos plecă la drum. O fată care se îndrăgostise de el cu ceva timp in urmă a încercat să îl oprească, însă acesta a fost de neoprit. Și cum ieși tânărul pe porțile regatului, în acea fată se declanșă o ură, care o îndemna să îi facă rău lui Făt-Frumos.

Chipeșul băiat cutreieră tot pământul pentru a găsi lucrul ce a declanșat creșterea Copacului-cu-mere-nemuritoare. Examină fiecare crăpătură, fiecare frunză în parte. Însă, la un moment dat, acesta nici nu se mai putea ține pe picioare de oboseală, așa că a făcut popas sub un stejar și a adormit. Între timp, fata ce era îndrăgostită de el, dar care voia să îi facă rău-căci, știți si voi cum e, invidia greu o stăpânești-se transformă într-o flacără imensă de foc, cu scopul de a se extinde, și de a-l pârjoli pe Făt-Frumos. Însă, acesta imediat simți mirosul de fum și cu ajutorul apei din lacul din apropiere, stinse focul. Acesta o lună din loc, ca să câștige timp in găsirea sursei care a cauzat creșterea copacului magic.

47

Tânăra brunetă, care tot voia să se răzbune pe băiat, se transformă, de data aceasta într-o inundație. „Dacă nu a mers cu foc, atunci cu apă" gândi ea. Din fericire, chiar când începu să apară stropii de apă, Făt-Frumos se adăposti într-o căsuță părăsită. Era frig în ea, dar măcar nu se aflau crăpături în pereți, în acoperiș, iar geamurile nu erau sparte. „Presupun că este părăsită recent..”, se gândi tânărul.

Răufăcătoarea murea de nervi. „Cum, Doamne, se nimerește să găsească de fiecare dată câte o soluție pentru toate?”, gândea ea. Atunci, îi veni o idee, și următoarea: să se ducă la împărăția Zmeului și să îl roage să îl ucidă pe chipeșul băiat. Într-o clipită, aceasta era la porțile împărăției monstrului.

- Ce dorești, tânără? întrebă Zmeul, cu un ton, destul de răutăcios - Îți dau trei cai cu aripi, trei pungi de galbeni, și încă o împărăție, dacă îl omori pe Făt-Frumos.

- Acel Făt-Frumos? Cel ce a cutreierat tot pământul pentru a găsi sursa copacului-cumere-nemuritoare?

- Da, acel Făt-Frumos..

-S-a făcut! Până la apus porunca ta va fi îndeplinită.

Tânărul tot căuta, și căuta, dar în zadar. Nu știa ce lucru a putut declanșa creșterea pomului magic. Când, deodată, aude un sunet, ca și cum întreg-pământul era despărțit în mii de bucăți. Dar, de fapt, erau pașii Zmeului.

După ce au ajuns față în față, Zmeul spuse: - De când am auzit de tine, am așteptat acest moment..

- Chiar ești atât de sigur? spuse tânărul. Și, începuse o luptă între cei doi, care a durat nici mai mult, nici mai puțin de unsprezece zile. Într-un final, fiul Împăratului-cu-barbă-din-sticlă a învins. A ucis Zmeul.

Dar, deodată, ceva i-a atras atenția. Era un râu. Sau, cel puțin, o parte din el, căci se vedea că apa acestuia pătrundea sub pământ. Chiar lângă râu, se afla un măr. Încă nu avea roade, însă florile lui erau ca niște fluturi atârnați de crengi. În reflexia apei, una dintre acele floricele strălucea. Făt-Frumos s-a îndreptat spre ea sa o observe mai bine, însă a căzut. Dar, într-o clipită, în locul acelei mici floricele crescu alta. „Nu pot să cred, asta e imposibil!”, își spuse băiatul. În câteva momente, își dădu seama că acea apă era sursa copacului-cu-merenemuritoare. Își luă sticluța pe care a pregătit-o special pentru a lua o mostră din ceea ce a declanșat creșterea copacului de pe pământurile tatălui său, și o umplu cu apa din mica parte a râului.

Mai încolo, observă un sat și porni spre el. Când ajunse, a văzut că toți oamenii erau triști. In câteva secunde, ochise trandafirul ce formă râul fermecat și se duse spre el.

-Cred că tu ești cauza pentru care copacul de pe pământurile tatălui meu este cunoscut în toată lumea, zise chipeșul băiat.

-Are vreo importanță? Oricum, Soarele și Luna nu mai sunt împreună și nu mai exista vreun motiv de fericire, spuse trandafirul.

-Aha! Și așa, Făt-Frumos se duse cât mai aproape de cele două mărețe lumini, și le spuse: -Nu trebuie să vă dușmăniți, sunteți la fel. Dacă nu fizic, atunci sufletește.

- Chiar crezi asta? spuse Luna.

-Normal, zise tânărul.

Ieși și Soarele la iveală.

-Lună, îmi pare rău. Chiar nu am vrut să te supăr. Mă ierți?

48

-Bineînțeles! zise, fericită, argintia lampă. Și din acel moment, Soarele și Luna se reunise. Și tot din acel moment, toți cei triști au redevenit fericiți și voioși. Până și Trandafirul.

Făt-Frumos își luă rămas-bun și plecă înapoi spre casă. Când ajunse, toți locuitorii împărăției au început să țipe de bucurie. Însă, bruneta care a încercat să îl ucidă pe prinț murea de nervi. Fără să își dea seama, a mărturisit tot ce făcuse împotriva lui și uite așa, a fost închisă în temniță.

Tânărul plecă la palatul Împăratului-cu-zestre-din-aur și vărsă apa magică din sticlă pe pământ. Toate ținuturile și toate împărățiile se umplură de copaci-cu-mere-nemuritoare.

Când văzu o asemenea grozăvie, împăratul i-o dădu pe fata sa lui Făt-Frumos, iar cei doi tineri au făcut o nuntă de șapte zile și șapte nopți, și au invitat oamenii care mai de care. Și uite-așa, au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

49

NUME ȘI PRENUME ELEV: PETCU MARIA RUXANDRA UNITATEA ȘCOLARĂ: COLEGIUL NAȚIONAL „VASILE ALECSANDRI” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: NISTOR DANIELA ANGELICA

ÎMPĂRATUL-CE-NU-PUTEA-VORBI ȘI VRĂJITORUL DE STUF A fost odată ca-n povești, când apariția curcubeului era singurul motiv de bucurie al locuitorilor, un împărat ce stăpânea zece ținuturi și zece mări. Acesta a fost binecuvântat cu trei fiice, una mai frumoasă decât alta, cu piele ca argintul și ochi surâzători. Aprig la gândire și neiertător, împăratul pedepsea năpraznic pe oricine-i încălca porunca.

Așa s-a întâmplat și în cazul familiei Vrăjitorului de Stuf, acesta rămânând fără copii și fără nevastă, singur, doar cu incantațiile sale nemaiîntâlnite, deoarece au stârnit mânia craiului. Condus de supărarea sa profundă, Vrăjitorul de Stuf i-a pus gând rău împăratului, blestemându-l pe el și pe familia sa. Împăratului i-a luat graiul, pentru a nu mai putea pedepsi oameni nevinovați, iar pe fiicele sale, le-a prefăcut în flori de stuf, pentru a fi sigur că nimeni nu le va găsi nici chiar după sfârșitul lui.

Trecură mulți ani, și împăratul devenise Împaratul-ce-nu-putea-vorbi. Se cufunda în tăcere și în lacrimi în palatul său, acum bântuit de glăscioarele cristaline ale fetelor sale.

Nemaiputând vorbi, acesta își exprima amarul prin desenarea de tablouri ce aveau ca personaj principal un fecior, demn, credea acesta, de salvarea fiicelor și a graiului său. Amesteca de la cenușă până la scoarță de copac, sperând că într-o bună zi, unul dintre tablourile sale va prinde viață. Într-o seară, când greierii cântau balade pentru a-i alina dorul Împăratului-ce-nu-puteavorbi, cerneala de pe o pânză s-a închegat, făcându-și apariția Făt-Frumos, cu părul ca aurul și obraji rozalii. Atunci, pentru prima dată după multă vreme, împăratului i se luminară chipul și ochii și își dădu seama că anii petrecuți pictând nu au fost în zadar. O noapte întreagă depănară amintiri Făt-Frumos și Împăratul-ce-nu-putea-vorbi. Și se făcu că feciorul îi înțelegea desenele craiului, căci doar din ele devenise el realitate. Și desenând și iar desenând, cei doi ajunseseră la o înțelegere: Făt-Frumos să le elibereze pe fete din blestemul Vrăjitorului de Stuf, iar împăratul îi va da de nevastă una dintre fete, împreună cu împărăția sa. A doua zi, flăcăul urma să plece înspre Sfânta Duminică, o bună prietenă de-a împăratului, pentru a-i spune unde se află cele trei fete. Dar, drept răsplată, feciorul, după spusele craiului, trebuia să-i dea acesteia, în schimb, un lucru la care doar un gânditor profund s-ar fi gândit.

Merse Făt-Frumos zile lungi, încât și astrele deveniseră obosite de la atâta călătorit, până îi încolțise în minte să îi ceară Soarelui o scânteie din strălucirea sa pentru a i-o dărui Sfântei Duminici. Blând și cald ca întotdeauna, acesta îi oferise flăcăului ce avea nevoie, dar cu condiția de a-l primi în împărăția sa atunci când va rupe blestemul. Îndată ce căpătase darul, o căscioară apăruse în fața lui Făt-Frumos ca desprinsă din povești. Cu geamuri de-un albastru precum cristalul și uși din lemn, feciorul bănui că urma cât de curând sa dea cu ochii de Sfanta Duminică.

- Ziuă bună, tinere! Te aștept de veacuri să treci pe la mine!

Ziuă bună, Sfântă Dumincă! Am strabătut mări și țări până să ajung la dumneata, și în sfârșit, iată-mă aici!

- Într-adevăr, iată-te aici! Deci, de ce ai nevoie, feciorelule?

50

Vin din est, de la Împăratul-cel-ce-nu-poate-vorbi. Fiicele sale au fost preschimbate în flori de stuf, iar după desenele sale, eu sunt cel care poate rupe blestemul.

Așa e, așa e. În primul rând, doresc darul meu. Sper că nu ai uitat de el! De fapt, ce zic eu, doar de aceea ți-am apărut în cale: pentru că ai găsit ceea ce am eu nevoie.

- Da, aici este!

Da, bună-minte ai. Scântei din Soare... Ei bine, Făt-Frumos, iată darurile mele pentru tine...

Atunci, Sfânta Duminică făcu un gest simplu din mână și apărură cele mai neobișnuite lucruri: Acesta, dragul meu, este armăsarul cu douăsprezece aripi care te va veghea pe tot parcursul călătoriei tale. Sunt sigură că veți forma o echipă cum nu s-a mai văzut până acum. Nu-ți pot spune unde se află fiicele, pentru că tu trebuie să-ți dai seama unde sunt pitite... ghidează-te după inima ta. Așa.. aici aveți apă vie și apă moartă, deoarece creaturile pe care le veți întâlni sunt prinse între viață și moarte, și această licoare e singura care le va nimici puterile. Mai aveți praf de Lună Plină, deoarece monștrii nu au în inimă pic de bucurie, iar ultimul dar este un manuscris... de care sunt sigură c-o să-ți dai seama ce să faci cu el. Și cu darurile Sfintei Duminici, Făt-Frumos, puțin nedumerit, plecă la drum împreună cu armăsarul său, mulțumindu-i de sfaturile oferite și bunătatea sa. Și așa a călătorit Făt-Frumos zile și nopți, ajutat de armăsarul cu douăsprezece aripi, care îi cânta în fiecare seară feciorului. Și uite-așa, cei doi au ajuns într-o zi la o mlaștină de la capătul Pământului. Fire de stuf se împleteau formând văluri imense, mătăsoase. Ghidat de inima sa, Făt-Frumos știuse unde a ajuns și știa că greul tocmai acum începea.

Mlaștina era un loc întunecat și neprimitor, plin de făpturi mici și mari. Cântece cristaline umpleau întunericul și inundau urechile calului și ale lui Făt-Frumos. Mergeau încet, fiind atenți la detalii. Cele trei fiice erau pe aproape, și ceva îl chema pe fecior mai aproape de adevăr.

Merseră ce merseră și ajunseră la o răscruce de drumuri. Același necunoscut apăsător și niciun gram de lumină, doar strălucirea celor douăsprezece aripi ale armăsarului. Se gândiră ceasuri în șir pe ce cale să o ia, până ce Făt-Frumos zări în depărtare o floare de stuf. Galbenă și mătăsoasă, cu strălucire infimă. Feciorul dădu să o rupă, dar imediat doi ochi ca safirul apăruseră din întuneric. Un zmeu mare, și un miros îngrozitor se apropiau de flăcău, tresărindu-i oasele.

Ia uite cine e aici... spuse zmeul tunător. Un plângăcios de feciorel, al patruzecelea la număr, să salveze o prințesă, eu să știi că nu mă supăr. Dar o s-ajungi la vrăjitorul meu, iar tu cu viața vei plăti, pentru că ai încercat, cu apă vie să mă stropești, dar tu nu mă păcălești! Și chiar când dădu Făt-Frumos să-l stropească, zmeul atunci scoase un sunet asurzitor și sparse sticla, apa risipindu-se printre pietre. Atunci, Făt-Frumos, văzând că singura lui șansă se stinse, începuse a vorbi în rime.

Dacă ai fi avut minte, te-ai fi gândit mai bine, că eu nu sunt ca tine. Am puteri și vieți o mie, iar intuiția mă face să cred, că tu nu ești o făptură, ci doar o culoare din a vrajitorului pictură.

Dintr-o dată, stralucirea și frica dispăruseră și plăsmuirea Vrăjitorului de Stuf era acum doar o amintire. Făt-Frumos eliberă floarea, și din ea ieși o prințesă, cu părul ca de argint și ochii ca Marea din Est. Dar pe cât de frumoasă era, pe atât de cicălitoare era.

51

Buclele fetei se mișcau precum niște șerpi, vorbind într-una despre durerea pe care a simțit-o cât timp a stat închisă în floare. Dar Făt-Frumos, așa bun cum era, nu-i spunea nimic. Își imagina doar cum a fost să stai veacuri închis în corpul de stuf, pe lângă cele mai fioroase creaturi.

La un moment dat ajunseră într-o înfundătură. Acum, tot ce puteai face era să te întorci de unde ai venit. Dar feciorul știa că în spatele pietrei imense, exista a doua fiică de împărat.

- Făt-Frumos, ascultă ce-ți zic, spuse fata. Surioara mea e aici pe aproape. O simt...

Cu spusele acestea, din prințesă apăruse o scânteie, iar Făt-Frumos abia atunci a observat ca aceasta purta o floare de stuf în păr. Dar când dădu să o ia, feciorul simți un tresărit și, întorcând capul, văzu că în fața ochilor se intindea un zmeu mai mare ca primul.

F-f-f-fecioraș fecioraș... Nu mă p-p-păcălești așa ușor. Sunt un z-z-zmeu, iar tu un om, care eș-ști cam cât un pom. Și tu c-c-c-crezi că mi-s străine, ale tale licori de sub a-a-ale tale pel-l-lerine?

Imediat zmeul îi înșfăcă lui Făt-Frumos Praful de Lună Plină și îl aruncă în întuneric.

Acum, feciorului îi dispăruse orice speranță. Trebuia să se gândească la o posibilitate.

Ce-ar fi dacă i-ai povesti zmeului cât de rău a fost să stai închisă în floare de stuf? îi șopti feciorul fiicei de împărat. Și a început prințesa noastră a povesti tot ce a trăit timp de sute de decenii, într-un sfârșit, adormindu-l pe zmeul cel mare. Atunci, Făt-Frumos s-a întrebat dacă armăsarul cu douăsprezece aripi putea face lucruri mai uimitoare decât a zbura. Și s-a dovedit a avea dreptate: calul a scos un nechezat, distrugând zmeul și înfundătura, astfel putând să o elibereze pe fiica mijlocie.

O fată frumoasă, cu părul de culoarea morcovului. Dar dacă prima prințesă se plângea, a doua se lăuda, spunând cât de bine a fost să fie captivă în mlaștina plină de stuf. Și așa, au început din nou a cutreiera mlaștina, printre smocuri de stuf în căutarea celei de-a treia fiice. Făt-Frumos, cu cele doua prințese cicălitoare și armăsarul cu douăsprezece aripi.

La un moment dat, o voce de zână a început să răsune peste mlaștină. Fata mare și cea mijlocie au rămas împietrite, rostind împreună: „Ea este!”. Tocmai o găsiseră pe cea de-a treia fiică de împărat, legată de uriașele fire de stuf. Toți trei s-au repezit la aceasta, eliberândo din plasa creată de vrăjitor. Feciorul era fermecat de frumusețea fetei. Avea pielea ca de argint, iar ochii de culoarea aurului. Însă, ceva nu era bine... tocmai cea mai frumoasă dintre fete și singura care i-a atras atenția lui Făt-Frumos să nu fie păzită de un zmeu? Exact când acest gând îi încolțise flăcăului în minte, din spatele lor a apărut o... faptură? Nu, nu era o făptură... . Era chiar Vrăjitorul de Stuf. Nu arăta deloc cum vă așteptați. Când vă gândiți la cineva atotputernic poate vă vine în minte o înfățisare înfiorătoare, așa-i? Ei bine, el era aparte. Avea urechi de elf și ochi bulbucați. Veșmintele erau făurite din floare de stuf, iar nasul era coroiat.

Din partea Împăratului-cel-ce-nu-poate-vorbi, Făt-Frumos? Credeam că nu mai ajungi... . Doar nu credeai că vei ieși din împărăția mea pur și simplu, nu-i așa? rosti Vrăjitorul de Stuf, râzând. Of, eroi fără minte! Dacă flutur o dată mâna, dispăreți de pe Pământ, iar bietul împărat... va jeli în continuare lângă șemineu.

Chiar atunci, Făt-Frumos își aduse aminte de manuscrisul dăruit de Sfânta Duminică.

Ce putea face el cu o carte de basme în fața unui vrăjitor în stare de orice? Dacă un zmeu

52

putea fi nimicit cu Praf de Lună Plină, pentru că aceștia nu au pic de bucurie în ei, poate și Vrajitoul de Stuf era la fel.

Vrăjitorule de Stuf, îndrăzni să spună Făt-Frumos, da’ isteț mai ești! Să prefaci fete în flori de stuf?

- Ei bine... o idee neobișnuită nu? spuse vrăjitorul mândru.

Cât timp acesta a început să se laude cu vrăjile sale, Făt-Frumos a început să rupă paginile poleite cu aur din carte și să formeze o licoare din ele, alături de mici flori de stuf.

Păi, eu zic, Vrăjitorule de Stuf, că ești învăluit de o mulțime de duhuri malefice. Cred că ai nevoie de puțină purificare... Și cu spusele acestea, Făt-Frumos îl doborî pe Vrăjitorul de Stuf cu licoarea din pagini de basme cu finaluri fericite, și reușiră să scape din întunecoasa mlaștină de stuf.

Odată ajunși acasă, la tatăl său, care, cu ajutorul lui Făt-Frumos, a scăpat de blestemul nevorbirii, fiicele de crai i-au mulțumit feciorului, în felul lor, iar împăratul i-a dăruit flăcăului împărăția promisă.

Făt-Frumos a luat-o de soție pe fiica cea mică, care s-a dovedit a fi echilibrul celorlalte două surori care i-au testat răbdarea feciorului. Nunta lor a ținut trei luni și o zi. Au petrecut alături de toate corpurile cerești, inclusiv cu Soarele care l-a ajutat cu mulți ani în urmă pe Făt-Frumos. Și așa a fost povestea mea, presărată cu o stea. Iar data viitoare, la anul sau când va fi, vă voi bucura cu-n Soare, desprins din amintirea mea.

53

NUME ȘI PRENUME ELEV: RUSU TUDOR UNITATEA ȘCOLARĂ: ŞCOALA GIMNAZIALǍ NR. 28, GALAȚI JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: MARIANA MIHAI

CEI TREI FECIORI CU HAR AI LUI DAR-ÎMPĂRAT ŞI MARELE DRAGON A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar mai fi povestit, marele şi vrednicul DarÎmpărat. El împreună cu împărăteasa lui stăpâneau o ţară întinsă, bogată, cu oameni harnici şi fericiţi. Împăratul şi împărăteasa, fiind ei buni stăpâni ai ţării, au fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu trei fii minunaţi, născuţi unul după altul. Cei trei feciori de împărat erau unul mai frumos ca celălalt, fiecare dăruit de Bunul Dumnezeu cu câte un har, care de care mai minunat. În palatul lui Dar-Împărat, construit din piatră, cu camere spaţioase şi minunat împodobite, feciorii de împărat cei cu har aveau doar pentru ei o încăpere de joacă, una de studiu şi alta de învăţat lupte. Prima încăpere avea pereţii gravaţi cu aur, a doua era împodobită cu smaralde şi cea de a treia cu diamante. Cei trei minunaţi feţi de împărat erau înconjuraţi cu toată dragostea de părinţii lor şi de slujitorii palatului. Aşa au trecut zile frumoase, iar fiecare fecior cu har a crescut într-un an cât alţi copii ca ei în trei ani, până au devenit numai buni de însurat.

Dar-Împărat le alesese fiilor săi câte un nume, după harul cu care fiecare dintre ei fusese dăruit. Întâiul născut se numea Făt-Frumos şi era un viteaz fără pereche în luptă dreaptă.

Acest fecior de împărat, până să crească mare, se şi luptase cu trei zmei şi cu mama lor, omorându-i şi salvând împărăţia; al doilea născut a fost numit Petre, el fiind dăruit cu o forţă nemaiîntâlnită, căci încă de mic copil putea ridica deodată chiar şi douăzeci de bolovani, dintre cei mai uriaşi; în sfârşit, ultimul născut, mezinul, a fost numit Voinicul-cel-cu-carteaîn-mână-născut, căci el se născuse chiar aşa, cu o carte în mână. Acesta citea şi studia toate cărţile ce le găsea, ajungând să ştie câte în lună şi în stele.

Dacă primii doi născuţi se lăsau conduşi de sentimente, cel mic reuşea să-i calmeze şi să pună mereu judecata înaintea faptei. Împreună, cei trei fraţi erau de neînvins, de aceea părinţii lor îi sfătuiră ca niciodată să nu se despartă, pentru că doar astfel puteau reuşi în luptă cu orice duşman.

Voinicul cel cu cartea în mână născut aflase din cărţile citite despre o fată de împărat, nespus de frumoasă, care era cea mai înţeleaptă femeie de pe pământ. Şi tare îşi mai dorea voinicul nostru să o ia de soţie. Doar că fata aceasta fusese răpită de Marele Dragon. Acest malefic războinic răpea cele mai frumoase fete de împărat de pe pământ şi le sechestra într-o fortăreaţă de nepătruns, iar familiile fetelor nu le mai vedeau vreodată. De această forţă întunecată de pe pământ, de Marele Dragon, se temeau toţi pământenii şi, bineînţeles, chiar şi Dar-Împărat, tatăl celor trei flăcăi. Într-o bună zi cei trei fraţi se sfătuiră şi hotărâră că Marele Dragon nu va putea fi învins decât de ei trei, uniţi în luptă. Numai aşa puteau aduce liniştea pe tot cuprinsul pământului şi puteau găsi şi ei soţiile potrivite. Şi şi-au luat cei trei fraţi rămas-bun de la părinţii lor, fiind încrezători că totul se va sfârşi cu bine, iar apoi se vor întoarce acasă pentru trei nunţi minunate.

Făt-Frumos, cel mai mare dintre fraţi, a început să strângă cele merindele pentru drum; Petre a pregătit arme de luptă pentru toţi trei; iar Voinicul-cel-cu-cartea-în-mână-născut a 54

cerut trei cai celui mai bun slujitor de la grajdurile împărăţiei. Cei trei fraţi au plecat cu proviziile, armele şi caii pentru a căuta în toată lumea pe Marele Dragon, dar mai ales pe nevestele care le fusesera sortite. Flăcăii au călătorit timp de şaizeci de zile şi şaizeci de nopţi, trecând prin şaizeci de sate diferite. Aflaseră de la oamenii din sate că la capătul acestui drum vor da peste un loc cu totul şi cu totul special, unde se afla Marele Dragon, care se spunea că ţine prizoniere cele mai frumoase fecioare de pe pământ. Tot sătenii le-au spus că la fiecare treime a drumului vor trebui să treacă de câte o mare încercare, pusă la cale de Marele Dragon.

Aşa că, la fiecare douăzeci de sate, feciorii noştri au fost încercați. Primul obstacol a fost o livadă plină cu fructe otrăvitoare. Cât mai erau de frumoase şi de apetisante acele fructe, nimeni nu le-ar fi putut rezista! Piersici galben-roşiatice, struguri galbeni atârnau din pomi, iară nu din vie, împreună cu mere verzi şi lucioase…Mmm…ce bune ar fi fost!... Dar voinicii au mirosit că e prea frumos ca să nu fie o capcană. Acest obstacol a fost cel mai uşor de trecut, cu ajutorul calului năzdrăvan al lui Făt-Frumos, care vorbea limba oamenilor. La fel erau şi calul lui Petre, şi al Voinicului cel cu cartea în mână născut. Nu întâmplător aceşti cai le fuseseră daţi la plecarea din împărăţia tatălui lor. Calul lui Făt-Frumos i-a spus voinicului să îl scarpine în urechea dreaptă şi să scoată de acolo un văl lung, pe care să-l arunce peste primii copaci din livadă. Aşa a făcut Făt-Frumos şi livada otrăvitoare şi ispititoare a dispărut ca prin minune din calea lor. În a patruzecea zi au întâlnit un ditamai râul învolburat pe care nu-l puteau traversa. Calul lui Petre i-a învăţat să facă repede o plută din câţiva buşteni. Pe plută au suit cei trei feţi cu tot cu caii lor şi râul s-a îmblânzit, trecându-i imediat pe malul celălalt.

Ei, şi în a şaizecea zi au dat de cel mai greu obstacol: o pădure plină cu şerpi veninoşi. Un singur pas greşit şi puteau muri! Ai noştri flăcăi tot nu au renunţat, calul năzdrăvan al Voinicului-cel-cu-cartea-în-mână-născut a venit cu ideea genială: să rupă crengi din primii copaci, lângă care nu erau şerpi, iar cu beţele mari şi groase să facă nişte picioroange, pe care să se caţere, pentru a traversa pădurea. Astfel au depăşit şi acest obstacol. Din păcate, nu au mai putut lua şi caii cu ei. Aşa că cei trei fraţi au fost nevoiţi să meargă pe jos restul drumului.

După pădurea cu şerpi, locurile păreau pustii. Fraţii au continuat să meargă, căci ei nu renunţaseră nicidecum la planul lor.

După încă vreo cinci zile de mers fără oprire au zărit un zid imens de piatră, care proteja împărăţia Marelui Dragon. Ajunși acolo, au văzut o poartă din metal, pe care o puteau sparge doar cu o catapultă. În acel moment, Petre a dat doi pumni în poartă şi a şi deschis-o.

Atunci, soldatul care păzea fortăreaţa aceea a strigat printr-un tulnic către Marele Dragon, aflat în turn, cum că voinicii lui Dar-Împărat veniseră. Marele Dragon i-a răspuns cu o voce tunătoare: - Trimiteţi imediat toţi soldaţii la porţile cetăţii, căci nu vreau să ajungă nici măcar un fecior de împărat la fetele mele… Oare ce puteri au? Cum au trecut de toate piedicile?

- Desigur, Înălţimea Voastră! Acum voi trimite soldaţii! răspunse supusul paznic.

După intrarea pe poarta fortăreţei cei trei feţi ai lui Dar-Împărat păşeau cu grijă, convinşi că foarte curând vor da piept cu o luptă grea. Deodată, văzură soldaţi înaintând spre ei, mulţi cât o pădure deasă. Făt-Frumos grăi: - Fraţii mei, eu am harul vitejiei, eu sunt în stare să mă bat cu toţi aceşti soldaţi trimişi de Marele Dragon!

55

- Desigur, frate, spuseră ceilalţi doi voinici, te vom susţine şi noi în luptă şi nu vom renunţa, nici dacă va fi să murim! Noi nu am bătut atâta drum ca să ne dăm bătuţi tocmai aici.

Trebuie să îl invingem pe Dragon!

Lupta începu. Făt-Frumos a doborât o mare parte din soldaţii Marelui Dragon, pe când Petre arunca bolovani în ei şi îi proiecta apoi pe soldaţi direct în zidurile fortăreţei. În tot acest timp, Voinicul-cel-cu-cartea-în-mână-născut s-a strecurat prin spatele soldaţilor şi cu isteţime au pătruns în castel. Apoi, le-a făcut semn fraţilor lui şi, pe neașteptate, au dat de Dragon: - Ce căutaţi aici, voi, oameni mici, care credeți că puteți înfrunta puterea unui Dragon? le strigă el furios.

- Am venit pentru a elibera toate fetele pe care le-ai răpit de lângă familiile lor, răspunseră într-un glas feciorii lui Dar-Împărat. Suntem aici să demolăm această fortăreaţă, dacă doar aşa putem lua copilele.

- Ei bine, văd că aveţi curaj. Să vedem cât de mult veţi mai avea după ce o să vă tai la toţi trei capetele! spuse Dragonul, pregătit să se lupte.

Când lupta finală a început, cei trei fraţi şi-au unit forţele ca să îl învingă pe Marele Dragon: Petre, fiind cel mai puternic, l-a împins pe Dragon la podea, zguduind tot castelul.

Imediat, Făt-Frumos îi înfipse o sabie în burtă. Dragonul nu renunţă şi se ridică la loc, de data asta lovind şi el tare în Făt-Frumos cu un buzdugan. Dar Voinicul-cel-cu-cartea-în-mânănăscut făcuse deja rost de o frânghie, cu care el şi Petre l-au încins repede pe Dragon. Apoi, Făt-Frumos veni cu toată furia şi repeziciunea pregătit să taie cu sabia capul Marelui Dragon. Şi astfel s-a sfârşit totul!

După încleștata luptă cu Marele Dragon, cei trei fraţi au eliberat toate fetele din castel.

Apoi, fiecare din ei trei şi-a găsit perechea mult visată: Voinicul-cel-cu-cartea-în-mână-născut a găsit-o pe fata cea mai înţeleaptă de pe pământ, Făt-Frumos şi-a ales fata cea mai războinică, iar Petre pe cea mai puternică. Toate trei fetele erau cele mai frumoase din câte se întâlniseră vreodată. Şi, dintr-odată, au apărut şi caii voinicilor, aşa că repede s-au mai întors cu toţii în ţara lui Dar-Împărat şi au făcut trei nunţi despre care se mai povesteşte încă și astăzi. Şi au făcut copii, dăruiţi și aceştia cu haruri, la fel de minunate ca ale părinţilor lor. Şi au trăit fericiţi cu toţii până la adânci bătrâneți!

Morala acestei poveşti este: niciodată să nu renunţi la ceea ce îţi propui să faci. Mereu să gândeşti limpede ca Voinicul-cel-cu-cartea-în-mână-născut, uneori să fii războinic viteaz în faţa celor răi precum Făt-Frumos şi alteori să fii puternic şi de neclintit ca Petre. Isteţimea unită cu vitejia şi cu puterea vor câştiga mereu în faţa răului. Să dai întotdeauna tot ce e mai bun din tine şi să străbaţi şi lumea, dacă e nevoie, pentru a împlini ce vrei să faci, căci vei reuşi negreşit să afli răsplata efortului tău.

56

NUME ȘI PRENUME ELEV: IFRIM TEODOR ROBERT UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 28 JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: MARIN DANIELA

HOBERT ȘI ZMEUL DE CRISTAL A fost odată ca niciodată, dacă n-ar fi nu s-ar povesti, un băiat pe nume Hobert. În vară, Hobert era într-o tabără, la mare. Dar pe când se juca afară, o furtună puternică s-a îndreaptat spre plajă, așa că Hobert și restul elevilor au fost nevoiți să se întoarcă în camerele lor.

După ce furtuna s-a terminat, copiii s-au întors afară. Pe când se pregătea să sară în apă, Hobert, observă o lucire în nisipul de lângă apă. Era un obiect adus de furtună... Hobert îl luă în mână și îl cercetă atent. Părea a fi un cristal...Băiatul se gândi să arate cristalul și celorlalți copii. Dar, un fior, parcă magic, îl opri, iar o voce, care parcă venea din cristal, spuse: -Nu mă arăta celorlalți... Îl vor trezi...

-Pe cine-l vor trezi?

Vocea din cristal pieri... Hobert îndreptă cristalul spre soare, pentru a-l examina din nou. Dar odată ce fu îndreptat spre soare, cristalul începu să lucească... Iar cristalul lucea atât de tare, încât copilul trebui să închidă ochii pentru a nu orbi. Dar, când deschise ochii, cristalul începu să se zgâlțâie...

Copilul se întoarse și văzu o flacără întinzându-se spre el. Când flacăra ajunse în fața lui, aceasta se transformă într-un zmeu puternic, cu brațele pline de cicatrici de la lupte și cu pieptul umplut cu tăieturi de la dueluri cu voinici. Zmeul râse diabolic și îl apucă pe copil de gât: -Eu sunt Zmeul de cristal! Și voi pârjoli întreaga plajă, dacă e nevoie, pentru a face un taifun din flăcări și voi arde întreaga lume!

-Dar... de ce vrei să faci așa ceva?

-Pentru că Zâna apelor m-a închis în cristal și acum e rândul ei să sufere! Dacă în trei zile, dacă Zâna apelor nu este aici, lumea toată va fi arsă!

Hobert se gândi că trebuie să o găsească pe Zâna apelor. Dar nu putea să facă acest lucru singur. Avea nevoie de colegii lui! În plus, nu își putea lăsa colegii să fie prinși de Zmeu. Gânditor, Hobert scapă cristalul care ajunge lângă un porumbel. Cristalul începu din nou să lucească, iar din porumbel apăru o armată de porumbei care erau pregătiți să decoleze.

Colegii erau așa de uimiți de ce se întâmplase, încât au hotărât să își unească forțele si să lupte cu Zmeul. Copiii se urcară și porumbeii o porniră la drum cu viteză. Hobert stătea pe porumbelul căpetenie. Cel mai mare și mai rapid porumbel dintre toți. Copilul spuse: -Trebuie să ajungem la Zâna apelor! Ne poți duce la ea?

-Pblr!

Au zburat puțin și au ajuns la o insulă pustie... Copiii i-au întrebat pe porumbei dacă aici este Zâna apelor. Porumbeii au dat din cap că da. Grupul pășește pe insulă și încep să meargă de-a lungul ei. Dar, după zece minute, în fața lor apare un spiriduș enervat. Spiridușul păzea o barieră curcubeu! Hobert spune: -Bună ziua, domnule spiriduș! Ne poți lăsa să trecem?

-Nu! Spuse spiridușul îngâmfat.

57

Ce puteau face? Dacă spiridușul nu le dădea voie să treacă, nu puteau ajunge la Zâna apelor! Trebuiau să își creeze singuri calea. Dar ce gonea curcubeiele și pe toată lumea?

Ploaia! Dar cum puteau face ploaia să apară? Atunci Hobert își aminti de faptul că cristalul lui avea puteri magice. Așa că luă cristalul și îl îndreptă spre un nor mare. Norul deveni tot mai gri și mai gri și după un minut, ploaia începuse. Dar ce ploaie! Spiridușul fugea de colo până colo ca să găsească un loc ferit de ploaie. În același timp, bariera curcubeu se dezintegra, lăsându-i pe copii să treacă. După ce au trecut, ploaia se opri.

După ce au pătruns mai adânc în interiorul insulei, în fața lor a apărut un zid înalt de 1000 de metri și cu o singură ușă, păzită de trei balauri înfometați. Dacă nu treceau de ei, nu ajungeau la Zâna apelor! Cum să potolească trei balauri enervați și înfometați? Adormindu-i!

Dar balaurii erau prea mari și prea zgomotoși pentru a auzi cântecul lui de leagăn! Așa că luă cristalul și îl îndreptă spre un buștean, ce deveni un microfon și către cinci alte buturugi, care deveniseră boxe. Toți copiii se adunară în jurul microfonului și începură să cânte: ,, Nani, nani, puiul mamei....” și după două minute, cei trei balauri dormeau duși! Copiii au trecut pe lângă balauri și tiptil, tiptil se strecoară pe după ușă și repornesc în căutarea Zânei apelor!

După ce au mai mers zece minute, copiii au văzut un ciclop care păzea o închisoare din gheață. În acea închisoare se afla Zâna apelor, care fusese prinsă de ciclop. În gheață, se vedea o gaură, ca o broască a unei uși, de forma cristalului pe care Hobert îl avea în mână. Ca o armată bine organizată, colegii lui Hobert i-au făcut semn acestuia să se îndrepte spre ușa de cristal. Apoi, ei au tăbărât pe ciclop și au început să îl gâdile din toate pozițiile. Având calea liberă, Hobert a alergat spre ușă, a fixat cristalul în gaură, iar, ca prin minune, gheața a început să se topească, cu tot cu cristal. Zâna apelor a fost eliberată! Pentru a scăpa lumea de pericol și pentru a-l alunga pe ciclop, Zâna chemă un val cu care îl învălui pe Ciclop si îi dădu drumul pe mare. Și astfel, și în ziua de azi, ciclopul încă plutește prin mările de pe planeta noastră.

Hobert cheamă porumbeii și împreună cu prietenii lui și cu Zâna apelor, pleacă spre plajă, călare pe porumbei.

Odată ajunși pe plajă, Hobert îi trimite pe colegii lui în camerele lor, pentru a fi sigur că nu pățesc nimic. După ce colegii pleacă de pe plajă, Zmeul apare furios: -Zână a apelor... Ne întâlnim din nou!

-Și asta va fi și ultima oară!

Spunând asta, Zâna apelor scoate două cuțite din topaz și îl atacă pe Zmeu. Zmeul se ferește cu iscusință și o lovește cu putere pe Zână. Zâna apelor leșină. Hobert trebuia să facă ceva! Nu îl putea lăsa pe Zmeu să câștige! Apucă un cuțit de-al Zânei și cu o lovitură scurtă taie mâna zmeului. Copilul ia mâna tăiată și scoate din ea un cristal asemănător cu cel pe care îl avusese și el. Aruncă cristalul spre Zmeu și... Zmeul începe să urle și să se vaite, iar după un minut, cristalul îl prinde pe Zmeu în el. Pentru a fi sigur că Zmeul nu va mai încerca să pârjolească lumea, Horbert distruge cristalul. Câștigase! Îl învinsese pe Zmeu!

După o săptămână, când era acasă, la știri, a apărut un reportaj despre învingerea Zmeului. Nu voia să le spună părinților lui asta dar nu s-a putut abține: -Să știți că eu am fost omul care l-a învins pe Zmeul de cristal! Și a trăit fericit până la adânci bătrâneți!

Sfârșit.

58

NUME ȘI PRENUME ELEV: SIMION INGRID-IOANA UNITATEA ȘCOLARĂ: COLEGIUL NATIONAL „VASILE ALECSANDRI” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: NISTOR DANIELA ANGELICA

FATA CEA FRUMOASĂ ȘI BĂIATUL CEL VITEAZ Într-o vreme demult apusă, trăia o fată care abia își găsise sufletul pereche, un fecior de împărat, cu care se și măritase. Pe tărâmul unde trăiau ei domnea fericirea, iar bucuriile se iveau la tot pasul, însă în tărâmul celălalt trăia Alesandru, prietenul fetei din copilărie, unde fata nu fusese niciodată și nu știa ce viață duce acesta. Nu se mai văzuseră de foarte mult timp, chiar dacă atunci când au fost mici s-au purtau ca niște frați. Fata aflase ca Alesandru o ducea bine, cu o soție frumoasă foc, Zâna Apelor. Ce și-ar mai fi dorit fata să îl revadă pe Alesandru! Într-o zi, se duce fata să se destăinuie soțului ei: - Dragă, ce mi-aș dori să îl revăd pe Alesandru, să îi povestesc cum mai este viața mea și el să îmi spună dacă este bine.

- Bine, draga mea, poți pleca în căutarea acestuia, mâine la răsărit, dar trebuie să îmi promiți că vei avea grijă să nu pățești nimic.

Fata, bucuroasă, se duse să doarmă pentru ca timpul să treacă mai repede.

De cealată parte a tărâmului, Alesandru nu se simțea foarte bine. Parcă cineva era pe urmele lui și îl urmărea. Stătea pe gânduri ce să facă și-și propuse ca următoarea zi, la ivirea zorilor, să plece de la palat și unde îl va duce inima, într-acolo să se îndrepte.

Veni și dimineața. Fata se pregăti, își luă trăistuța și ieși pe ușa palatului, când un cal alb, parcă adus de îngeri, cu aripi mari și un corn în frunte, o aștepta. Ea, uimită de minunea întâmplată, se duse repede să îl vadă mai de aproape, când calul îi spuse: - Bună, eu sunt Bella, un inorog. Am auzit ca vrei să pleci într-o calătorie importantă pentru tine și sunt aici să te ajut. Vom trece prin orice împreună și te voi avertiza despre fiecare primejdie.

- Vai, dar ce minune, nu imi vine a crede un asemenea lucru! Eu sunt Casandra și îți mulțumesc pentru ajutorul dat! Acum să plecăm, îi spuse fata.

Ea încălecă și își încrucișă mâinile în jurul Bellei, iar unicornul își luă zborul. Se înălțau întratât de sus, încât toare casele și căsuțele deveneau niște furnici, iar oamenii nici nu îi puteai zări. Norii păreau vată de zahăr, albă și imaculată, iar cerul era senin ca valurile turcoaz ale mării.

La fel făcu și Alesandru, numai ca acesta porni călare pe propriul său cal. Merse ce merse până ce în față i se ivi o prăpastie. Calul se opri, băiatul coborî și începu să taie lemne pentru a construi repede un pod.

Fata simți că nu era în siguranță, așa că Bella ateriză într-o pădure. Se liniști, se gândi ce-ar trebui să facă pentru a le fi mai bine și hotărâră să se odihnească puțin. Între timp, podul lui Alesandru se ridica semeț, cât vedeai cu ochii. Dint-o parte și din alta a băiatului zburau bucăți din lemne și crengi de copac și, ca prin magie, se formă un pod stabil. Așa putu și el săși continuie drumul alături de calul său puternic.

59

Porniră amândoi în același timp, unul în aer și celălalt pe pământ. Alesandru merse o bucată de drum, când văzu un om ciudat care stătea sub un pom cu mere, dar striga în gura mare că moare de foame. Intră imediat cu el în vorbă și îl întrebă: - Bună ziua! Ce ai pățit, moșule? De ce stai aici și țipi că-ți este foame? Ai un întreg măr plin de roade deasupra dumitale din care te poți înfrupta pe săturate.

- Bună să-ți fie inima, băiete, dar m-a blestemat baba din inima acestui tărâmului să stau aici, să păzesc acest pom cu mere fermecate și să mă prăpădesc pe dată dacă voi mânca din el.

Băiatul înțelese și începu a cugeta. Având inima așa de bună, își doarea foarte mult să îl ajute pe bătrân.

Fata simți imediat ceva ce nu-și putu explica și-i ceru Bellei să coboare imediat, dar, de data aceasta, lângă un râu. Îi era cald. Simți nevoia să se stropească cu apă. Ajunsă la un rău, își aruncă imediat câțiva stropi pe față, fericită că se poate răcori. Ceea ce nu știa însă era faptul că apa era fermecată, iar când ea făcuse acest gest, merele din fața lui Alesandru dispărură. Instant, bătrânelul se transformă într-o lampă fermecată ce putea împlini orice dorință. Alesandru luă lampa și plecă mai departe, pe când fata rămase să se mai odihnească.

Merse și iar merse pănă ajunse la un palat negru și urât mirositor, îngrădit de un gard plin de trandafiri negri cu spini uriași. Băiatul încercă să rupă vrejii, dar fără niciun succes.

Scoase lampa și o frecă de trei ori ca în poveștile lui din copilărie până când din aceasta ieși o zână care îi spuse: - Bine te-am găsit, Alesandre! Eu sunt Zâna Dorință și îți pot îndeplini trei dorințe!

- Bine ai venit, zână dragă! Îmi doresc…să trec peste acet gard!

Zis și făcut. Dintr-o dată, o cărare verde și luminoasă se ivi prin acel gard spre grădina palatului. Lui Alesandru i se opri respirația la cât de groaznic mirosea. Nici nu vă puteți închipui! Băiatul înaintă și intră în palat, când ceva îl lovi și simți o durere puternică. Atunci își dădu seama că avea de-a face cu baba cea rea. Aceasta îl lovise pe Alesandru cu un pocal drept în cap. Băiatul se ridică repede și rosti o altă dorință.

- Zână Dorință, am nevoie de o sabie!

Imediat, lui Alesandru îi apăru o sabie în mână. Încercă să se lupte cu baba, însă în palat era prea întuneric și nu o putea zări prea bine, așa că încercă să o scoată în grădină. Se luptară ce se luptară zi de vară până-n seară, însă simțea că puterile îl lasă și nu va reuși.

Dintr-o dată, deasupra cerului apăru Casandra, zburând cu Bella. Odată ce baba o zări pe fată, fu uimită de frumusețea acesteia și se transformă într-o prințesă minunată, o prințesă cu părul galben cum rar mai puteai vedea, îmbrăcată în straie vechi, dar foarte frumoase și prețioase.

Avea ochii verzi ca smaraldul și un zâmbet trist. Văzând-o atât de frumoasă, dar nefericită, băiatul își puse o ultimă dorință.

- Zână Dorință, aș vrea să-i aduci acestei domnițe un print pe măsură! Și iată că apăru și prințul. Prințesa deveni fericită, iar cei doi prieteni avură prilejul să se revadă după atâta amar de vreme. Urmă o nuntă mare cu tot neamul cel împărătesc, iar cei doi prieteni au fost invitații de onoare ai acestei perechi minunate. Și nunta a durat multe nopți și multe zile. Ba chiar, spun unii, ar mai tine și astăzi.

Iar prietenii noștri, Casandra și Alesandru, au stat de vorbă o zi și o noapte și au creat firul poveștii acesteia în șoapte să vă spună pe-ndelete o poveste pentru suflete cochete.

60

NUME ȘI PRENUME ELEV: RUSU VALERIA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA BOGDĂNEȘTI NR.1 JUDEȚUL: SUCEAVA PROFESOR COORDONATOR: URSUȚU NICOLETA

FECIORUL DIN POVESTE A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit, Făt Frumos și fata Omuluide-flori-cu-barbă-de-mătase. Aceștia, precum se știe, au avut o nuntă lungă, dar nu se știa ce s-a întâmplat după aceea, iar asta vă spun eu acum. După nunta lungă acelor doi, nevasta lui Făt Frumos a rămas grea și după câtva timp de îngrijire aceasta a năstut un fecior frumos cum nu se mai văzuse, de la soare te puteai uita, dar la el ba. În câtva timp a crescut copilul mai deosebit ca orice alt copil, astfel, toți îl numeau Feciorul din poveste. După ce feciorul nostru împlinise vârsta de 18 ani, el dori să își urmeze pașii tatălui său, plecând în aventuri. Tată-său îi era greu să îl lase la cât de mult ținea la el și când își amintea câte peripeții a trebuit să îndure până ce și-a găsit surorile și nevasta mult iubită, dar avea maximă încredere în el, așa că l-a binecuvântat și l-a trimis în lume.

Feciorul îi ceruse tătâne-său, pe lângă binecuvântare și calul care să îl slujească peste tot.

Tatăl său nu avea nimic împotrivă, dar, ca să fie sigur că își poate trimite fiul în singurătate, trebuia să îi testeze inteligența, așa că i-a spus: Eu ți-l dau, dar, dacă vrei să îl iei, trebuie să ți-l alegi tu!

Atunci Feciorul din poveste mersese în grajd și privi atent la fiecare cal și îi întrebase ce doresc să le dea fiecăruia de mâncare. Toți caii doreau să mănânce ovăz sau paie, doar o mârțoagă dorise să mănânce jaratic. Atunci Feciorul din poveste merse să ia jaratic, deoarece știa că tatăl său este mai neobișnuit și încalecă doar pe cai deosebiți. După ce îi da mârțoajei să mănânce jaratic, acesta se transformă deîndată într-un cal cu șase picioare și voinic spunându-i: Încalecă, stăpâne, și te voi sluji mereu cu credință.

Atunci se urcă Feciorul din poveste, își ia rămas bun de la părinți, lăsându-i cu lacrimi în ochi. Și merse el cât merse până ce dete de o bătrânică care ducea duoă găleți cu apă de două ori mai grele decâtea, așa că descalecă de pe cal și o ajută să își ducă apa pâna la casa sa.

Aceasta, fericită și uimită de binele acestuia și îl găzduiește peste noapte. Precum erau ambii înțelepți și deosebiți, și-au găsit repede limba comună și au discutat tuată noaptea. Feciorul din poveste își spunese poveste. Bătrâna îi povestise despre o prințesă mai frumoasă ca soarele care fusese răpită de un balaur cu 8 capete care a dus-o peste 9 țări și 10 mări și o ține prizonieră deoarece dorește să o ia de mireasă, dar ea tot anula nunta deoarece își așteaptă salvatorul.

Aceasta nici nu terminase bine vorba, iar băiatul încalecă pe calul său voinic, îi mulțumește bătrânei pentru poveste și pentru gazda bună șipornise la drum.

Traversase 9 țări și 10 mări și ajunse pe țara miracolului. Acolo descalecă și merge să caute prințesa pierdută. Mergând încă puțin a dat de un deal înalt în vârful căruia se afla un palat cu totul de argint. Văzînd asta, calul îi spune să încalece pe el și să se țină bine. Feciorul încalecă iar calul incepe să zboare ca vântul și cât ai clipi, Feciorul din poveste se văzuse în fața palatului. Acum palatul era de două ori mai mare decât părea de jos. Când intrase în acela auzise o melodie alinătoare care răsuna din bucătărie. Deodată se speriase, dar când a văzut că o fată din lumea lui cântă această melodie mirifică, se liniștise, dar fata se speriase 61

foarte tare când îl văzuse la ușa bucătăriei. Era speriată pentru el, deoarece știa că balaurul cu trei capete va ajunge acasă încurând spunându-i: Ascunde-te repede sub masă, că vine balaurul și poate să fie rău de ambii.

Dar ce semn dă balaurul când ajunge? Își aruncă pălăria sa magică care se pune singură în cui, în semn că trebuie să îi pun mâncarea pe masă.

Nici nu terminase bine vorba că și se vede pălăria zburând și așezându-se singură în cui.

Fata speriată îl ascunde pe Feciorul din poveste sub masă și îi spune să ste liniștit. Când intră balaurul simte deodată mirosul unui străin și rostește: Cine este în casa mea să iasă acum din ascunzătoare, de altfel îl găsesc eu și vai de piele sa.

Atunci iese Feciorul din poveste de sub masă și se arată balaurului care spune: Deci tu îndrăznești să intri în casa mea, slăbănogule? Atunci hai să vedem de ce ești în stare, de ai curajul să năpustești aici fără voia mea. Cum vrei, în săbii să ne tăiem sau în luptă să ne batem? În luptă, că-i mai dreaptă, spune feciorul și se începe lupta.

Nici nu au apucat să iasă afară și feciorul îl apucă pe balaur de îl îngroapă până în genunchi de nu se mai putea mișca și îi taie doar 2 capete și îl întreabă cum poate să găsească palatul fratelui său, aceste îi spune că trebuie să străbată încă duoă dealuri și va găsi un palat cu totul de aur, acolo să îl aștepte. Feciorul îi taie și ultimul cap și ea sora fetei după care a venit și pleacă mai departe.

După ce mai merge și mai trece de cele 2 dealuri și ajunge la cel de-al doile castel care era cu totul și cu totul din aur. Cum intrase în el auzise o melodie și mai frumoasă ca prima și se ghidează dupa ea ajungând în bucătăria regală unde regasise pe soare mijlocie. Aceasta îl ascunde sub masă și îi spune să stea liniștit, rugândul să o ajute să scape de balaurul cu 5 capete. Când se ascunse sub masă ajunde și pălăria celui de al doile balaur care se pune singură în cui. Când ajunse și cel de al doile balaur îl amenință pe impostor cu moartea, iar când l-a văzut ieșind de sun masă neînfricat se speriase, dar începuse să se lupte și să se tot lupte până seara. Feciorul din poveste îl îngroapă pe balaur până în genunchi, dar acesta nu se lăsase și se zbătuse până reuși să scape, când scăpaseră încearcă să îl îngroape pe fecior până la brâu, dar nu reușise, și îl băgase doar până în genunchi. Acesta scăpase repede și îl apucă pe balaur de îl îngroapă până în brâu de îl lăsaseră fără rasuflare și îi taie patru capete și îl întreabă unde se poate găsi fratele său mai mic.

Acesta îi spune că mai are de trecut încă 3 dealuri și va găsi un palat cu totul de diamant.

Atunci Feciorul din poveste îi taie și ultimul cap și pornește la drum cu cele două surori. În câteva minute ajunge la cel de al treile palat cu totul de diamant și aude o melodie de trei ori mai frumoasă decât a celeilalte surori și se ghidează după aceasta. Ajungând în bucătăria palatului s-a îndrăgostit pe loc de cea de ultima soră căreia îi spune Fata-ruptă-din-rază-desoare. Aceștia nu se puteau lua ochii unul de la altul, uitând de balaurul care urma să vină repede. Când ajunse pălăria balaurului au tremurat ambii și nici nu dovedise să se ascundă, că și intră balaurul în palat nervos din cale afară că a simțit un miros străin în casa sa. Feciorul iese repede de sub masă și cum este văzut de către balarul cu 8 capete, cum și s-au luat la bătaie fără a mai sta pe gânduri. Și cum se băteau ei de se zguduia tot pământul, timp de trei zile și trei nopți și tot nu se dădeau gata să se predea nici unul. Când li s-au extenuat toate puterile și simțeau că nu își mai pot mișca nici degetul de osteneală, trecuse peste ei un corb la care a strigat balaurul după ce la zărit:

62

Corbule, dute de-mi aduce în ciocul tău său punel peste acest fecior, că dacă îmi aduci, ți-l dau ție să-l mănânci.

Corbule, cobuțule, du-te de-mi aduce în ciocul tău său și punel peste balaur, că eu îți voi da trei zmei să îi mănânci. Zise Feciorul din poveste.

Atunci corbul plecase și aduse în cioc său pe care îl pune peste balaur. Atunci îi ușurase treaba feciorului, dar încă nu avea destulă putere pentru a-l doborâ pe balaur, deoarece îi era sete de avea uscat în gât. Atunci balaurul era mai rapid ca el și i se adresează Fetei-rupă-dinrază-de-soare: Drăguța mea, du-te de-mi adu apă rece într-un ulcior, că ne căsătorim chiar mâine, și va fi veselie mare care va dura cât dorești tu.

Frumușica mea, zise Feciorul din poveste, du-te de-mi adu mie apă rece de la izvor, și te voi lua pe lumea cealaltă și vom avea o nuntă lungă și veselie de care va ști toată lumea.

Auzind astea, Fata-ruptă-din-rază-de-soare fugise până la izvor și aduse feciorului apă rece într-un ulcior. Acesta prinseră la puteri și îl apucaseră pe balaur de-l băgase în pământ până-n gât. Acesta îi taie capetele, își luase nevasta și plecase spre casă. În drum către casă aceștia văzu o livadă mare cu meri de aur, iar în mijlocul acestea se regăsea un pom de trei ori mai mare și mai rodit decât oricealt pom din acea livadă. Când feciorul dorise să culeagă câteva mere din acei copaci, calul său îl opri spunându-i: Nu mânca din acele mere, stăpâne, această livadă este sora balaurilor prefăcută în copaci, dar, defpt, dorește să te otrăvească pentru că i-ai omorât frații. Dacă dorești să mănânci din acești meri, trebuie să dai cu sabia ta în 4 colțuri a pomului cel mare din mijlocul grădinii, apoi poți mânca cât vei pofti.

Zis și făcut, feciorul dă cu sabia la cele 4 colțuri ale pomului și curse din tulpina acestuia sânge negru ca poamele sălbatice. După ce curse to sângele, Feciorul din poveste culese câteva mere și își urma drumul.

Mai merse el ce merse și simți o arsură îngrozitoare în spate. Când privește în urmă, văzuse o flacără uriașă despre care îi spuse calului său. Acesta îi spune că flacăra aia este mama balaurilor și că nu va putea scăpa cu una cu doua de aceasta și că va trebui să se ascundă momentan. Așa că coborâse și intra într-o curte foarte fromoasă împrejurată de un zid gros, dar nu trecuse mult și sosise și mama balaurilor care văzuse că nu poate străbate zidul, îi spune Feciorului: Feciorule din poveste, fă o gaură în zid ca să pot vedea și eu fața celuia care mi-a omorăt copiii.

Atunci feciorul făcu o gaură în zid iar când bălăurița își băgase capul prin zid ca să îl înhațe pe fecior, aceste îi aruncă un buzdugan încins în gură de crapă mama balaurilor.

Atunci, pentru că au scăpat și deaceastă primejdie, și-au continuat iarăși drumul. Într-un sfârșit, au ajuns cu toții deferi acasă. Părinții Feciorului din poveste nu mai puteau de bucurie când și-au văzut fiul sosit acasă în siguranță. După ceva timp, feciorul s-a ținut de promisiune și a luat-o pe Fata-ruptă-din-rază-de-soare de nevastă, făcând o nuntă lungă care cred că ține până și în zilele noastre. Și am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa.

63

NUME ȘI PRENUME ELEV: VÎLSAN RUXANDRA UNITATEA ȘCOLARĂ: ŞCOALA GIMNAZIALǍ NR. 28, GALAȚI JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: MARIANA MIHAI

POVESTEA ELEMENTELOR A fost o dată ca niciodată, că de nu ar fi nici că s-ar mai povesti, doi feți logofeți cu totul și cu totul din aur. Într-o zi, cei doi se hotărăsc să meargă la tatăl lor: - Tati, putem să mergem într-o excursie cu cortul?

- Sigur, uite chiar acum vă rog să vă duceți și să vă luați câteva hăinuțe pentru a putea pleca cât mai repede.

-Mulțumim, tata!

Copiii entuziasmați, în loc să-și facă bagajul, dansau de bucurie prin camerele lor.

Bineînțeles că bagajele au fost făcute dar nu de ei, ci de mama lor, împreună cu o slujnică. Cei doi și-au cerut scuze că au uitat să mai facă bagajele. Mama blajină le-a spus: - Nu-i nimic, m-am asigurat eu să nu vă lipsească ceva. Am ceva pentru voi. Două broșe. Una aurie cu roz, pentru fata mea cea frumoasă și una aurie cu albastru, pentru băiatul meu voinic.

- Mulțumim, mamă! Sunt foarte frumoase!

- Mă bucur că vă plac! Fiți atenți, aceste broșe sunt magice, dacă o să aveți grijă de ele, ele la rândul lor când veți avea nevoie, vor avea grijă de voi.

- Vom avea grijă de ele mamă, ai încredere!

- Am toată încrederea din lume pentru voi! Acum, hai să mergem, ne așteaptă tatăl vostru la trăsură.

Drumul nu a fost foarte lung. Au ajuns în aproximativ o oră și jumăte. După ce au descărcat bagajele, părinții copiilor s-au apucat să monteze cortul. Între timp, tinerii au plecat să exploreze împrejurimile. Merg ei ce merg, până când observă ceva ascuns prin frunze: - E o capcană de urși! a spus băiatul.

- Asta înseamnă că sunt și urși prin apropiere, să mergem înapoi la cort și să le spunem părinților.

Nici nu apucă bine fata să termine fraza, că au și auzit un mormăit puternic din spatele lor. Cei doi se albiră la față și încremeniseră acolo. Când ursul a vrut să atace, copiii parcă erau într-un balon magic protector, iar ursul nu se putea apropia. Speriat, ursul o luă din loc pe lângă capcană. Copiii terifiați au fugit cât de repede au putut la cort pentru a le spune părinților ce s-a întâmplat.

- Sunteți bine? De ce ați fugit și de ce sunteți albi la față?! întrebară părinții.

- Era să fim mâncați de un urs! Dar, datorită broșelor, s-a făcut un fel de scut care ne apăra și ursul a plecat.

- Oricum, trebuie să plecăm de aici, cine știe ce vietăți mai sunt...

- Copii, calmați-vă! le-a luat mama vorba din gură. Aceste broșe după cum v-am spus și după cum ați și observat, vă vor proteja de orice pericol.

Pentru o durată scurtă de timp copiii se calmară, dar băiatul întreabă: - Mama, dar broșele astea ne protejează chiar de orice pericol? De exemplu să zicem că alunec într-o o prăpastie, mă prinde și nu mai cad?

64

- Nu chiar de orice pericol, dar hai să vă spun povestea lor.

Demult, au fost patru prieteni neînfricați. Therra controla pământul, Aguatica controla apa, Fuego controla focul și Hanginia controla aerul. Cei patru luptau mereu împreună pentru a se proteja reciproc. Pâna la o varstă destul de înaintată, au fost prieteni și s-au ajutat la greu, dar într-o zi a existat un conflict între ei și s-au despărțit. Fiecare se credea superior celuilalt, era mereu câte o ceartă legată de cine e mai puternic sau cine are elementul mai important. La un moment, cei patru s-au separat. Fiecare avea tabăra lui: tabăra pamântului, tabăra apei, tabăra focului și tabăra aerului. Acele puteri nu le puteai alege, într-un fel ele te alegeau pe tine. Din cauza asta și a conflictului, erau familii despărțite. Dar, oricât de dor ți-ar fi fost de aproapele tău, nu puteai călca teritoriul advers deoarece erai omorât de paznicii fiecărei tabere. Eu și tatăl vostru eram mici când s-a întamplat. Ne-am vazut parinții cum au murit încercând să ne ia cu ei. În timp, tabăra focului s-a refugiat pe cel mai înalt munte. Se spune că vârful s-a transformat într-un vulcan roșu ca sângele. Voi sunteți cei mai speciali! Puteți controla toate elementele. Probabil, vă întrebați cum: eu pot controla aerul și focul, iar tatăl vostru controleaza apa și pământulș tot prin părinții noștri.

- Profeția spune că cei care vor putea reuni elementele vor fi doar doi. Dacă nu vor reuși, lumea se va sfârși în patruzeci de zile după înfrângerea lor. Noi am primit prin broșele noastre alerta că e timpul să vă antrenăm pentru a putea lupta cu elementele.

- Cum adică să luptăm!? întrebară amândoi în cor speriați.

- Veți învăța să vă folosiți puterile. Nu știați că aveți puteri, deoarece am sperat că nu o să mai fie nevoie să vă pregătim de luptă.

Cei doi se uitară unul la celalalt și spuseră: Vom face tot ce ne va sta în putință!

- Bine! Mâine veți începe antrenamentul! Să vă culcați devreme, mâine va fi o zi lungă pentru voi.

Când s-a crăpat de ziuă, s-a dat deșteptarea.

- Bună dimineața! Pregătiți? i-a întrebat mama.

- Cum să nu, ne-am născut pregătiți!

- Bine, atunci să vă învăț regulile de bază: Focul e cel mai puternic. Poate arde pământul și să strice aerul cu fumul. În concluzie, nu-l veți putea opri pe Fuego cu aceste două elemente. Dar mai există un element... apa. Cu ea veți avea șanse mai mari să învingeți. Aveți noroc că sunt de partea voastră apa și aerul. Cele două tabere, în urmă cu mai mulți ani, s-au aliat pentru a opri celelalte două tabere, dar nu au reușit să se strecoare în celelalte tabere. Dar cu voi vor putea. Mai încolo veți fi luați de liderii taberelor și veți fi instruiți. Acum că am terminat ce aveam de spus... întrebări?

- Da, spuse fata. Cât timp vom avea la dispoziție să învățăm elementele? Și cum vom învăța să folosim focul și pământul dacă cu acestea o să trebuiască să ne luptăm?

- La pământ, vă voi ajuta eu, spuse tatăl, iar mama voastră cu focul.

- Aveți o săptămână la dispoziție să învățați și să plecați la luptă.

- Uite! Aguatica și Hanginia! Maiestățile voastre!

- Bună să vă fie inima! Copii sunt pregătiți?

- Bineînțeles, aici sunt. Haideți, copii, duceți-vă și salvați elementele!

- O să încercăm!

Sfioși au venit lângă cele două.

- Să ne revedem cu bine! Și așa au plecat cei doi. Fetița a plecat cu Hangiana, iar băiatul a plecat cu Aguatica. Se vedeau zilnic după fiecare antrenament. Primele patru zile au fost foarte productive. Fata

65

controla aerul ca nimeni alta, iar băiatul apa ca și cum ar fi una cu apa. Următoarele două zile au fost un pic mai grele pentru că au avut amândoi de învățat cum să se lupte și în același timp să învețe să folosească și focul dar și pământul. Și uite așa săptămâna trecu și s-au întrebat în ziua a șaptea înainte să se culce: - Ești pregătită?

- Da, dar știi ce nu înțeleg eu? De ce eu am învățat să folosesc doar trei elemente și tu la fel?

- Ca să putem să ne ajutăm reciproc, iar dacă le știam amândoi pe toate patru ne-am fi despărțit că nu am mai fi avut nevoie unul de celălalt.

- Am înțeles acum. Mulțumesc! Noapte bună!

- Noapte bună!

Ziua cea mare a venit, mama lor avea lacrimi în ochi, și de fericire dar și de frică că ar putea să-și piardă copiii. Tatăl, mai avea puțin și plângea și el. Cele două elemente le-au făcut armuri, arme și le-au dat și câte un cal.

- Să fiți atenți copii, să aveți grijă, aici e o singură regulă: ori muriți voi, ori mor adversarii.

- Ne vom întoarce cu pacea și victoria!

- Așa să fie, acum plecați, nu aveți mult timp la dispoziție.

Cei doi au plecat împreună spre tabăra pământului. Au păcălit ușor paznicii, că sunt din acea tabăra și după au plecat spre conducătoarea taberei.

-Bună ziua, domnișoară Therra putem vorbi două minute cu dumneavoastră?

-Bună ziua, desigur cu ce vă pot ajuta?

-Nu am venit cu război, am venit să vă cerem pace în numele apei și a aerului.

-Să facem pace cu aerul și apa? De ce am face una ca asta?

-De când v-ați certat toate animalele au început să moară de sete, să fie luate de vânt toate plantele, arși copacii, este singura modalitate ca să fie un echilibru total.

-Bine, vom face pace, m-ați convins pe mine, dar să vă văd pe Fuego cum îl convingeți.

La el o să fie foarte greu. El începuse conflictul atunci, ca să se asigure că nu o să mai călcăm pe teritoriul lui. S-a dus pe cel mai înalt munte din ținut, care era roșu ca sângele, are un balaur de patru sau chiar cinci metri care e foarte puternic. Un singur lucru cred că puteți să-l faceți ca să-l înfrângeți: să vă folosiți puterile, că din câte știu și din câte a spus profeția, voi sunteți cei care controlați toate elementele. Nu mai am ce să vă zic, noroc!

- Mulțumim pentru sfat, să ne vedem sănătoși!

- La revedere!

Cei doi pleacă spre muntele roșu pentru a învinge balaurul și a aduce pacea.

La un moment dat, în depărtare cei doi văd balaurul. Dorind cu orice preț sa aducă pacea, decid să intre în munte pentru a ajunge la Fuego. După un drum destul de greu și plin de peripeții, cei doi copii ajung la balaur.

-Ce vă aduce pe aici? întrebă balaurul.

-Vrem să readucem pacea între elemente.

- Ei bine....dar, din păcate, eu am primit ordine să nu las pe nimeni să intre în sala tronului. Va trebui să treceți de mine.

Văzând că nu au sorți de izbândă cu balaurul, cei doi hotărăsc să-și folosească abilitățile dobândite, fiind convinși că binele va învinge. După o luptă destul de lungă și grea reușesc să doboare balaurul gigant. Recunoscându-și învingerea, balaurul le arată calea spre Fuego.

Grăbiți, aceștia pornesc spre vârful muntelui. Ajunși la destinație, îl găsesc pe Fuego nervos și

66

agitat.

-Ce căutați aici?

-Am fost trimiși să readucem pacea între elemente, iar pentru acest lucru mai avem nevoie de acordul dumneavoastră.

-De ce să vă ajut când celelalte elemente nu recunosc că eu sunt cel mai inportant?

-Dar nu ești cel mai important. Toate sunteți importante în felul vostru. De când v-ați despărțit toți am avut de suferit și din acest motiv am apelat la toate elementele să facă pace.

Doar așa toate vor reveni la normal. Te rugăm să ne ajuți cât mai repede cu putință deoarece situația este destul de gravă. Ești ultimul element care trebuie să-și mai dea acordul. Pe umerii dumneavoastră stă salvarea întregii lumi. Deci, în acest moment, chiar sunteți cel mai important element!

Măgulit la auzul acestor vorbe, Fuego se lăsă înduplecat. În acel moment, totul în jur a început să prindă viață, iar copiii și-au dat seama că au reușit să aducă pacea și liniștea între elemente.

67

NUME ȘI PRENUME ELEV: MAFTEI NINA TEODORA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DRĂGĂNEȘTI JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: TODERICĂ SILVIA- ADRIANA

CURAJOSUL PRINȚ A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată așa de frumoasă încât la soare te puteai uita, dar la dânsa ba.

Până la vârsta de nouăsprezece ani, la poarta regatului veniseră mulți pețitori, dar fără sorți de izbândă vreunul deoarece fiecare avea de îndeplinit trei probe și nici măcar unul nu a reușit să le ducă la îndeplinire. Împăratul avea o grădină numită „Gradina fructelor cerești”- se numea așa, deoarece fructele din acea grădină nu se găseau și pe pământ. De acea era cel mai bogat regat din acele ținuturi. Dar în urmă cu câțiva ani, o zmeoaica venise să o răpească pe prințesă ca sa fie soața fiului său. Vrăjitorul regal a prins-o și a închis-o în „Grădina fructelor cerești”. Și numai trei lucruri o pot omorî pe zmeoaică . De atunci, nimeni nu a mai intrat în acea grădină .

De aceea probele erau următoarele: să aducă floarea care este pe jumătate foc, jumătate gheață, care se află la capătul lumii pe o insulă invizibila ce apare odată la 1 an de zile; să aducă un corn al lui Maleficent din mormântul ei, care este păzit de un troll și să aducă două stele din carul mare ce cad odata pe an jos în deșertul Sahara. Acestea, dacă erau amestecate și date să le mănânce zmeoaicei, dihania murea.

Niciunul dintre pețitorii care a venit nu a îndeplinit aceste probe. Dar, la un moment dat, când împăratul credea că fata lui o să rămână singură toată viața, într-o seară, un prinț vine să încerce și el. Era din regatul Albunia. Se spunea că este un tânăr foarte înțelept curajos și atletic. Împăratul nu a vrut să se ducă și el să încerce pentru că o treime din pețitori nu s-au mai întors. Dar, până la urmă, împăratul acceptă și prințul pornește la drum.

Prințul trece peste multe mări, oceane, munți, văi și câmpii, mergând cale lungă să ajungă! Într-o seară, fiind obosit, băiatul merge în gazdă la un moșneag.

- Tinere fecior, dar ce cauți dumneata prin aceste ținuturi? întrebă moșneagul.

- Caut o insulă invizibila care va apărea mâine, pentru a lua floarea care este pe jumătate foc și pe jumătate gheață.

- A! o cunosc! Mulți feciori au căutat acea insulă, dar nimeni nu a reușit să ia floarea deoarece dacă pășești o dată măcar pe insulă, aceasta va deveni invizibilă.

– Nu știam asta, spuse tânărul prinț dezamăgit.

– Eu multor feciori le-am spus cum să ia floarea, dar nimeni nu m-a ascultat.

– Dacă îmi vei spune și mie, eu o să te ascult și o să te răsplătesc cum dorești!

– Floarea se află în partea de est a insulei. Poți naviga cu barca până acolo și faci 10 pași mici, de pitic în stânga, apoi zece pași de uriaș înainte, iei floarea și ai plecat .

– Mulțumesc mult, bătrâne, am să te răsplătesc pentru fapta ta bună.

A doua zi, prințul navighează cu barca până în estul insulei. Băiatul respectă indicațiile, ia floarea și pleacă. Mulțumind uncheșului pentru indicațiile date, băiatul pleacă mai departe.

Pe drum, prințul a trecut peste multe mări, oceane, munți, văi și câmpii, mergând cale lungă să ajungă căci mormântul lui Maleficent era în centrul Pământului și era păzit de un troll.

Când să ajungă, se întâlnește cu băiatul zmeoaicei captive în grădina împăratului. Voinicul se luptă cu el până îl băgă trei metri în pământ și îl lasă acolo, în soarele arzător al verii.

68

Când ajunge la mormânt îl vede și pe troll.

– Bună ziua, domnule să aveți o zi frumoasă!

– Bună ziua! răspunde trollul. Fii atent: știu ce vrei, vrei ceea ce au dorit și miile de feciori de dinaintea ta- cornul lui Maleficient. Pentru asta, am să-ți spun o ghicitoare, dacă vei ști răspunsul, vei putea lua un corn, dar, dacă nu o să știi răspunsul corect ne vom lupta.

-Desigur! răspunde băiatul.

-Fii atent: sunt trei camere în care ești obligat să intri și să alegi în care ai vrea să supraviețuiești- prima cameră este plină de criminali înarmați până-n gât, a doua cu lei nemâncați de 5 ani și a treia cameră cu gaz toxic. În care alegi să intri pentru a rămâne în viață? Să te aud!

-Dar este simplu, toată lumea știe răspunsul!

– Ba nu cred asta, spune trolul țâfnos. Nimeni până acuma nu a ghicit. Doar eu știu răspunsul!

- Dacă îl știai, nu mai întrebai pe nimeni să ți-l zică! Vezi tu, prințul, fiind foarte inteligent, a încercat să-l păcălească .

– Cum să nu știu eu! strigă trollul indignat. Răspunsul este : în cea de-a doua, pentru că leii nemâncați de 5 ani sunt morți deja!

– Vezi că îl știi? întreabă prințul vesel.

– Vai, nu pot să cred, m-ai păcălit! Ești singurul care a făcut asta până acum. Ești foarte inteligent!

– Mulțumesc, dar acum te rog să îmi dai ce mi-ai promis!

– Poftim! Și trollul îi dă cornul promis. Băiatul fiind bucuros că a îndeplinit și această proba merge mai departe.

Pe drum, prințul a trecut peste multe mări, oceane, munți, văi și câmpii, mergând cale lungă să ajungă, dar de data asta, drumul a fost mai lung și mai greu. Ar fi putut oricând să abandoneze acestă călătorie, dar nu a făcut-o și a mers mai departe dând dovadă de curaj.

Ceea ce nu știa el, era că locul unde cădeau acele stele, ultima sa probă, aparținea unui balaur fioros cu trei capete. Ajungând acolo, el s-a luptat mult și bine cu balaurul până când și-a dat seama că trebuie să taie toate cele trei capete deodată, atfel încât să nu mai renască.

După trei zile și trei nopți de luptă, prințul a reușit să-l doboare pe balaur și să ia stelele dorite.

După ce a terminat toate cele trei probe, a ajuns în regat și a făcut poțiunea pentru ca zmeoaica să moară. Zmeoaica a murit, regatul și-a recuperat gradina și s-au putut rebucura de fructele acelea minunate, iar prințul și prințesa s-au căsătorit și au trăit până la adânci bătrâneți împreună.

Ei! dacă povestea tinerilor îndrăgostiți e cam gata, așteptați până la concursul viitor să vă povestesc ce năzdrăvănii au făcut cei trei copiii ai lor!

69

NUME ȘI PRENUME ELEV: AIOANEI PAULA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA BOGDĂNEȘTI NR.1 JUDEȚUL: SUCEAVA PROFESOR COORDONATOR: URSUȚU NICOLETA

BĂTRÂNA CU 2 ZILE MAI TÂNĂRĂ DECÂT PĂMÂNTUL ȘI FĂT-FRUMOS CEL VITEAZ A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici că s-ar povesti, când zburau porcii și ursul făcea friptură, de se adunau femeile și bărbații să guste din bucatele maiestrului.

A fost odată un împărat renumit în toate ținuturile. Toți dușmanii se fereau de el. Acest împărat avea un băiețel. Băiatul a rămas orfan de mamă de la vârsta de 3 ani. Săraca împărăteasă și-a dat duhul mult prea devreme. Cel mai straniu este că nimeni nu știe adevărata cauză a morții ei, cel mai probabil a pierit din cauza unei boli. De atunci împăratul își creștea singur copilul.

Ani trecură, iar odată cu timpul și Făt-Frumos creștea din ce în ce mai frumos, înalt ca bradul și viteaz cum nu se mai văzuse pe meleagurile acelea. Feciorul împlini vârsta de 18 ani, iar tatăl său îi oferi cel mai frumos și vânjos cal de pe 7 continente. Într-o zi împăratul plecă la vânătoare împreună cu slugile lui. Mergând prin pădure, dintr-un tufiș Iași un bătrân pescar, cocoșat, cu o barbă lungă și albă, cu care mătura pe jos. Acesta se apropie de împărat și îi grăiește: -Împărate, stai puțin și ascultă-mă!

-Ce vrei, pescarule?

-Am o veste să-ți dau. Se aude vorba prin meleaguri, cum că Făt-Frumos al dumitale ar fi blestemat de la naștere.

- Ce vorbe îndrăznețe! Lămurește-mă!

- Oamenii nu cred că este adevărat, dar eu am fost la nașterea feciorului. După ce a născut, împărăteasa a fost blestemată de o ursitoare, cum că dacă nu ia viața copilului până la vârsta de 3 ani, cea mai cruncenă boală va da peste ea și va muri. Și încă nu s-a terminat aici, ursitoarea, știind că împărăteasa nu își va ucide propriul copil, aceasta l-a blestemat ca la împlinirea vârstei de 18 ani, feciorul trebuie să se însoare ,dar nu cu orice față. Făt-Frumos va trebui să se însoare cu fata aleasă de Bătrâna cu 2 zile mai tânără decât Pământul. Doar ea îți mai poate salva feciorul!

- Și dacă nu se însoară?

- Dacă nu se însoară, va muri de sabia ta!

- Și unde o găsesc pe bătrână?

- Făt-Frumos trebuie să o găsească. El va fi călăuzit de bătrână, pentru a o găsi, deoarece ea nu se arată oricui. Trebuie să știe câteva lucruri, bătrâna îl va pune la câteva încercări, pe care dacă nu le va trece se va transforma în stană de piatră.

La spusele pescarului, împăratul se întoarse în fugă la palat și îi povesti totul lui FătFrumos. Auzind acestea, feciorul își luă rămas bun de la tată și plecă în drumeția sa lungă.

Plecând la drum doar cu instinctul, sabia tatălui și calul vânjos, Făt-Frumos nu era speriat, ba mai mult, aștepta momentul să o întâlnească pe bătrâna cu 2 zile mai tânără decât Pământul. Merse ce merse și intră într-o pădure deasă. Nici măcar o urmă de animal prin pădure, darămite să fie vreo urmă de om. Făt-Frumos se așeză la rădăcina unui copac bătrân pregătit să doarmă. Dintr-o dată s-a auzit un țipăt foarte puternic. Făt-Frumos se ridică, luă

70

sabia și se îndreptă să vadă ce se întâmplă. Acolo a dat de o fată frumoasă cum nu mai văzuse până atunci ,iar el o întreabă: - Cum te numești și ce te aduce prin pădurea asta, domniță?

-Mă numesc Alexandra. M-am rătăcit fugind de tatăl meu vitreg.

-De ce fugi de tatăl tau vitreg?

-În ținutul de unde vin eu împăratul are un fecior, care vrea să se însoare cu mine. Eu l-am refuzat de mai multe ori și acesta a prins furie pe mine, zicând că dacă el nu mă poate avea, nimeni nu o să poată, așa că împăratul a poruncit să i se aducă inima mea și cel care o aduce va primi 75 de galbeni. Tatăl meu vitreg vrea să-i dea inima mea, de aceea fugeam de el și am ajuns în pădurea asta unde tu mai găsit.

-Haide cu mine! spuse Făt-Frumos.

Făt-Frumos a luat-o de mână și a plecat spre cal, ieșind din pădure. Alexandra nu știa foarte multe despre el așa că îl întrebă: -Dar tu ce cauți pe meleagurile astea?

-Păi am aflat recent că sunt blestemat de la naștere și am pornit în cautarea Bătrânii cu 2 zile mai tânără decât Pământul, pentru a rupe blestemul.

- Deci tu ești Făt-Frumos Viteazul?

- Ai auzit despre mine?

- S-a auzit despre blestemul tău, dacă vrei te pot ajuta să o găsești pe bătrână.

-Știi unde este?

-Știu câteva persoane care ne-ar putea îndruma.

-Atunci să mergem, dar mai întâi trebuie să-l facem pe împărat să creadă că ești moartă.

-Și cum o să facem asta?

-Mâine dimineață voi căuta un porc mistreț pentru a-i putea lua inima. După aceea mă vei duce la acest împărat, iar eu îi voi da inima de mistreț.

Zis și făcut. Făt-Frumos luă inima de mistreț și porni spre palatul împăratului. Ajuns acolo, gărzile l-au lăsat să intre. Ajunge la tronul împăratului: -Maiestatea Ta! spuse băiatul aplecându-se.

-Am înțeles că ai ceva pentru mine!

-V-am adus ceea ce ați cerut. Inima Alexandrei.

-Vreau să-i văd inima cu ochii mei!

Atunci Făt-Frumos deschide cutie și îi arată inima.

- Cum ai putut ucide o fata atât de frumoasă ,luându-i inima din piept ca să mi-o aduci?

Ești foarte viteaz, copile!

-Mulțumesc, maiestate! Acum îmi vreau răsplata. Împăratul porunci unei slugi să-i aducă punga cu galbeni, pe care i-a dat-o lui Făt-Frumos.

Viteazul s-a dus la Alexandra și amândoi au plecat în căutarea bătrânei. Merg ce merg și ajung la o colibă care părea părăsită. Făt-Frumos intră în colibă și dă de un bătrân orb: -Viteazule, ai venit!

-De unde știai că trebuie să vin la tine?

-Te-am visat venind la mine. Acum spune-mi ce te aduce pe aici?

-Alexandra mi-a spus că mă poți ajuta să o găsesc pe Bătrâna cu 2 zile mai tânără decât Pământul.

-Așa este, dar mai întâi trebuie să faci ceva pentru mine.

-Ce trebuie să fac?

71

-Du-te în pădure și găsește un stejar alb. Fă o suliță din el și du-te și caută o căprioară. Înfige sulița în ea de 3 ori. Dacă vârful suliței nu se rupe să vii înapoi, dar dacă s-a rupt, să nu mai vii.

Făt-Frumos plecă și făcu o suliță. A găsit și căprioară, dar mila începea să-l cuprindă. Întrun final lovește căprioara de 3 ori, iar vârful suliței nu s-a rupt așa că se întoarse la bătrân.

-Ai reușit?

-Da! -Atunci ghidează-te după apus și când vei vedea un munte înalt, lasă calul și sabia tatălui tău, ia-o pe Alexandra cu tine și urcă în vârful muntelui. Așteaptă acolo până când din senin va apărea o colibă. Intră în colibă fără frică, asta e tot ce ai de făcut!

Făt-Frumos plecă împreună cu Alexandra pe vârful muntelui. Totul era exact cum a spus bătrânul, dintr-o dată a apărut o colibă. Viteazul și Alexandra intrară în ea. Acolo era o bătrânică cocoșată care îi aștepta cu masa caldă.

-Ai ajuns într-un final viu aici, Făt-Frumos!

-Mătușică, tu ești bătrâna cu 2 zile mai tânără decât Pământul?

-Da! -Te rog, scapă-mă de blestem!

-Ți-ai luat blestemul singur în momentul în care ai cunoscut-o pe Alexandra!

-Ea e aleasa?

-Ea e.

Auzind acestea Făt-Frumos nu a mai stat pe gânduri că a și luat-o pe Alexandra de soție.

A ajuns acasă și a făcut o nuntă împărătească, care a durat 3 zile și 3 nopți. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai: o bucată de batoc și-un picior de iepure șchiop. Și-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată.

72

NUME ȘI PRENUME ELEV: PĂDURARIU EDUARD RAUL UNITATEA ȘCOLARĂ:ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SPIRU HARET”, DOROHOI JUDEȚUL: BOTOȘANI PROFESOR COORDONATOR: AGAVRILOIE LOREDANA

SALVAREA ÎMPĂRATULUI Erau odată ca niciodată, că de nu ar fi, nu s-ar povesti, doi băieți. Aceștia erau fii de împărat, crescuți alături ca unul, așa de bine se înțelegeau. Dar bunica lor era o vrăjitoare și o cam ocoleau. Într-o zi senină, tatăl lor a dispărut. Supușii, l-au căutat în toată împărăția, dar nu l-au găsit. Cei doi băieți, trebuiau să îl găsească, așa că, încep a da de veste prin regat pentru a găsi trei fierari iscusiți, șapte bărbați voinici și nouă cei mai buni cai din împărăție. Zis și făcut, în mai puțin de șapte zile, tot ce au cerut fiii de împărat au primit.

Băieții au rugat fierarii să facă armuri pentru cai și voinici, și săbii, și scuturi. Fierarii acceptără, iar în trei zile și trei nopți, totul era gata.

- Aici aveți șapte cai, șapte armuri, șapte săbii și șapte scuturi, le spuseră voinicilor.

Voi vi le împărțiți și vă prezentați la poarta regatului.

Voinicii, nu stară pe gânduri, pentru că știau ce se putea întâmpla cu capul lor dacă nu se prezentau la timp și au pornit la drum. În fața lor, era o pădure maiestuoasă de brazi, care se spunea că adăpostea o zână care vedea tot și știa tot. Nici nu intrară bine, că se aude o voce de femeie care cânta. Cântecul magnific, se auzea din vest. Merseră ce merseră și găsesc o zână care își pieptăna părul.

- O zână măreață, ne uităm la a ta față, de ne-ați putea ajuta pe tata îl căuta!

- Sunt de acord să vă ajut, dar la trei ghicitori de veți răspunde, veți știi unde a ajunge.

- Dorim să auzim!

Zâna spune: „Ce este negru când se supără, negru când e bolnav și negru când e bucuros?”

Băieții nu stară mult pe gânduri, și-i răspund: - Ursul negru!

- La ora șase mă trezesc, la ora nouă trezesc lumea, la ora douăsprezece sunt în toi, la ora cincisprezece încep a mă duce în dormitor, la ora optsprezece mă duc în pat, iar la ora douăzeci și unu mă culc, iar ciclul se repetă!

-Soarele! răspunse unul dintre voinici -Corect! Ultima ghicitoare: într-un coș sunt 3 mere verzi și 4 roșii. Câte mere sunt în coș?

-Trei mere! răspunse unul dintre fii.

-Corect! Acum vă voi spune unde vă este tatăl. Se află sub o stâncă cea uriașă din inima pădurii.

Cu aceste vorbe cei nouă plecară. Nu dură mult, iar aceștia ajung la stâncă. Voinicii se pun a ridica stânca. Stânca se ridică, sub ea era o întreagă lume, cu copaci albaștri, animale cu trei picioare și sol violet. Cei nouă, sar în groapă, lăsând caii la suprafață. Un castel cu douăsprezece turnuri se ridică în zare. Bărbații se îndreptară către castel. Intrară înăuntru. În calea lor apare un leu cu trei capete. Fii de împărat nu stau pe gânduri: -Distrageți-l!

Cei șapte voinici se împrăștie pe lângă leu. În acel timp, băieții vin din părți opuse, iar 73

cu curaj, i-au tăiat capetele leului. Intră în următoarea încăpere, iar acolo apare o țestoasă gigantică. De data asta, toți cei nouă sar pe țestoasă și încep a sparge carapacea, cu multă putere. Merg în ultima camera, iar acolo bunica fiilor de împărat îl ținea pe împărat închis într-o celulă. Știură ei de ce s-au ferit de ea cât erau copii. În timpul cât încercau să îl elibereze, băieții au văzut mătura ei Gândind inteligent, au luat mătura, fiind plină de praf magic, au scuturat-o și au făcut-o pe vrăjitoare un păduche. Au curățat podeaua, iar vrăjitoarea a fost zdrobită de perete. Voinicii îl eliberează pe împărat și ies din castel. Urcă la suprafață, iar zâna statea pe un cal. Aceasta spuse: - Pentru că ați reușit să vă eliberați tatăl, două din fiicele mele se vor căsătorii cu voi. În fața băieților au apărut două lumini. Acestea erau fetele zânei. Toată lumea se urcă pe cai și ies din pădure. Cei doi băieți își fac nunta, care durează douăsprezece zile și douăsprezece nopți.

74

NUME ȘI PRENUME ELEV: PINCA DRAGOŞ UNITATEA ȘCOLARĂ: ŞCOALA GIMNAZIALĂ „ CONSTANTIN IOAN MOTAŞ”, MEDIAŞ JUDEȚUL: SIBIU PROFESOR COORDONATOR: GROSARU MARIA DELIA

FĂT-FRUMOS ȘI TĂRÂMUL FERICIRII Într-un ținut îndepărtat, la capăt de lume, trăia un fecior de împărat, pe numele său FătFrumos. Era frumos feciorul de împărat și la trup și la suflet, însă avea o mare nemulțumire: nu își găsise încă perechea și tare se temea că va îmbătrâni singur și fără urmași. Chemase la el toți învățații și înțelepții din împărăție și le poruncise să caute în toate colțurile lumii fetele numai bune de măritat și să le aducă la palat.

Veniseră nenumărate fete frumoase și mai puțin frumoase, fete mai bătrâne și fete mai grăsune, însă niciuna nu fusese pe placul lui Făt-Frumos. Se împuținau fetele, cu fiecare zi care trecea, iar feciorul de împărat devenea tot mai trist și amărât.

Iaca însă, într-una din zile , sosi la palat, un elf bătrân, care se înfățișă în fața lui Făt-Frumos și spuse: - Dragul meu fecior, ți-am auzit durerea și am venit de pe tărâmul meu să îți spun că fata pe care o cauți nu se află pe aceste meleaguri.

- Scumpul meu unchieș, spune-mi, rogu-te, unde aș putea găsi fata care-mi va alina sufletul?

- Pe tărâmul elfilor, numit Tărâmul Fericirii, trăiește o fată frumoasă, cum nu s-a mai văzut. Păsările și viețuitoarele, soarele și luna, se opresc în loc și se minunează de frumusețea și de gingășia ei. Însă, tocmai această frumusețe, a adus blestemul asupra bietei copile. Împăratul elfilor, Nomur, cunoscut pentru urâțenia și răutatea sa, și-a dorit să o ia de soție, însă fata l-a refuzat. Atunci, împăratul, negru de supărare, a chemat la el o vrăjitoare și i-a poruncit să arunce asupra fetei un blestem: să nu-și găsească iubirea și ursitul decât atunci când, cel care va veni să o salveze, să se oglindească cu ea într-o fântână, iar dacă apa va rămâne limpede, atunci acela va fi sortitul. Apoi, au închis-o într-un turn înalt, păzit de doi străjeri uriași. Aceștia au însă câte o slăbiciune: unul are doar un singur ochi, iar cel de-al doilea adoarme la auzul cântecului flautului de soc.

Auzind toate cele spuse de bătrânul elf, Făt-Frumos pe loc se decise să-și încerce norocul.

- Mai spune-mi, rogu-te, unde aș putea găsi acest flaut de soc?

- În Pădurea Veșnic Verde, unde domnește fratele meu, elful Sosur. Va trebui să-i slujești trei zile și dacă-ți vei duce sarcinile la bun sfârșit, flautul de soc va fi al tău. Te voi însoți pe tărâmul fratelui meu și poate îți voi fi de folos.

Dis-de-dimineață, cei doi plecară spre Pădurea Veșnic Verde. Ajunși la palatul împăratului elf Sosur, aceștia fură întâmpinați cu bucurie. Împăratul s-a minunat la aflarea rugăminții lui Făt-Frumos și i-a promis să-i dăruiască flautul, dacă va îndeplini cele trei sarcini pe care i le va da: în prima zi va trebui să îmblânzescă iepele cu coama de aur, în ziua a doua, să hrănescă șoimii regali, iar în cea de-a treia zi să culeagă florile de soc din copacul al cărui lemn se va făuri flautul.

S-a amarât feciorul de împărat la auzul celor trei porunci și habar nu avea cum o să le dea de capăt. Însă, bătrânul elf, care promisese să-l ajute, spuse: - În toate cele trei încercări, trebuie să dai dovadă de puțină viclenie, voință și agerime. Între cele cinci iepe cu coama de aur, se află mama iepelor, pe care o vei îmblânzi dacă-i vei oferi iarba proaspăt cosită, stropită cu roua dimineții. Cei trei șoimi regali, nu vor vrea să se hrănească cu una, cu două, însă tu să-i promiți regelui lor, cel cu o aripă de argint, leșurile a doi uriași, iar până atunci să le oferi carnea proaspătă a unui ied. În ziua a treia, ziua cu cea mai grea dintre încercări, va trebui să urmărești cu atenție copacul ale cărui flori se vor

75

deschide primele la ivirea primei raze de soare. Acela e copacul din care se va făuri flautul.

Sper că ai reținut povețele mele, deoarece aici drumurile noastre se vor despărți.

Mulțumindu-i frumos pentru ajutor, Făt-Frumos se pregăti pentru prima încercare. Se culcă devreme, iar la ivirea zorilor, când încă nici cocoșii nu apucaseră să cânte, și-a suflecat mânecile și a început să cosească iarba cu rouă, pe care a dus-o apoi mamei iepelor cu coama de aur.

Aceasta a mâncat apoi a glăsuit: - Făt-Frumos, bine te-a învățat cel ce te-a învățat cum să ne hrănești! Spune-mi acum, dacă voi putea, să îți fiu de folos în călătoria ce te așteaptă și am să te slujesc cu credință.

- Dacă vei vrea să mă ajuți să ajung pe tărâmul elfilor, să-mi găsesc aleasa, primesc bucuros ajutorul tău.

- Așa să fie!

A doua zi, Făt-Frumos a vânat un ied și a așteptat ca șoimii regali să vină să mănânce.

Regele lor, șoimul cu aripa de argint, atunci a glăsuit: - Bine te-a învățat cel ce te-a învățat să ne hrănești cu carne proaspătă de ied!

- Dacă mă vei ajuta să răzbesc în călătoria mea, pe Tărâmul Fericirii, să-mi găsesc aleasa, îți promit să-ți ofer leșurile a doi uriași.

- Așa să fie! În cea de-a treia zi, feciorul de împărat, se așeză cu noaptea-n cap, în luncuța plină cu arbori de soc și așteptă ca prima rază de soare să apară. Somnul îi dădea târcoale, însă gândul că își va întâlni curând sortita, îi dădea puterea să reziste. Când prima rază de soare se ivi, florile de soc ale copacului cel mai înalt din luncuță se deschiseră ca prin minune. Atunci, Făt-Frumos, repede a tăiat copacul și l-a dus regelui Sosur. Acesta, văzând că toate cele trei porunci au fost îndeplinite, i-a dăruit flautul de soc, pe mama iepelor cu coama de aur și pe regale șoimilor regali.

După ce și-au luat rămas bun, Făt-Frumos a plecat spre Tărâmul Fericirii. S-a urcat pe spatele iepei, care s-a dovedit a fi o iapă fermecată, cu aripi, iar îndeaproape îl urma șoimul.

Flautul de soc îl ținea strâns la brâu. Într-un final, au ajuns pe tărâmul elfilor, iar șoimul a zărit din depărtare turnul păzit de cei doi uriași. Iapa și șoimul au glăsuit din nou: - Stăpâne, zise iapa, eu voi zbura cu tine prin fața uriașului cu un singur ochi și îl vom orbi.

- Atunci eu, a spus șoimul, am să mă reped cu ghiarele și-am să-i scot ochiul.

- Să fii pregatit să cânți din flaut, a mai spus iapa, ca să-l adormi pe celălalt uriaș și astfel să poți pătrunde în turn să-ți afli aleasa.

Zis și făcut. I-au răpus cu ușurință pe cei doi uriași, iar Făt-Frumos a pătruns în turn și acolo, lângă fântână, a zărit-o pe fata cea frumoasă. Însă ceea ce nu știa feciorul de împărat era că regele Nosur, fiind sigur că într-o zi cineva se va încumeta să răpească fata, a poruncit ca fântâna să fie păzită de un șarpe cu trei capete.

Când Făt-Frumos s-a apropiat de fântână, din ea a țâșnit șarpele șuierând amenințător.

Feciorul de împărat însă nu s-a speriat. Și-a scos sabia și după o luptă crâncenă , a retezat primul cap al șarpelui. Șoimul s-a repezit atunci și a smuls cel de-al doilea cap, iar iapa l-a mușcat pe cel de-al treilea, lăsând șarpele fără suflare.

Fata cea frumoasă, văzând că feciorul de împărat a ieșit victorios din lupta cu șarpele, i-a sărit în brațe și l-a îmbrățișat cu foc. Apoi, s-au oglindit împreună în apa din fântână, iar aceasta a rămas limpede ca cristalul. Atunci, blestemul s-a spulberat, iar fata a știut că și-a întâlnit alesul. Și-au făcut o nuntă ca-n povești și au trăit fericiți pe Tărâmul Fericirii și poate mai trăiesc și azi.

76

NUME ȘI PRENUME ELEV: AXINTE MARIA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 28 JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: MARIN DANIELA

FATA CEA SĂRACĂ A PĂDURARULUI ȘI PASĂREA MĂIASTRĂ CU PLISCUL DE AUR A fost odată ca niciodată un împărat mare și tare care s-a bătut cu toți împărații pământului și le-a luat împărățiile. Însă cu toate bogățiile pământului, el era tare necăjit, căci nevasta îi murise cu câțiva ani în urmă, iară singurul fecior tocmai împlinise douăzeci de ani și nu avea niciun gând de însurătoare. Și, iaca ce idee îi veni împăratului într-o bună zi: să invite toate tinerele bune de măritiș la un mare ospăț și poate așa își va găsi și urmașul său cel falnic, viteaz și curajos o soție potrivită. Multe fete frumoase se strânseră la curte în acea seară, fiice de regi, baroni, conți, chiar și de nobili. Toate erau nerăbdătoare să-l cunoască pe Prințul cel Falnic, vestit pentru vitejia și frumusețea sa. Iară prințul trecu pe la fiecare pretendentă în parte și o măsură din cap până în picioare. Niciuna nu-i fu pe plac și nu-i căzu cu tronc. Înfuriat de neobrăzarea fiului, regele trimise toți invitații acasă și încheie petrecerea.

Se obișnuise cu gândul că fiul său o să rămâie neînsurat de pretențios ce era. Iară prințul din povestea noastră era un visător, iubea codrii si animalele pădurii. Și cum ațipise el așa într-o zi la umbra unui copac, visă o fată săracă, dar harnică de o frumusețe nemaivăzută. Aceasta avea părul lung și bălai, ochii mari și frumoși și o guriță mică și roșie ca sângele, de care se îndrăgosti pe loc. În aceste timpuri trăia la marginea unei păduri, într-o colibă mică, însă luminoasă, un pădurar sărac, dar văduv care își ducea zilele linștit împreună cu fiica sa neasemuit de frumoasă. Aurora ajuta la treburile casei cât era ziulica de lungă și nu se plângea niciodată de nimic. Singurii ei prieteni erau păsările pădurii cu care vorbea tot timpul și cărora le cânta cu mare drag. Dar nu-ți era greu să o îndrăgești, cu bunătatea și glasul său neasemuit de dulce. În ziua în care împlinea optsprezece ani se plimba pe cărările pădurii cu fusul în mână decisă să se așeze undeva pentru a răsuci firele fusului. Dar i se făcu sete, așa că se opri la o fântână și se aplecă să bea apă. Fusul i-a căzut în apă și o trase și pe ea, ca într-un vârtej. Au dispărut imediat și fata și fusul. Rosa își pierdu cunoștința, iar când își veni în fire se trezi pe o pajiște minunată înconjurată de floricele multicolore. Pe cer soarele strălucea cu putere și un stol de păsărele roiau vesel deasupra ei rostind într-un glas: ,,Fată frumoasă, unde-i casa ta?

Ce-i cu tine aicea?

Nu-i de dumneata Tărâmul aista-i plin de oameni răi Pleacă mai degrabă ‘Napoi în ținutul tău!

Atunci, fata se dezmetici și fu nevoită să pornească la drum prin pajitea înflorită. Și merse, și merse, dar cum înainta cerul se întunecă, iar florile se transformau în scaieți și iarba în mărăcini. Curând în fața ei se înfățișă un castel mare, dar întunecat de îți era frică să te apropii. Decise să intre, dar nu se ivi nimeni. Părea să nu fie locuit.

Deodată, se auzi sunetul strident al unei voci pițigăiate: 77

-Fată tânără și frumoasă Fă cale întoarsă Căci te afli în castelul zmeului cel rău Aurora își ridică imediat privirea și văzu că vocea venea de la o pasăre negricoasă închisă într-o colivie ce atârna de un tavan plini de păianjeni.

- Ce-i cu tine aici? Unde-i cheia să deschid colivia? De ce te-au închis?

- Zmeul cel rău, stăpânul meu, m-a zăvorât aici. Ascunde-te imediat, e ora când el se întoarce la castel.

Nici nu termină pasărea de articulat ultimele sunete și zmeul apăru ca o vijelie.

- Simt miros de om în casa mea. Dar ce-mi văd ochii? Cum te numești fătuco și ce vânt te duce pe aici?

- Mă numesc Aurora și sunt fiica pădurarului din regatul Împăratului Viteaz și am ajuns aici din întâmplare. Am căzut într-o fântână pe când încercam să mi iau înapoi fusul și dusă am fost de pe tărâmul meu. Acum dorința-mi e să fac cale întoarsă la casa tatălui meu.

- Ha, ha, ha! Mai bine pune-ți pofta-n cui! Cum să dau eu drumul unei așa făpturi neasemuit de frumoasă!? Eu vreau să-mi devii soață.

Așa se întâmplă că, fata nu vru nici în ruptul capului să cedeze zmeului îndrăgostit, iar acesta o transformă într-o pasăre măiastră cu ciocul de aur. În aceste vremuri, pe celălalt tărâm, Prințul cel Falnic ieșise la vânătoare împreună cu câțiva slujitori de la curtea sa. După o vreme, însetat fiind, ajunge la fântâna fermecată. Și ce să vezi, în apele sale se oglindea un fus. Dă să ia fusul, iar apa-l atrage într-un vârtej spre tărâmul celălalt.

Se dezmeticește și el într-o pajiște verde înconjurat de ciripituri. O pasăre-i vorbește: -Mergi, dragă Prințe, și cată Aleasa inimii tale te așteaptă Închisă de zmeu, în palatul său.

De îndată, Prințul se îndreaptă spre castel, dar nu găsește nicio făptură înlăuntrul său, doar o pasăre măiastră care-i spune: -Bine ai venit, Prințule!

Dar ai mare grijă, căci zmeul cel rău Se poate întoarce în orice clipă Și te va transforma în ceva rău.

- Iată ce va trebui să faci pentru a-l învinge: să găsești apa vieții de la fântâna păzită de șarpele de foc. Ca să poți să-i vii de hac va trebui să-i tai codița. Ai mare grijă să bei doar trei picături și să te întorci până la apusul soarelui pentru a te lupta cu zmeul. Bagă de seamă că la ceas de seară puterile zmeului se împuținează.

- O să fiu cu băgare de seamă și o să-ți urmez sfaturile întru totul.

- Iară dacă vrei să redevin fata frumoasă care eram să-mi aduci trei picături din apa magică.

Astfel, Prințul plecă și merse el ce merse și în cele din urmă, dădu peste o pădure deasă în mijlocul căreia se afla fântâna luminoasă păzită de șarpele de foc. Era lucru clar că nicio vietate nu ajunsese să bea apă de aici de frica șarpelui. În clipa următoare Prințul s-a ascuns, așteptând să iasă coada șarpelui, iar când aceasta se ivi, i-o reteză cu o mișcare rapidă si scurtă. A băut degrabă trei picături și a mai luat trei pentru pasărea măiastră cu ciocul de aur.

78

Ostenit, Prințul s-a întors agale la casa zmeului, întrucât era miezul zilei și mai era mult de așteptat până la asfințitul soarelui. Imediat ce ultimele raze de soare au dispărut de pe cer, Prințul a intrat în curtea castelului. Deodată, zmeul a simțit miros de pământean și a spus răcnind: - Cine a cutezat să-mi calce hotarul?

- Sunt Prințul cel Falnic și dacă vrei să te las în viață mai bine ar fi să-mi dai pasărea măiastră!

- Mai bine o să-ți stea ție capul unde-ți stau picioarele! Ia să vedem, cum să ne luptăm?

- În luptă dreaptă! Și s-au luptat și s-au luptat până aproape de răsăritul soarelui. Zmeul dădea semne de de oboseală, dar aștepta ivirea zorilor pentru a-și reîntregi puterile, iară Prințul cu ultimele forțe îl doborî.

Sleit de puteri, Prințul urcă pe aripile păsării măiastre și zburară împreună spre tărâmul celălalt. A durat nouă zile și nouă nopți până au ajuns acasă la Aurora, locul unde s-a născut și a trăit ea până nu demult. Aici îl găsiră pe tatăl Aurorei care se topea de dorul minunatei sale fete.

Apoi, își aduse aminte de cele trei picături și i le dădu păsării să bea. Îndată aceasta s-a transformat în cea mai frumoasă fată pe care o văzuse în viața sa, exact ca făptura din visurile sale. Atunci, cei doi se cuprinseră în brațe și se sărutară, fiind cuprinși de o fericire nemaiîntâlnită. Nu-i nicio îndoială faptul că erau sortiți unul altuia. Și merseră împreună, călare, până la casa împăratului. Prințul o prezentă curții pe viitoarea prințesă. Toată lumea a fost fermecată de frumusețea acesteia. Și-au făcut o nuntă ca-n povești care ținu trei zile și trei nopți. Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Ș-am încâlecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

79

NUME ȘI PRENUME ELEV: HAMMERSCHMIDT MARIA-ECATERINA UNITATEA ȘCOLARĂ:SCOALA GIMNAZIALA NR. 29 JUDEȚUL: GALATI PROFESOR COORDONATOR: MERA DANIELA

ZMEUL ȘI FATA DE AUR A fost odată ca niciodată, că doar așa se încep poveștile bune... A fost un împărat rău de inimă ce avea 3 feciori atât de chipeși încât și stelele nopții erau dornice să-i admire îndelung.

Pe vremea când erau încă copii, feciorii mergeau împreună cu tatăl lor la cele mai importante adunări, iar când marii sfătuitori îi priveau, se minunau și aceștia de frumusețea orbitoare a tinerilor. Se spunea că ei sunt cei mai falnici flăcăi din întreaga împărăție, mai luminoși decât soarele și mai distinși decât luna. Dar mare tristețe era la curtea împăratului. Flăcăii cei frumoși nu aveau încă o soață și nici nu erau prea dornici de însurăciune. Împăratul se întreba dacă o să vie vreodată vreo fată frumoasă și dreaptă și o să-l ia pe vreunul dintre fiii săi de soț. Nu voia să piară fără să aibă nepoței. Într-o seara, la ușa palatului, a venit fata Împăratului Roșu, despre care unii spuneau că este cea mai frumoasă ființă de pe pământ, iar alții credeau că este o zână. Aceasta le-a spus înlăcrimată împăratului și împărătesei că tatăl ei a trimis-o pentru a se însoți cu unul dintre fiii cei falnici. Simțea că este încă un boboc de ghiocel. Pentru adevărata dragoste ea trebuia să înflorească...

Când a auzit acestea, împăratul a fost atât surprins, cât și bucuros peste măsură că unul dintre fiii săi va avea o soață înmărmuritor de frumoasă. Știa însă că flăcăii săi nu vor dori nici în ruptul capului să asculte povața tatălui. Așa că împăratul, iscusit a născoci șiretlicuri, a pus la cale un plan și i-a spus celui dintâi fecior: ‒ Uite, dragul tatii, fata care a venit la noi este Zâna Pădurilor, cea din care s-au ivit falnicii brazi și stejari din lumea toată.

Celui de-al doilea, fiului mijlociu, i-a zis: ‒ Feciorul tatii, fata care a venit la noi este Zâna Munților, cea care a făurit singurică muntele pe care șade cel mai înțelept mag al tuturor timpurilor. Și ultimului flăcău, mezinului, i-a spus: ‒ Micuțul tatii, fata care a venit la noi este Zâna Apelor, care a inundat mările cu ape învolburate și a creat oceanele.

După toate aceste vorbe, cei trei frați s-au pus la sfat și și-au dat seama îndată că totul a fost o amăgire. Așa că, a doua zi, au hotărât să îl pună pe tatăl lor la grea încercare.Următoarea zi de dimineață, fiul cel mare s-a dus la tatăl său și i-a spus că dorește să o vadă pe fata cea frumoasă cum învie părul din livadă. Doar atunci avea să-i fie soață.

Peste puțin timp, a venit și mijlociul familiei, care i-a spus tatălui său că dorește să o vadă pe fiica Împăratului Roșu cum înalță un munte imens în spatele palatului, iar atunci avea să-i fie aleasă. Așa a venit și mezinul, care i-a spus că și-ar dori să o vadă pe așa presupusa Zâna Apelor cum creează un iaz fermecat, iar atunci se va însoți cu aceasta. Împăratul și-a dat seama că nu trebuia să spună neadevăruri, dar acum nimic nu mai era de folos. Așa că a așteptat temător ziua de mâine.

A doua zi, împăratul, fata și cei trei feciori se întâlniră în fața palatului. Primul fecior veni la ea și îi zise că în livadă există un păr bătrân, de pe vremea copilăriei tatălui său, iar ea trebuia să îl readucă la viață, folosindu-și puterile de zână.

80

Fata s-a străduit să reînvie acel pom, dar fără folos. Când a văzut împăratul aceasta, și-a dat seama că totul era o născocire a fiilor săi.Al doilea fecior îi spuse fetei să înalțe munte trufaș în spatele palatului, folosindu-și puterile de zână. De el avea să se minuneze și Domnul din ceruri, Sărmana iar s-a făcut de ocarăatunci când a încercat să făurească un munte, dar, de data aceasta, feciorilor le-a fost milă de fată. Totuși, ca să se facă dreptate, al treilea fiu, dar nu cel din urmă, a rugat-o pe fată să întocmească un iaz fermecat, iar atunci când cineva avea să bea din el, să se transforme cu totul și cu totul în aur.

Atunci fata, silită de mezin, a întocmit un iaz cu apa cristalină, și când s-a dus împăratul să verifice dacă este fermecată, a fost poleit în aur. Atunci și-a dat mezinul seama că fata este cu adevărat Zâna Apelor.

Cei doi s-au căsătorit imediat, iar din iubirea lor s-au născut doi gemeni, o fată și un băiat, doi copii zvelți și sănătoși și spre surprinderea tinerilor căsătoriți, cei doi gemeni erau din aur.

Ce s-a mai bucurat feciorul, când a auzit aceasta, că de mult își dorea copilași! Bucuria nu a durat prea mult, fiindcă frunțile celor doi prunci erau însemnate, iar asta însemna că zmeii aveau să îi răpească.

Așa că tatăl copiilor le-a zis tuturor gărzilor să îi păzească și i-a pus pe gemeni în cel mai sigur loc din palat, Turnul de Sud. Copiii au crescut mari, iar fetița mică și drăgălașă s-a transformat într-o prea frumoasă fecioară, la fel de iubitoare ca mama ei, iar băiatul a devenit curajos și chipeș, de o seamă cu tatăl său.

Aceștia erau mai mereu triști stând în turnul cel ponosit, iar părinții lor nu le-au spus niciodată de ce nu au voie să îl părăsească. Într-o zi însorită, fata a ieșit pentru a se plimba prin grădina cu trandafiri a palatului. Un zmeu neplăcut la vedereși unul chipeș au trecut prin zbor peste grădină, și, văzând fata de aur, o luară imediat de sub nasul gărzilor.

Părinții ei s-au simțit abătuți după auzirea acestor vești, dar fratele fetei, curajosul lor băiat, i-a liniștit spunându-le că el avea să o aducă pe fată înapoi. Și-a luat calul împăratului, sabia lui de fier și a pornit în căutarea surorii sale.

A văzut zeci de ființe mitice și fel de fel de copaci vorbitori, dar până la urmă, călătoria sa de un an și jumătate a luat sfârșit, ajungând la palatul celor doi zmei.

Când a intrat în palat, a zărit-o pe sora sa într-o rochie albă ca neaua, de mână cu zmeul cel frumos care a luat-o de acasă. După ce sora lui i-a explicat că zmeul a salvat-o din ghearele fiorosului dragon ce pândește în pădurea interzisă, aceasta l-a îndrăgit, urmănd să-i fie ales.

Fratele ei a fost izbit de această veste, neînțelegând de ce ar vrea o fată atât de frumoasă să se însoțească cu un zmeu. Dar după nuntă, zmeul s-a prefăcut într-un tânăr falnic, cu părul lung și blond, ochii albaștri și zâmbetul cuceritor.

Pe drumul spre casă, cei trei s-au întâlnit cu bunicul feciorului, împăratul rău de inimă.

Acesta le-a spus că Dumnezeu l-a pedepsit pentru minciuna spusă, iar cel rău i-a promis că dacă își înfrânge nepoții în luptă dreaptă, avea să-l scape de blestem.

Așa s-au luptat feciorul și bunicul său trei zile și trei nopți, până când împăratul a căzut la pământ, iar cei trei și-au văzut de drum în continuare.

Ajungând acasă la tată și mamă, fiica lor îl făcu cunoscut pe alesul ei, iar fiul fuse răsplătit cu propriul lui cal, unul tânăr și zvelt. Și așa, toți au trăit fericiți până la adânci batrâneți.

81

NUME ȘI PRENUME ELEV: IANCU PAULA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ ROMANU JUDEȚUL: BRĂILA PROFESOR COORDONATOR: PANTAZESCU LUCIANA

OCHI DE CRISTAL Cu mult timp în urmă, într-o împărăție îndepărtată, un împărat și o împărăteasă aveau trei fete frumoase cu ochii de cristal, de-ți era mai mare dragul să le privești. Într-o zi călduroasă de vară, cele trei fete au ieșit în grădina palatului de cristal, dar cei trei zmei cu care împăratul era în vrăjmășie, le-au răpit și...duse au fost. A jelit împărăteasa zile la rând. Regele a dat poruncă slujitorilor să le caute pe fete și să nu se întoarcă până nu le vor găsi. Toți slujitorii care plecau în căutarea fetelor, nu se mai întorceau. Regele și regina, văzând că nu mai e fărâmă de speranță, au decis să aibă un alt urmaș. Așa s-a născut FătFrumos. Acesta creștea, iar pe zi ce trecea, se făcea mai falnic și mai chipeș. La vârsta de 18 ani, s-a dus flăcăul în pădure, la vânat. A încălecat pe cal și a mers până ce a văzut o căprioară, pe care voi să o doboare, dar o frumoasă fată se apropie de el: - Nu cumva să tragi în el! Cum să omori o ființă nevinovată?

- Îmi pare rău! Nu am gândit așa niciodată, zise băiatul. Dacă pe tine te supără, îți jur cu mâna pe inimă, că nu voi trage în această ființă!

- Îți mulțumesc! Dar cine ești și ce cauți aici?

- Sunt un ucenic de la castel. Prințul nu a vrut să spună cine era cu adevărat. Prinsese drag de frumoasa fată și, dacă și aceasta simțea ceva pentru el, nu voia să fie plăcut pentru faima lui, ci pentru ceea ce era sufletul lui. Făt-Frumos s-a întors la castel, cu gândul la fata cea frumoasă cu ochii de cristal și cu inima blândă. A doua zi, se dădu de știre în regat că o fată exact ca tânără frumoasă, pe care o cunoscuse Făt-Frumos în pădure, a fost răpită de cei trei zmei. Flăcăul, îngrijorat, le spuse părinților: - Mamă, tată, pornesc în căutarea domniței care a fost răpită și nu aveți cum vă opune!

- Nu te duci nicăieri! Nu vrem să te mai pierdem și pe tine! îi scăpă reginei.

- C-ce? spuse flăcăul. Pe cine ați mai pierdut? Spuneți! Am avut frați sau surori?

Liniștea se așterne în încăpere...apoi: - Dragul meu, începu regina, ai avut trei surori frumoase ca trandafirii și cu ochii de cristal, dar cei trei zmei le-au răpit acum mulți ani și nu le-am mai găsit nici până în ziua de azi. Dacă te pierdem și pe tine? Dacă pățești și tu ceva...

- Nu o să pățesc nimic, o să am grijă! O să plec la răsărit în căutarea frumoasei fete și a surorilor mele, hotărî Făt-Frumos.

Așa și făcu. Se trezi de dimineață, luă o desagă și băgă în grabă câteva merinde, își luă calul și porni la drum. Merse, ce merse, iar după două ore, intră într-o pădure întunecată, de abia vedeai pe unde să o apuci. Deodată, calul lui Făt-Frumos spune: - Stăpâne, simt că se va întâmpla ceva rău! Nici nu trecu mult timp, iar unul dintre cei trei zmei apare în fața celor doi și spune: - Miroase a carne de om! Care a îndrăznit să vină în lăcașul nostru?...Măi să fie, ești chiar tu, fratele celor trei fete cu ochii de cristal. De curând, am răpit o fată cu aceiași ochi, iar inima ta înflăcărată te-a adus aici...

- Unde sunt?! țipă Făt-Frumos.

82

- Crezi că ți-aș spune? Trebuie să treci prin trei probe mai întâi, spuse zmeul, făcându-se de nevăzut. Făt-Frumos, neștiind ce să facă, calul îl sfatuiește: - Stăpâne, în fața ta va apărea o pasăre. Dacă tragi cu arcul în aripa ei dreaptă, fix în mijloc, ea se va transforma într-o pasăre Phoenix. Dacă nu o lovești din prima încercare, se va transforma într-un șarpe veninos. Făt-Frumos ia arcul și trage fix în mijlocul aripii drepte, iar pasărea se transformă în Phoenix. Merse flăcăul mai departe împreună cu pasărea și calul și se întâlnesc cu un uriaș înfometat: - Flăcăule, te rog, ia-mă cu tine și dă-mi de mâncare că îți voi fi de folos, spuse UriașulAbsoarbe-Tot. Continuă Făt-Frumos drumul până ce apare în fața lui un dragon cu șapte capete. Încercă flăcăul să îl doboare, dar acesta era prea puternic. Încercă și tot încercă până ce îi sări în ajutor Uriașul-Absoarbe-Tot. Cu ajutorul lui, dragonul cu șapte capete este nimicit, iar ei și-au continuat drumul în speranța că se vor întoarce acasă cu cele patru fete tefere. După încă două ore de mers, calul spune: - Stăpâne, a treia probă e cea mai periculoasă. Când ne apropiem de un copac cu mere albastre să închideți cu toții ochii! Ne vom întalni cu un Basilisk. Dacă îl privești chiar și timp de o secundă, pieri pe loc. Trebuie să facem cumva să il nimicim.

Imediat, au ajuns la copacul cu mere albastre și au închis toți ochii. Încercară să îl doboare, dar în zadar. Cu ochii închiși nu puteau face nimic. Au încercat și iar au încercat, nu le păsa că erau răniți peste tot, voiau să îl învingă cu orice preț. După multe încercări, pasărea Phoenix zboară țintă spre ochii Basiliskului și își înfige ghiarele în ochii acestuia. După, FătFrumos îl doboară definitiv. Fericiți, își continuară drumul până ce au dat de un palat de topaz, așa de frumos încât la soare te puteai uita, dar la el, ba! Încercară să spargă ușa și făcură zgomot. Imediat își făcură apariția cei trei zmei, foc și pară că ei au putut ajunge până acolo. Voiau să se lupte chiar ei cu Făt-Frumos, astfel încât, cele patru fete frumoase cu ochii de cristal să rămână în continuare prizonierele lor. Flăcăul se luptase în ziua aceea așa de mult, încât să lupte împotriva zmeilor era o joacă. Nu a durat mult până ce Făt-Frumos și prietenii lui i-au nimicit pe zmei. Pasărea Phoenix a lacrimat peste rănile lui Făt-Frumos pentru a le vindeca. Au spart cu buzduganul ușa. După pereții umezi și reci, stăteau ascunse cele patru fete, surorile lui Făt-Frumos și fata cea frumoasă din pădure de care prinse drag.

Surorile flăcăului știau tot ce mișca în regat de când dispăruseră, așa că l-au recunoscut din prima, cât despre prea frumoasa fată, nici nu vă puteți imagina cât de fericită era să îl vadă pe flăcăul care îi furase inima, dar tot ce a putut face atunci a fost să îl îmbrățișeze strâns și cald.

Făt-Frumos știa că inimile lor sunt sortite una pentru alta și că aveau să-și petreacă viața fericiți, unul lânga altul, așa că a cerut-o pe frumoasa tânără în căsătorie.

Am fost și eu la nunta lor, dar a trebuit să plec foarte repede pentru că aveam de scris o altă poveste de spus în altă zi, dar nunta lor a ținut trei zile și trei nopți și poate mai ține și acum dacă nu au obosit sătenii de la atât dans și chiuit...

83

NUME ȘI PRENUME ELEV: PÂNZARU AMALIA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ I.S.STURDZA SĂUCEȘTI JUDEȚUL: BACĂU PROFESOR COORDONATOR: STRILCIUC ANA-MARIA

ALESANDRU CEL CURAJOS A fost o dată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată un tânăr credincios și curajos pe nume Alesandru. Băiatul nu era bogat, dar încerca în fiecare zi să facă ceea ce mama sa îl învățase înainte de a muri:să fie bun, onest și curajos. De aceea, Alesandru era mereu prezent acolo unde era solicitat și niciodată nu refuza atunci când i se cerea ajutorul.

Dar dorința cea mai mare a lui Alesandru era să fie pace în jurul lui, însă în timp aflase că acest lucru era foarte greu . Într-o zi băiatul a aflat că un împărat din vecinătate avea o o fată frumoasă cu ochi de mărgăritar pe care o ținea prizonieră într-un loc uitat de lume. Se spune că fata fusese ursită la naștere ca lacrimile ei să se transforme în pietre prețioase, iar din acea zi familia ei, cu inimă de piatră, o făceau să plângă pentru a se îmbogăți.

Fără să stea pe gânduri, Alesandru a plănuit să o elibereze pe fata cea frumoasă cu ochi de mărgăritar. Însă Alesandru știa că va avea nevoie de ajutor pentru că împăratul avuse grijă să o ascundă atât de bine pe fiie-sa, încât nimenea nu știa locul . Căzut pe gânduri băiatul vede o bâtrână care se apropie de el.

- Ziua bună, maică!zise bătrâna.

- Ziua bună, mamaie!Ce vânt te-aduce pe la mine?

-Fătul meu, știu ce ai de gând să faci și am venit să te ajut!Află, dragu mamii că împăratul mai are un băiet, pe Făt-Frumos, și numa el știe unde este ascunsă fata cea frumoasă cu ochi de mărgăritar!

Atunci bătrâna îi spuse că lucrează la slujitoare la palatul împăratului din vecini și că îndată ce i-a aflat planul i-a dat de veste lui Făt-Frumos.Nici nu plecă bătrâna bine că de curajosul Alesandru se apropie într-un nor de praf Făt-Frumos.

- Am primit veste că ai nevoie de ajutor! Sora mea este de mult timp prizonieră!Am înceract de multe ori să o ajut, dar nu am avut sorți de izbândă.

- Poate împreună vom reuși, zise plin de încredere Alesandru.

-Atunci ce mai așteptăm?

-Să mergem!

Pornind la drum cei doi flăcăi curajoși trebuiau să treacă printr-o pădurea întunecată, lipsită de poteci și nebătută de pasul omului.Merseră ei ce merseră și în calea lor se ivi stăpânul acelor locuri, zmeul pădurii. Mare la stat și urât la vedere, zmeul îi amenință cu moarte pe cei doi voinici. Acesta nu voia nicidecum să-i lase să treacă. Atunci Făt-Frumos scoase sabia și, ajutat de Alesandru, se luptă cu zmeul cale de 5 zile și 5 nopți. Puterea zmeului părea infinită. Cu cât lovea mai tare Făt-Frumoas cu atât zmeul devenea mai puternic parcă.Cu cât dădea mai tare Alesandro, cu atât lovea mai tare zmeul. Și luptându-se din toate puterile până la urmă cei doi flăcăi îl doborâseră pe dușmanul lor.

Mai merse ce mai merse ,cale lungă să le-ajungă, și dădură de un râu pe care nu-l puteau trece. Atunci Alesandro, isteț din fire i-a spus lui Făt-Frumos să facă un pod din copaci și numai atunci cei doi reușiră să treacă pe malul celălat unde , în sfârșit ajunseră în locul în care fata cea frumoasă era captivă. Văzând că palatul era înconjurat de paznici numeoși și 84

neînfricați, Alesandru spuse: - Vom aștepta momentul în care paznicii se vor duce la masă! Atunci vor fi mai puțini.

Voinicii au reușit să-i păcălească pe paznici și au intrat în turnul în care se afla fata de împărat. La vederea fratelui său fata a izbucnit în lacrimi, iar lacrimile sale cădeau cu greutatea pietrelor prețioase pe podeaua. Era vremea ca ei să plece din palat, Făt-Frumos ieși înainte să se asigure că nu îi vede nimeni.

Alesandru luă fata de mână și o duse după zidurile palatului unde caii erau pregătiți de plecare. Au hotărât că vor merge acolo unde împărățea Făt-Frumos, departe de mânia și răutatea împăratului.

Alesandru era liniștit și împăcat cu sine deoarece a reușit prin curajul său să o salveze pe fata cea frumoasă din închisoarea tatălui. Pe drum lui Alesandru i-a căzut dragă fata, iar aceasta părea că nutrește aceleași sentimente. Ajunși în împărăția lui Făt -Frumos, Alesandru și fata cea frumoasă i-au cerut binecuvântarea lui Făt-Frumos și au făcut o nuntă ca-n povești care ținu nouă zile și nouă nopți, iar întreaga împărăție s-a bucurat de eliberarea prințesei care nu a mai fost nevoită să plângă niciodată.

Tinerii au trăit fericiți până la adânci bătrâneți în împărăția lui Făt-Frumos, dacă nu mai trăiesc și astăzi!

85

NUME ȘI PRENUME ELEV: POPESCU BIANCA ȘTEFANIA ANTONIA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,IONEL TEODOREANU’’ JUDEȚUL: BUCUREȘTI, SECTOR 4 PROFESOR COORDONATOR: VULPE BIANCA

BESTIA CEA FRUMOASĂ ȘI FECIORUL CU LIMBA ASCUȚITĂ În urmă cu mult amar de vreme trăia o fecioară atât de frumoasă, încât tare multe probe ia mai pus soarta în găsirea unui pețitor. Multe legende, povești și povestiri s-au spus din bătrâni despre minunata soție de împărat, că nici nu mai știai care era aievea și care era fantasmă.

Dar astăzi n-aș vrea să vă povestesc despre prea știuta dragoste care o purta împăratului, și nici despre copilăria ei magică în care seară de seară colindau pe la casa ei stelele, luna și luceafărul. Am să vă spun o poveste mai puțin știută, pe care marii povestitori au ascuns-o de urechile ursuze, de teamă ca nu cumva acea bucată de adevăr să le scape printre degetele de mult îmbâcsite. Și pentru ei era mai prețioasă decât propria viața, pentru că aceasta prezenta o alta, sculptată de fiecare divinitate în parte, fie ea bună sau rea.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici că s-ar povesti. Fata cea mai frumoasă născuse un fecior cu părul strălucitor ca razele soarelui și ochii sclipitori ca stelele, frumos ca luceafărul și blând precum luna. Născuse un băiat cu limba ascuțită. Mai ascuțită decât oricare sabie pe care l-a apărat pe tatăl său în războaie, decât orice tăiș făcut vreodată de cei mai buni fierari ce au existat vreodată.

Feciorul de împărat era harnic, precum duioasa fată, dar vorbele sale îl neglijau. Era chipeș ca împăratul care îi era tată, însă propriile cuvinte îl înrăutățeau. Îngrijorată, împărăteasa a chemat toți tămăduitorii și toți preoții ca să-l scape pe tânăr de limba ascuțită, dar nimic nu l-a putut ajuta. Într-o zi, pe când băiatul se plimbă prin pădurea care înconjura palatul, văzu o colibă atât de firavă și de urâtă, încât era sigur că nu se afla un picior de om acolo. Obosit cum era, după ce ocoli de trei ori locul acela, ca să fie sigur că duhuri rele nu pustiau în clădirea dărăpănată, intră să se odihnească. Vedeți voi, coliba aceea nu era una obișnuită, ca oricare altă. Era însăși locuința unui vechi stăpân de moșie, care pedepsit de fărădelegile comise a fost transformat într-un vrăjitor hain. Acesta, imediat ce auzi vorbele de piatră ale tânărului, îi împietri inima, astfel încât nu avea să mai simtă nimic: nici frică, nici bucurie, nici iubire. Așa că atunci când ajunse la palat, își înghiți în sec gândurile răutăcioase fiindcă din cauza inimii de piatră acestea nu-i mai dădeau nicio satisfacție. Ajungând la urechile împăratului această întâmplare, se îmbolnăvi de supărare și necaz și muri, lăsând frumoasa împărăteasă văduvă.

Băiatul, viteaz cum era, decise să plece în lume să-și găsească sorocul, că fără tatăl lui alături nu știa ce rost mai avea la palatul înnegrit de supărare. Dar înainte de plecare, împărăteasă îi spuse unicului său fiu: – Să nu uiți de unde ai plecat, dragul meu! Ia inelul acesta, iar de fiecare dată când te vei simți neajutorat să-l scoți de pe deget, iar eu îți voi fi alături. Dacă te răzgândești, să știi că întotdeauna va fi un locul special pentru tine, aici, la palat. Și uite așa plecă fiul de împărat în lumea întreagă, în spate cu o desagă, hotărât să înțeleagă blestemul ce i s-a pus de-ndată. Și merse o zi, și merse două, și merse patruzeci și nouă, până ajunge într-un oraș. Cu toate că nu simțea nici bucurie, nici amar, simțea totuși un gol în stomac care l-a țintuit să meargă să facă bănuți pentru d-ale gurii. Munci pentru un 86

hangiu la îmbutelierea berii nouă zile și nouă nopți, și ca răsplată primi nouă bănuți pentru atât timp cât se strofocă și cără, pentru că, după cum v-am zis, era atât de harnic și bun de ajutor, că nici nu credeai că limba lui era atât de ascuțită. Când plecă, îi veni o replică tăioasă hangiului, dar fiindcă inima de piatră nu se bucura de asemenea lucruri își înghiți vorbele nemiloase pentru a doua oară. Datorită hărniciei de care dă dovadă, hangiul îi de un pescar dispus să-i dea feciorului de lucru, și merse îndată către acesta.

Când ajunse la pescar, auzind de voinicia băiatului, nici el nu îi dădu treabă ușoară, ci timp de șase zile și șase nopți a pescuit pe cele mai învolburate ape și a avut trebuință a prinde cei mai gustoși și mai mari pești pe care i-a mâncat săracul pescar vreodată. Însă nici de data aceasta, băiatul nu i-a înșelat așteptările, venind cu o mulțime de vietăți marine care mai de care mai frumoase și mai strălucitoare, de zici că nu erau decât închipuiri. Văzând că și pescarul era mulțumit de faptele sale, tânărul îl întrebă de muncă, fiind sigur că puținii bănuți pe care îi primea nu-i vor potolii foamea din următoarele zile, înghițindu-și pentru a treia oară cuvintele crude.

– Fiindcă ești un tânăr dibace, zise pescarul, îți voi spune, chiar dacă ar fi fost mai bine să n-o fac. Omul-de-flori-cu barbă-de-mătase caută pețitor să-și mărite fata. Se zvonește, prin locurile acestea, că e atât de îngrozitoare, că niciun flăcău n-a putut petrece trei nopți cu ea.

Dacă tu, feciorule, o vei face, o vei primi de nevastă cu tot cu zestrea și împărăția tatălui său.

– Eu nu mă tem de nimic, spuse feciorul și plecă înspre îndepărtatul tărâm al Omului-deflori-cu-barbă-de-mătase.

Ei bine, tărâmul acesta era înconjurat de munți și păduri dese, izvoare și ape curgătoare.

La început părea o pădure aidoma celorlalte, însă era ceva care o diferenția de normalul văzut până atunci de băiat. Era stâncoasă, într-adevăr, abruptă și avea o întindere mai mare decât împărăția în care crescuse. Călătoria prin acele locuri părea greu de parcurs, însă păsările cântătoare, florile mirositoare și copacii zvelți care indicau cărările pietroase îl provocau și mai mult. Tânărul își dădu imediat seama că ajunse în inima pădurii, fiindcă forfota oamenilor nu mai putea ajunge la urechile sale, ci doar foșnetul frunzelor și al vietăților naturii, magice și deopotrivă, fără vreun farmec care să le caracterizeze. Friguroasa priveliște îți capta toată atenția, precum un peisaj de iarnă desprins de pe pereții caselor care visau la o adiere răcoroasă.

Sosind la palat, feciorul mâncă bucate cum nu mai mâncase până atunci și fu îmbrăcat cu podoabe demne de un împărat. Când luna se ivi strașnică pe cer, feciorul merse la odaia unde trebuia să o aștepte pe fată. Însă în locul acesteia se afla o bestie îngrozitoare, acoperită cu blană, cu trei rânduri de dinți ascuțiți și gheare ca de animal sălbatic. Fiecare voinic care se aventurase în odaia blestemată se speria de-ndată ce o vedea, însă băiatul având o inimă de piatră nu simți decât curiozitate, așa că rămase fata transformată și adormi într-un somn adânc. În următoarea zi, palatul fremăta de veselie, fiindcă până atunci nimeni nu izbutise nici măcar o singură noapte să-i reziste bestiei. Toată ziua pregăti zestrea, în timp ce băiatul întreba în stânga și-n dreapta despre fata-bestie, dar nimeni nu avea curajul să-i răspundă, așa că decise să se plimbe prin grădină, până când întâlnește un bătrân care torcea din lână fire de aur și îi cere ajutorul.

– Nu mi-am ajutat mama, de ce te-aș ajuta pe tine? spuse băiatul.

– Nu-i niciodată prea târziu să fii un fiu bun!

Neavând ce să răspundă, tânărul îl ajută pe bătrân și, drept răsplată, bătrânul îi dezvălui că este însuși vrăjitorul hain care-l blestemase. Îi spuse că tare rău îi pare de ceea ce a făcut și

87

singura modalitate de-al rupe este să distrugă el însuși un altul, cel al fetei împăratului.

Vrăjitorul transformat i-a spus că fata a fost pedepsită cu această înfățișare, fiindcă, pe când era o copilă, a furat un trandafir de la un stăpân de moșie, iar de atunci își așteaptă singuratică pețitorul care o va salva.

Mulțumit de cele ce aflase, se întoarse pentru a doua seară pe care o avea de petrecut cu bestia și iarăși inima de piatră, care îi devenise o povară în piept, îl împiedică din a se teme de aceasta. Tânărul se așeză pe pat, se ghemui lângă bestie și ațipi. Gospodăria era și mai agitată față de ziua precedentă, pregătind veșmintele de mire și cununia în zori. Din nou, nimeni nu îndrăzni să-i răspundă la întrebările legate de motivul pentru care fata a furat acel trandafir, și tânărul decide să investigheze palatul pentru răspunsuri. Trecând pe lângă o sală imensă, un cavaler care se asigura de armata palatului, îi ceru ajutorul.

– Nu am vrut să urmez tronul tatălui meu, de ce să ajut armata unui altul?

– Nu-i niciodată prea târziu să fii un împărat bun, îi răspunse cavalerul. Și inima de piatră nedându-i satisfacția de a răspunde, îl ajută și recunoscu că este vrăjitorul hain. Îi povesti cum sora fetei a fost omorâtă de către un cavaler al unei împărății rivale și drept răzbunare a furat unica pată de culoare din împărăția mohorâtă. Recunoscător pentru răspunsul primit, se îndreptă spre odaia bestiei.

Totuși, când intră în odaie, bestia nu-l mai aștepta liniștit, ci era furioasă și agitată, așa că imediat ce-l mirosi de trei ori pe tânăr îl împinse cât-colo în piept – în inima de piatră. Și, deodată, o durere groaznică îl apăsă pe fecior, simțind cum aceasta începu se transforme încet-încet, în ceea ce fusese odată, în timp ce îl cuprinse un dor imens de casă și o afecțiune pentru fata-bestie. Iar, după ce inima îi reveni la normal, se îndreptă neînfricat spre bestie și a jerpeli blana acesteia, până ce în fața lui se arătă o drăguță de fată ca ruptă din soare. Cele două blesteme se rupseseră!

Când împăratul și împărăteasa au aflat de vitejia băiatului, li s-a inundat inima de fericire și au anunțat imediat curtea să se pregătească de o nuntă ce nu au avut a vedea în toată existența lor, fiindcă fiica lor era iarăși alături de ei în carne și oase.

La nuntă au dansat mirii trei zile și trei nopți, iar împăratul și împărăteasa încă trei zile, și alte trei nopți, până vinul se terminase, iar mâncarea se uscase. Iar în ziua încoronării însuși vrăjitorul hain, care, de fapt, îi vrăjise pe amândoi, apăru și văzându-i pe miri vii și nevătămați se supără și decise că a venit timpul să-și murdărească mâinile cu sângele amândurora, provocându-l pe viitorul rege la o luptă.

– Cum vrei, în luptă să ne luptăm, sau în săbii să ne tăiem? îl întrebă vrăjitorul.

– Ba în luptă, că e mai dreaptă, zise feciorul.

Apoi amândoi voinicii începură a se lupta: vrăjitorul aduse pe fecior și-l băgă în pământ până la genunchi. Feciorul îl învârti și-l băga de asemenea în pământ, astfel cei doi învârtinduse și luptându-se nouă zile întregi, timp în care fata, supărată, se transformase singură înapoi în bestie, apucându-l de gât pe vrăjitor și luându-i zilele în câteva clipe.

Ușurați că au scăpat de fostul-stăpân-de-moșie-care-a-furat-inelele-lui -Făt-Frumos-și-ablestemat-următorii-împărați-ai-tărâmului-Omului-de-flori-cu-barbă-de-mătase, cei doi au fost încoronați drept conducători ai împărăției și au trăi fericiți până la adânci bătrâneți, fiind și astăzi cunoscuți sub numele de Bestia-Cea-Frumoasă și Feciorul cu Limba Ascuțită. Și știu foarte bine astea, că doar eu mi-am supravegheat zi de zi fiul prin inelul fermecat, pe care nu-l are dat jos nici acum, când trupul său plăpând îi este acoperit de pământ.

88

NUME ȘI PRENUME ELEV: DINESCU IOANA-ALEXIA UNITATEA ȘCOLARĂ: LICEUL TEORETIC „DUNĂREA” GALAȚI JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: PITICARI RAMONA

PEȘTELE DIN LACUL DE CRISTAL A fost o dată, ca niciodată, o fată mai frumoasă decât luna și stelele, decât soarele și norii la asfințit. Fata asta era mult mai frumoasă decât zânele pădurilor și ale cerului. Părinții ei erau așa de mândri de fata lor pentru că era așa de frumoasă și de deșteaptă. Ea avea o bună prietenă, tare frumoasă, pe nume Diana. Acestea erau foarte apropiate, mai tot timpul și-l petreceau împreună. Erau una lângă cealaltă la bine și la greu, în momente de fericire, dar și de tristețe. Unii spuneau ca este imposibil ca acestea să nu fie surori, dar, spre surprinderea sătenilor, nu erau. Într-o zi, când se plimbau prin pădurea de lângă casele lor, Diana văzu un păr cu poame de zici că erau rupte din rai. Aceasta ia și gustă o pară, deși prietena ei îi spuse să nu o facă.

Diana căzu la pământ după prima înghițitură. Prietena ei o duse într-un suflet la ea acasă și o întrebă ce i s-a întâmplat.

- Vai, Diana, draga mea, ce ți s-a întâmplat așa brusc? Înainte nu aveai nimic! spuse fata îngrijorată.

- Era o pară blestemată, tot copacul este blestemat! spuse Diana cu ochii în pământ.

- Știi cine a făcut blestemul sau cum putem să-l rupem? întrebă fata cu speranță.

- Zâna Apelor...

Diana nu apucă să termine propoziția pentru că aceasta căzu într-un somn adânc, din care nu părea să se trezească pentru o vreme.

Fata îngrijorată, se duse la mama ei și o întrebă pe aceasta despre Zâna Apelor. Mama acesteia i-a spus că locuiește în lacul de lângă copacul aurit din pădurea de lângă casele lor.

Mai mult nu știa. Fata, când auzi aceste lucruri, se pregăti să se ducă la lacul zânei. Dar, dintro dată, începu un viscol așa de puternic, încât putea să ia casa unde stătea cu totul. Din cauza asta nu a putut să plece imediat, cum își propuse. Viscolul a durat trei zile și trei nopți. În a patra zi, fata a plecat spre lacul zânei. Atunci când a ajuns la zână, s-a mirat. Pe lângă lacul zânei nu exista iarbă. Totul era mohorât, fără viață. Copacul de care i-a spus mama ei, nu mai era aurit. Era un copac înnegrit, fără frunze, cu o mare scorbură în el. Într-o clipă, din lac, ieși o fată care avea pielea turcoaz și un păr foarte lung și negru ca abanosul. Avea chipul ca al unui înger... Dar sufletul ei era mult mai întunecat decât copacul de lângă ea.

- Bine ai venit, fetițo! Te așteptam...

- Bine te-am găsit! cum pot să dezleg blestemul perei pe care a mâncat-o Diana? spuse fata cu lacrimi în ochi.

- Trebuie sa treci prin trei probe: de răbdare, de modestie și de inteligență. Dacă treci de aceste probe vei ajunge la Lacul de Cristal. Adu-mi singurul pește de cristal de acolo pentru a face leacul pentru prietena ta. Dacă eșuezi, plătești cu viața ta!

- Bine, îmi asum acest risc! spuse fata cu seriozitate. Îmi dau și singură seama că viața celei mai bune prietene ale mele este în pericol și doar eu pot s-o ajut.

- Frumos din partea ta! Ia acest ceas pentru a te ghida la Lacul de Cristal. Ai grijă ce faci, fetițo, viața ta și a prietenei tale sunt în pericol! Acum pleacă, timpul trece!

Fata nu stătu prea mult pe gânduri și plecă spre Lacul de Cristal.

89

Ceasul pe care îl avea de la zână era negru, abia de i se observau limbile, dar avea o busolă pe spate. Aceasta arăta că trebuie să o ia spre sud, adică spre satul unde stătea. A mers până la casa Dianei, unde acul busolei arăta ca trebuie să se îndrepte spre fereastra. A stat acolo, zi și noapte, timp de 12 zile și 12 nopți, uitându-se la cum se chinuie Diana în acel pat, ca sa trăiască. Nu i-a trebuit nici apă, nici mâncare, nici măcar nu s-a clintit de acolo. Dintr-o dată, culoarea ceasului se deschise, dar tot nu se prea puteau observa bine limbile ceasului.

Apoi, busola arăta că trebuie s-o ia înainte, spre pădurea care duce la următoarea împărăție.

Când ajunse în pădure, întâlni un om, un brutar, care ii spuse că el poate să-i ofere oricâtă mâncare își dorește ea și familia ei, până când va muri. Dar fata, modestă cum era, a refuzat, spunând că ii place mult mai mult mâncarea pe care o face mama ei, pe care mereu o împărțea cu prietena ei, Diana. Și plecă mai departe, puțin întristată deoarece și-a amintit de prietena ei, care stătea la pat de atâta amar de vreme.

După câteva ore de mers, a întâlnit un om care i-a spus că poate să-i facă câte palate vrea ea, doar într-o singură zi. Dar ea l-a refuzat, spunându-i că își iubește casa unde stă și că nu-i trebuie niciun palat pentru a fi fericită și merse mai departe, cu lacrimi în ochi pentru că și-a amintit de vremurile în care doar se uita la prietena ei și începeau sa râdă până le dădeau lacrimile.

După alte câteva ore de mers, întâlni un bogătaș ce i-a spus că îi poate da orice ar vrea ea, doar dacă vine cu el, dar aceasta iar a refuzat spunând ca deja are tot ce își dorește, are o familie care o iubește, are mâncare, apă, și cel mai de preț, o prietenă care îi este alături mereu. Fata, de data asta, a mers câțiva pași și se așeză jos, începând să plângă în hohote. I s-a făcut foarte dor de familia ei și, mai ales, de buna ei prietenă.

A doua zi, după ce s-a trezit din somn observă că ceasul de la zână se făcu alb și busola arăta vestul. Nu a stat prea mult pe gânduri și a mers mai departe, spre vest. Și merse o zi, și merse două și merse patruzeci și nouă, până când ajunse în fața unei grădini care avea gardurile din tufe de trandafiri, înalte, de zici că zgâriau norii, sub forma unui labirint. Fata, care era și foarte iute la minte, într-o oră, a ieșit cu bine din acel labirint, de unde se spune că absolut nimeni nu a putut ieși cu viață. Atunci când ieși, ceasul zânei arăta ora 20:34. Partea pe care nu o înțelegea fata era faptul că în dreptul orei 22:00, era făcut un semn cu roșu. Busola arăta că trebuia să o ia spre nord. Fata nu a stat pe gânduri și a luat-o la fugă spre Lacul de Cristal. În câteva clipe, a ajuns în Pădurea Nestematelor. Acolo, toți copacii aveau trunchiul și ramurile de aur, frunzele de argint și poamele de diamant. Jos, era o potecă ce ducea la Lacul de Cristal ce era poleită cu nestemate. Fata avea emoții din cauza priveliștii, dar nu uita de ce este aici. Într-o clipă, ajunse la vestitul Lac de Cristal, unde deja văzuse peștele de cristal. Fata rupse o creangă din copacul de lângă ea, și îndreptă vârful ramurii către pește, dar, înainte să înfigă vârful crengii în pește, se opri. Aruncă creanga și se așeză pentru că ea nu putea să știe că a omorât o ființă. Și începu să plângă.

- De ce nu m-ai omorât?

- Nu pot s-o fac... Ești și tu o vietate... Ai un suflet, nu pot să ți-l iau doar pentru că prietena mea e bolnavă, nu e corect! spuse plângând fata.

- Mulțumesc!

Dintr-o dată, peștele se transformă într-un băiat mai frumos decât luna de pe cer. Avea ochii turcoaz și o voce foarte blândă. Era înalt și în stare să se lupte cu un întreg batalion și, chiar în clipa aceea, să și câștige lupta.

- Dar, tu cine ești? spuse fata speriată.

90

- Eu sunt Alecsandru. Am fost blestemat de către Zâna Apelor să fiu singurul pește de cristal de când răsare soarele, până la această oră! spuse cu calm băiatul.

-Am înțeles, deci și tu ești victima acestei zâne... Știi cumva cum pot să dezleg acest blestem?

- Da, știu. Trebuie să iei o șuviță din părul meu și să o atingi cu ea.

- De unde știi asta?

- Păi, eu sunt fratele ei.

- De ce ți-a făcut asta? Cum a putut să-și blesteme propriul frate?

- Zâna Apelor mereu m-a disprețuit, ea credea că părinții doar pe mine mă iubesc, dar se înșela. Când aveam eu 12 ani, ea m-a blestemat și a spus: „Tu, fratele meu, Alecsandru, vei fi sub acest blestem până nu voi mai trăi! Asta va fi posibil, doar atunci când îți vei găsi adevărata iubire, sub forma unui pește!”. Ce ai în mână?

- Acesta este un ceas care are pe spate o busolă. Mi l-a dat sora ta ca să te pot găsi...

- Este marcată ora 22:00 deoarece, de atunci pot să mă transform în om. Mă poți găsi sub formă de pește doar înainte ca ceasul să arate ora acesta.

- Mulțumesc ca mi-ai explicat! Dar, dacă moare Zâna Apelor, toate blestemele pe care le-a făcut, se destramă, nu?

- Așa e! Dar, trebuie să-ți spun că eu am pornit viscolul acela. Știu mult prea bine de ce e în stare sora mea.

- Îți mulțumesc foarte mult pentru ca te-ai gândit la mine!

- Pot să-ți mai pun o întrebare?

- Sigur!

- Crezi în dragoste la prima vedere?

După atât timp, Alecsandru și-a întâlnit jumătatea. A luat-o pe fată de nevastă și s-au întors, împreună în satul unde trăia fata pentru a vedea dacă Diana este bine.

A trecut o lună de la moartea Zânei, toate blestemele ei au fost rupte, Diana este din nou sănătoasă și își poate petrece timpul cu prietena ei, exact cum o făcea înainte. Alecsandru este din nou om și este foarte fericit alături de fată. Se spune că nunta lor a durat trei zile și trei nopți. Toată lumea s-a simțit bine în acele momente. Cât despre Diana, ea a întâlnit un flăcău, Luca, ce avea o herghelie. Acum, ei doi sunt suflete pereche. Ambele cupluri au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

91

NUME ȘI PRENUME ELEV: CHELARIU ECATERINA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SPIRU HARET”, DOROHOI JUDEȚUL: BOTOȘANI PROFESOR COORDONATOR: AGAVRILOIE LOREDANA

GRIGORAȘ DIN BUCOVINA A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Trăia odată, undeva departe, într-un cătun uitat de lume, unde nu se auzise încă de calculator și internet, de jocuri video și console, într-o căsuță mică și veche, un băiat de vreo nouă ani, pe nume Grigoraș. Acolo, sus, în munții îndepărtați din inima Bucovinei, apa de izvor curgea ca mărgăritarele, iarba era verde ca smaraldul, brazii mângâiau cerul cu vârfurile lor, iar cântecul păsărilor desena curcubeie printre norii albi și pufoși. Oamenii erau buni, harnici și credincioși. Se spune că locul acela era desprins din împărăția lui Dumnezeu.

Bunica era cea care îl creștea pe micul băiat, rămas orfan la naștere. Ea îi povestea cu tâlc tot soiul de basme și povestioare care mai de care mai frumoase și mai captivante.

Grigoraș nu avea jucării cu care să se joace, dar nici nu-i trebuiau, deoarece basmele bunicii îi țineau de urât cât e ziua de lungă. Bunica îi povestea, iar el călătorea pe cai înaripați până la lună și la stele, dansa pe la nunțile Feților-Frumoși și ale fetelor de împărat, se lupta cu zmeii și balaurii, învingându-i pe toți, se înfrupta din merele de aur din grădina împăratului și își potolea setea cu apa vie din izvorul fermecat. Într-o zi, Grigoraș își căuta prietenii din basm, dar nu-i găsi nicăieri. Își întrebă bunica dacă știe ceva, dar nici ea nu știu ce să-i mai spună. Băiatul scotoci prin toate ungherele căsuței, dar tot nu găsi nimic. Basmul dispăru. Pe zi ce trecea, Grigoraș devenea din ce în ce mai trist și mai abătut. Degeaba încerca bunica să-l înveselească cu tot soiul de ghicitori și proverbe. Nimic nu-l făcea pe Grigoraș să zâmbească. Și cum stătea el pe prispa casei, cu ochii ațintiți într-un fir de iarbă, auzi o voce: - Nu-ți mai jeli basmul. Mai bine du-te, găsește-l și adu-l înapoi!

- Dar unde este?

- Basmul tău a fost furat și a fost închis într-un cufăr, ferecat cu șapte lacăte din împărăția Omului-de-flori-cu-barba-de-mătase.

- Nu se poate una ca asta! Eu nu pot trăi fără el! spuse băiatul cu lacrimi în ochi.

- Omul-de-flori-cu-barba-de-matase l-a închis acolo pe veci, deoarece nimănui nu-i mai păsa de el. Copiii sunt interesați astăzi de alte lucruri, iar basmul a fost dat uitării.

- Voi merge și îl voi elibera!a spus Grigoraș aproape strigând.

- Nu va fi ușor să ajungi acolo. Aceasta împărăție se află în Pădurea de Argint, iar la marginea ei trăiește zmeoaica cu cei trei fii ai săi. Trebuie să-i înfrunți pentru a ajunge unde dorești.

- Dar cine ești tu?

- Eu sunt Alexandru, fiul pădurarului. O țigancă m-a vrăjit și m-a transformat într-un greieraș pentru că nu am vrut să o iau de soție. Trebuie să ajut oamenii să-și îndeplinească visele, timp de nouă ani, iar atunci vraja se va rupe.

Atunci Grigoraș i-a spus bunicii că vrea să plece în lume pentru a salva basmul. Bunica l-a îmbrățișat, l-a mângâiat pe creștet și i-a spus:

92

- Dragu bunicii, drumul tău va fi lung, presat cu tot felul de obstacole. Ca să răzbești ai nevoie de Curaj, Ambiție și Perseverență. Pune-le pe toate în traista ta, alături de Credința în Dumnezeu, iar când vei da de necaz scoate-le!

N-a mai stat pe gânduri Grigoraș. Sărută mâna bunicii, își puse traista în umăr, își făcu o cruce mare și plecă la drum, însoțit de noul lui prieten, Alexandru.

Merseră ei ce merseră, zi de vară până-n seară și ajunseră într-un oraș plin de clădiri imense și luminate, mașini mari și mici, de toate culorile, unde de peste tot se auzeau oameni nervoși și claxoane care-ți înfundau urechile cu larma lor. Oriunde se uitau vedeau copii triști și palizi, cu ochii obosiți. Grigoraș se uită confuz la tot ce se întâmpla în jurul său. Nu mai văzuse o astfel de lume. Zărindu-l așa nedumerit, greierașul Alexandru i-a spus: - Acesta este un oraș, Grigoraș! De când lumea s-a modernizat, oamenii sunt grăbiți și nervoși tot timpul, iar copiii lor nefericiți. Nimeni nu mai crede în basme, nimeni nu mai visează. Sunt mulțumiți cu jocurile video și telefoanele lor performante...și toate orașele sunt la fel.

- Eu nu aș putea trăi într-un astfel de loc. Ar trebui să facem ceva pentru oamenii aceștia, a spus Grigoraș.

- Ar fi posibil doar atunci cînd vei elibera basmul din cufărul ferecat.

- Atunci să nu mai zăbovim! Și înainte cu poveste că de-aicea mult mai este.

Merseră ei ce merseră și ajunseră la un pod. Când să treacă podul, în fața ochilor li se iviră o ditamai namila de zmeu.

- Ce cauți în împărăția mea?

- Îmi caut basmul care mi-a fost furat!

Atunci zmeul spuse: - Frunză verde de cicoare, să-mi răspunzi la ghicitoare: ce este acel lucru care îl avem cu toții, dar numai unii îl folosesc în viață?

Grigoraș băgă mâna în traistă, trase cu putere Curajul afară, dar când să i-l arate zmeului, acesta se făcu nevăzut. Așa că trecură podul, bucuroși și plecară mai departe până ce dădură peste o fântână cu apă tulbure. Când să se aplece să bea apă, se ivi o dihanie de zmeu cu două capete.

- Ce cauți în împărăția mea? întrebă zmeul furios.

- Îmi caut basmul care mi-a fost furat!

Atunci zmeul spuse: - Frunză verde de cicoare, să-mi răspunzi la ghicitoare: unii visează realizări mărețe, alții stau treji până târziu și le împlinesc.

Grigoraș băgă mâna în traistă, trase cu putere Ambiția afară, dar când să i-o arate zmeului, acesta se făcu nevăzut. Așa că își văzură de drum, bucuroși că scăpaseră și de această dată. Dar nici bine nu se obișnuiseră cu drumul, că dintr-un vârtej adus de vânt apăru un zmeu mare cât un munte, cu trei capete.

- Ce cauți în împărăția mea?

- Îmi caut basmul care mi s-a furat!

Atunci zmeul spuse: - Frunză verde de cicoare, să-mi răspunzi la ghicitoare: cine vrea să-și facă o poartă de aur trebuie să bată zilnic câte un cui.

Grigoraș băgă mâna în traistă și trase cu putere Perseverența afară, dar când să i-o arate zmeului, acesta se făcu nevăzut. Așa că își văzu mai departe de drum spre pădurea de

93

argint și nu mult le-a trebuit să ajungă la ea. Orbiți de strălucirea și frumusețea ei, nu au observat că un nor negru se adună deasupra lor gata gata să-i înghită. Era zmeoaica mamă, furioasă din cale-afară că un necunoscut îi călcase pământurile. Atunci greierașul începu să cânte atât de tare încât risipi norul și zmeoaica fugi cât o ținu picioarele.

Intrară în pădure, pășind cu grijă să nu strice ceva și merseră ce merseră și zăriră un luminiș. Aici se înălța un frumos palat, palatul Omului-de-flori-cu-barba-de-mătase. Porțile se deschiseră larg și Grigoraș intră alături de prietenul său. Îi întâmpină un slujitor și îi conduse în sala tronului. Atunci auzi glasul puternic: - Știu de ce ai venit! Dar pentru a-mi demonstra că ești vrednic să duci mai departe basmul, trebuie să-mi spui timp de șapte zile câte o poveste pe care nu a mai auzit-o nimeni până acum.

- Apoi eu tot oi povesti, spuse Grigoraș, dar domnia voastră să aibă urechi de auzit!

Astfel Grigoraș se puse pe povestit, iar la sfârșitul fiecărei zile se descuia câte un lacăt, până se desferecaseră toate. Mândru de reușita lui, Grigoraș își îndreptă ochii către cer și mulțumi lui Dumnezeu că l-a ajutat, apoi făcu cale-ntoarsă spre casă, cu basmul la loc de cinste, în traista lui, dar nu înainte de a împrăștia prin toate orașele câte un basm pentru a înveseli copiii cuminți, care vor să citească. De atunci basmul nu a mai dispărut, dar duce o luptă crâncenă cu Jocul Video, zmeul modern.

Cât despre greierașul Alexandru, pot spune că a umblat în buzunarul lui Grigoraș până când acesta s-a întors acasă, apoi a plecat să ajute un alt copil să-și împlinească visul. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Și-am încălecat pe-o lună și v-am spus poveste bună.

94

NUME ȘI PRENUME ELEV: ONOFREI ȘTEFAN UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SPIRU HARET” JUDEȚUL: BOTOȘANI PROFESOR COORDONATOR:AGAVRILOIE LOREDANA

PRINȚUL ȘI NICHIDUȚĂ A fost odată ca niciodată pe când făcea plopul pere și răchita micșunele. Erau odată un rege și o regină care stăpâneau peste un regat de diamant, peste livezi întregi de pomi cu fructe nemaipomenite și niciun rege vecin nu voia să se războiască cu dânșii. Singura lor mâhnire era că nu aveau un copil care să le mai îndulcească bătrânețile. Câte rugăciuni, câte leacuri și la câți înțelepți au apelat, dar fără niciun rezultat. Amândoi se prăbușeau în deznădejde pe zi ce trecea. Într-o seară furtunoasă, se auzi un bocănit în poartă. Regele porunci deschiderea porții, iar pe coridorul din fața sa apăru o siluetă. De sub pelerina neagră și udă ce o purta se zăreau doi ochi ca focul.

- Cine ești și ce poftești?? Întrebă împăratul.

- Necuratul mă numesc și cu Măria Ta aș dori să vorbesc! Împăratul era speriat, în fața lui stătea ucigă-l toaca.

- Un fecior de vrei să ai, eu ți-l dau; dar juri să-l dai înapoi când o-împlini optsprezece ani și o zi! Împăratul știa că nu-i bine, dar ideea era în sine că putea avea și el, ca toți regii un feciorel. Se uită către soție ce-l încredința „Să fie’’. Odată se mai gândi, iar apoi încet grăi : - Spune ce trebuie să fac ?

- Înțeap-o pe-a ta regină și apoi suge-i din venă, 3 stropi mici de sânge-albastru, de vrei să-ți ai copilașul!!

- Acum poți pleca de-aici!

Scaraoțchi dispăru. Regele luă un ac o înțepă pe regina sa de 3 ori dar din vena sa curseră patru, și nu trei stropi. Regele nu băgă de seamă așa că băuse toate cele patru picături.

După două săptămâni, regina rămase grea. Împăratul nu-și mai încăpea în piele de fericire.

Regina născu după un timp un fecior cu pletele de aur pe care l-au numit Alexandru.

Alexandru avea un defect neobișnuit pe care nimeni nu-l observă. Se născu cu aripi ca de vultur despre care nu a spus nimic. Puștiul creștea într-o lună cât alții în 7 ani. Pe zi ce trecea devenea tot mai înțelept, tot mai chipeș până deveni un adevărat flăcău. Am uitat să vă spun că părinții lui Alexandru nu i-au spus niciodată de înțelegerea lor cu Nichiduță la nașterea sa, așa că el habar nu avea. Vremea însurătorii se apropia și multe alte prințese îl aveau în vizor pe acesta, dar el prinse drag de o țărancă numită Ileana. Fata locuia între munții vecini așa că Alexandru nu mai ezită și se duse la ea să-i ceară mâna. Fata era atât de frumoasă, încât la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. După o zi de la împlinirea celor optsprezece ani, flăcăul plecase în pețit la Ileana, dar acolo nu o găsi doar pe iubirea sa. Lângă ea, necuratul aștepta venirea flăcăului.

- Bine că ai venit odată Alexandre! Hai să nu îngreuiem lucrurile și să mergem noi doi în treaba noastră.

- Ce zici? Ce treabă am eu cu tine?

- Hohoho.... băiatul tatei.... Nu ți-au zis? Și necuratul îi povestise totul.

95

- Nu vin cu tine! spuse ferm Alexandru.

- Preferi să o iau pe domnița asta ?? Haide Alexandru, fii serios și hai să mergem!

Alexandru nu avu de ales și plecă cu diavolul, promițându-i Ilenei că se va întoarce și vor fi împreună. Trecură peste multe regate frumoase, peste râuri adânci și peste multe câmpuri până ajunseră într-o mlaștină. Acolo era Poarta Iadului. Porțile se deschiseseră în fața lor, iar ei intrară. Din toate părțile se auzeau țipete și răgete așa că Alexandru se înspăimântă la început, dar ținu fruntea sus și înaintă falnic.

- Aici îți vei petrece veșnicia! zise întunecatul arătând spre un ceaun mare plin cu lavă.

Intră!

Alexandru se urcă pe marginea ceaunului. Diavolul îl apucă și îl scufundă în lava cea clocotindă, dar spre uimirea lui, Alexandru nu începu să țipe. Vezi tu, cât a locuit pe pământ Alexandru nu a păcătuit cu nimic așa că lava aia nu avea efect asupra sa.

- Bine! Nu țipi? Las’că țipi tu! Îl luă pe Alexandru și-l duse într-o cămară. Acolo era o laiță acoperită cu păr de oameni iar pe jos erau multe oase. Privi în încăperea cealaltă și acolo îl văzuse pe căpetenia lor. Cel mai mare și mai înfricoșător diavol dormea în brațele bunicii sale care avea o fustă lungă și neagră, iar la față era vopsită cu smoală încinsă. Auzise Alexandru o legendă cum că dacă ai trei fire aurite din capul diavolului cel mare, ușile Iadului se deschid și poți ieși. Și cum diavolul dormea, era momentul oportun să i le ia dar, nu le luă. Așteptă ca diavolul să se trezească.

- Simt miros de carne de om!

- Păi da, ți-am pregătit o răcitură cu ochi de om și niște friptură! spuse bunica acestuia punându-i masa.

- Mulțumesc, buni! zise diavolul și se puse pe mâncat.

- Du-te și mai adu niște carne de om pentru cină... dacă nu vrei să mori de foame!! Ai auzit??

- Da, buni....

Diavolul trecu prin camera în care era Alexandru, dar nu-l observă. Ieși și se duse!

Atunci bunica sa s-a dus să urce în pod niște lucruri iar la momentul oportun Alexandru o închise în pod. Crezând că este nepotul ei, ceru ajutorul, dar Alexandru își îngroșă vocea și zise: - Este o încercare! Vreau să văd cât reziști acolo sus!

- Hăăhăăă.... pot să stau mult și bine aici!

- Să te văd.... dar în liniște!

Apoi Alexandru merse către locul în care se aranja bunica diavolului și se deghiză întocmai ca ea, apoi puse pe el o rochie și niște mânuși. După ce a terminat, a scos dintr-un hău, o budincă pe care a încălzit-o și a așezat-o pe masă. Tocmai atunci se întoarse și diavolul.

- Ai adus?? zise Alexandru.

- Nu bunică, știi cumva unde mi-s ochelarii că nu pot să văd păcătoșii pe unde sunt..?

- Nu dragul meu, nu i-am văzut... ia și mănâncă că ți-am pregătit ceva.

- Îmmm... budincă de iederă otrăvitoare.... mulțumesc mult buni!

- Taci și mănâncă!

Alexandru transpira în pielea buboasă, dar ce avea de făcut, dacă-l prindea îl mânca.

Așa că încercă pe cât putu să intre în pielea cârcei.

- Bunico, vrei să mă adormi?

- Da nepoțelu’ lu’ bunica ! zise Alexandru și îl luă în brațe cum văzu că face și baba.

96

- Cântă-mi ceva…

- Ce să-ți cânte bunica?

- Nu contează, ceva....

Pe Alexandru îl treceau toate apele. Nu știa cum să-i cânte diavolului. Își luă inima în dinți și începu să urle! Spre norocul său, funcționa, diavolul adormea. La momentul oportun puse mâna pe trei fire de păr și trase tare.

- Auuu.... Bunico, ți-am zis să nu mă mai tragi de păr!

- Scuze, scuze..... am avut un coșmar!

Zi-i, știi că-mi plac coșmarurile!

Alexandru zise: - Păi se făcea că mă urcam sus în pod și mă găseam pe mine!

- Cum așa?

- Păi cum.... urcam scările de la pod și dădeam peste bunica diavolului…

- Ia să vedem măi… În momentul acela diavolul începu să urce scările până la pod, iar Alexandru să alerge cât îl țineau picioarele până la Poarta Iadului. Acolo atinse cu cele trei fire de aur, iar poarta se deschise. În spatele său se auzeau răgete mânioase. Atunci Alexandru își desfăcu aripile și zbură până înapoi la Ileana care îl aștepta de câteva zile.

Pe drum se oprise într-o cetate din bronz, pustie, unde văzu un cal negru cu aripi argintii, dădu să pună mâna pe el când dintr-un colț al cetății se auzi un răget. Un zmeu se apropia de el cu o falcă în cer și una în pământ. Deodată, la picioarele tânărului apăru o sabie cristalină pe care o luă și i-o înfipse în piept. Zmeul căzu mort.

Alexandru luă calul și se duse până dădu de altă împărăție argintată și măreață dar pustie, la fel ca și cealaltă. De această dată acolo văzu un paloș din cristal pe care dădu să îl ia, apăru un zmeu de două ori mai mare care se avântă spre el. Când aproape puse mâna pe el îi reteză capul. Curăță sabia de sânge și o luă cu el.

A treia cetate avea ziduri cu totul și cu totul de aur. Pe un scăunel de aur stătea un trandafir roșu ca sângele pe care tânărul și-l dori cu orice chip. Dar vai, un al treilea zmeu de trei ori mai mare decât dânsul venea acum spre el. Dintr-un salt, zmeul îl prinse pe Alexandru și îl trântise la pământ. Feciorul îl apucă pe zmeu și îl băgă în pământ până la brâu, și îi tăie capul. Luă trandafirul și hotărî să nu se mai oprească până când nu o ajunge la viitoarea sa mireasă. Și merse, merse, merse... cale lungă să-l ajungă. Într-un final ajunse la Ileana care îl aștepta. Alexandru se puse într-un genunchi,întinse trandafirul care răspândea în jurul lor o mireasmă și îi zise : - Vrei să fii soția mea?

- Da!! Și-au făcut nuntă mare ca-n povești, căci 7 zile și 7 nopți a durat după care s-au îndurat și ne-au lăsat. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți! Ș-am încălecat pe-o șa și vam spus poveste-așa, ș-am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună!

Ups!

97

NUME ȘI PRENUME ELEV: DUDUŢĂ ERICA-ANDREEA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 UMBRĂREŞTI JUDEȚUL: GALAŢI PROFESOR COORDONATOR: IANCU LUCREŢIA

FĂT-FRUMOS ŞI TĂRÂMUL VISELOR Amu cică era odată, la marginea unei împărății bogate, o colibă sărăcăcioasă în care trăiau trei fete. Acestea erau vesele și frumoase asemeni zilelor de vară, harnice și cuminți ca zilele de primăvară, dar triste ca o ploaie rece de toamnă pentru că erau sărace lipite pământului.

Părinții lor muriseră, iar ele rămăseseră singure. Dormeau toate într-o cameră pe jos. Într-o zi sora cea mare spuse : - Dragi surori, ce avem de mâncare?

- Doar o bucată de pâine! spuse cu un glas sfȃşiat cea mijlocie.

- Mâncați voi acea bucată de pâine, mie oricum nu îmi este foame! rǎspunse cea mică.

Cele două surori se apucaseră să mănânce bucata de pâine. În acest timp fata cea mică spălǎ hainele, plângea și spunea: - Doamne, ajută-ne și pe noi să facem ceva, să nu mai fim așa sărace! Să avem și noi ce mânca! În acel moment trecea pe acolo Făt-Frumos, care locuia în împărăția de lângă coliba lor sărăcăcioasă. Făt-Frumos cum văzu cǎ fata plânge, merse la ea și spuse: - Dragă fată cu ochii ca de smarald, de ce plângi?

- Plâng deoarece nu ne ajunge mâncare și suntem foarte sărace!

Cum fata plȃngea cu lacrimi ca picǎturi de perle, Făt-Frumos se îndrăgostise pe loc de ea și îi spuse: - Nu mai plânge, fată! Dacă vrei, ne căsătorim pentru a-ţi face un trai mai bun. Vrei?

- Da, sigur că vreau!

- Atunci într-o săptămână facem nunta!

- Bine!, spuse fata ȋncȃntatǎ.

După ce plecă Făt-Frumos, fata cea mare le spune surorilor sale că urmează să se mărite cu Făt-Frumos. Surorile, bucuroase de cele auzite, o ȋmbrǎțisarǎ pe sora cea micǎ: -Vai, ce noroc și bucurie pe capul nostru!

- Să fie într-un ceas bun! ȋi urarǎ surorile. În acea săptămână Făt-Frumos și fata începuseră să facă pregătirile pentru nuntă. Flori, mȃncare, invitați, naşi, muzicǎ, trǎsuri, costume. Cȃte planuri! Dar cu inimǎ bunǎ şi dor, totul fusese pregǎtit. Ce tragedie ! În ziua nunții, Zmeul Rǎchită-Înflorită o răpește pe fată.

Grozăvia provocatǎ de apariția zmeului, fǎcu ca fata sǎ leşine. Cȃnd ȋşi reveni, se trezi într-un pat mare, spațios, ȋntr-un castel foarte vechi. Ce era în inima ei! Supǎrare, teamǎ, furie, tot felul de sentimente. Dorea sǎ ȋi arate zmeului cine era ea de fapt. Strǎbatu tot castelul, cameră dupǎ cameră, sǎ ȋl vadǎ pe zmeu şi sǎ vorbeascǎ cu el. Îl găsise și îi ceru sǎ˗i spunǎ motivul pentru care a transformat nunta ȋntr˗o nenorocire.

- Pentru că așa am vrut!! țipase zmeul.

- Bine, bine ! Ce vrei sǎ fac ca să îmi redai libertatea?

- Trebuie să faci următoarele lucruri: să aduci zmeură de pe Tărâmul Furnicilor, să construiești un castel și sǎ îmi aduci apă vie din Lacul Zânelor.

98

Atunci fata plecă plângând spre Tărâmul Furnicilor. Când ajunse acolo Regina Furnică o întrebă ce a pățit. Aceasta îi spuse ce i s-a întâmplat, și cǎ Zmeul Rachită-Înflorită i-a cerut zmeură de pe tărâmul lor.

Regina ȋi şterse lacrimile, o luǎ sub oblǎduirea ei, ȋncurajȃnd˗o cǎ viața uneori este nedreaptǎ, dar pas cu pas ajungem la adevǎr şi luminǎ: - Nu mai plânge, poți lua câtă zmeură vrei de pe tărâmul nostru!

- Vă mulțumesc din suflet că m-ați ajutat!

- Cu drag, oricând!

Fata plecă către castelul zmeului. Acolo zmeul îi ceru ceea ce˗i datora. Fata îi dădu, iar acesta ȋnfulecă tot pe loc. După ce mâncase toată zmeura, îi zise fetei: -Acum du-te și culcǎ˗te, mâine vei începe să construiești castelul!

Fata merse în camera ei și începu să plângă. După ce ȋnǎlță rugăciuni pentru a putea îndeplini tot ceea ce i˗a cerut zmeul, fata se liniștise.

Dimineață fata se trezi și se uită pe fereastră, văzu cǎ în fața castelului se întindea un alt castel foarte frumos care era din diamant. Avea 14 turnuri de fildeș în vârful cărora fluturau drapele cusute cu ață de aur. În interiorul castelului erau nenumărate camere, fiecare cu o întrebuințare precisă. Castelul a fost construit pe vârful unui deal ca un refugiu, un loc în care orice om poate să se ascundă de realitate şi să trăiască în lumea viselor.

Zmeul când se trezi și el se minună de ceea ce văzu, și o întrebă pe fată cum a putut face așa ceva. Iar aceasta rǎspunse: - Cu voia Domnului!

- Bine, acum mergi și adu-mi apă vie de la Lacul Zânelor.

Fata plecase, după două ore de mers, ajunse la lac unde o întâmpină Zână Apelor.

- Fiica mea, ce drum te aduce pe aici?

- Păi, zmeul Rachită-Înflorită m-a trimis să iau apă vie din lacul vostru!

- Ia câtă apă dorești! spuse Zână Apelor.

Fata luă apă, îi mulțumi și plecă către castelul zmeului.

Zmeul cum văzu cǎ fata îndeplinise toate cerințele, îi trimise lui Făt-Frumos un bilet.

Cât timp fata era la castelul zmeului, Făt-Frumos și toată împărăția sa, o căutau pe fată. În acest timp, ajunsese biletul de la Rachită-Înflorită: ,,Dacă vrei sa îți recapeți viitoarea soție, vino la castelul meu să ne luptǎm și cine va câștiga, va fi răsplătit cu inima fetei". Zmeul.

Făt-Frumos nu stătu pe gânduri, ȋncălecă pe calul sǎu alb și plecă către castelul zmeului.

Ajuns acolo, bătu la poartă și imediat zmeul ieși : ˗ De ce ai venit? ˗ Pentru fata? Trebuie sǎ te lupţi pentru ea! ȋl avertizǎ zmeul.

-Cum vrei sǎ ne batem? ȋntrebǎ nerǎbdǎtor Fǎt˗Frumos. ˗ Sǎ fie o trȃntǎ dreaptǎ! ˗ Atunci, trȃntǎ sǎ fie!

Se luptară o zi și o noapte, până când Făt-Frumos îl prinse de mijloc pe zmeu şi ȋl aruncǎ ȋn stele. Fugi repede în castel, o luă pe fată și plecară către împărăția sa. Aici fǎcurǎ o nuntǎ ca˗n poveşti, care a durat trei zile și trei nopți. Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!

99

NUME ȘI PRENUME ELEV: VASIAN ANA UNITATEA ȘCOLAR: COLEGIUL NAȚIONAL „VASILE ALECSANDRI” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: NISTOR DANIELA ANGELICA

CAPCANA LACULUI DE CLEȘTAR A fost o dată ca niciodată, pe meleaguri îndepărtate, un împărat, pe nume Făt-Frumos. Îl știți din basmele vechi, atunci când se lupta pentru fata de împărat. Acum avea propria împărăție și un palat frumos în care trăia fericit alături de împărăteasă și copilul lor. Cât era ziua de lungă, Alesandru, fiul lor, în vârstă de 8 ani, îi plăcea să stea la malul râului care curgea la hotarele împărăției și să admire natura, în timp ce vorbea cu prietenii lui din apele învolburate. Într-o zi, când văzu împărăteasa că nu îl poate dezlipi din locul acela, și-a amintit de lacul cu apă de cleștar. S-a hotărât pe dată să-i arate și lui Alesandru acea minune a naturii, loc în care chiar ei i s-a întamplat o minune, și anume acolo a rămas grea. După ce i-a povestit fiului despre Lacul de Cleștar, acesta a vrut pe dată să meargă în locul unde se află lacul cu apa făcătoare de minuni. Zis si făcut. Nu stătu mult pe gânduri, că de îndată ordonă argaților să pregătească o trăsură pentru împărăteasă și pentru Alesandru. Cum au ajuns, îmbătat de frumusețea lacului, copilul se repezi la apă, mai, mai să cadă in ea. Acesta era fermecat de transparența apei. Era fascinat de creaturile marine și mistice care trăiau acolo. Trecură deja câteva ceasuri, când deodată cerul se întunecă, începu să sufle vântul cel rece și în zare se putea observa un ciclon, venind val-vârtej către ei. Împărăteasa, nu stătu mult pe gânduri, îl lua pe Alesandru de mână și îl urcă în trăsură, crezând că sunt in siguranță, dar s-a înșelat.

Când veni vârtejul, luă trăsura pe sus împreună cu familia împăratului. Reușind să sară în ultimul moment, vizitiul, care văzuse toate cele întâmplate, plecă iute către palat ca să îi dea de veste lui Făt-Frumos.

Când auzi toate astea, împăratul dădu poruncă să i se pregătească calul. Își luă paloșul și încălecând, plecă val-vârtej în căutarea familiei lui. Merse ce merse, până când dădu de un bătrân, care stătea pe marginea drumului, îmbrăcat cu haine răpciugoase, flămând și fără un acoperiș deasupra capului. Împăratul, bun și darnic din fire, s-a oferit să îl ajute pe omul nevoiaș. Dar când îi întinse mâna ca să-l ridice pe moșneag, acesta îi făcu un farmec, și FătFrumos se trezi în corpul bătrânului. De fapt, acel om era un Vraci viclean, recunoscut prin partea locului pentru răutatea lui. Când ridică privirea, îl vazu pe Vraci, care acum se plimba mândru în trupul împăratului. Realiză imediat în ce pericol se afla. Vraciul se apropie de FătFrumos și-i zise cu dispreț: - Acum, că sunt în corpul tău, pot să fac ce vreau, iar tu ai să-mi fii slugă. Dacă spui cuiva despre asta am să-ți tai capul, iar când am să îți găsesc familia, am s-o supun celor mai cumplite chinuri, ca să plătescă pentru neascultarea și nesupunerea ta față de mine. Ai înțeles?

- Da, răspunse Făt-Frumos fără nici o speranță.

Foarte mulțumit de el, Vraciul încălecă pe calul împăratului nostru, iar pe acesta îl legă cu o funie de mâini și îl forță să meargă pe jos alături de el. Porni apoi la drum în căutarea unei flori care îți putea îndeplini orice dorință. Nu după mult timp se zări în depărtare un palat din cristal unde trăiau trei zmei și muma lor. Zmeoaica era cea care păzea Floarea Dorințelor. Foarte entuziasmat, Vraciul începe a galopa, iar Făt-Frumos alerga din răsputeri încercând să țină ritmul. Ajunși în fața palatului, Vraciul îl puse pe Făt-Frumos să verifice 100

dacă muma zmeilor este acasă. Zis și făcut. Împăratul, care acum era în corp de bătrân, începu a țipa cât îl țineau plămânii: - Este cineva acasă?!

Vraciul, văzând că nu răspunde nimeni, fără frică începu să cotrobăie prin palat, încercând să găsească vre-un indiciu care să îl ajute să găsească Floarea Dorințelor. Dar cum căuta el așa, dădu de cei trei zmei, care micuți fiind, stăteau pitiți după o ușă. Când văzu că nu găsi nimic de folos, s-a gândit cum poate scoate de la Zmeoaică secretul locului fermecatei flori. Luă puii de zmeu, îi băgă în traista lui fără fund și asteptă să vină acasă muma lor. Nu trecu mult timp și auziră deodată urletul Zmeoaicei care simțise deja miros de oameni prin jur.

Simțind pericolul aceasta intră în palat trântind ușa de perete și începu să-și caute copiii.

Foarte furioasă începuse să țipe: - Unde îmi sunt copiii?!

Vraciul, atunci, își puse în aplicare planul.

- Ai să-i primești când o să-mi spui unde găsesc Floarea Dorințelor, spuse Vraciul plin de sine. În acel moment Zmeoaica, cu o mișcare fulgerătoare, îl înșfăcă pe bătrânul care asista cuminte la toata discuția, și spuse către Vraci: - Dacă nu îmi dai copiii, eu o să-l ucid pe omul tău.

- Bine. Fă cum vrei, că oricum nu îmi era de folos, ba mai rău, chiar mă încurca.

Puțin surprinsă, Zmeoaica se uită la Făt-Frumos, iar când văzu că acesta nu se zbate ca alți prizonieri îl azvârlise sus într-un turn al palatului.

- Acum că am scăpat și de acea slugă, să ne întoarcem la lucrul pentru care am venit, spuse cu fermitate Vraciul.

- Nu am să-ți spun nimic, deoarece tu nu meriți să ai în posesie acea floare. Mai bine mor decât să las Floarea Dorințelor pe mâinile tale.

- Bine. Așa să fie, spuse Vracul sigur pe el.

A început lupta. S-au luptat ore în șir, dar până la urmă, Zmeoaica a câștigat. Epuizată, merse în turn, neștiind ce va face cu prizonierul bătrân.

Odată cu moartea Vraciului și farmecul se destrămase iar acum Făt-Frumos avea corpul lui înapoi.

- Parcă te-am omorât! De ce ești încă în viață, și cum ai ajuns în turn? îl întrebă Zmeoaica nedumerită.

Făt-Frumos i-a explicat toată pățania, cum a ajuns el în situația aia și ce legătură are Vraciul cu asta. Zmeoaica, nu prea crezând ce îi spunea împăratul, se răsti la el: - Unde îmi sunt copiii? Dacă nu îmi spui ...

- Copiii tăi sunt teferi și nevătămați. Sunt în sacul Vraciului de lângă cal.

- Mulțumesc. Cum aș putea să te răsplătesc? Tu ce vrei în schimb?

- Eu nu vreau nimic. Vreau doar să-mi găsesc familia. Am învățat că o faptă bună mereu va fi întoarsă înzecit de persoanele care o apreciază.

Fericită că în sfârșit și-a găsit copiii și realizând că Făt-Frumos nu are nici o vină, se oferi să-l ajute să-și găseacă împărăteasa și copilul.

- Pentru bunătatea pe care ai arătat-o față de mine, am să îți spun unde se află Floarea Dorințelor. Ea te poate ajuta să-ți îndeplinești dorința ta. Pentru asta trebuie să ajungi la Muntele Secretelor, unde v-a trebui să treci de o probă, iar apoi vei da de trei balauri, fiecare cu șapte capete. Acolo o să le spui că vii din partea mea, Zmeoaica, cea care deține șapte

101

tărâmuri și nouă mări, iar dacă nu te cred, să le arăți acest buzdugan pe care o să ți-l dau eu.

Ai mare grijă de el! Este foarte prețios și țin foarte mult la el.

- Mulțumesc pentru îndrumare! O să am grijă de buzduganul tău. Mulțumesc încă o dată, spuse Făt-Frumos plin de recunoștință. Și încălecând pe calul lui se întinse la drum.

Plin de bucurie că Zmeoaica îi dăduse șansa să își găsească familia, ajunse la poalele Muntelui Secretelor. Dete acolo de o poartă, care îi spuse în felul următor: - Dacă vrei să treci mai departe, trebuie să îndelinești o cerință. Trebuie să dovedești cât de bine știi să păstrezi un secret. Ești de acord?

- Pentru familia mea fac orice. Accept! Spuse Făt-Frumos entuziasmat că are șansa de a-și regăsi familia.

- Bine. Proba este în felul următor. Eu îți spun un secret, iar tu trebuie să îl păstrezi chiar și cu prețul vieții.

Poarta îi șopti secretul la ureche, apoi se deschise și îl lăsă pe împărat să meargă mai departe. A mers cât a mers, până când a întâlnit un spiriduș foarte viclean și care încercă să îl facă pe Făt-Frumos să îi spună secretul porții, dar împăratul nu se lăsă păcalit.

(O să mă întrebați ce secret era. Dar nici eu nu știu, că de asta este secret.)

După ce spiridușul văzu că nu are cum să scoată o vorbă de la Făt-Frumos, renunță și îl lăsă să meargă mai departe. După ceva timp, dăduse de cei trei balauri, fiecare cu câte șapte capete, unde arătă buzduganul primit de la Zmeoaică. Balaurii, recunoscând buzduganul îl lăsară să ajungă la Floarea Dorințelor. Când a ajuns în fața florii, a cuprins-o în mâini, a închis ochii și și-a pus dorința. În câteva clipe, lângă el apăru trăsura din care au coborât împărăteasa și Alesandru. Foarte fericit, împăratul îi strânse în brațe pe amândoi. Când văzură balaurii cât de fericiți erau, s-au înduioșat și le-au spus: - Bănuim că vreți să ajungeți mai repede acasă, așa-i?

- Cum să nu? De s-ar putea, am zbura până acasă, au răspuns cei trei.

-Atunci așa să fie.

Atunci balaurul cel mare făcu o frajă și deodată calul lui Făt-Frumos prinse a avea aripi. Legară trăsura de cal și se înalțară spre înaltul cerului.

-Vă mulțumim! , se auziră vocile celor trei, către balaurii care-i urmăreau cu ochii în lacrimi. În drum spre tărâmul împăratului au poposit și la palatul de cristal al Zmeoaicei, înapoindu-i buzduganul și multumindu-i își luă rămas bun.

De sus se vedea împărăția lui Făt-Frumos. Soarele apunea foarte frumos în nuanțe pastelate cu tente de roz și mov. Până la urmă, aventura s-a sfârșit cu bine. Această experiență a întărit și mai mult legătura în familia împăratului. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Și am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea așa.

102

NUME ȘI PRENUME ELEV: CORCIOVEI BEATRICE UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 29 JUDEȚ: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: BEJAN CRISTINA MIHAELA

ALEXANDRU ȘI FATA DIN CASTELUL DE RĂCHITĂ A fost odată ca niciodată, pe când făcea castanul mere și cireșul căpșunele, un împărat și o împărăteasă cărora nu le lipsea nimic, însă erau tare nefericiți, deoarece nu fuseseră și ei binecuvântați cu un prunc. Împărăteasa făcuse tot ce-i stătu în putință pentru a putea avea un copil, însă totul a fost în zadar.

Pe meleagurile lor, trăia o familie foarte săracă cu un băiețel de vreo 3-4 anișori pe nume Alexandru. Aceștia își câștigau cele necesare traiului muncind din greu. Într-una din zile, părinții băiatului fuseseră răpuși de o boală cruntă și după multă suferință aceștia s-au ridicat la ceruri, astfel băiețelul rămânând orfan. Ajungând la urechile împărătesei acestă nenorocire ce s-a năpustit asupra băiatului, a hotărât împreună cu împăratul să-l adopte pe sărmanul băiat. A doua zi, au și poruncit ca băiatul să fie adus la curte pentru a se face cunoscuți drept părinții lui adoptivi și totodată de a-l face cunoscut supușilor drept fiul lor.

Văzându-l, împărăteasa și împăratul îl îndrăgiră numaidecât, dar și băiatului i s-a luminat chipul când a aflat că nu mai este singur pe lume. Aceștia nu mai știau ce să-i facă și ce să-i ofere pentru a-l face fericit, dar și băiatul îi răsplătea cu vrednicia, curajul și istețimea lui în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu.

Alexandru, crescu o mândrețe de băiat, frumos cum nu se mai văzu în tot ținutul. Anii au tot trecut, Alexandru ușor, ușor a devenit un falnic bărbat care căuta o fată vrednică și frumoasă pentru a se căsători, pentru că îi cam venise timpul. Dar oricât a căutat, nu a găsit nicio fată care să-i facă inima s-o ia razna. Într-o zi, Alexandru auzi că într-un tărâm îndepartat locuia o prea frumoasă fată care așteaptă sa fie salvată de un bărbat demn de frumusețea ei și viteaz atât cât s-o poată salva din castelul unde era ținută prizonieră de către zmeul Răchită-Înflorită. Atunci, Alexandru nu mai stătu pe gânduri și se hotărî să plece în căutarea acesteia. Oricât se chinuiră părinții lui să-l convingă să nu plece, acesta nu a renunțat. În ziua cu pricina merse la părinți pentru a primi binecuvântarea acestora, dar pe lângă binecuvîntare, tatăl său îi oferi lui Alexandru un cal, o pelerină și o sabie. Fiul, nedumerit, îl întrebă: - Tată, la ce mă vor ajuta acestea?

- Fiule, calul te va însoți oriunde ai merge și te va ajuta să scapi de pericole pentru că este iute ca gândul, pelerina te va putea face nevăzut oricând, iar sabia cu tăișul ei te va păzi de orice primejdie.

Acestea fiind spuse, Alexandru își luă la revedere, încălecă pe cal și porni la drum. Și merse el o zi, și merse două, și merse patruzeci si nouă, și mai merse el cât mai merse până dădu de un râu străjuit de un pod dărăpănat, care abia mai stătea în picioare. Fiindu-i teamă să nu se prăbușească, Alexandru s-a apucat să-l repare pas cu pas până a reușit să ajungă pe celălalt mal al râului. Odată trecut, auzi în urma lui strigând: - Bine faci, bine găsești!

- Cine a vorbit? strigă Alexandru, însă nimeni nu i-a răspuns. Atunci acesta ridică din umeri și merse mai departe pâna a ajuns într-o pădure deasă și întunecată. Obosit și sleit de puteri, poposi la umbra unui copac bătrân. Nu apucă să se așeze bine și auzi o voce: 103

- De vei avea milă de mine și îmi vei curața crengile, mult bine ți-oi face!

- Bine, spuse Alexandru! Lasă-mă o noapte să mă odihnesc și mâine o să am grijă de tine.

A doua zi, zis și făcut, copacul era cel mai frumos din toată pădurea. Apoi își luă la revedere și plecă mai departe. După încă trei zile si trei nopți de mers ajunse lângă o fântâna dărăpănată și cu apă murdară, sete fiindu-i s-a apucat de reparat și curățat pentru a putea bea apă și adăpa calul. După ce termină toată treaba și plecă mai departe auzi în urma lui strigând: - Bine faci, bine găsești!

- Cine a vorbit? strigă Alexandru, însă nimeni nu i-a răspuns. Atunci acesta ridică din umeri și merse mai departe. Merse el cât merse și tot mai merse până în cele din urmă, ajunse într-un tărâm întunecat, înfricoșător și trist unde ți se zburlea pielea și abia puteai respira.

Acesta era tărâmul zmelui Răchită-Înflorită, unul dintre cei mai de temut zmei. Înaintând el spre bârlogul zmeului, la un moment dat ajunse în fața unei prăpastii fără margini. Alexandru se opri gânditor, nestiind cum să treacă de prăpastie. Atunci calul îi spuse: - Stăpâne, încalecă pe mine și ține-te bine că eu te voi duce dincolo de prăpastie iute ca gândul.

- Voi încăleca și voi avea încredere în tine! spuse Alexandru.

Ajuns pe malul celălalt al prăpastiei, Alexandru o întâlni pe mama zmeului RăchităÎnflorită care scuipa flăcări în stânga și-n dreapta cât o țineau puterile. Neștiind ce să facă, Alexandru își aduse aminte de povețele tatălui său și-și puse pelerina pe el. În momentul acela deveni invizibil și trecu neobservat. Înaintând, el ajunse la un palat mare, căptușit cu răchită înflorită, de unde și numele temătorului zmeu Răchită-Înflorită. Acolo era ținută captivă fata a cărei frumusețe neasemuită îl vrăji pe Alexandru și îi făcu inima să o ia razna.

- Te voi salva și te voi lua cu mine! zise Alexandru.

- Fugi, salvează-te! Au mai fost voinici ca tine, dar n-au biruit! strigă fata de la geamul cel mai înalt al palatului. Dar nu apucă bine să facă doi pași voinicul nostru, că se și trezi față în față cu însuși zmeul Răchită-Înflorită. Urmă apoi o luptă cum nu se mai văzu în toate timpurile, când era zmeul deasupra , când era voinicul. În toată învălmășeala aia, Alexandru a scos pelerina pe care o folosise și la mama zmeului și devenise din nou invizibil ceea ce-l zăpăcise puțin pe zmeu, neștiind unde a dispărut voinicul. Atunci Alexandru a scos sabia și a înfipt-o în pieptul zmeului, acesta căzând ca secerat.

Alexandru reuși să elibereze fata, care întâmplător sau nu, se numea Alexandra, iar aceasta recunoscătoare fiind, i-a promis că îl va lua de soț când vor ajunge pe celălalt tărâm. Încălecară amândoi și porniră la drum, ajungând la aceeași prăpastie mare, unde calul i-a trecut pe ambii iute ca gândul. Când cei doi răsuflând ușurați, auzi în urma lor pe mama zmeului Răchită-Înflorită care scuipa flăcări în stânga și-n dreapta cât o țineau puterile, strigând: - De vă prind, vă pârjolesc!

Atunci cei doi au dat pinteni calului care a început să o ia la galop până au ajuns la fântâna curățată și reparată de Alexandru. Aceasta le zise: - Săriți repede în fântână că vă voi proteja eu!

- Am încredere în tine! zise Alexandru. Atunci fântâna își ridică apa până la gură lasând pe cei doi la fund într-o bulă de aer.

Mama zmeu trecu pe la fântână și văzând cât de plină era zise: - Dacă s-au băgat aici, atunci ăsta le este sfârșitul! Iar după ceva timp plecă către casă, mulțumită de soarta celor doi.

104

Alexandru și Alexandra au ieșit din fântână, au strigat calul pentru a pleca către casă, dar mama-zmeu având auzul foarte ascuțit, a auzit vocea voinicului și ca turbată a plecat iar în urmărirea celor doi care goneau iute ca gândul spre pădurea întunecată.

Intrând în pădure, găsi copacul cel mai frumos pe care Alexandru îl curățase și acesta îi zise: - Rupe-i o bucată din rochia fetei și agaț-o într-o creangă de-a mea, iar eu mă voi apleca în celaltă parte și o voi face pe mama zmeu să vă caute pe un drum greșit. Zis și făcut, au rupt din rochia fetei o bucată și au agățat-o într-o creangă, zicând: - Să ne revedem cu bine, copacul meu frumos! ziseră cei doi, plecând călare iute ca gândul spre casă. Mama-zmeu văzând bucata de rochie agățată în creanga înclinată către drumul greșit, a zbughit-o fiind convinsă că o să-i prindă pe cei doi. La un moment dat, văzând că nu mai dă de cei doi, mama-zmeu s-a uitat înapoi și atunci i-a zărit în depărtare făcându-se din ce în ce mai mici.

Alexandru, auzind urletele mamei-zmeu, dădu pinteni calului care începu să alerge iute ca gîndul până trecu de podul pe care îl reparase pas cu pas. Furia zmeoaicei făcu ca să-i ajungă foarte repede pe cei doi, dar când a ajuns la jumătatea podului, acesta s-a desprins din toate încheieturile și mama zmeu s-a prăpădit în apele învolburate ale râului.

Abia atunci a înțeles Alexandru că tot binele făcut în drumul lui acum s-a intors către el și astfel au scăpat de mama-zmeu și au putut să-și continue drumul către casă. Într-un târziu, ajung pe meleagurile părintești ale lui Alexandru, aceștia fură primiți cu mare fast de către toți localnicii în frunte cu împăratul și împărăteasa. Alexandru o prezentă părinților lui pe Alexandra, cea mai frumoasă fată din întreaga lume, și le spuse că aceasta este aleasa inimi lui și că vrea să o ia de soție. Apoi urmă o nuntă ca-n povești care ținu trei zile și trei nopți, despre care se vorbi mulți ani la rând de copiii copiilor lor, până în zilele noastre. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea!

105

NUME ȘI PRENUME ELEV: URSACHE ȘTEFAN VLAD UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ. NR. 12, BOTOȘANI JUDEȚUL: BOTOȘANI PROFESOR COORDONATOR: ATODIRESE ANA-MARIA

FIUL ZÂNEI APELOR A fost demult, demult… pe când albinele nu înțepau, când vulpea și cocoșul se îmbrățișau, când cărțile se citeau de la coadă la cap, un împărat care era pe cât de bogat, tot atât de întristat, căci toți fiii îi muriseră în luptele de sporire a hotarelor împărăției. Văzând că nisipul din clepsidra vieții sale se scursese aproape de tot, hotărî să trimită soli în cele patru zări pentru a anunța că va lăsa tronul său moștenire celui mai destoinic dintre muritori. Veniră în grabă la curtea împărătească oameni unul și unul, unii dornici doar să-și încerce norocul, alții pricepuți în toate cele sau știind câte în lună și în stele, astfel că bătrânul împărat fu pus în mare încurcătură, neștiind pe cine să aleagă, căci nici sfetnicii din palat nu știau ce să îi spună.

Dar la marginea de răsărit a împărăției trăia o femeie bătrână despre care oamenii spuneau că ar fi fost numai cu două zile mai tânără decât pământul. De la această bătrână înțeleaptă află împăratul cum să-și aleagă moștenitorul.

- Mărite împărat, se cuvine a ști că nu toți doritorii sunt vrednici de cârma împărăției tale!

- Asta o știu eu, mătușă, dar pe unul tot trebuie să-l aleg…

- Mulți sunt aleși, dar puțini vor rămâne până la capăt și numai unul este cu adevărat vrednic de a ține frâul împărăției.

- Și atunci cum voi desluși pe adevăratul moștenitor?

- Apleacă-ți urechea către povața mea și numai așa să faci, de nu, atunci nu se va alege nimic de a ta crăime. Să-i supui pe flăcăi unor încercări cum nu s-a mai văzut: să mănânce pâinea cumpătării și să bea apa încrederii, apoi să-i trimiți prin Trecătoarea fățărniciei și să îi pui față în față cu Oglinda adevărului. Împăratul nu mă stătu pe gânduri și le porunci oamenilor curții să-i adune pe cei care nu se răzgândiseră să-și încerce norocul. Le pregăti un ospăț împărătesc, cu bucate din belșug și îi pofti să mănânce cât de mult poate fiecare. Iar când unii au căzut pe sub mese de atâta lăcomie, le-au fost aduse fiecăruia câte o pâine albă, aburindă, și o carafă cu apă rece de izvor.

Dar, spre marea dezamăgire a împăratului, numai patru dintre aspiranți nu se lăcomiseră cu bucatele și au reușit să mai mănânce pâinea cea caldă și apa cea rece, depășind această primă încercare. De aceea, împăratul a vrut să-i cunoască mai bine și i-a întrebat care le este firea și neamul.

- Eu sunt supusul loial Măriei Tale, răspunse repede unul care voia să fie primul.

Mulți mă cunosc, căci sunt stăpânul moșiei unde s-a născut Voinicul cu cartea în mână.

- Nici eu nu-s mai prejos, zise al doilea. Mi-s fecior de boier și neamul nostru a dat mulți slujitori ai împărăției.

- Credeam că numai cei viteji îi plac Măriei Tale, interveni mândru al treilea. De mine se teme și Muma Zmeilor!

- Ehei, voinice, după cum vezi, mai întâi îmi plac oamenii cumpătați, rosti grav împăratul.

- Eu nu am cu ce mă lăuda decât cu cinstea familiei mele, pe care Dumnezeu a răsplătit-o, răspunse și ultimul dintre ei. Tatăl meu este Alesandru, iar mama mea, Zâna Apelor.

A doua zi, dis-de-dimineață, împăratul apăru în fața celor patru într-o lectică de aur, așezat între blănuri de hermină și perne pufoase din pene de vulturaș arămiu, îmbrăcat după toată pompa împărătescă: o mantie purpurie garnisită cu blană de samur, peste un caftan de cașmir, având pe cap coroana de aur ale cărei ametiste sclipeau de-ți lua ochii.

106

Trei dintre voinicii care își doreau tronul, având gândul numai la belșugul domnesc, se uitau cu uluire la bunăstarea crăiască, numai al patrulea, mai smerit din fire, privea doar meditativ baldachinul de aur. Împăratul îi pofti să se urce în trăsura care le era pregătită, nu înainte de a-i întreba dacă le-ar plăcea să fie în locul lui în lectică. Fiul lui Alesandru tăcu, însă ceilalți trei răspunseră că se mulțumesc cu ceea ce aveau, mințind cu nerușinare. Lectica goni prin mulțimea logofeților, boierilor, sfetnicilor, dispărând dintr-o dată, acoperită ca de o perdea de ceață. Când trăsura cu cei patru candidați la tron ajunse la o poartă albă cu sclipiri de topaz, vizitiul îi invită să coboare și ei pătrunseră într-un tunel, fără să știe că aici se va afla cu adevărat dacă au venit doar cu gândul la bogățiile împărătești. Înaintară curioși, iar ceea ce li se deschise ochilor era greu de descris: stâlpi translucizi de cristal, podea din smaralde, mese din aur cu tacâmuri de argint, tăvi din onix, pahare în formă de păsări rare, pitici care făceau tumbe, dansatoare care te invitau în hora lor, grădini cu licorni zburători, toate pentru a-l ademeni pe muritorul de rând. Doi dintre flăcăii care visau la tron au uitat dintr-o dată de scopul urmărit și s-au lăsat prinși în mrejele acestui univers, însă fiul lui Alesandru și al Zânei Apelor alerga fără să se uite în urmă, căci înțelesese primejdia. Văzându-l cum se grăbește să iasă din acest labirint al falselor minuni, și primul dintre candidați se luă după el. Era stăpânul moșiei care îi furase, în trecut, Voinicului născut cu cartea în mână, inelele cu puteri magice.

Acum însă, voia să-l piardă pe fiul lui Alesandru și, de aceea, îl îmbrânci într-un stâlp de cristal, gândind: „Să scap de acest smerit închipuit și să ajung eu împărat slăvit!” Dar când a reușit să ajungă din nou în fața împăratului, crezând că doar el a rămas, mare îi fu mirarea să-l vadă pe rivalul său cum aștepta deja supus în fața tronului, căci vizitiul îl ajutase să iasă mai repede, chiar dacă fusese împiedicat. Nimeni nu știa că voinicul avea două mere de aur, primite în copilărie, iar acum folosise unul dintre ele.

Văzând împăratul nostru că doar doi au isprăvit această probă, le grăi: Fiii mei, în următoarea încăpere se află o oglindă care poate arăta, prin a ei putere magică, adevărul din sufletul și din mintea voastră. Sunteți pregătiți?

Da, Împărate Luminate! răspunseră amândoi.

Dar să știți că numai unul dintre voi va mai ieși viu din această încăpere! În loc de răspuns, peste cei doi se așeză un val de tăcere, astfel că fură poftiți să-și caute curajul și să pătrundă în camera misterioasă. De cum intrară, au văzut un iepure cu coadă de păun și un pui de grifon, păziți de un arap cu pielea de abanos, care ținea în mâini oglinda fermecată. Stăpânul moșiei se repezi să privească el primul în oglinda care îi grăi: Ești viclean, malefic, ai fier în loc de inimă și foc în loc de ochi. Nici după ani nu te-a părăsit gândul fățarnic de a te pricopsi pe seama altora! Dar pentru că ai avut curajul să intri aici, ai dreptul să răspunzi la marea întrebare: Crezi că există pe lume vreun lucru mai bizar decât aceste animale de companie ale împăratului?

Eu dacă aș fi împărat, aș căuta mai mult decât un pui de grifon care să-mi țină companie! veni repede răspunsul. Însă în aceeași clipă, nesăbuitul fu înghițit de grifonul furios, fără să aibă timp să se apere.

Când îi veni rândul, fiul lui Alesandru răspunse și el la aceeași întrebare: Nu știu dacă există vreun alt animal bizar, m-aș mulțumi și cu acestea. Și cu ce le vei hrăni ca să nu te mănânce ele pe tine?

Cu mere de aur. Iată unul pe care deja li-l dăruiesc. Eu însă nu caut în lume ceva mai minunat care să mă mire, căci – copil fiind – l-am văzut pe însuși Dumnezeu care a venit în vizită la părinții mei.

La auzul acestui răspuns, împăratul, care stătea ascuns într-un ungher al încăperii, veni către el și îi mulțumi că avea să-i bucure ultimele zile de viață, cu gândul că are cui să lase moștenire tronul.

107

NUME ȘI PRENUME ELEV: CĂLIN MATEI UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 29 JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: AXENTE GINA

FĂT-FRUMOS ȘI BLESTEMUL Trăia odata, într-o pădure fermecată, un împărat care avea trei fete. Ele nu se asemănau între ele, așa cum nu se aseamănă Soarele cu Luna. Cea mare era veșnic posomorâtă și încruntată, cea mijlocie liniștită și calmă, iar cea mică veselă și voioasă ca o zi de primăvară. Ele trăiau împreună cu tatăl lor și cu mama vitregă într-un palat cu totul și cu totul de aur care era împrejmuit de un zid înalt care nu lăsa pe nimeni să arunce un ochi în curtea împărătească. Ba, mai mult, era păzit de un balaur cu șapte capete care simțea când cineva se apropie cu gând rău. Într-o zi, un flăcău trecu călare pe calul său pe lângă porțile uriașe ale palatului.

Voinicul a zărit cele trei fete ale împăratului ce luau apă din fântâna construită din sângele vărsat de curajoșii tineri care au încercat să-l omoare pe zmeul care trecea adesea pe acolo.

Făt-Frumos, când a văzut-o pe fata cea mică de împărat s-a îndrăgostit pe loc de ea. A încercat să se apropie și a reușit pentru că balaurul care stătea de pază l-a lăsat să treacă deoarece l-a simțit suflet bun: -Frumoasă fată, vrei să vii cu mine să-mi fii soție și să trăim amândoi până la adânci bătrâneți?

-Eu sunt de acord, Făt-Frumos, dar în familia mea este un blestem. Până nu se căsătoresc surorile mele mai mari, nu mă poate lua nimeni de soață. Au mai încercat și alți voinici, dar zmeul care sălășluiește pe fundul mării, i-a oprit pe toți omorându-i fără milă. Ca să se împlinească voia ta, trebuie mai întâi ca sora mea cea mare să se mărite cu fiul lui RâsÎmpărat care trăiește peste nouă mări și nouă țări și doar el poate să o înveselească. Iar sora mea mijlocie trebuie să îl ia de bărbat pe Faurul Pământului cu care se potrivește de minune.

Acesta locuiește în mijlocul Pământului și nu iese decât la auzul fluierului fermecat pe care îl are zmeul de pe fundul mării. Dacă poți să te duci să îi aduci pe aceștia doi ca surorile mele să se mărite, vom face nuntă mare împărătească.

Făt-Frumos se învoi și plecă cu calul lui fermecat să îl găsească pe fiul lui RâsÎmpărat. La plecare fata i-a dat o sabie și o aripă de albină și i-a zis că, atunci când îi va fi greu să se uite în lama sabiei și să sufle de trei ori în aripă și va primi ajutor.

Flăcăul a plecat la drum și a mers trei zile și trei nopți printr-o pădure deasă. La un moment dat din spatele lui s-a auzit un vuiet puternic. Era zmeul cel rău care auzise de planurile feciorului și acum alerga ca vântul și ca gândul să-l prindă din urmă pe tânăr. FătFrumos, înfricoșat a scos sabia dată de fata de împărat din teacă și s-a uitat în lama ei, cerând ajutor. A văzut venind din ea o oaste mare de războinici care au devenit aievea și care l-au ajutat să îl înfrângă pe zmeu. După victoria asupra zmeului, el și-a continuat drumul până a dat de un râu în flăcări peste care nu se putea trece fără să nu-i rămână rămășițele acolo.

Atunci a suflat de trei ori în aripa primită și un roi de albine a venit și l-a luat pe sus trecându-l viu și nevătămat peste apa înflăcărată.

108

Făt-Frumos a ajuns la curtea lui Râs-Împărat, l-a convins pe fiul acestuia să vină cu el, iar acesta a făcut nuntă mare cu fata cea mare a împăratului. Făt-Frumos mai avea încă o probă de trecut: să-l scoată pe Faurul Pământului din adâncuri pentru a o lua de nevastă pe fiica mijlocie. Pentru acest lucru avea nevoie de fluierul fermecat de la zmeul cel groaznic.

Lnișa plecare fata îi dă iar niște talismane: o mână de solzi de pește, un pumnal și o oglindă.

El plecă luându-și rămas bun de la mezina împăratului. Făcu cale lungă până ajunse la apa pe fundul căreia se ascundea zmeul. Acesta avea acolo un palat păzit de un triton și e multe sirene înspăimântătoare. Dar, ca să ajungă pe fundul mării, flăcăul a mâncat solzii de pește și i-au crescut branhii cu ajutorul cărora a putut respira sub apă. Când a ajuns la palatul zmeului sirenele și tritonul au încercat să-l atace, dar acesta le-a arătat oglinda și făpturile au început să se privească în ea, s-au îndrăgostit de ele însele și nu s-au mai mișcat din locul acela. Flăcăul a intrat în palat și l-a atacat pe zmeu cu pumnalul dăruit de fată. Zmeul a căzut răpus și feciorul a luat fluierul vrăjit. A ieșit cu el la suprafață, și a început să cânte pâna când un cutremr a zguduit întreg pământul: Faurul Pământului ieșea la suprafață, chemat de cântecul magic.

A avut loc nuntă mare: nunta fetei mijlocii. Și după aceasta, nunta mezinei cu FătFrumos a durat trei zile și trei nopți. Blestemul fusese rupt și nuntași din toate colțurile lumii au mâncat, au băut și au petrecut pe săturate. Câteodată seara, din pădurea fermecată se mai aud și acum chiote și strigăte de bucurie și veselie.

109

NUME ȘI PRENUME ELEV: VLAD BIANCA-VALENTINA UNITATEA ȘCOLARĂ: GIMNAZIALĂ “GRIGORE MOISIL” JUDEȚUL:GALAŢI PROFESOR COORDONATOR: ACASANDREI CRISTNA- ECATERINA

FETELE, AŞCHIA ŞI FLUIERUL Demult, foarte demult, la poalele Munţilor Obscuri , locuiau într-o casă modestă, alături de bunicul lor , trei fete frumoase ca stelele de pe cer. Părinţii lor plecaseră cu mulţi ani în urmă în căutarea fiului lor pierdut , de care nu au pomenit niciodată , de unde nu s-au mai întors. De atunci , Stela , Luna si Olivia îşi duceau traiul în sătucul lor ,visând la întoarcerea părintilor. Stela, fata cea mare era o gospodină pricepută. Adora sa aibă grijă de casă şi de familie.Luna, fata mijlocie, o fire blîndă, stătea lângă patul bunicului său toată ziua şi îi asculta toate păsurile .Olivia, mezina, iubea să citească. Cât era ziua de lungă, se ruga să primească vreun semn de viaţă din partea părinţilor,precum a întâlnit în basme. Bunicul era bolnav la pat, de multă vreme. Într-o zi, la uşa casei lor a apărut un cal slab şi neîngrijit care se ruga sa fie curăţat : -Spălaţi-mă, fete harnice, că vă voi spune unde sunt părinţii voştri!

Cum auziră fetele, imediat au adus cele trebuincioase si au clătit dobitocul. L-au hrănit, i-au făcut un culcuş din paie şi l-au lăsat să se odihnească.

A doua zi ,după ce s-au dezmeticit , surorile au dat cu ochii de un armasăr cu doisprezece aripi. Acesta le zise: -Dragile mele, drept răsplată că m-aţi curăţat şi hrănit, vă voi spune cum să vă găsiţi părinţii, aşa cum am promis. Trebuie să ajungeţi la împărăţia Regelui Ducalion , să vă daţi drept servitoare, să mergeţi în cel mai înalt turn şi să vă recuperaţi părinţii. Misiunea poate părea uşoară, dar drumul este plin de primejdii.

-La ce te referi prin primejdii? întrebă Olivia; -Trebuie să treceţi prin pădurea de spini şi prin Marea de Topaz , răspunse calul. Luaţi cu voi un fluier şi o aşchie de lemn .Vă voi conduce chiar eu .

Acestea fiind zise, fetele se pregătesc de drum, punându-şi în spate merinde, haine groase,fluierul si aşchia.

-Dar cine va avea grijă de bunicul? întrebă Luna cu lacrimi în ochi, nu-l putem lăsa singur!

-O voi chema eu pe Fata cea frumoasă, prietena noastră de nădejde, putem avea încredere în ea, zise Stela , îndreptându-se deja spre ea.

-Cum vom călători pe spatele tău toate trei? Nu vom încăpea , constată Olivia.

Dând de trei ori din aripi, calul făcu să apară o caleaşcă , la care ceru să fie înhămat.

După ce i-l încredinţaseră pe bunic prietenei lor, cei patru plecară la drum .

La intrarea în pădure, armăsarul le-a dat trei inele de aur şi le zise copilelor că se vor întâlni cu Mama zmeilor şi că trebuie să se prefacă fete de împărat care se îndreaptă spre viitorii lor soţi.Surorile au fost confuze, dar şi-au pus inelele pe degete. În inima pădurii auziră o voce groasă, ca un sunet nelpăcut ,semn că Mama zmeilor era pe urmele lor.Şi- au împreunat mâinile şi şi-au acoperit feţele cu un şal alb . Deodată,uşa trăsurii se deschise şi apăru o creatură urâtă ca noaptea ,care le zise: -Mândre domnişoare , unde vă îndreptaţi?

-Spre viitorii noştri bărbaţi, zise fata cea mare;

110

-Pot vedea vreo dovadă a măritişului vostru?

Atunci, fetele îi arătaseră inelele primite de la tovarăşul lor de drum.Văzând bijuteriile, namila îi lăsă să-şi continue drumul.

-Dragă prietene , grăi Olivia, ce se putea întâmpla dacă nu i-am fi arătat inelele?

-V-ar fi obligat să vă măritaţi cu fii săi, zmeii urâţi şi nemiloşi, dar pentu că voi sunteţi ,,măritate”,nu putea face întocmai .

Drumul lor continuă în linişte până la următoarea destinaţie, Marea de Topaz. Acolo au zărit pe fereastra trăsurii un muşuroi imens de furnici,din care ieşea Regina furnică. Pentru a traversa marea în siguranţă, ea le ceru o plută mare cât pentru tot muşuroiul său. La auzul a ce dorea furnica, fetele s-au panicat ,dar şi-au adus aminte că au adus cu ele acea aşchie de lemn . Ştiind că puteau apela la puterile magice ala armăsarului,i-au cerut să transforme aşchia într-o plută.Din patru bătăi din aripi,vreascul de lemn s-a preschimbat într-o plută.

Făcând-o pe regină fericită, aceasta despărti marea în două , lăsându-i pe cei patru să-şi continue misiunea. În timp ce traversau marea, calul le- a zis ce vor avea de făcut când vor ajunge la castel.

Peste două zile şi două nopţi, fetele au ajuns cu bine la curtea împăratului Ducalion. Şi-au luat la revedere de la prietenul lor, acesta urându-le noroc. Au fost primite ca servitoare la curtea regală, fiind alese servitoarele personale ale regelui. Fata cea mare a fost pusă să facă curăţenie, cea mijlocie să gătescă, iar celei mici i-a fost incredinţată grija prinţului,care semăna neobişnuit de mult cu ele .

Peste o lună, copilele au ajuns să cunoască fiecare colţişor al castelului. Reamintinduşi că aveau de îndeplinit o misiune,s-au întâlnit în noapte, în secret, punându-şi planul la punct . Planul lor consta în otrăvirea bucatelor regelui , făcându-l să doarmă, să-i fure cheia de la gât pentru a pătrunde în turn.

Planul lor funcţionase de minune .Au reuşit să pătrundă în turn, unde se afla o babă care era cu două zile mai tânără decât pământul. Ea le zise: -Părinţii voştri sunt prinşi în corpuri de porumbel, care pot fi chemaţi doar la auzul fluierului vostru. Şi încă ceva, prinţul este fratele vostru demult pierdut, din cauza căruia părinţii voştri au plecat să-l caute. El a fost furat de rege şi crescut ca fiind sânge din sângele lui.

Acestea fiind zise, cele trei surori luaseră pe fratele lor şi se duseră la porumbar şi începuseră să cânte din fluier.În faţa lor apărură un bărbat şi o femeie de o frumuseţe rară, părinţii lor. Bucuria revederii radia în tot ţinutul.

-Copiii noştri,vă mulţumim că ne-aţi salvat ! Acum, haideţi acasă!

Cei şase au luat o căruţă de la curtea regală şi s-au întors acasă. Ajunşi acasă, familia a fost uimită când a văzut un palat de aur în locul căsuţei lor sărăcăcioase şi pe bunicul sănătos tun, întâmpinându-i.De fericire, au cântat şi au petrecut nouă zile şi cinci nopţi.

Din fluier am cântat, aşchia am încălecat şi cu povestea sper că v-am încântat!

111

NUME ȘI PRENUME ELEV: ANDREI CRINA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 29 GALAȚI JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: AXENTE GINA

ÎN CĂUTAREA SUFLETULUI PERECHE Au fost odată ca niciodată doi împărați. Erau cei mai respectați și bogați împărați din ținut, dar timp de douăzeci de ani s-au războit să decidă care e cel mai bun. Timpul a trecut și au devenit bătrâni, așa că au hotărât să înceteze lupta și să facă pace.

S-au întors acasă la marile lor împărății unde au fost întâmpinați cu urale și petreceri și unde au chefuit patru zile și patru nopți. Însă, mare le-a fost supărarea când și-au dat seama că nu aveau niciun urmaș la tron. Au făcut ce au făcut și ambele împărătese au rămas grele.

Iar destinul a făcut ca primul împărat să aibă o fată, iar cel de-al doilea, un băiat. Încă de când s-au născut, era o splendoare să-i privești! Pe măsură ce creșteau, cu atât mai frumoși se făceau. Astfel, ajunși la 18 ani, s-au făcut doi tineri frumoși, de la soare te puteai uita, dar la dânșii ba: fata primului împărat avea părul lung și mătăsos, împletit în două cosițe aurii și slipitoare. Ea avea ochii albaștri, buzele pline și rozalii și pistrui presărați pe obrajii ei roșietici. Lumea o striga Fata cea frumoasă. Băiatul, pe de altă parte, o frumusețe de flăcău, de ți-era mai mare dragul să-l privești. Era înalt și puternic și avea o carte pe care nu o mai lăsa din mână. Zilele și nopțile citea din ea și se făcea din ce în ce mai învățat. De aici căpătase porecla de Voinicul cel cu cartea în mână născut.

Frumoși pe cum erau, toți flăcăii și domnișoarele, care mai de care, se înghesuiau să îi vadă și să se căsătorească cu ei. Niciunul nu avu noroc să-și găsească sufletul pereche, astfel trecu timpul, iar ei nu-și aflară sufletul pereche. Triști și supărați cum erau, merseră la mumele lor să le ceară sfatul. Împărătesele îi întrebară de îndată de ce le e sufletul greu, iar ei le spuseră: -Mamă, spune-mi unde greșesc de nu mi-a plăcut niciun flăcău până acum...

-Fata mea, nu greșești tu nicăieri, ei nu erau de nasul tău... Însă știu o vrăjitoare bătrână care te poate ajuta să îți găsești alesul. Mergi până pe Muntele Florilor și acolo în pădurea cea mai întunecată, vei găsi o colibă, unde vei întâlni băbătia. Roag-o să te ajute, că eu o știu femeie bună, se va îndura de tine!

-Mamă, spune-mi dară unde greșesc eu de nu mi-a căzut cu tronc nicio domniță până acum...

-Nu greșești tu nicăieri, flăcăul meu, ele nu erau de nasul tău... Însă știu o vrăjitoare bătrână care te poate ajuta să îți găsești aleasa. Mergi până pe Muntele Florilor și acolo în pădurea cea mai întunecată, vei găsi o colibă, unde vei întâlni băbătia. Roag-o să te ajute, că eu o știu femeie bună, se va îndura de tine!

Astfel, neștiind unul de celălalt, tinerii plecară într-acolo să găsească vrăjitoarea și să le ia piatra de pe suflet. Călătoriră două săptămâni, iară, într-un final, ajunseră în același timp la coliba bătrânei vrăjitoare. Văzându-se în aceeași situație, intrară și găsiră baba împletind de zor la un șal.

-Ei dragii mei, vă așteptam! Ia spuneți-mi, de ce ați străbătut atâta timp să mă vedeți?

-Ne-am întâlnit în fața cocioabei tale și am descoperit că am venit pentru același scop: vrem să ne găsim sufletul pereche.

112

-Ei, vedeți voi, dragii babei, pe cât de frumoși sunteți, pe atât de greu vă veți găsi alesul și aleasa. Nu-i de mirare că nu v-a fost pe plac niciun fecior și nicio domniță, copii așa mândri ca voi, mai rar pe meleagurile omenești... Însă, am o propunere pentru voi: ca să vă spun cu cine vă potriviți, mai întâi trebuie să treceți prin niște provocări. Nu așa ușor se spune astfel de vorbă, iar mie mi-ar face bine niște lucrușoare pe care sunt sigură că mi le veți aduce.

Mai întâi, aduceți-mi cea mai frumoasă floare ale cărei străluciri te orbește. O găsiți în cea mai deasă pădure, în palatul de cleștar al Regelui cel Zgârcit. După ce căpătați floarea, mergeți în cea mai întunecată peșteră, unde veți găsi Flautul de Aur al zmeului ce își face somnul acolo. În final, mergeți în ruinele orașului uitat de lume, pe care îl găsiți pe Muntele de Topaz. Acolo veți găsi Fructul cel mai Dulce, mai dulce chiar și decât mierea. Și fiindcă amândoi căutați același lucru și aveți același scop, mergeți și îndepliniți provocările împreună.

Succes, dragii babei!

Tinerii mulțumiră și plecară să îndeplinească spusele babei. Merseră ce merseră și ajunseră în cea mai deasă pădure, unde găsiră palatul de cleștar al Regelui. Dară de cum ajunseră, n-apucară să pună piciorul pe ținut și o oaste de 10 000 de oameni îi întâmpinară cu săbii și scuturi din fier. Voinicul cel cu cartea în mână născut, își scoase paloșul și cu o mână spulbera oastea și cu o mână citea. După câteva momente, ținutul rămase gol, plin de rămășițele soldaților care au fost trimiși de rege. Intrară în palat și văzură regele rămas cu gura căscată văzând ce făcuse flăcăul și supărat le cedă tinerilor floarea a cărei strălucire te orbea.

Mulțumiți, plecară mai departe.

Mai merseră ei ce merseră și găsiră peșterea cea mai întunecată, unde își făcea somnul zmeul. Atât de întunecată era, încât și un foc puternic nu ar fi reușit să lumineze peștera.

Feciorul întrebă: -Domniță, ce facem noi acum? Nu putem merge așa prin întuneric. Cine știe peste ce ciudățenii mai dăm.

-Stai fără de grijă, flăcăule! Am o idee despre cum putem trece prin întuneric. Și, în câteva clipe, fata își desprinse cosițele frumoase, și păru-i frumos, mătăsos și lung până la pământ începu să-i lumineze. Așa puternică era lumina, încât au reușit să treacă prin întunecimea ce le era în față. Ajunseră la Flautul de Aur, peste care dormea dus zmeul. Au înșfăcat Flautul repede și au zbughit-o. În sus era o gaură prin care se putea ieși, iară fata își aruncă părul lung de o piatră de sus și astfel, cățărându-se pe el au ajuns la ieșire. În zadar a fost încercarea lor de a nu-l trezi pe zmeu, imediat și-a luat zborul prin gaură după tineri.

Văzând bestia care venea după ei, au început să alerge cât îi țineau picioarele. Zmeul începuse să alerge după ei, însă se împiedică de părul lung al fetei și căzu prăbușindu-se în prăpastia de lângă ei. Fericiți că au scăpat cu viață, și-au continuat drumul spre Fructul cel mai Dulce. Era ultima provocare.

Au luat-o înspre Muntele de Topaz, unde se găsea cea mai frumoasă pădure și cea mai neobișnuită. Culoarea-i ireală sclipea în strălucirea soarelui. Au mers cu atenție prin pădure, însă nu știu cum s-a făcut, și pădurea, copacii, tot, a început să se clatine. Văzând asta, tinerii au fugit și au scăpat, în timp ce iarba de sticlă de jos a fost spulberată de către crengile maiestuoase ale copacilor înalți. Nu au mai frunzărit și împreună și-au continuat drumul.

Ajunseră în ruinele orașului uitat de lume, unde imediat zăriră Fructul cel mai Dulce. Din păcate, de o parte și de alta a Fructului ședeau două matahale înfiorătoare fiecare pe câte un morman de oase și cranii ale celor care cutezaseră înainte să ajungă la Fructul mult dorit.

Matahalele erau cei doi frați mai mari ai zmeului care dormea în Peștera Întunecată. Din fericire, matahalele nu zăriră încă tinerii, iară aceștia au reușit să se ascundă și să se sfătuiască

113

ce e de făcut. După ce se vorbiră au hotărât ca fata cea frumoasă să le distragă atenția bestiilor, iar feciorul să ia Fructul. De îndată ce matahalele zăriră fata, se repeziră înspre ea, iar flăcăul profitând de situație, a luat Fructul. Însă zmeii s-au prins de plan și au apărut cât ai zice pește în fața flăcăului. Acesta îi dădu Fructul fetei și începu a se lupta cu bestiile. S-au războit, s-au rănit și mult a mai durat lupta. În final, însă Voinicul își scoase paloșul și nimici bestiile. Luă fata și ieșiră din oraș.

Mulțumiți, s-au îmbrățișat cu foc și au plecat înspre cocioaba babei. Ajunși acolo, baba de cum îi văzu, se lumină la față și începu să zâmbească: -Dară văd că ați reușit să îmi aduceți lucrușoarele. Felicitări, dragii babei! Meritați cu vârf și îndesat să știți cine vă e alesul și aleasa. Dară-nainte de asta, nu ați realizat nimic? Nu v-a trecut prin minte că răspunsul pe care îl doriți cu atâta ardoare se poate afla chiar în fața voatră?

Cei doi se uitară unul la altul, iar baba spuse: -Dragilor, după cum v-am spus și când ați plecat, rar se găsește cineva așa special ca voi. De asta sunteți făcuți unul pentru altul! Încă de când ați venit la mine, mi-am dat seama că nu degeaba a făcut destinul să vă găsiți în fața căsuței mele. De aceea v-am și trimis pe amândoi în călătorie!

Cei doi se uitară unul la altul, și se îmbrățișară cu foc! Mulțumiră băbătiei și plecară fericiți acasă. La împărăție, au fost întâmpinați cu aplauze și urale, iară când le-au spus celor doi împărați că sunt făcuți unul pentru celălalt, au făcut o nuntă mare, care a durat 3 zile și 3 nopți. Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Și-am încălecat pe o căpșună și v-am spus o ”adevărată minciună”!

114

NUME ȘI PRENUME ELEV: GOGA LAURA VIOLETA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR 28 MIHAI EMINESCU JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: DANIELA MARIN

CASTELUL BLESTEMAT A fost odată ca niciodată, într-un tărâm îndepărtat, o tânără prințesă captivă în castelul făurit de vrăjitorul cel viclean care locuia în vârful muntelui de cristal. Castelul se afla în partea de nord a muntelui unde nu creștea nicio floare, nici iarbă. Vânturile erau atât de puternice că nici pietrele nu rămâneau. Oamenii se fereau să ajungă în acest ținut ostil.

Nimeni nu putea ieși sau intra. Mulți au încercat să o scoată pe prințesă. Când ajungeau la poartă, apărea vrăjitorul și le spunea o ghicitoare. Dacă o ghiceau, puteau intra, dacă nu, erau omorâți. Când vrăjitorul era binedispus, voinicii erau transformați în broaște, șoareci sau iepuri. Atunci când intrau în castel aveau de trecut 2 probe foarte periculoase și dacă scăpau trebuia să se lupte cu dragonul vrăjitorului. Apoi puteau să o elibereze pe prințesă.

La 18 ani fata a simțit că, în scurt timp, cineva va veni să o salveze. Vrăjitorul a simțit și el și a făcut ghicitoarea mai greu de dezlegat, probele mai dificile și dragonul mai puternic.

Vrăjitorul a făcut toate acestea deoarece el o iubea pe prințesă. Într-o zi a trecut pe acolo un voinic. Vrăjitorul l-a întrebat ce caută pe acolo. El i-a spus: -Ziua bună, Măria Ta! spuse el, crezând că vrăjitorul este împaratul acelui ținut. Eu vreau să-l întâlnesc pe vrăjitorul care a închis-o pe săraca prințesă de atâția ani, căci vreau să o eliberez.

-Eu sunt vrăjitorul și dacă vrei să o salvezi pe prințesă, mai întâi trebuie să răspunzi la o ghicitoare.

-Spune ghicitoarea atunci, zise flăcăul cu îndrăzneală.

-La cel deghizat te gândești dinainte Acum spune-mi ce lucru transformi în minte Și schimbi prin cuvinte firul vieții În primii zori ai dimineții?

-Pentru că ești vrăjitor, răspunsul la întrebarea ta este blestem.

Vrăjitorul, furios că flăcăul a ghicit, îl lăsă să intre în castel.

-Prima probă este să ridici bolovanul de acolo.

Băiatul se uită unde arăta vrăjitorul si văzu cel mai mare bolovan din lume. Se duse aproape și se cățără pe bolovan. Voinicul bănuia că este o vrajă care a transformat o pietricită în ditamai bolovanul. Când a ajuns sus, a atins bolovanul la vârf si s-a dat repede jos. După ce a ajuns cu picioarele pe pământ, bolovanul a început să se scuture și s-a transformat în ce era de fapt: o pietricică. Voinicul o ridică căci aceasta era sarcina.

Vrăjitorul era uimit, dar nu a lăsat să se vadă. L-a dus pe flăcău la a doua probă. În sala mare a castelului erau două prințese care arătau exact la fel, doar că cea din stânga era veselă, pe când cea din dreapta era tristă si îngrozită.

-Trebuie să o alegi pe prințesa corectă, spuse vrăjitorul. Dacă nu capul îți va sta unde îți sunt picioarele.

Tânărul se uită atent la cele două fete. Cea din stânga i s-a părut prea veselă pentru cât a stat închisă în castel. Așa că a hotărât să o aleagă pe cea tristă.

Când a auzit vrăjitorul răspunsul voinicului, s-a înfuriat dar a răspuns cu calm: 115

-Du-te cu tânăra pe care ai ales-o în grajd și alege-ți o sabie și un scut.

Tânărul a urmat-o pe prințesă în grajd. Acolo se aflau 3 săbii și 3 scuturi. Două erau din lemn si una din fier. Flăcăul le pipăi pe fiecare în parte. Până la urmă a ales scutul și sabia din mijloc, care erau din fier. S-a dus înapoi în sală și în locul prințesei vesele era un dragon.

Dragonul avea o limbă atât de ascușită încât tăia orice și ochii lui erau vrăjiți în așa fel încât, dacă te uitai în ei, mureai.

Voinicul s-a dus spre creatură și a ademenit-o spre el. Dragonul și-a aruncat limba aspra lui. Atunci băiatul i-a tăiat-o. Cu un urlet îngrozitor, fiara s-a năpustit din nou asupra lui, dar flăcăul se feri și îi tăie gătul bestiei.

Când a văzut că dragonul lui e mort, vrăjitorul l-a provocat la duel pe flăcău.

-Dacă voi învinge, tu vei fi spânzurat, spuse el. Dar dacă tu vei câștiga eu voi rămâne aici și tu poți pleca cu prințesa.

Dintr-odată îi apărură și vrăjitorului o sabie și un scut. Atunci începură să se lupte și până la urmă voinicul câștigă.

Vrăjitorul rămase acolo, cât despre prințesă și voinic au făcut o nuntă de a durat 3 zile și 3 nopți.

116

NUME ȘI PRENUME ELEV: DÎRJAN FLORIAN MIHAI UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,IONEL TEODOREANU’’ JUDEȚUL: BUCUREȘTI, SECTOR 4 PROFESOR COORDONATOR: VULPE BIANCA

BOIERUL CEL RĂU ȘI PROMISIUNEA LUI A fost odată ca niciodată un boier tare bogat. El avea o moșie mare, iar oamenii locului veneau la dânsul a munci ca să își întrețină familile. Acest boier era un om tare rău. De rău ce era, bunul Dumnezeu nu îngădui a avea soție și copii. Oamenii locului veneau cu sfială la dânsul pentru a cere de lucru, deoarece se auziseră multe vorbe în sat, cum că boierului, cum i se părea ceva ciudat, cum bătea omul până îl lasă lat și îl azvârlea pe uliță.

Cum timpul trecea, iar el era tot singur, se hotărî a merge la vrăjitoarea satului pentru a o întreba pe aceasta, unde să meargă și ce să facă a-şi găsi și el o femeie ce i-ar putea fi soție.

Aceasta îi spuse că, departe de satul lor, peste nouă păduri, există o femeie ce i-ar putea fi soție. Cum auzi boierul spusele vrăjitoarei, nu mai stătu pe gânduri şi a doua zi de dimineaţă încălecă pe un cal îşi luă cu el paloşul, câteva merinde şi plecă la drum.

Merse boierul, merse cale lungă şi trecu de o pădure, de două păduri până ajunse la a noua pădure. Când să biruiască să treacă şi de a noua pădure, din întunericul pădurii se zăreau zeci de luminiţe. Boierul rămase pe loc şi se întrebă ce ar fi putut fi aceste luminițe. La un moment dat se apropiară de el zeci de balauri, unul mai mare ca altul. Atunci boierul se dădu jos de pe cal, îşi scoase paloşul și fu gata de luptă. Însă, Doamne, erau prea mulţi, oare va putea birui boierul, căci erau peste poate de mulţi, iară el unul singur. Balaurii se năpustiră asupra lui, iar el începu să lovească cu paloşul în dreapta, în stânga, în sus, în jos să nimicească dihaniile. Dădea, dar în zadar, balaurii erau atât de mulţi, că de s-ar fi bătut cu ei trei zile și trei nopți, tot nu i-ar fi omorât pe toţi și apoi de unde atâta putere la boier.

Ca din senin, apăru în spatele său un flăcău tânar și vânjos ce începu a da cu buzduganul în balauri ce se năpustiră asupra boierului. Şi cum ai clipi de câteva ori, acesta puse la pământ toate dihaniile. Boierul rămase uimit de puterea flăcaului ce răpuse zeci de balauri chiar în faţa lui şi îl întrebă: – Cine eşti, flăcăule, şi de ce m-ai salvat?

– Eu sunt Alexandru, un fecior al satului de după acest această pădure, iară eu nu pot lăsa să moară cineva în faţa mea, de-l pot salva şi sper ca om bun să fi să nu-mi fi pus viaţa în pericol degeaba. Dară dumneata cine eşti şi ce vânt te aduce prin aceste locuri?

– Eu sunt un boier, un mare boier ce vin de departe, căci am auzit că în satul tău ar fi o femeie, ce mi-ar putea fi soţie.

– Dară la dumneata în sat nu sunt femei boierule, de ai venit tocmai atâta cale a-ţi lua soţie?

– Apăi, vezi tu ,flăcăule, la mine în sat nu mă vrea nimeni.

– Păi de ce, boierule, care e napasta ta ?

Atunci boierul se puse şi îi povesti flăcăului cam cum și ce fel de om este el.

Auzind una ca asta, Alexandru atunci îi zise : – Vezi tu, boierule, deşi ai tot ce vrei şi eşti un om bogat, ai venit de departe a-ţi lua un suflet de om ce ar putea să-ţi stea aproape, căci tu de fapt nu ai nimic. De nu-ţi săream în ajutor, te mâncau balaurii demult, iar moşia ta rămânea a nimănui. În viaţă de ai familie, de ai copii, eşti cel mai bogat om.

117

– Ai dreptate, flăcăule, poate că acesta a fost un semn de la Dumnezeu, că, deşi am tot ce vreau, într-o clipă pot muri şi de fapt nu am avut nimic, căci toată viaţa am fost singur şi nam avut parte de vreo mângâiere sau de vreun hohot de râsete de copil să-mi însenineze zilele ce trec cu greu.

Apoi boierul îl rugă pe Alexandru să îl însoţească în sat pentru a se întâlni cu acea femeie şi să vază dacă aceasta va dori să-i fie soţie. Flăcăul acceptă să meargă cu el pentru ca acesta să-şi încerce norocul. Cum ajunse în sat, boierul se apropie tot mai mult de casa lui Alexandru şi ce să vezi se opri chiar la casa lui. Alexandru se uită la boier şi îi spuse: – Apăi, boierule, aici e casa mea. Tu ai venit a lua de soţie pe mama mea ?

– Aici mi s-a spus să vin flăcăule şi am venit!

– Apăi, boierule, dacă tu zici că eşti aşa cum eşti, eu nu pot îngădui a te lăsa să iei pe mama de soţie.

– De mama ta va fi de acord a-mi fi soţie şi tu îngădui acest lucru, eu promit acum și aici în faţa ta ca voi deveni un om bun, iară mama ta va fi fericită toată viaţa alături de mine, căci de nu erai tu, eu nu aş fi biruit a ajunge acum şi aici a-mi întâlni sortita.

Alexandru se gândi de două ori înainte de a-i permite boierului a-i cunoaște mama şi după câteva minute invită pe boier în casă. De cum se văzură se plăcură reciproc. Văzând una ca asta, Alexandru atunci îi zise : – Atunci, boierule, soţie să-ţi fie mama mea, însă să nu cumva să îndrăznesti s-o faci pe mama mea a-i curge vreo lacrimă vreodată, căci va fi vai şi amar de pielea ta.

– Îţi jur, copile, că va fi aşa cum ţi-am promis. Înainte a-şi lua femeia ca să plece la moşia lui, boierul îi propuse lui Alexandru să vină şi el cu familia lui cu ei, căci Alexandru era însurat şi avea şi doi feciori. Acesta nu stătu prea mult pe gânduri şi ca să fie sigur că boierul are să respecte cele promise de dânsul, îşi luă soţia şi copii şi plecară cu toţi spre moşia boierului.

Când au ajuns la moşia acestuia, fură uimiţi de minunăţia ce era acolo, iar oamenii locului se uitau ca la urs către dânşii, căci niciodată boierul nu poftise pe nimeni pe moșia lui decât aceia care veneau a-i munci pământurile.

Din acea zi, boierul deveni alt om. Viaţa lui se schimbă total. Acum avea o soţie, un fecior falnic și brav, o noră frumoasă și doi nepoţi minunaţi. Boierul deveni cel mai bun prieten al sătenilor şi ajuta pe toţi aceia ce veneau la poarta lui a-i cere de muncă sau a-i sprijini în problemele ce le aveau. Şi uite aşa trăiră fericiţi mulţi ani, iară boierul nu numai că îşi ţinuse promisiunea faţă de Alexandru, ci deveni cel mai bun om pe care acesta îl cunoscuse vreodată și fu măndru că îi deveni tată și bunic copiilor lui.

118

NUME ȘI PRENUME ELEV: MARȚIAN FLAVIA UNITATEA ȘCOLARĂ: GIMNAZIALĂ,,GRIGORE MOISIL” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: ACASANDREI CRISTINA

AMIRA ȘI CEI CINCI NEÎNFRICAȚI A fost odată ca niciodată ca dacă nu ar fi nu s-ar mai povesti. A fost odată un rege.

Acesta era bun și corect și își iubea împărăția, dar mai mult decât împărăția iubea cele trei fete ale sale. Într-o zi, sora cea mare și sora cea mică s-au gândit să se ducă în sat, pentru a vedea ce se petrece. Fata cea mijlocie nu a vrut, așa ca a rămas acasă cu tatăl ei. Deodată, un slujitor a venit la rege pentru a-l anunța că niște oameni numiți soldații soarelui, i-au răpit fetele, pentru a declara război. Acesta cum a auzit îi spune Amirei ,pentru ca acesta era numele fetei mijlocii, să se ducă și să caute pe Făt-Frumos pentru a o ajuta să omoare balaurii, pe Voinicul cel cu cartea în mană pentru a o ajuta cu inelele sale cele magice, pe Aida pentru inteligenta și curajul sau, pe Nicu cel de piatră pentru puterea sa de a controla natura și pe fratele ei Aron care era puternic și înțelept.

Fata o lua la fugă prin spatele castelului și nu se opri pâna nu ajunse la al treilea sat.

Aceasta se duse din casa în casa pentru a cere găzduire la cineva dar nimeni nu acceptă.

Amira obosita și dezamăgită ieși din sat. Merse în jur de o oră printr-o câmpie plină cu flori când începu sa se întunece. Fata își pierde orice nădejde ca va mai găsi pe cineva care să o primească, așa că la primul copac pe care îl găsi se întinde și adoarme. De dimineață se trezi intr-o camăruță. Speriată, Amira, se ridica în picioare și ieși gata să se apere dacă era vreun soldat al soarelui. În fața ei era o fată frumoasă care ascuțea o sabie.

-Bună ziua!zice Amira cu un glas puțin tremurat.

-Bună ziua! Vă simțiți bine?

-Da,de ce întrebați?

-V-am găsit aseară, erați sub un copac în câmp. Așa că v-am luat. Care iti este numele ,fetiță?

-Sunt Amira si va mulțumesc, dar cine sunteți dumneavoastră?

-Eu sunt Aida.Oare o fi chiar soldatul neînfricaț Aida?"se întrebă Amira în capul ei.

-Scuzați-mă sunteți cumva soldatul Aida?

-Da, eu sunt!

-Este o placere să vă cunosc, am auzit multe povești de la tata despre tine.

-Serios? Cine este tatăl tău, copilă?

-Tatăl meu este regele Bogdan.

-Wow! Dar ce face aici o prințesă ca tine?

-Tatăl meu m-a trimis pentru a te căuta pe tine si pe alți patru oameni ca să mă ajute să îi înving pe Soldații soarelui.

-Hmm. Am mai auzit de așa ceva, dar nu mai țin minte de unde…

-Tot ce știu despre ei este ca sunt foarte puternici si de aceea am nevoie de ajutorul tău. Vei lupta împreuna cu mine pentru a-mi recupera regatul si familia mea?

-Desigur, prințesa mea! ordinul tău imi este poruncă!

-Bine, atunci hai să îi gasim pe ceilalți.!

Dupa vreo oră de mers în liniște, Aida se opri deodată.

119

-Dar noi pe cine căutam si unde ne îndreptăm,prințesă?

-Îl căutam pe Făt-frumos, pe Voinicul cel cu cartea în mâna născut, pe Nicu cel de piatră și pe Aron fratele meu mai mare si habar nu am unde să îi găsesc, dar sunt pregătită să merg prin toată lumea pentru a-mi salva familia si împărăția.

-Hmm. Ai spus cumva Nicu cel de piatră?

-Da! -Cred că știu unde este.

-Unde?

- În pădurea celor patru balauri.

-Nu este periculos acolo?

-Nu ai spus ca ai face orice ca să îți salvezi regatul si familia?

Cum auzi acestea, Amira o luă în față, iar Aida o urmă. Încet, acestea ajunseră în fața padurii. Înainte de a intra in pădure, un om li se arătă în față.

-Bună ziua, tinere domnișoare! Ce vă aduce în fața unei asemenea păduri?

-Buna ziua! Îl căutăm pe Nicu cel de piatră. Dar dumneavoastră cine sunteți?spune Amira.

-Eu sunt Făt-Frumos și am venit ca sa omor balaurii cei din pădure.

-Făt-Frumos zici? Amira l-am găsit pe Făt-Frumos!spune Aida la urechea Amirei.

-Da.Avem nevoie de tine Făt-Frumos pentru a invinge Soldații soarelui! Vrei sa lupți cu noi?

Soldații Soarelui? Am auzit foarte multe povești despre ei, dar nu am crezut niciodată ca există. Am auzit că sunt foarte puternici.

-Chiar sunt. Au pornit un mare război si acum îmi țin sclavi familia si regatul. Am reușit cu greu să scap. Înainte să fug, tatăl meu, regele Bogdan, mi-a spus să fug și să vă caut pentru a mă ajuta sa îmi eliberez regatul.

-Bine! voi veni!

-Îti mulțumesc! Iar acum hai să intrăm în pădure și să îl luăm și pe Nicu cel de piatră!

De cum intrară în pădure au fost înconjurați de un întuneric beznă si o ceață deasă si groasă . Copacii șuierau din ce în ce mai tare iar ramurile cele lungi te speriau de moarte.

Deodată, toți copacii s-au oprit din șuierat, iar după un minut au început să țipe tare de nu puteai să stai în picioare. Făt-Frumos imediat își dădu seama că este vorba de un balaur, așa că scoase biciul din urechea dreaptă a calului sau, se întoarse și îl omorî pe balaur. O lumina mare pătrunse în toată pădurea. Balaurii se treziră. Făt-Frumos, Aida si Amira reușiră să omoare alți doi balauri, dar al patrulea era de neoprit. Deodată se repezi la Amira, dar nu apucă să facă nimic… o creangă îi străpunge inima. Era Nicu cel de piatră.

-Mulțumesc!spune Amira cu o voce tremurată -Nu ai pentru ce, Amira!

-De unde îmi ști numele?

-Copacii mi-au spus ca veți veni.

-Si stii si de ce?

-Da, te voi ajuta!

Auzind acestea, porni la drum fericită.

După ceva timp, aceștia ajunseră în fața unei prăpăstii.

-Si acum unde mergem ? întrebăAida . Într-un moment Nicu ridică o cracă care îi luase pe toți și îi duse înăuntrul prăpastiei teferi. Aceștia cum nu aveau alta opțiune o luaseră in fată. Era seară așa că se opriseră lângă

120

un râu. Nicu făcu focul langă care toți s-au pus si au adormit. De dimineață iarăși o porniră înspre nord. După cinci ore de mers neîncetat aceștia dădură peste un regat. Ajungând la castel Amira îi spuse gardianului: -Bună ziua! Sunt prințesa Amira. Îl caut pe voinicul cel cu cartea in mână născut. Aș putea vorbi cu el?

-Bună ziua! Așteptați să îi transmit regelui.

Dupa un timp regele i-a primit, iar Amira a putut să îl roage să lupte cu ea. Acesta a acceptat si cum au răsărit zorii, Amira si cei cinci oameni plecară în căutarea lui Aron. Au mers trei zile și trei nopți și au dat de Aron. Reîntâlnirea dintre cei doi frați i-a emoționat pe toți. În sfârșit a venit timpul ca aceștia să se lupte cu Soldații soarelui. Cei cinci se luptau cu toată forța lor. Amira porneste să își eliberează tatăl și surorile, dar in fața camerei unde se aflau aceștia, era un zmeu mare care scuipa flăcări. Amira determinată să își salveze regatul sări in față, dar zmeul cel mare o dă pe jos si chiar înainte de a o omorî, Amira începe să straluceasca. Deodată o sabie mare plină cu foc îi tăie capul zmeului. Amira derutată, se uită în dreapta si in stanga, dar nimeni nu era acolo. ,,Oare eu am făcut-o?’ se întrebă în sinea ei.

Nu trecu mult timp si Amira își dă seama ca ea a fost cea care a controlat sabia cea plină de flăcari. Deschide ușa și fugi fericită către familia ei.

-O taticul meu, surorile mele, mi-a fost asa de dor de voi!

-Si nouă de tine surioară!

-Sunt foarte mândru de..

Dar regele nu apucă să termine că din zmeul cel care scuipă flăcări au ieșit trei capete.

Regele supărat ia o sabie si ii taie un cap. Dar zmeul era mai puternic decât el așa că aruncă flăcări către el.

-Tată ferește-te!

Căt ai clipi ,Amira luă sabia de flăcări și o azvârli la zmeu în piept. Imediat inima zmeului a fost tăiată si toți soldații soarelui dispărură. Obosiți cu toți se duseră la Amira să vadă ce s-a întâmplat. Aceștia câștigaseră. O lumină uriasă a învăluit tot regatul. Acum era iarăși pace, iar toată lumea era în siguranță. În seara aceea Amira, a adormit liniștită cu gândul că și-a salvat regatul si familia, dar si pentru ca si-a facut noi prieteni, care vor fi alaturi de ea în orice împrejurare.

Si-am încălecat pe șa și v-am spus povestea mea..

121

NUME ȘI PRENUME ELEV: STRATULĂ PAULA ALICE UNITATEA ȘCOLARĂ:ȘCOALA GIMNAZIALĂ „SPIRU HARET”, DOROHOI JUDEȚUL: BOTOȘANI PROFESOR COORDONATOR:AGAVRILOIE LOREDANA

BĂIATUL CEL URÂT ȘI FRUMOASA FIICĂ DE ÎMPĂRAT A fost odată ca niciodată un bărbat nevoiaș. El era foarte trist pentru că soția lui nu putea face niciun copil. Au încercat tot ce a fost posibil, ba chiar au mers și la vrăjitoare și tot soiul de oameni. Nu s-a putut face nimic. Într-o zi, pe când femeia își făcea de lucru prin casă, a început dintr-o dată să îi fie rău.

Mai târziu, cei doi aflară că femeia a rămas grea. Bărbatului nu îi venea să creadă, era în culmea fericirii. După un timp, femeia naște. Dar cei doi au avut un șoc extraordinar: copilul era foarte urât. Anii trec, copilul crește, părinții l-au dat la Popa Vasilescu să învețe carte.

Toți, când treceau pe stradă șopteau: ,,Doamne, ce hidoșenie de copil. E o rușine pentru acea familie să aibă așa ceva. Nicio fată nu se va mărita cu el.’’. Dar părinții lui îl iubeau așa cum era. Când băiatul împlinește optsprezece ani, tată-său îi spune: - Băiete, a venit vremea să te-nsori. Du-te, de caută-ți prin lume o fată frumoasă, harnică și bună la suflet pe care să o iei de nevastă.

- Bine, tată!

Părinții erau fericiți în sinea lor pentru copilul lor, dar de dor nu mai puteau. Tot se gândeau la băiat. În drumul său, el întâlnește un sărăntoc, cu zdrențele rupte și murdare. Ceva mai încolo, vede doi fii de boieri, mari, frumoși și voinici și asistă la dialogul lor - Feciorilor, vă rog, dați-mi și mie o înghițitură de apă și ceva de mâncare, că sunt însetat și rupt de foame!

- Du-te de aici, sărăntocule! Crezi că ne facem noi de rușine să ne uităm la tine? Noi suntem feciori de mare împărat și nu ne comparăm noi cu tine?

- De ce vorbiți așa cu el? spuse băiatul cel urât. Cu ce v-a greșit?

- Tu de ce te bagi? Este treaba ta? și cei doi îl împinseră pe băiat în fântâna de alături, apoi au fugit.

- Ajutor!!Ajutor!!

- Te ajut eu, spuse sărăntocul.

După mult chin și trudă, sărătocul reușește să îl scape pe băiatul care l-a apărat în fața nemernicilor.

- Îți mulțumesc! Pentru asta voi împărți merindele cu dumneata!

După ce mâncară un cozonac bun și băură ceva vin, își spuseră problemele.

- Eu caut o fată bună și harnică, pentru a mă însura, dar din cauza aspectului meu nu cred că așa ceva va fi posibil.

- O fată care este cu adevărat harnică și bună te va accepta așa cum ești, un băiat urât la aspectul fizic, dar frumos pe dinăuntru.

După ce spuse asta, sărăntocul se transformă într-un prinț frumos și înalt.

- Sunt fiul împăratului din Ținutul Florilor și mai am o soră. Te poți însura cu ea dar să știi că vei avea ceva de muncit pentru asta. Îți dau un săpun, o sabie magică și un pursânge frumos și puternic, cu o șa din aur pur. Și astfel traversaseră șapte mări și țări, până ajunseră la palat.

122

- Mare împărat, cu cea mai mare stimă pe care o pot avea și cu un mare respect, aș dori să îți mărturisesc că aș vrea să o iau de soție pe fiica ta.

- Dar cine ești tu de vii așa, dintr-o dată să-mi ceri fata? Trebuie să îmi dovedești că o iubești cu adevărat. Dacă nu, capul tău va fi unde îți sunt picioarele acum. Vreau să omori zmeul din Cerurile Întunecate, la trei kilometri distanță, până mâine. Ca dovadă îmi vei aduce inima acestuia. Altfel, știi ce ți se va întâmpla.

Băiatul merse până ce dăduse de Cerurile Întunecate. Zvonurile spuneau cine intră acolo nu mai scapă. Își luă inima în dinți și intră. La început nu văzuse și nu auzise nimic, dar din greșeală dădu cu piciorul într-o piatră și se sparse în mii de bucăți. Balaurul se trezi din somn și se repezi către tânăr. El luă sabia și începu să se lupte. Băiatul mai avea puțin și era strivit de balaur, dar dintr-o dată el strânse sabia în mână și taie capul balaurului. Apoi scoase inima și o duse împăratului.

- Văd că ai reușit până la urmă! Acum trebuie să te ucizi Fiara de lângă Canion. Este foarte mare și puternică. Trebuie să îmi aduci o piatră de obsidian, acolo se află așa ceva, ca dovadă. Dacă nu o faci, știi ce ți se va întâmpla.

Feciorul plecă de la palat, puțin înfricoșat și găsi fiara. Era uriașă, credea că nu are nicio șansă. A început să se lupte cu ea dar aproape sfârșea acolo, când și-a amintit de săpun. A aruncat săpunul pe jos, iar fiara a alunecat și a căzut în canionul adânc și a pierit.

- Împărate, am isprăvit. Am omorât fiara!

- Mai ești în viață? Mă mir! Atunci de data asta trebuie să ajungi înainte Prințului Fermecător la Fântâna Magică. De acolo trebuie să îmi aduci apă în acest pocal ca dovadă.

Altfel, știi ce ți se va întâmpla.

Fără nicio speranță, băiatul se duse afară să se gândească la cel mai probabil ultimele clipe din viața sa. Apoi și-a amintit că avea Calul Zdravăn cu Șaua de Aur, care era cel mai rapid din ținut. A pornit la drum, dar după câțiva kilometri, îl vede și pe Prințul Fermecător, care aruncă în urma lui cu pietre. Noroc că băiatul s-a ferit atent, că altfel o sfârșea. Amândoi sunt foarte rapizi, dar băiatul cel urât îl întrece și ajunge la fântână de unde ia apă în pocal.

Dar când dă să plece, Prințul Fermecător îi dă cu mâna peste pocal, care cade și se sparge.

Băiatul știe de data aceasta ce îl așteaptă și pleacă împăcat cu gândul. Dar în drum spre castel, vede o fabrică de porțelan. Întâmplător, și pocalul era făcut tot din porțelan așa că a intrat.

- Cu ce te pot ajuta? zise omul de acolo?

- Vreau să îmi faci un pocal de porțelan, te rog! Cu ce pot să te plătesc? Bani nu am.

- Nu trebuie. Putem spune că a fost o faptă bună. Sun sigur că aveai mare nevoie de acel pocal. În acel moment, feciorul își dă seama că acela era fiul împăratului sau acel sărăntoc care l-a scos din fântână.

- Din nou m-ai salvat de la moarte! Îți mulțumesc!

După ce a luat pocal și l-a umplut cu apă de la fântână, se duce înspre castel.

- Împărate, ți-am adus pocalul cu apă.

- Într-adevăr e apă de la fântână. Ai reușit să îmi dovedești că ești vrednic de fata mea.

Cei doi au făcut nunta, iar fata l-a plăcut pe băiat așa cum era, urât la față, dar frumos la suflet.

Am încălecat pe-o șa, și v-am zis povestea așa.

123

NUME ȘI PRENUME ELEV: IANOȘ LUCA ȘTEFAN UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIAĂ NR. 29 JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: AXENTE GINA

ALECSANDRU, FIUL UNCHIAȘIULUI A fost odată ca niciodată. A fost odată un unchiaș și o babă. Unchiașul avea un băiat de la nevasta dintâi si baba o fată de la bărbatul dintâi. Și baba, care era o țigancă drăcoasă, nu putea să vadă în ochi pe băiatul unchiașului, Alecsandru. Că așa îl chema. Într-o zi, ea îî zise: -Măi, bărbate! Dacă nu ți-oi duce băiatul de aici , eu pâine cu sare cu tine nu mai mănanc.

-Da unde să-l duc, nevastă. Lasă-l să mai crească și o pleca el singur.

Oricât încercă unchiașul să o înduplece pe nevasta, nu o scoase la capăt cu ea. Așa că-i spuse lui Alecsandru : - Du-te tu, băiatule unde te va milui Dumnezeu , de-ți câștigă pâinea cea de toate zilele.Și, dacă voi putea, voi veni sa te văd câteodată.

-Mă duc, tată și m-oi descurca eu dacă nu mă voi usca de dorul dumitale. Și plecă băiatul cu lacrimi pe obraz. Merse ce merse până se întâlni cu un om bun care-l băgă la dânsul să-l slujească. Șapte ani a slujit și stăpînul era foarte multumit de dânsul. Când iacă că-l apucă dorul de tatăl său de nu se putea ține pe picioare. Îi spuse stăpânului că se duce să-și vadă tatăl iar acesta îi răspunse: - Bine băiete, du-te, iară, pentru răsplată, te las să-ți alegi din cirezile mele doua vite mari și zece mici.

Când auzi Alecsandru meu una ca asta nu mai știu ce să facă de bucurie mai cu seamă când se gândea că prin munca lui câștigase atâtea vite Se duse la cireadă și se uită ce vite să își aleagă. Aici însă, nu știu cum și în ce fel ochii i se fixară pe un bou care se uita la băiat cam galeș și îi căzu cu tronc.

Când ajunse acasă cu boul, tatăl său muri și învie de bucurie când își văzu copilul care crescuse și se făcuse un flăcău de-ți era drag să-l privești. Dară țiganca, ca o zgripțuroaică ce era, tot cu dușmănie îl privea. Îl trimitea în fiecare zi la munci grele fără să-i pună măcar o turtă în desagă, așa că, la ora prânzului , in loc să mănânce și el ca toată lumea la umbra unui copac, își plângea ursita. Într-una din zile, când plângea de foame, se trezi cu boul care venea în fiecare zi cu el la muncă că-i vorbește: - Stăpâne, nu mai fi trist, ia cornul meu cel din dreapta și mănânca și bea ce găsești acolo.

- Măi boule, unde s-a mai auzit ce spui și unde s-a mai pomenit bou să vorbească?

- Ascultă ce-ți spun eu și ai să vezi că va fi bine de tine.

- Băiatul luă cornul și, când colo, ce să vezi? Scoase o pîine albă ca zăpada și un pahar de vin roșu. Mâncă și bău bine și, de atunci boul deveni cel mai bun prieten al baiatului.

Azi așa,mâine așa, cotoroanța neagra băgă de seama că, de la o vreme încoace, băiatul se împlinește la față, că e voios și face toate cele cu bucurie. Pricepu că boul trebuie să fie pricina așa că începu să-l cicălească pe moș să taie boul.

124

Boul însă auzi toate cicălelile țigăncii, se duse la băiat și, după ce îî povesti tot ce auzise, îi spuse: - Dacă are să mi se întîmple răul pe care mi-l vrea mama ta vitregă, tu să te repezi sămi iei cornul din stânga și să nu-l deschizi pâna nu vei gasi o ființă să te iubeasca.

Când auzi băiatul una ca asta ,îl podidi un plâns de nu se putea opri. De inimă rea nu putu dormi toată noaptea, iar când se duse a doua zi dimineață să-și vadă boul îl găsi răpus.

Plânse băiatul ce plânse din toți rărunchii și, văzând că boul nu se ridică plecă zdrobit de mâhnire. Și plecă Alecsandru pe cărarea ce o văzu mai aproape. Merse ce merse pe acea poteca până vazu copacii ca se răresc, apoi se coborî în niște câmpii cu fel de fel de buruieni. Mai merse o bună bucată de timp și intră într-o poiană verde și frumoasă cu iarbă proaspătă și floricele viu colorate. Pe ramurile copacilor păsărelele, câte două-două ciripeau vesele.

Băiatul se înveseli si el după atâta amar de tristețe când văzu, in mijlocul poieniței, o fântână și, pentru că era tare însetat, merse intr-acolo.

Lânga fântnă vazu o fată așa de frumoasă încât nu te săturai privind-o. Era așa frumoasă că păsările cântătoare se opreau din trilul lor ca să o privească, floricelele își întorceau capul dupa ea și soarele de pe cer zăbovea cât să-i vadă chipul. Când ii văzu flăcăul nostru ochii de un albastru ca cerul senin de vară, pielea albă ca laptele si părul ca spicul copt, pe loc se indrăgosti de dânsa.

Se apropie încet de fântână, se aplecă să vadă la ce privea fata si chipul său se reflectă, deodată, in apa, tulbure până atunci, a acesteia Fata, care până atunci nici nu il observase, iși întoarse fața frumoasă către el si îi spuse zâmbind: - De când aștept clipa asta! Tu ești alesul meu, dacă și tu mă alegi pe mine. Îi povesti apoi că la naștere i-a fost ursit să-și gasească alesul doar atunci când chipul acestuia se va reflecta in fântâna cu apă tulbure din poiana fermecată. Se îmbrățișară fericiți si porniră spre casa băiatului. Când ajunseră si-si văzu unchiașul flăcăul și pe fata lui frumoasă, era cât pe ce să se piarză de bucurie. Fiu-su deschise atunci cornul boului și, deodată, toata câmpia si locurile de prin-prejur se umplură cu vite de toate mărimile, încât toți se mirară.

- Toate aceste vite sunt ale tale? îl întrebă bătrânul.

- Toate, tată. Ce vrei să facem cu astă sumedenie de animale?

- Să alini necazurile și lipsurile saracilor, răspunse tatăl.

Băiatul îl ascultă pe tata-său și nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu in care să nu facă un bine, incât în partea locului nu mai găseai pui de sărac.

Toata lumea era fericită, numai țiganca de mama vitregă nu se bucura deloc și, de supărare si de ciudă, îi crăpă inima si muri.

Tinerii cei frumoși făcură o nuntă frumoasă ca-n povești si trăiră în pace și liniște, făcând bine pretutindeni, și or fi trăind și astăzi.

Iară eu incălecai pe-o șa și v-o spusei vouă așa.

125

NUME ȘI PRENUME ELEV: IERIMA DIANA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 28 JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: MARIN DANIELA

ZMEUL FLACĂRĂ ȘI JUCĂRIILE A fost odată ca niciodată o întâmplare adevărată, că dacă nu ar fi fost nu v-aș fi povestit. A fost ca un vis devenit realitate pe care toți copiii sunt sigură că ar vrea să-l trăiască.

Era o împărăție mare cu turnuri până la cer unde vedeai trăsuri conduse de unicorni zburători pe nori de vată de zahăr de culoare roz și plini cu sclipici. Acei unicorni erau străjerii împărăției pline de jucării de-a lungul și de-a latul ei. Era universul mult dorit și râvnit de orice copil de pe lume. În acel gigant palat numit „Lumea jucăriilor” trăia un împărat și o împărăteasă care aveau trei copii. Erau cei mai norocoși copii deoarece avuseseră șansa să se nască în acel loc, erau cei mai răsfățați, iar singura lor ocupație era doar joaca.

Cea mai mare dintre frați era Fata cea frumoasă, blândă, calmă, delicată și foarte atentă și grijulie cu toate păpușile ei. Își petrecea timpul jucându-se lângă fântâna cu apă tulbure din curte, care a devenit limpede atunci când și-a întâlnit alesul.

Voinicul, băiatul mijlociu a fost numit așa deoarece încă de la naștere avea o statură mare, impunătoare, ca a unui adevărat voinic. El se juca mereu cu soldăței, mașini, roboței și fel de fel de jocuri cu războinici și luptători neînfricați și învingători. I-a plăcut mereu să și citească și se inspira mereu dintr-o carte cu strategii de joc pe care nu o lăsa din mână.

Cel de-al treilea frate, mezinul, Zmeul Flacără, a fost numit așa, căci încă de mic distrugea, strica și trântea toate jucăriile fără milă. Îi plăceau doar jocurile de-a războiul și moartea când mereu distrugea toate jucăriile din jur.

Copiii aveau toate jucăriile posibile, chiar și pe cele pe care nici nu ni le putem imagina. Cu toții se comportau frumos cu ele în afară de Zmeul Flacără, care parcă era dușmanul lor.

Singurul moment când jucăriile rămâneau singure era atunci când copiii erau chemați la masă de mama lor. Mergeau în fiecare zi la aceleași ore și nu întârziau niciodată.

Cât timp copiii mâncau, jucăriile prindeau viață. Era marele lor secret. Ca în proverbul „Când stăpânul nu-i acasă șoarecii joacă pe masă”, ei bine când copiii nu se jucau jucăriile dansau. Da, așa e! Poate nu vă vine să credeți, dar jucăriile chiar dansează. Ele prindeau viață atunci când erau sigure că nu sunt văzute.

Jucăriile erau prietenii cei mai buni ai copiilor, ocupându-le tot timpul și având grijă de ei. Îi făceau să râdă, se distrau, iar noaptea își ocupau locul în brațele lor și visele urâte erau imediat gonite. Totul era învăluit parcă în praf magic, mai puțin însă relația lui Zmeu Flacără cu jucăriile, acesta neîncetând să le distrugă. Într-o zi, pe când erau copiii la masă, jucăriile au prins din nou viață și au reparat ca de fiecare dată jucăriile stricate de Zmeu Flacără. Însă fiind atât de multe, nu au reușit să termine la timp și au fost surprinși de Fata cea Frumoasă și fratele ei Voinicul. Uimiți de cele văzute și necrezându-și ochilor aceștia au întrebat: -Voi chiar vorbiți, sunteți reali sau e doar un vis?

Blocați pe moment și luați cu totul prin surprindere, jucăriile nu știau cum să reacționeze, însă regina plușurilor grăi: 126

-Ne-ați descoperit secretul! Avem noroc ca voi sunteți copii minunați și aveți grijă de noi. Ajutați-ne repede să reparăm celelalte jucării stricate până se va întoarce Zmeu Flacără. În timp ce plușurile împreună cu cei doi copii reparau în grabă jucăriile stricate, veni în zbor Unicornul Magic anunțând speriat că Zmeul Flacără a fost răpit de niște creaturi mistice. Se știa de multă vreme că acestea luptă să strice magia palatului cu jucării și l-au răpit pe băiat pentru a-l face aliat în planurile lor pline de răutăți.

De îndată s-au adunat toți unicornii împreună cu toate jucăriile și au pus la punct un plan de salvare al lui Zmeu Flacără. S-au sfătuit cu împăratul care le știa secretul și le-a spus să meargă spre castelul făpturilor rele. Astfel au plecat în căutarea fiului de împărat.

Au mers două luni, două săptămâni, două zile, două nopți, două ore și două minute și au ajuns într-o împărăție unde puteai mirosi de la distanță răul. Pentru că jucăriile erau mici puteau să se strecoare prin crăpăturile castelului vechi. În interiorul acestuia erau scheleți mucegăiți, balauri, monștri, zmei închiși în cuști, iar pereții erau negri, plini de mușchi, iar din tavan picura pe alocuri sânge.

Jucăriile înspăimântate de cele văzute au continuat să meargă, dar pentru că se uitau la peisajul sumbru al castelului bântuit, nu au observat că în mijlocul podelei era o groapă cu apa. În adâncimea acesteia înotau pești uriași verzi care mâncau jucării. Jucăriile au căzut în acea groapă și au fost mâncate.

După un timp veni vremea cinei. Peștii au fost pescuiți de un monstru și duși la bucătărie pentru a fi gătiți de bucătarul Schelet. Jucăriile erau extrem de speriate, iar prima tăietură din peștele lor a fost coada. Chiar atunci bucătarul Schelet a scăpat cuțitul, s-a aplecat să-l ridice, iar jucăriile au reușit să fugă.

Fugind prin castel au dat de o încăpere în care erau multe temnițe. Acolo era închis și Zmeul Flacără. Jucăriile i-au spus: -Zmeule, eu sunt jucăria ta preferată și am venit să te salvez. Știu că pare ciudat să mă vezi aici și să-ți vorbesc, însă deși m-ai stricat de multe ori eu te-am ocrotit mereu. Am venit și cu alte jucării ca să te salvăm.

-Sunteți minunate! spuse plin de uimire Zmeul Flacără. Îmi pare rău că m-am comportat mereu urât cu voi și că v-am stricat de și mai multe ori, dar mă voi corecta și apreciez enorm că ați venit după mine. Vă mulțumesc!

Jucăriile îi acceptară scuzele și se întoarseră la palat cu o caleașcă zburătoare condusă de unicorni.

Odată ajunși acasă Zmeul Flacără și-a cerut scuze față de părinți, frați și jucării și au dat o petrecere mare la care s-au distrat cu toții și cu unicornii sub un înalt curcubeu.

De atunci Zmeul Flacăra s-a transformat într-un copil bun, a avut grijă de jucării, a început chiar să construiască și el altele, a reușit să învingă toți rău făcătorii și a transformat Castelul întunecat în Castelul vesel al jucăriilor.

Dragii mei copii! Ceea ce trebuie noi să învățăm este să ocrotim toate lucrurile pe care le avem și să nu facem greșeala pe carte a făcut-o Zmeul Flacără.

127

NUME ȘI PRENUME ELEV: DI GRANDI ADRIANO UNITATEA ȘCOLARĂ:SCOALA GIMNAZIALĂ NR. 29 JUDEȚUL:GALATI PROFESOR COORDONATOR: GINA AXENTE

POVESTEA LUI MITREA Era odată, acum mult amar de vreme un viteaz tânar cavaler. Îl chema Ian, dar i se spunea Făt-Frumos. El avea 3 surori fiind mezinul familiei. Tatăl lui fusese mare rege învingând în aproape fiecare luptă.

Ian a ajuns foarte iubit de supușii săi și greu se mai dezlipeau de dânsul când intrau in vorbă cu el. Într-o zi liniștită de vară, prințul Ian se îmbolnăvise grav. A incercat toate leacurile băbești din tot regatul și nu s-a făcut bine.

Venise la el o bătrână, făcu cei făcu și prințul Ian își revenise. Atunci Ian a întrebat-o ce își dorește în schimbul tratamentului.

-Nu vreau, Măria Ta, nimic dintre toate comorilor pământului. Vreau doar un băiețel, pentru că Dumnezeu nu mi-a dat nici până acum unul, i-a răspuns bătrâna.

-Bine, dacă asta doriți, i-a răspuns Ian. Și îi dădu bătrânei un copil. Un copil cum nu se mai văzuse pe atunci. Avea părul blond, și niște ochi albaștri de-ți venea să-l mănânci.

-Să aveți grijă de el, îi spuse Ian. -Mulțumesc, Măria Ta! Mi-ai dat un copil de rar îți este dat să vezi cu ochii, i-a mulțumit bătrâna.

L-a luat bătrâna și l-a crescut, dar cum era deja bătrâna, a murit când copilul împinise 14 ani. Copilul a fost botezat Mircea. El era deja destul de inteligent și lumea se mira de cât de repede învăța.

La înmormântarea bătrânei, a venit o vrăjitoare dechizându-se într-o slujitoare ce voia să-l ia spre adopție. Copilul a fost de acord, dar el nu știa de puterile magice ale acesteia. În timp, vrăjitoare s-a atașat de el și nu-i mai ardea de planuri malefice. La început a vrut să-l vrăjescă și să devină un rege. Să-i facă un palat frumos de cristal și o armată cât frunză și iarbă, iar apoi a-l folosi pentru a învinge împărăția lui Ian, doarece aceștia erau dușmani de mult timp, iar el a exilat-o din împărăție. Dar cum după cum am spus, s-a atașat emoțional de acest copil, așadar a făcut un jurământ:,,Îl voi proteja pe acest copil până voi muri, iar la vârsta de optsprezece ani să-i dezvălui adevărul”.

Nu trecu mult, iar copilul împlinise opsprezece ani, așa că, vrăjitoarea i-a dezvăluit lui Mircea că are puteri magice și că îl urăște pe regele Ian din suflet. La aceste vorbe Mircea fu uimit, iar el a rugat-o pe vrăjitoare să-l învețe tainele magiei, iar că la vârsta de 25 de ani îl va ataca pe regele Ian pentru tot efortul depus pentru creșterea sa. Îl învăță vrăjitoareacel cel învăță, de la a ține o carte de vrăji în mână, până la cele mai distrugătoare vrăji pe care le-a văzut pământul. Și la douăzeci și cinci de ani, când s-a simțit pregătit, Mircea l-a atacat pe Ian. Ian, recunoscându-l l-a întrebat: -Mircea, de ce faci asta?

-Am făcut un jurământ ca la douăzeci și cinci de ani să vin și să te înfrâng, deoarece ai exilat-o pe vrăjitoarea ce m-a crescut, i-a răspuns Mircea.

128

-Bine, dacă asta alegi, l-a avertizat Ian. Și s-au luptat cei doi, ce s-au luptat. Ian a spus că vrea chiar el să-l învingă pe Mircea, așa că i-a comandat armatei sale să nu se aventureze în luptă.

După un timp, cei doi au obosit, iar lupta nu mai avea farmec ca la început. Așa că, Ian i-a propus: -Mircea, haide să încheiem lupta, deoarece nimeni nu va căștiga.

-Ai dreptate, Ian. Și cum vom vedea cine a câștigat lupta ? l-a întrebat Mircea.

-Vom lăsa asta în mâna copiilor noștri. Peste douăzeci de ani să ne vedem aici cu urmașii noștri cu tot ! i-a prpus Ian. -Bine, așa să fie ! a acceptat Mircea.

După ce a plecat, a fost în căutarea unei neveste.

Peste ceva timp, îi ieși în cale o fată cu o rochie albăstrie și frumoasă cum rar vedeai.

Mircea, curios a întrebat-o pe unde o apucă așa grăbită. Fata i-a spus că este în căutarea iubirii adevărate. Bucuros, Mircea a întrebat-o dacă vreai să-i fie de soție.

-Bine, dar ai castel de cristal? l-a întrebat fata.

-Nu! i-a răspuns Mircea.

-Atunci nu-mi ești de folos! i-a răspuns fata și plecă mai departe.

Peste ceva timp a dat de o fată cu rochie roșie, făcută din cea mai fină mătase și ca și celaltă era în drum spre iubirea adevarată. Mircea a întrebat-o dacă vrea să-i fie de soție.

-Ai comori nenumărate aur și diamante?

-Nu! i-a răspuns Mircea.

-Atunci nu-mi ești de folos! i-a răspuns fata și plecă mai departe.

Mirat, Mircea văzu în cale o fată frumoasă cât celelalte două la un loc. El, văzând că este îmbrăcată cu haine rupte și murdare, totuși o întrebă dacă vrea să-i fie de soție. Ea acceptă fără nici o pretenție.

-Înainte să te văd pe tine, am văzut alte două fete, îmbrăcate cu rochii de cea mai fină mătase. Ele cică erau în căutare iubirii adevărate, dar au spus că dacă n-am avere s-au castel de cristal nu le sunt de folos.

-Acelea erau surorile mele mai mari, iar ele vor să se mărite numai cu prinți cu bani mulți și castele de cristal.

După ce Mircea i-a explicat povestea sa fetei al cărui nume era Lena, au dat de un mic sat unde s-au și căsătorit și au făcut și un copil pe care l-au botezat Mitrea.

La vârsta de doisprezece ani, Mircea i-a explicat copilului despre jurământ, despre cum a fost crescut și cum s-a luptat cu regele Ian. Fiul i-a spus: -Tată, îmi pare rău, dar nu pot lupta cu fiul regelui Ian și chiar și când voi crește mare.

Cred că una ca asta se poate rezolva și fără război.

-Dragă Mitrea, vei înțelege tu când vei fi mai mare, i-a răspuns Mircea.

Pe parcus, Mitrea tot nu voia să se antreneze, iar pentru că tatăl său nu-i dădea pace, a plecat în lumea largă la numai 18 ani.

A apucat pe un drum care ducea spre o pădure. El s-a gândit că acolo va fi mai greu de găsit de ai săi.

Merse el ce merse, și dădu de un palat frumos și maiestuos. Nebăut și nemâncat de vreo cinci zile el a bătut la ușa palatului, dar după aia a leșinat fiind găsit de doi dintre paznicii cetății. Când l-a văzut prințesa așa chipeș și frumos ce era, a dat ordin să fie îngrijit.

129

Mitrea s-a trezit după vreo două zile într-o cameră ciudată, pe care nu o mai văzuse până acum. Văzând prințesa că s-a trezit, se bucură și îl întrebă: -Cum te numești, tânăr viteaz ce ești?

-Numele meu este Mitrea și am optsrezece ani. Unde am ajuns? a întrebat-o Mitrea -Eu sunt prințesa acestui regat. Pe mine mă cheamă Alice, i-a spus prințesa lui Mitrea.

După ceva timp, Mitrea s-a căsătorit cu Prințessa Alice. Într-o zi, veniră la poarta castelului trei soldați. Curios, Mitrea i-a întrebat ce caută pe aici.

-Îl căutăm pe Mitrea, fiul lui Mircea petru a se lupta cu Galileo, fiul regelui Ian. Este mare scandal în împărăție! i-a răspuns unul dintre soldați.

Auzind Mitrea că este mare vâlvă prin regat, lea spus soldaților că el este Mitrea și că mâine îl așteaptă pe Galileo pentru a se termina odată cu acest război.

Deodată, apare prințesa Alice și spune: -Mitrea, ce se întâplă? Ce vor ascești oameni?

-Dragă Alice, mâine va veni Galileo, urmașul lui Ian, i-a răspuns Mitrea.

Auzind asta Alice se albi la față. Nu-i venea să creadă că Mitrea chiar îl va înfrunta pe Galileo. În ziua războiului, când Mitrea ascuțea o sabie, deodată se auziră niște bătături puternice în poarta castelului. Erau Ian, Mircea, Galileo și câțiva soldați.

-Fiule, am înțeles. Nu trebuie să faci una ca asta dacă nu vrei, i-a spus Mircea fiului său, Mitrea.

-Ba da trebuie, tată! Trebuie ca acest război să se termine odată! i-a răspuns Mitrea.

-De fapt, a rostit Ian, ne-am hotărât să nu vă mai înfruntați. Ai dreptate tânăre, Mitrea!

Acest război a fost o prostie și vrem ca regatele noastre să se unească și să devenim mai puternici! Ce zici?

Auzind una ca asta, Mitrea a acceptat numaidecât! Și uita așa, au trăit fericiți până la adânci bătrâneți! Sfârșit!

130

NUME ȘI PRENUME ELEV: DUMITRESCU ELENA-ADRIANA UNITATEA ȘCOLARĂ: SCOALA GIMNAZIALA NR. 29 JUDEȚUL: GALAŢI PROFESOR COORDONATOR: MERA DANIELA

TAINICA CHEMARE A PĂMÂNTULUI A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Pe vremea când Pâmântul clocotea de gemetele și vuietele vulcanilor furioși, undeva, la marginea lumii, într-un tărâm fermecat, trăia un împărat și o împărăteasă cu al lor mândru fecior.

Te minuna cu părul său bălai, cu ochii lui de o frumusețe indicibilă, cu al să corp zvelt. De altfel, acesta era precum un cerb gata să se preumble liber în natura infinită. Chipul acesta de om, cel al feciorului, întruchipa trăsături alese: milostivitate, bunătate manifestată față de orice fiintă, cât de mică… Împăratul însă avea un of…Tare mult și-ar fi dorit ca lumea să fie din nou așa cum și-o amintea el în tinerețe: cu munţi cu creste golașe, păduri nesfârșite ca de smarald, mări azurii și câmpii îmbelșugate. Acum nimic nu mai era la fel ca odinioară! Blestemul nepăsării și al lăcomiei, aruncat de către un pădurar sărac și supărat, se abătuse asupra regatului său. Încet, încet, oamenii au devenit dornici de câștig și nimic altceva nu a mai contat pentru ei.

Au potopit pădurile, specii de animale au dispărut, aerul a devenit de nerespirat, iar apa poluată. Tare mult și-ar fi dorit ca măcar unul dintre gardienii palatului să reușească să rupă cruntul blestem. În zadar au încercat fiecare dintre ei să străbata deșetul și bariera vulcanică ce despărţea ţinutul lor de restul planetei. Nu au reușit… Pământul gemea și mai furios și nu îngăduia cuiva a-l liniști. Într-o zi, feciorul împaratului s-a înfăţisat la palat. Stătea în faţa tatălui său cu smerenie și blândeţe: ‒Tată, Bunul Dumnezeu mi-a șoptit în vis un lucru tainic, faptul că eu sunt singurul capabil a domoli furia Pământului. Mi-a zis: Fiule, readu Pământul la viață! ‒ Fiul meu, dar inima mea nu îngăduie ca tu să pleci de lânga mine… ‒ Nu-ţi fie teamă, părinte! Mă voi întoarce teafăr si nevătămat! Acum, rogu-te să îmi dai arme din tinereţea dumitale, căci fără ele nu voi izbuti.

Tatăl și-a luat fiul și l-a condus într-o încăpere ascunsă aflată la capătul unui coridor.

I-a dăruit o tolbă în care se aflau mici sticluţe aurii și cutiuțe argintii. L-a sfătuit să nu le deschidă decât atunci când vor auzi chemarea tainică Pământului.

A doua zi, a pornit spre Muntele Viu, locul unde spera să găsească leac pentru blestem. Șapte zile și șapte nopți a înfrânt cele mai aprige vijelii, urmate de cele mai secetoase zile. Doar ruga la păzit să teafăr și nevătămat. Istovit, flămând și însetat, a sosit dupa o lungă și amară călătorie, la poalele muntelui.

Acesta a adormit cuprins de un somn profund. La miezul nopţii a auzit chemarea tainică a pământului. Un ecou se auzea din depărtări: ‒Readu-mă la viață!

Câteva gemete au fost urmate de acorduri perfecte de vioară care se reuneau într-o melodie uimitoare. Atunci, fiul regelui a deschis sticluţele aurii primite de la tatăl lui. Un singur pas făcut fără a cugeta și avea să piară. Pe rând, s-au prins ca într-un dans: apa 131

cristalină, seminţele de arbori, solul fertil, aerul curat, razele călduţe ale strălucitorului soare, vânturile blânde… S-au înălţat în văzduh și ca-ntr-o ploaie atotcuprinzătoare, au acoperit ţinutul. Apoi, deși Pământul se cutremura, folosindu-și puterea, fiul împăratului a scos din cutiuțele argintii daruri menite a readuce Pământul la viață. Acestea erau: IUBIREA, BUNĂTATEA, SMERENIA, PRIETENIA, RESPECTUL, IERTAREA , CURAJUL. Reunite într-un bulgăre de lumină, au cuprins toate sufletele oamenilor. Vraja a fost ruptă , blestemul înlăturat! Atunci s-au ivit de niciunde Zâna Apelor, care a limpezit mările de un verde smarald și izvoarele și Voinicul cel cartea în mână născut care a presărat un praf magic pretutindeni…

Pământul și-a recăpătat admirabila înfăţișare! Regatul vieţii și-a primit din nou cu generozitate feciorul erou.

O bucată de batoc și-un iepure schiop, am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa…

132

NUME ȘI PRENUME ELEV: BITIRE LAVINIA MARIA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALA NR. 29 GALAȚI JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: AXENTE GINA RITA

TĂRÂMUL CREATURILOR MISTICE Era Ajunul Crăciunului. Casa în care locuia fata cea frumoasă, o fetiță îngrijită de tatăl ei, de o inteligență nemărginită și de o bunătate gingașă, era îmbâcsită de un miros de portocale și decorată frumos cu tot felul de aranjamente cu tematică de Crăciun.

Credeți-mă! Dacă cumva vedeați cum arăta acel brad împodobit de fata cea frumoasă, nu mai reușeați să vă luați ochii de la el, zău vă zic... nici măcar nu știu cum să exprim magia acestuia în cuvinte...

Totuși, fata cea frumoasă era de părere că inteligența, bunătatea ei și toate celelalte calități pe care le avea nu îi erau de folos fără mama ei alături... Prefera să dea la schimb tot ce avea, chiar și viața ei, doar pentru a-și aduce mama înapoi, deoarece un gând o apăsa de ceva vreme: noapte de noapte, la miezul nopții, o visa pe mama ei, care îi repeta mereu aceeași fraza: ,,Draga mea fată frumoasă, oricât de mult ți-aș lipsi, oricât de mult rău ți-ar face cei din jur, chiar și cei pe care îi considerai prieteni adevărați, când vor face ce știu ei mai bine, să îți ceară ajutorul la greu, iar după aceea să dispară, ajută-i, fi-le fidelă, căci doar așa vei învăța să fii un om bun și valoros! Greșește, învață din greșeli și mergi mai departe! Cazi, iar apoi ridică-te! Luptă pentru ce vrei, căci numai în felul ăsta vei reuși! Îți promit solemn, îți promit pe locul în care admiram soarele la ieșirea din oraș, că te voi veghea mereu, te voi susține în tot ce faci, voi fi lângă tine la orice pas...dar un lucru trebuie să știi... anume că, de mă poți crede sau nu, ei bine... sunt încă aici, întreagă și sănătoasă, totuși în pericol. Încă trăiesc, alături de toți cei vii, alături de tine. Doar că...”. Și la partea asta mereu se trezea din somn. Gândul cel mai nimicitor era că nu știa continuarea, nu știa ce pățise mama ei, nu știa DE CE nu e în siguranță, nu știa DE CE are mereu același vis și CUM ADICA EA TĂIEȘTE, dacă chiar propiul său tată a anunțat-o de decesul mamei sale. Însă, în ciuda greutăților și a tuturor posibilelor pericole, urma să afle, nici ea nu era sigură cum, dar și-a ascultat inima, așa cum mama ei o sfătuise.

Chiar în seara aceea geroasă de Ajun plecă, deoarece o voia pe mama ei acolo cu ea de Craciun. Ea mereu fusese de părere că timpul petrecut cu familia era cel mai valoros cadou.

Afară era un frig de necomparat, dar dorul pentru mama ei era mai mare decât orice.

Merse și tot merse, orientându-se dupa stele. Nu ințelegea către ce se îndrepta. Pentru o clipă, crezu că visele sunt o coincidență, iar tot ce face e doar o prostie născocită de un copil cu o durere așa de mare în suflet, încât a plecat să-și caute mama după stele, dar apoi se opri, gândindu-se mai atent la visele ei și la mesaj. Se gândi: ,,Ce voia să zică prin „Îți promit pe locul unde admiram soarele la ieșirea din oraș’’?. În acel moment, fata cea fumoasă se simți plină de speranță și exclamă bucuroasă: Desigur, ieșirea din oraș! Clar trebuie sa fie ceva pe acolo care să mă ajute să o găsesc pe mama!

Urma bucuroasă aleea ce ducea spre ieșirea orașului. Se orienta după steaua polara, pentru a ajunge la nord.

133

Nu dură mult și ajunse. Totul părea straniu și ciudat, era complet diferit de vremurile bune, în care se urca în nucul bătrân pentru a admira apusul.

Se apropie de nuc și, deodată, simți o senzație stranie. Dar stai...ce se vedea prin scoarța copacului? Doamne, să fi fost chiar un portal către altă lume? Ce se întâmpla acolo?

Fata cea frumoasă era speriată. Tremura din toate încheieturile și spera din toată inima ca totul să fie doar un vis... S-a frecat la ochi, iar apoi s-a ciupit de braț. Da, un lucru era clar: Ea nu visa.

Dând dovadă de curaj, fata a făcut față fricii, intrînd prin portal.

Se trezi amețită și nu îi veni să își creadă ochilor ce văzu: ajunsese pe un tărâm al creaturilor mistice. Oriunde te uitai, puteai observa câte o creatură fantastică.

Sus, deasupra turnului înalt, se afla un dragon. În departare, pe celălalt țărm al lacului portocaliu, se afla un balaur ce sufla foc peste casele unor elfi ce trăgeau cu arcul.

Pe stâncile cu forme ciudate dormea un mare uriaș, dar deloc prietenos. Singurul loc care arăta mai pașnic era o cabană construită din lemn de stejar, lângă care se afla chiar fântâna cea fermecată.

Fata era surprinsă, înspăimântată, derutată, curioasă, dar și încântată să vadă câte ființe există pe lumea asta, de a căror existență habar nu avea cu 5 minute în urmă.

Deoarece acea cabană din lemn de stejar era mai puțin înspăimântătoare, Fata cea frumoasă a decis să meargă să exploreze mica încăpere.

Bătu încet la ușa uniform lăcuită. În mai puțin de o fracțiune de secundă, o bătrânică se ivi în prag. Ce să vezi, nu era o bătrânică oarecare, era chiar mătușica cu două zile mai tânără decât pământul! ( dacă mă întrebați pe mine, pentru vârsta ei, are un auz foarte ascuțit!).

- Crăciun fericit, dragă copilă! Mă mir că ai ajuns aici așa devreme, mama tase îngrijora că nu ți-a dat destule indicii în visele tale. Intră, nu sta în pragul ușii! Am prea multe să îți povestesc! spuse bătrâna.

- Bună seara și Crăciun fericit! Știți ceva de mama mea? De unde ați aflat că se îngrijora? Ea chiar trăiește? Întrebă fetița.

- Sigur că trăiește, dar a fost răpită.

- Cum adică a fost răpită? De cine? Și ce legătură are cu locul ăsta?

- Îți voi povesti tot, copilă și îți voi răspunde la toate întrebările, dar pe rând. Pentru început, incearcă sa te faci comodă pe un fotoliu.

Fata intră în mica cămăruță. Nu era nimic vizibil ciudat în legătură cu ea, arăta câtuși de modestă: avea pereți groși, acoperiți cu niște cărămizi albe, o mobilă drăguță, o masă,o canapea și 2 fotolii, frigiderul, un dulap cu haine de bunicuțe, iar în final un raft cu creme si alifii.

Mătușica continuă: - Dacă vrei să înțelegi ce se petrece aici, trebuie să îți povestesc istoria acestui tărâm.

Acum mulți ani, pe când omul nu exista încă, pe lumea voastră trăiau aceste ființe fantastice.

Niciuna dintre ele nu avea vreun gând rău, toate erau inimoase și prietenoase. Totul era normal, până când au aparut oamenii. Bineînțeles că oamenilor nu le-a plăcut că în lumea lor mai trăiesc si alte ființe diferite, așa că le-au izgonit, pe unele chiar omorîndu-le. Fiind nevoite să plece, creaturile s-au mulat în această dimensiune, unde nu calcă picior de om decât odată la o mie de ani, când era adus pentru a simți aceași durere pe care au simțit-o și creaturile noastre, când oamenii le-au omorât familiile ori prietenii. Din momentul în care au fost izgonite, creaturile nu mai sunt la fel. Au devenit negre la suflet, neprietenoase și supărate tot timpul. În acest mileniu, mama ta a fost aleasă să vină aici.

- Iar eu ce pot face pentru a-mi salva mama, mătușică? spuse fata, cu un glas stins.

134

- Mama ta este captivă în turnul cel înalt, capturată de vrăjitori. Tot ce poți să faci este să te ferești de vrăjitori și să te furișezi prin turn, fără ca nimeni să te vadă. Sunt de partea ta.

Poftim, te rog sa iei această mătură pe care vei putea zbura! Te rog sa iei acest scut, cu el te vei putea apăra! Și ia aceasta poțiune, bea-o și vei deveni invizibilă. Nu uita: cea mai importantă armă este chiar mintea ta! Succes!

- Îți mulțumesc din suflet pentru tot, mătușică! Îți voi rămâne datoare veșnic! Fata cea frumoasă era în culmile fericirii. Era conștientă că ce era mai greu abia urma, dar era impulsionată de faptul că existau speranțe. Măcar atât. Își lua scutul, poțiunea de invizibilitate și se urcă pe mătura magică plecînd în zbor până la turn. Zmeul era acum lângă turn, iar acesta se uita atent după inamici.

Se gândi: “nu voi reuși să trec de acest zmeu, mai mult ca sigur mă va vedea. Trebuie doar să iau o guriță de poțiune de invizibilitate și să pun o picătură si pe mătură, și așa voi intra pe geam făra să fiu observată.”

Zis și făcut. Fata trecu cu ușurință de creaturile fantastice. Acum ajunsese în turn, unde efectul poțiunii începuse să dispară. Acolo se afla un vrăjitor, care nu apucase să o vadă deoarece era ocupat încercând să salveze o cioara, care era pe moarte. Era cioara lui de când începuse școala de vrăjitorie. Atunci, fetei i se făcu milă amintindu-și de vorbele mamei: ,,iartă-i pe cei ce ți-au greșit(...) ajută-i, fi-le fidelă, căci doar așa vei învăța să fii un om bun și valoros”. Se dădu în grabă jos de pe mătură, fără să își dea seama că efectul invizibilității dispăruse. Luă cioara în mână, o intoarse pe spate și îi frecă gușa, doarece cioara se înecase cu o grăunță. Partea bună a fost că reușise să salveze cioara.

- Cine ești? Și ce cauți aici? De ce m-ai ajutat mai devreme? întrebă confuz vrăjitorul.

- Sunt fata cea frumoasă și te-am ajutat mai devreme pentru că mama, pe care voi o țineți captiva aici, m-a învățat să ajut pe toată lumea, inclusiv pe cei care mi-au greșit. Și, te rog, pentru că eu te-am ajutat, fă-mi și mie o favoare: nu spune nimanui că m-ai văzut aici.

- Sigur, îmi pare rău pentru ce ai pățit...viața e nedreaptă. Noroc, salvează-ți mama!

Acum, că nu mai sunt alți vrăjitori de învins, tot ce mai rămâne de făcut, este să o scoată pe mama ei din pivniță. A ajuns la ultimul etaj. Aici ar trebui să fie închisă mama.

- MAMIII!!!!! exclamă Fetița, cu ochii plini de lacrimi.

- Draga mea...ai venit după mine? Cum ai ajuns aici? întrebă mama, plângând.

- Povestesc pe drum, acum vreau să ieșim de aici.

Fetița nu a găsit cheile de la pivniță.

- Vino, zburăm cu mătura pe geam! zise fetița.

Au zburat împreună pe mătură până jos, unde, spre mirarea amândurora le aștepta zmeul, nervos și agitat. În clipa aceea, îi răsunau în cap cuvintele mătușii: ,,cea mai puternică armă e chiar mintea ta” Brusc, îi veni o idee.

Zmeuuule, uite-ne!!! țipă ea, rotindu-se pe mătură, în cerc, cât putu de rapid. Suntem aici! Vino să ne prinzi! În nici 2 minute, zmeul căzu amețit.

Fata și mama ei reușiseră!Au ieșit prin portal și au ajuns din nou, în lumea normală.

Cele două se îmbrățișară strâns. Și-au promis că niciodată nu vor mai sta despărțite.

Era a doua zi de Crăciun, iar fata cea frumoasă și mama ei se aflau acasă. Făceau împreună cozonaci și fursecuri. Curajoasa fetița era în culmea fericirii. Pentru ea acesta fusese cel mai frumos Crăciun, deoarece petrecea timp cu mama ei. Faptul că o adusese înapoi fusese o magie de Crăciun!

135

NUME ȘI PRENUME ELEV: SURDU RĂZVAN ANDREI UNITATEA ȘCOLARĂ: ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 28, GALAŢI JUDEȚUL: GALAŢI PROFESOR COORDONATOR: MARIN DANIELA

FĂT-FRUMOS CU OCHII AURII A fost odată ca niciodată o femeie care rătăcea printr-o pădure, căci casă nu avea și nu avea unde să nască. În timp ce mergea, a zărit în depărtare cabana pădurarului. Femeia s-a apropiat, a bătut la ușă și a strigat: - Ajută-mă, căci nu mai am mult și trebuie să nasc, iar casă nu am!

Pădurarul a dus-o în casă și a îngrijit-o. Curând, a dat naștere unui prunc cu ochii aurii, ca de chihlimbar. Femeia nu mai putea de bucurie.

Era un copil harnic, dar și puternic. Pădurarul îl lua în fiecare zi în pădure, la tăiat copaci.

Când a devenit bărbat în toată firea, a plecat de la casa părintească pentru a-și găsi de lucru. A mers ce a mers până a dat de o împărăție. S-a mirat că nu era nici urmă de bogație și de veselie. Văzându-i pe oameni supăraţi, Făt-Frumos i-a întrebat: - De ce sunteţi mâhniţi, ce s-a întâmplat?

- Balaurul ne-a distrus casele, a dat foc palatului împăratului și i-a furat fetele! a răspuns unul dintre ei.

Auzind acestea, Făt-Frumos s-a întristat, dar şi-a continuat drumul spre palat. A găsit o ruină. Când i-au ieșit în cale servitorii, a cerut să îl vadă pe împărat. A fost condus în camera tronului, unde stătea împăratul. Făt-Frumos s-a cutremurat. Peisajul era sinistru, tot mobilierul era ars.

- De unde vii și ce te aduce aici? De ce ai vrut să mă vezi? a întrebat împăratul.

- Vin din mijlocul pădurii şi vreau să mă pun în slujba ta! a răspuns Făt-Frumos.

- Dacă vrei să-mi fii de ajutor, reconstruieşte acest palat! Mi se rupe sufletul să îl văd așa! a spus împăratul.

Făt-Frumos a acceptat provocarea împăratului şi s-a apucat de îndată de lucru. Era priceput, căci pădurarul îl învățase de toate. Mai cu seamă se pricepea să sculpteze lemnul.

Mobilele și tronul au ieșit niște minunății. Când a terminat, împăratul s-a mirat, căci nu mai văzuse aşa ceva până atunci.

- Ai muncit fără întrerupere și mâinile tale au făcut minuni! Ai dat dovadă că ești harnic! l-a felicitat împăratul. Inima îmi e tulburată căci balaurul a băgat spaima în toată împărăția.

Făt-Frumos i-a promis împăratului că îl va scăpa de balaur. A pornit la drum în căutarea balaurului. A mers pe cărări întortocheate, dar nici urmă de vietate. Într-un târziu, a găsit o peşteră. Chibzuind că acolo era bârlogul balaurului, voinicul şi-a luat inima în dinţi şi a intrat. Avea un plan. Cu ajutorul iscusinței lui, voinicul a evitat vărsarea de sânge. L-a îmblânzit pe balaur, căci știa din copilărie cum să se poarte cu fiarele sălbatice.

Când l-a văzut pe Făt-Frumos călare pe balaur, Împăratul s-a speriat: - Nu vă temeți, balaurul e blând acum! Nu e el vinovat pentru ce s-a întâmplat la palat.

Zmeul l-a trimis pentru a pârjoli împărăția și pentru a le răpi pe fete, a spus Făt-Frumos.

136

- Fetele mele! a oftat împăratul. Ce n-aș da să fie cu mine! Dar nu pot face nimic, sunt bătrân și neputincios.

Făt-Frumos nu a așteptat să termine împăratul vorba. A plecat de îndată, călare pe balaur: - Unde este ascunzătoarea zmeului, unde le ține pe fetele împăratului? a șoptit FătFrumos la urechea balaurului.

- Zmeul stă la marginea lumii, într-un ascunziș. Acolo sunt fiicele împăratului, i-a răspuns balaurul. Avem cale lungă de străbătut.

Au mers câteva zile fără întrerupere apoi au făcut un popas la umbra copacilor. FătFrumos a mâncat fragi și mure, a băut din apa rece de izvor și a prins putere. Făt-Frumos știa că îl așteaptă o luptă grea și nu voia să dea greș. În taină i-a cerut ajutor Mumei-Pădurii, pe care o cunoștea de mic.

Era acum pregătit de luptă. S-a suit călare pe balaur și și-a continuat drumul. Deodată, a zărit în depărtare un palat de diamant. S-au apropiat, iar balaurul a distrus palatul zmeului cu o suflare roșiatică de foc. În fața palatului aștepta zmeul. Balaurul s-a dus glonț spre el. FătFrumos a sărit de pe balaur și a aruncat sulița lui în pieptul zmeului. Sulița s-a înfipt în armură. Zmeul a luat-o și s-a năpustit asupra lui Făt-Frumos. Au început o luptă crâncenă.

Făt-Frumos a izbutit să-și ia suliţa înapoi. Era sulița pe care și-o făcuse cu pădurarul, pe care o folosea în lupta cu fiarele pădurii și care îl putea ajuta să îl învingă pe zmeu, după cum îi spusese Muma-Pădurii. Văzând un loc neacoperit de armură, voinicul l-a fixat cu ochii de chihlimbar și a înfipt suliţa cu putere. Zmeul a scos un răcnet de durere, după care s-a prăbuşit pe iarbă. În acest timp, balaurul le-a căutat pe fetele împăratului care se ascunseseră în pădure, speriate. Le-a liniștit și le-a povestit despre Făt-Frumos. Când se întorceau spre locul luptei, au văzut cum viteazul îl învinge pe zmeu și au țipat de emoție.

Făt- Frumos a întors capul și a zărit trei frumuseți. Prima avea părul prins în două cozi împletite cu fire de aur, era îmbrăcată cu o rochie mov precum lavanda. A doua prinţesă avea părul lung, la urechi îi atârnau doi cercei din pietre preţioase şi purta o rochie ca seninul cerului. Cea mai mică dintre fetele de împărat avea părul negru prins ca într-un spic, la gât purta un colier din perle, iar rochia era ca neaua. Voinicul era fermecat, dar și-a amintit de tristețea împăratului.

S-au urcat cu toții pe balaur şi l-au rugat să îi ducă înapoi în împărăție cât o putea de repede. Făt-Frumos a fost primit cu urale, căci salvase împărăţia de zmeul fioros. Împăratul nu mai putea de bucurie când şi-a văzut fetele tefere şi nevătămate. S-a apropiat de Făt-Frumos, l-a strâns în brațe ca un părinte și i-a spus: - Ești harnic și viteaz! Ai avut o viața grea! Meriți să fii fericit! Îţi dau de soţie pe una dintre fetele mele!

- Îţi mulţumesc, Măria Ta, a răspuns Făt-Frumos. Fata cea mai mică mi-a făcut inima să tresalte! Vreau să fie soţia mea, dacă și ea voiește!

Fata abia aștepta, căci ochii aurii ai voinicului îi furaseră inima.

Au făcut nunta mare și s-au veselit. Balaurul a fost cavaler de onoare. Făt-Frumos a primit sceptrul împărăției.

După moartea împăratului, Făt-Frumos a devenit împărat, iar soţia lui împărăteasă. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi..... Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Şi-am încălecat pe o căpşună şi v-am spus o mare şi gogonată minciună.

137

NUME ȘI PRENUME ELEV: BUZGĂU MELLISA ANTONELA UNITATEA ȘCOLARĂ: LICEUL TEHNOLOGIC VIȘEU DE SUS JUDEȚUL: MARAMUREȘ PROFESOR COORDONATOR: NAGY IULIANA

BLESTEMUL FETELOR Cândva, demult, trăia un împărat și o împărăteasă. Pe bărbat toată lumea îl știa, căci el era marele Alesandru, cel care s-a întâlnit cu însuși Dumnezeu. Cât despre împărăteasă, se zvonea că era o zână a apelor, dar nimeni nu știa asta cu certitudine.

Când a simțit împăratul că are nevoie de un moștenitor, soția i-a născut o fată frumoasă, de-ai sta toată ziua să te uiți la dânsa și tot nu te-ai sătura. Și iată că veniră și zânele ursitoare la botezul fetei pe care din ziua aceia o chemă Naisa. Cea dintâi se aplecă deasupra ei și zise: -Fata mea, tu vei fi cea mai frumoasă din împărăție, nimeni nu va mai fi ca tine A doua veni lângă copilă și vesti: -Mulți flăcăi îți vor călca pragul în speranța de a te lua de nevastă, însă niciunul nu va fi pe placul tău.

Venise și rândul ultimei zâne care se uită la ea cu blândețe și grăi: ─ Fătuca mea, tu vei lua un blestem asupra ta, dar nu-ți fie frică căci ăsta îți va fi destinul!

Auzind acestea, împărații au decis că din ziua aceia își vor ține pruncul închis în palat, pentru a evita ca cineva să o blesteme.

Anii au trecut de atunci, atât de repede încât nici nu îți dădeai seama când fata de împărat s-a făcut atât de mare și de frumoasă. Prezicerile primelor două ursitoare se adeveriseră. Sute de pețitori veneau la palat pentru a o cere de nevastă, însă ea le trântea ușa în nas tuturor.

Părinții începură a se neliniști de frica a ceea ce zisese cea de-a treia ursitoare.

Deși nu avea voie să părăsească ograda palatului, își făcuse cumva un prieten. Se vedeau în fiecare zi la poartă și povesteau câteodată chiar ore în șir. Acesta era singurul mod prin care Naisa mai afla ce se întâmplă prin lume. Toată lumea știa de prietenia lor, însă nimeni nu știa când a început exact, deoarece părea a fi mai veche decât pământul și mai puternică decât orice pe acesta.

Dar vremea trecea și prietenul său, Ametist, creștea și începea a-și face și alți prieteni înafară de Naisa, ceea ce o scotea din minți pe aceasta din pricina faptului că își voia prietenul doar pentru ea. Într-o zi pe când stătea ea în grădină, udând florile, una prinse glas și îi zise: Fată! Fătuca mea! Ia prinde a te uita in sat că tare mi-e că prietenul tău îți este necredincioas.

Naisa se repezi de îndată la poartă și dusă a fost. Aceia era prima dată când ieșise din curtea palatului în care stătuse atâția ani. Cum îl văzu pe Ametist hlizindu-se cu încă două fete, porni spre ei ca o tornadă de nervi și gelozie. Când ajunse în dreptul acelor fete ce îndrăzniseră a se atinge de ce este al ei, le scoase ochii și îi aruncă cât colo, iar când era pe punctul de a spune cel mai negru blestem pe care îl știa de cuviință, un duh ieși din orbitele în care trebuiau să le fie ochii fetelor. Duhul se preschimbă într-o babă bătrână și ridată, care se dovedi a fi mămuca fetelor și, știind că părinții vor a o mărita, începuse să o blesteme, după care grăi:

138

─ Pentru că ai îndrăznit tu să-mi omori fetele, ia că de acum nu te vei mai putea căsători cu cineva asemeni ție, va fi unul fară sânge albastru.

Auzind acestea alergă biata fată la mămucă-sa și începu a boci și a îi povesti ce tocmai pățise. Acesta îl chemă pe împărat pentru a se sfătui. Împăratul Alesandru fuse atât de necăjit de pățania fetei întrucât își ucise soția și plănui a se răzbuna pe toate fetele din împărăție.

Trecură șapte ani, șapte luni și șapte zile de la blestemul fetei și iată că avea să fie încoronată drept prințesa împărăției. Ce tare și-ar dori ea să-i fie mama aproape, dar nu mai avea ce face. În timp ce se îndrepta cu încredere spre capătul sălii de festivitate, la capătul căreia o aștepta un preot și tatăl ei, îl zări accidental pe Ametist, cel din vina căruia a primit acel blestem, băiatul la care ținea mai mult decât orice pe acest pământ, dar pe care nu l-a mai văzut-o de când cu “incidentul”, deoarece tatăl ei nu-i mai dădea voie să se vadă cu nimeni.

Un zâmbet nevinovat i-a apărut în colțul gurii, ochii îi străluceau și inima îi bătea acum mai tare.

Când ajunse în dreptul preotului îngenunchie în fața acestuia, grăi câteva promisiuni, îi fu pusă coroana pe cap, dară când vru a se întoarce spre mulțime, împăratul se ridică de pe tron și îi puse la gât un colier pe care fata îl recunoscu imediat. Era colierul maică-sii. Se întoarce cu colierul la gât iar acum era momentul cel mai așteptat de toată lumea. Momentul în care urma să își aleagă pe cel sortit. Tradiția era aceea ca atunci când este o singură fată la împărat toți flăcăii dornici să vină la încoronarea ei și să se țină de mână cu aceasta, care purta colierul mamei, iar cel la care colierul va începe a străluci, acela va fi alesul fetei și cel cu care se va mărita.

Se ținu ea de mână cu șapte, cu șaptezeci și șapte, dar niciunul nu i-a făcut colierul să se aprindă și inima să-i bată mai cu putere. Pur și simplu nu simțea nimic pentru niciun băiat.

Naisa se ridică și se îndreptă cu pași ușor nesiguri către banca pe care era așezat vechiul ei prieten, se opri în dreptul acesuia și îi întinse mâna. Sala amuți. Doar câteva șoapte din guri bârfitoare mai putură fi auzite în liniștea mormântală ce se așternu asupra încăperii. ─ ÎNAPOI, IMEDIAT! CE CREZI CĂ FACI? se auzi răcnetul împăratul peste liniștea asurzitoare din sală.

Dar fata nu dădea semne cum că i-ar păsa de opinia tatălui ei despre decizia acesteia.

După secunde lungi și chinuitoare, Ametist decise în sfârșit să-i țină la rândul lui mâna care-i stătea întinsă în față. O lumină puternică izvorî din micul cristal pe care proaspăta prințesă îl purta la gât. Nimeni nu știa ce se întâmplă. Naisa începu să surâdă fericită când tatăl acesteia a luat-o de mână, trăgând-o de lângă vechiul prieten, care se dovedi a fi sufletul ei pereche. Împăratul își scoase sabia, iar când lipsiră numai câteva secunde până a o ucide pe biata copilă, din colierul acesteia ieșiră, de data asta, o zână ca un înger de frumoasă, purtând o rochie lungă, din dantelă albă, cu o pereche de aripi albe și firave. Aceasta era chiar duhul mamei sale. ─Tu om fără milă! Cum îndrăznești a ridica sabia asupra propriei tale fiice?! Spuse zâna cu o voce nervoasă, dar totuși, cumva, plăcută. ─ E o rușine pentru familie! Cum adică să se însoare cu un sărman, fără urmă de noblețe!? răcni, la rândul lui împăratul. ─ Alesandre, la cât de rău poți fi nici dracul nu te vrea la el în iad, sufletul tău va fi captiv între lumi și vei simți dureri greu de imaginat pentru faptele necurate pe care le-ai săvârșit! își amenință zâna fostul soț înainte de a-l arunca la pământ.

139

Zâna se întoarse spre Naisa și pe Ametist, care acum era chiar lângă prințesă și zise: ─ Fata mea, acum nimeni nu te mai poate opri din a face ce vrei și a iubi pe cine vrei, de acum tu conduci împărăția, nu asculta de nimeni, fă-ți propriile tare reguli la care toți să se supună și fă doar ce simți tu că este bine. Grăi zâna admirându-și minunea de copil. ─ Iar tu...Ametist? ─ Da doamnă, acesta este numele meu! ─ Te rog să fii bun cu Naisa și să-i respecți toate alegerile. ─...Da, doamnă... ─ Dacă îndrăznești să nu-i fi loial sau să-mi rănești fiica în orice fel, voi fi aici mereu. ─ Da, doamnă!

După aceea a avut loc o nuntă mare, la care a participat și s-a veselit întreagă împărăție, care era acum sub conducerea lui Ametist și a Naisei, cei care au schimbat “normalul” și au devenit cei mai iubiți împărați ce au existat vreodată!

E ia că asta a fost și povestea pe care am avut eu de a v-o zice. Voi fiți buni și nu uitați, iubirea este iubire indiferent de persoana pe care o iubim!

140

NUME ȘI PRENUME ELEV: PIȚIGOI ISABELA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA SEB JUDEȚUL: BUCUREȘTI PROFESOR COORDONATOR: NICOLESCU CAMELIA

CASTELUL DE SMARALD A fost odată, într-un regat îndepărtat, o fată frumoasă, frumoasă, atât de frumoasă încât la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba. Mulți prinți din regat veneau să o ceară de soție, dar ea îi întorcea mereu din drum pe toți. Niciunul dintre ei nu i se părea potrivit inumii ei.

Până când, într-o zi, vine la castel un voinic pe nume Făt-Frumos, fiul unui împărat dintr-un ținut de care nu auzise nimeni. Numai văzându-l în fața ochilor, fetei îi căzu cu drag la inimă. Era parcă rupt din soare de frumos - părul bălai ca razele soarelui, ochi negri și pătrunzători, înconjurați de gene lungi, trup înalt și îmbrăcat cu haine albe strălucitoare, țesute cu fire de aur și argint. Era ca nimeni altul! Cât ai clipi, cei doi tineri și-au dat seama că sunt sortiți unul celuilalt. Fata dă de veste în împărăție că și-a găsit alesul și toată lumea este poftită la nunta lor.

Toate astea le vede din înălțimile cerului și un zmeu cu trei capete, trei picioare și trei brațe. Ca o furtună vine pe pământ și, chiar înaintea nunții, o fură pe fata de împărat. Durere mare și jale în toata împărăția. Ei, Făt-Frumos, acu-i acu! Ce-i de făcut?!? ,,Pleacă în căutarea ei” îi ziseră toți. Zis și făcut! Și plecă Făt-Frumos, și merse, și merse încotro îl duceau picioarele, până când zări în fața lui peste un castel de smarald, atât de frumos încât nu puteai să îți iei ochii de la el. Ușa mare a castelului era sculptată cu fel de fel de modele bătute cu pietre prețioase iar ferestrele colorate sclipeau în lumina puternică a soarelui. Castelul era înconjurat de o grădină plină de flori colorate și parfumate și un tril de privighetoare răsuna liniștitor. Nu ai fi putut spune că acest castel era casa unui zmeu! Deodată liniștea este străpunsă de o voce ca de tunet: - Dacă logodnica vreodată vrei să ți-o mai vezi, peste o oală de ulei încins va trebui să înaintezi! zise zmeul răstit, către Făt-Frumos.

- Dacă asta trebuie să fac, arată-mi calea pe unde să calc! răspunde fără a sta pe gânduri Făt-Frumos.

Se iscă din senin un vânt care îl împinge din spate pe Făt-Frumos drept înainte. Nu se poate împotrivi. După câtiva pași, zăreste o groapă uriașă din care se ridicau clocote și aburi. O funia groasă atârna de niște copaci crescuți pe margine. Locul mirosea fierbinte și urât. Fără să mai stea pe gânduri, Făt-Frumos apucă numaidecât funia și sare pe malul celălat al gropii.

Văzând că a trecut cu bine, zmeul se supără mai tare: - Dacă logodnica vreodată vrei să ți-o mai vezi, dintr-o cameră întunecată va trebui să evadezi!

- Dacă asta trebuie să fac, închide-mă și ai să vezi! a răspuns Făt-Frumos cu curaj.

Alt vânt mai puternic și mai tăios coboară din cer, îl ia pe sus pe Făt-Frumos și îl aruncă întro cameră întunecată, cu zăbrele groase la fereastră și o ușă mare și groasă din lemn de brad.

Nici măcar soarele nu putea intra vreodată. Dar sabia lui Făt-Frumos a învins multe piedici în calea ei, mai primejdioase decât o ușă. Trei lovituri și gata, ușa e la pământ.

Negru de necaz că Făt-Frumos scapă cu bine și de data asta, zmeul răcnește cu furie: - Dacă logodnica vreodată vrei să ți-o mai vezi, cu mine va trebuie să te duelezi!

141

N-a mai așteptat răspunsul că s-a și năpustit asupra lui. Lupta începu. La fiecare ciocnire a săbiilor Făt-Frumos se simțea tot mai ostenit, dar tot mai dornic să îl învingă pe zmeul cel fioros și să își scape mireasa. Și așa o ținură trei zile și trei nopți. Slăbiseră și puterile zmeului iar Făt-Frumos simțea asta. Când zmeul se ridică asupra lui, sabia flăcăului îi țintește inima. Îndată îi căzură zmeului toate cele trei capete. Un șuvoi uriaș de sânge se întinde peste tot.

Totul în jur se usucă, florile nu mai miros, privighetorile tac, vântul alergă bezmetic de colocolo și ușile castelului de smaral se deschid toate odată. Un scârțâit înfiorător răsună de peste tot. Într-o clipă însă totul se linișteste, vântul se asează la locul lui pe un nor, răsună iar cântecul dulce al privighetorii și în fața ușii mari a castelului apare fata cea frumoasă: - M-ai salvat, Făt-Frumos! Am știut că inima mea mi-a spus adevărul. Meriți să-mi fii soț, merit să-ți fiu soție! Dar să știi că totul a fost pus la cale de o vrăjitoare care a aruncat un blestem asupra tatălui meu. Nu puteam să dezlegăm blestemul pănă ce un flăcău nu ar fi mers mânat de iubire pentru mine, până la capătul pământului. Mulți flăcăi s-au întors din cale atunci când zmeul i-a împins către groapa cu ulei încins. Nimeni nu a ajuns până aici. Zmeul era întruchiparea vrăjitoarei care a aruncat blestemul. Am învins-o pentru totdeauna și blestemul a fost dezlegat. Ai văzut cum totul în jur s-a schimbat? Atunci au căzut funiile cu care ne-a legat soarta vrăjitoarea cea rea. Hai să ne întoarcem și să spunem lumii întregi că iubirea ta a învins răul!

Nu trebuie să vă mai spun că Făt-Frumos și fata cea frumoasă au făcut o nuntă cum nu s-a mai văzut în tot regatul. La nuntă am fost poftită și eu și. Am văzut cu ochii mei cum arată fericirea: o sală mare de bal împodobită cu flori de crin, mese îmbelșugate, meseni veseli și puși pe glume, o mireasă și un mire îndrăgostiți. Cred că cei doi au rămas căsătoriți și fericiți până la adânci bătrâneți.

Am alunecat pe o prună și v-am spus o poveste bună, nu?!?

142

NUME ȘI PRENUME ELEV: NEDELCU NOEMI ANDREEA UNITATEA ȘCOLARĂ: COLEGIUL NAȚIONAL „VASILE ALECSANDRI” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: NISTOR DANIELA ANGELICA

COPILUL CU PĂRUL DE AUR A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un prinț, pe numele său Alesandru, ce locuia într-un palat de sticlă de lângă marginea unei păduri. Într-o zi, când acesta era la vânătoare prin codru, hoinări ce hoinări până ce se pierdu în inima pădurii.

Rătăci o bună bucată de timp pe cărări, întâlnind tot felul de animale, până când, într-o poieniță, dădu de un castel mic făurit din cristal, înconjurat de flori parfumate și fluturi frumos colorați ce zburau de colo-colo după bunul plac.

Fiind chinuit de foame și de sete, a decis să bată la poarta castelului, că poate va da de un om binevoitor ce are să-l adăpostească peste noapte. Îl întâmpină o prințesă, iar Alesandru fu așa de uimit de părul ei bălai și de ochii verzi ca pădurea, că nu mai știu ce să spună și se bâlbâi în fața ei până ce reuși să încropească o propoziție. Dar și prințesei îi pică cu tronc Alesandru, și puteai să vezi cum i s-a luminat chipul când acesta se afișă în fața porții ei.

Ziua bună! Eu sunt prințul Alesandru ce-și are palatul undeva dincolo de această pădure deasă, în care m-am rătăcit. Speram să găsesc adăpost pentru noaptea ce se apropie, aici în castelul dumitale.

Ziua bună, prințule! Sunt prințesa Isabel și este o onoare să te cunosc. Cât despre întâmplările povestite, îmi pare foarte rău să aud asemenea lucruri, dar te asigur că ești binevenit în castelul meu oricând. Un servitor va avea grijă de tine și te va conduce într-un iatac în care vei găsi cele trebuincioase iar după ce te vei odihni puțin te invit la un ospăț demn de numele tău.

Alesandru îl urmă pe slujnic și ajunse într-o camera imensă, luminată de un candelabru ce atârna din tavan și de ferestre mari, făurite din lemn de stejar. S-a îmbrăcat cu cele mai frumoase veșminte pe care le găsise și după ce s-a odihit a mers în sala de mese pentru a se înfrupta din bucatele promise de prințesă. Au petrecut împreună o seară magică iar prințului i-a încolțit în minte ideea că ar fi timpul ca el să se căsătorească, iar o altă făptură mai bună decât Isabel nu-i venea în minte.

Alesandru și-a luat inima în dinți și i-a împărtășit Isabelei dorința lui de a se căsători propunându-i acesteia să-i fie soață și să-l însoțească la palatul lui. Aceasta s-a arătat mai mult decât încântată căci și ei îi căzuse cu tronc prințul Alesandru.

Prințul fu uimit de cele auzite și se bucură atât de tare că nu știa ce să facă mai întâi.

Au luat caleașca regală și, îndrumați de vizitiul ce cunoștea cel mai bine pădurea din împrejurimi, au ajuns pe la amiază la palatul prințului.

Toată lumea din toate împărățiile învecinate a fost invitată la nunta celor doi care a ținut trei zile și trei nopți unde au petrecut pe cinste și s-au înfruptat din cele mai gustoase bucate. Nu la mult timp după căsătorie, Isabel îi dărui lui Alesandru un fecior cu părul de aur și cu ochi verzi ca de smarald, cum nu se mai văzu.

Umblau zvonuri că băiatul avea puteri magice, iar atunci când va crește și le va stăpâni, putea conduce întreaga lume. Vorbele acestea au ajuns foarte repede și pe la urechile Zânei Apelor, ce a dat poruncă norilor ei de nădejde să creeze o furtună mare în tărâmurile

143

unde acesta locuia și să-l fure pe micul copil, căci îl voia numai pentru ea, să-l crească în palatul său de pe Tărâmul Cerurilor și să se folosească mai târziu de puterile acestuia pentru a stăpâni țările muritorilor. Slujnicii Zânei au pornit către împărăția unde băiatul locuia cu familia sa, iar când au ajuns în apropierea palatului au eliberat din dânșii o furtună atât de mare încât acoperișurile de abia de mai stăteau pe case. Un nor se apropie așa mult de pământ încât îl absorbi, cât ai zice pește, pe pruncul plăpând, chiar din brațele părinților și îl duseră Zânei Apelor după cum le porunciseră.

Alesandru și Isabel au fost devastați de cele petrecute și vrură să meargă să-și recupereze băiețelul, fiind dispuși să facă orice pentru acest lucru. Odată cu măritișul, Isabel și-a adus cu ea cei mai de preț slujitori și cele mai importante bunuri din castel ce ar fi pututo ajuta în astfel de situații. Astfel prințesa îi spuse prințului: - Du-te la grajduri și zi-i grăjdarului meu de încredere să-ți dea calul fără de cusur.

Alesandru așa făcu, iar grăjdarul îi dădu o mârțoagă de abia se ținea pe picioare și-i zise să o hrănească cu plăcintă de mere. I se păru foarte ciudat acest lucru prințului, dar făcu așa cum i se ceru. După care, mârțoaga s-a transformat în cel mai frumos cal din grajduri și îi spuse prințului: Alesandru, știu cât de mult îți vrei copilașul înapoi, așadar îți voi fi partener în călătoria spre Tărâmul Cerurilor, căci acolo l-a dus furtuna, la Zâna Apelor.

- Și cum de știi aceste lucruri?

Păi vezi tu, eu știu tot ce se petrece în lumea aceasta. Acum, încalecă-mă și lovește-mă cu scările de trei ori.

Zis și făcut. Lovi Alesandru calul de trei ori cu scările, iar acesta deschise 6 perechi de aripi și se înălță departe în albastrul senin al cerului. Prințul fu mirat de ce trăia și simți adrenalină până în măduva oaselor. Când ajunseră înapoi pe pământ, Alesandru era încă în șoc, dar izbuti să scoată câteva cuvinte: - Sunt uimit, a fost incredibil, dar trebuie să recunosc că m-am speriat la început.

Pot zice că ești norocos că te-ai înfricoșat doar la început, alții ar fi murit de teamă până acum. Du-te și ia cea mai bună sabie pe care o ai în palat și hai să mergem să-ți salvăm pruncul.

Se duse Alesandru și luă cea mai puternică și cea mai tăioasă sabie, iar apoi se întoarse în grădină, unde calul îl aștepta gata de plecare. Îl încălecă, îl lovi din nou de trei ori cu scările și se înălțară spre cer, de data asta mergând și mai departe în înaltul cerului decât data trecută.

Zburară printre nori, tunete și fulgere până când ajunseră la Împărăția Zânei Apelor.

Fără a prinde de veste, Alesandru și calul au fost învăluiți de niște nori negri asemănători cu cei care au stârnit furtuna și duși în fața Zânei Apelor care, furioasă că unul ca el a îndrăznit să-i încalce teritoriul a urlat precum un tunet: - Cum ai cutezat să vii în împărăția mea?

Pentru a-mi salva feciorul de la o viață fară mine și fără muma lui sunt în stare să merg peste mări și țări și să înfrunt orice și pe oricine, zise Alesandru.

Atunci să te vedem cât de curajos ești. Îți voi înapoia pruncul dacă reușești să treci cu bine peste trei încercări la care te voi supune. Prima încercare este aceea de a-mi aduce o rază de soare.

Alesandru fu de acord și a plecat abătut din împărăția zânei căci nu știa în ce fel îi va îndeplini această dorință. Au mers tăcuți unul lângă altul până când calul i-a spus prințului că acesta poate să-i ceară orice și că el îi poate fi de ajutor în astfel de situații. L-a îndrumat pe prinț să-i scoată din ureche un săculeț din aur și să se țină bine cu o mână de coama lui iar cu 144

cealaltă să ia raza de soare și să o vâre în săculeț. Toate aceste lucruri trebuia să le facă foarte repede, dacă nu, raza avea să se stingă și săculețul să se prefacă în scrum.

Astfel, Alesandru și calul s-au înălțat cât mai aproape de soare și cât ai spune pește prințul a apucat o rază de soare, a bagat-o în săculeț și duși au fost către Zână.

Zâna, surprinsă că mai sunt în viață, le dădu o altă poruncă sperând că aceasta va fi ultima: - Vreau să-mi aduceți din tărâmul zmeilor, floarea tinereții fără bătrânețe.

Alesandru, astă dată plin de încredere în prietenul său, a plecat grăbit în căutarea tărâmului și a florii.

Stăpâne, pentru a putea duce la bun sfârșit această probă, trebuie să punem în locul florii mult dorite de către Zână, ceva cu aceeași greutate și la fel de frumos colorat, zise calul.

Nu te întreb de unde știi astfel de lucruri, dar mă bucur că ești lângă mine.

Alesandru, sub îndrumarea calului, a reușit să găsească o floare rară într-un loc unde nu a ajuns niciun picior de om, a luat-o într-un sac și au plecat ca vântul și ca gândul înspre tărâmul zmeilor. Odată ajunși, au pătruns cu grijă în odaia în care zmeii țineau floarea și au înlocuit-o cu cea pe care o aveau în sac. Au făcut cale întoarsă sperând că nu vor fi prinși de zmei sau de alte făpturi de pe aceste meleaguri.

Alesandru i-a înmânat floarea Zânei, iar ea, și mai furioasă pe el și pe curajul lui, a tunat: Până acum ți-a mers cum ți-a mers, dar a treia dorință nu o vei putea îndeplini. Ca să-ți recuperezi feciorul va trebui să-ți treci prin sabie și prin foc calul tău mult iubit.

Auzind una ca asta, Alesandru s-a uitat cu milă spre prietenul său cel drag, sperând să vadă în ochii lui acea umbră de speranță ca și cum calul ar avea rezolvarea și la această încercare. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut calul dând din cap în mod aprobator și încurajator. Alesandru a acceptat și această probă și a scos sabia pe care calul i-a spus să o ia de la palat, și a lovit cu putere în pieptul calului. Calul s-a prăbușit la pământ, zăcând mort.

Am îndeplinit toate dorințele tale, acum aștept să te ții și tu de cuvânt și să-mi înapoiezi pruncul.

Văzând toate aceste fapte, Zâna Apelor, mâhnită, a poruncit să-i fie adus pruncul pentru a fi dat înapoi tatălui. Slujitorii ei nu i-au ieșit din cuvânt și au mers grăbiți să îndeplinească dorința Zânei. Odată ajuns băiatul în brațele tatălui, a început a gânguri și a cânta atât de melodios, un cântec plin de farmec și magie încât calul s-a scuturat, a nechezat și s-a ridicat ca și cum nimic nu l-ar fi atins vreodată.

Alesandru și fiul său s-au urcat pe spatele calului și duși au fost, spre împărăția lor unde prințesa Isabel aștepta cu sufletul la gură, dar în același timp cu încredere în puterile calului pe care ea le cunoștea deja, dar și în puterile tămăduitoare ale fiului său. Toate dorințele și toate speranțele ei au fost mai mult îndeplinite și nu mică a fost bucuria revederii lor.

Pentru a fi sărbătorită revederea, Alesandru a dat o petrecere la care a invitat iarăși toți oamenii din împărățiile învecinate și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

145

NUME ȘI PRENUME ELEV: CIURLEA DIANA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 6 “IACOB MUREȘIANU” JUDEȚUL: BRAȘOV PROFESOR COORDONATOR: ALINA PETRICA

LABIRINTUL LUMILOR Au fost odată ca niciodată, Făt-Frumos, zis și Voinicul născut cu cartea în mână, trăind fericit împreună cu soția lui. Dar asta nu dură mult, deoarece ,într-o zi, un rege din vecinătate deveni gelos pe bucuria oamenilor din regatul lui Făt-Frumos, deci a furat-o pe soția lui când aceasta dormea. Dimineață, Făt-Frumos s-a speriat tare și s-a dus să-și caute soția, întrebând pe fiecare om care îi ieșea în cale dacă o văzuse. Nu găsi pe nimeni, pâna când intră în pădurea deasă și văzu un om care părea să fie mai în vârstă decât pământul. Bătrânul i-o luă înainte lui Făt-Frumos, spunând: -Da! Am văzut-o pe soția ta! Ea a fost furată de către regele vecin. Dacă dorești să o salvezi, urmează-mi pașii: du-te prin această pădure până în inima ei și vei găsi o ușă, ea fiind, de fapt, un portal către labirintul lumilor, din care, dacă reușești să ieși , vei fi teleportat exact unde dorești. În cazul tău, în închisoarea în care este închisă soția ta!

-Mulțumesc mult! O să mă duc acum către labirint chiar acum. La revedere!

Băiatul plecă mai departe, prin desișul întunecos al pădurii. Pe drum, se gândi la spusele bătrânului. Nu a înțeles toate cuvintele, cum ar fi portal sau teleportat ,însă a sperat că își va da seama pe parcurs de înțelesul lor.

Ajuns la ușă, una surprinzător de veche si plină de mușchi de copac a băgat de seamă că emana mici unde de lumină. Când intră, fu absorbit de ceva, iar apoi căzu pe o podea din marmură. Se uită în jur și își dădu seama că era în labirint. Se uită la pereții impunători și avu senzația că vor cădea peste el, la cât de înalți erau. Își luă inima în dinți și făcu câțiva pași înainte și un monstru uriaș, cu trei capete și niște ochi bulbucați, cu niște haine din blană si niște mâini de bronz îi blocă drumul. Făt-Frumos se aștepta ca acesta să îl atace, dar nu s-a întâmplat acest lucru, însă a fost întrebat: -Cine ești?

-Sunt regele ținutului, acesta pe care se află pădurea din care am venit!

-Aaa! Deci ești rege pe ținutul pădurii secretelor?

-Nu știam că se numește așa! Dar numele, de la ce vine numele acesta?

-Numele provine de la faptul că este plină de secrete pe care tu nu le știi, însă ușa care te-a adus aici este unul dintre ele.

-Mulțumesc! Pot trece mai departe?

-Nu. Trebuie să îmi rezolvi ghicitoarea ca să poți trece. În acest labirint vei găsi monștrii, nu neapărat la fel ca mine, care te vor supune la tot felul de probe, fie mai ușoare, fie unele în care va trebui să lupți. Acum ascultă: “Dacă n-ar fi, lumea ar pieri, iar dacă multă este, lumea prăpădește” O să te las să te gândești!

Făt-Frumos se gândi la ceea ce este esențial pentru lume, fără de care ar pieri? Apa, mâncarea și adăpostul sunt cele mai importante… Iar ceea ce poate fi prea mult și să prăpădească lumea?... Apa, desigur! Mai cugetă un pic până să răspundă, apoi rosti: -Apa, este răspunsul! Fără ea, toți oamenii ar pieri, iar dacă e prea multă, lumea prăpădește.

Este corect?

146

-Da, Este corect! Te felicit! Acum poți trece mai departe!

Făt-Frumos a mers mai departe și a dat de un alt monstru, cu cap de leu, picioare de girafă și mâini de topaz. Acesta îi spuse: -Dacă vrei să treci mai departe, trebuie să intri prin gaura pe care ți-o voi face și să mulgi cele șapte vaci din camera în care vei ajunge. Când vei vrea să ieși, sună din clopotul pe care îl vei vedea acolo.

Băiatul intră în gaura făcută de monstru, care semăna cu una fără fund, însa nu era chiar așa.

Făt-Frumos căzu pe o podea rece, din beton, și văzu niște vaci uriașe, de cinci ori mai mari decât acel monstru. Luă o găleată și se duse la una dintre ele, dar înainte ca el să facă ceva, vaca îl aruncă cât colo. Mai încercă o dată, dar la fel se întâmplă. Când încercă să găsească o soluție, o muscă se așeză pe piciorul animalului și acesta înlemni pentru câteva secunde.

Atunci, Făt-Frumos căută ceva cu care să atragă muștele. Văzu un șoricel cărând o bucată de brânză mucegăită, iar băiatul îl prinse repede și luă brânza. Se apropie ușor de vacă și o unse cât putu, deși vaca îl aruncă de vreo câteva ori. Atunci, o duzină de muște se asezară pe piciorul animalului și acesta înlemni. Făt-Frumos o mulse degrabă, și repetă procedeul la toate cele șapte vaci. Apoi sună din clopot, care era în mijlocul camerei, și fu adus înapoi în labirint într-o clipă. Monstrul spuse: -Bravo! Nu mă așteptam la atâta istețime! Acum te voi lăsa să pleci, iar laptele ia-l cu tine că îți va fi folositor.

Făt-Frumos plecă mai departe și dădu de alt monstru, cu șapte cozi, cap de urs și mâini de argint. Acesta îi spuse: -Dacă vrei să treci mai departe, du-te în gaura pe care ți-o voi face și învinge fiara de acolo.

Dacă reușești, adu-mi unul dintre colții ei. Când vrei să ieși, trage de clopotul pe care îl vei vedea.

Băiatul intră în gaură și văzu o pisică uriașă. Nu i se părea greu de învins până îi văzu colții din lavă! Erau dintr-o lavă mistuitoare, care nu curgea! Se apropie ușor, dar pisica hâșâi. Se gândi că va reuși să o îmblânzească cu ceva de mâncare. La început se duse să caute carne, însă nu găsi nicio altă ființă în afară de el și pisică. Apoi își aminti: Avea laptele! Poate pisica se va mulțumi cu el.

Așeză laptele pe pământ, cât mai aproape de fiară. După ce el fugi mai departe,pisica se apropie cu o privire lacomă, și începu să bea, dar în secunda în care atinse laptele, ea se prăbuși la pământ, iar colții i se prefăcură în piatră. Făt-Frumos rupse unul și apoi sună din clopot. Într-o secundă a fost adus înapoi, iar monstrul zise: -Te felicit! Nu mă așteptam să reușești. Tu poți ține colțul, iar eu o să îți mai dau ceva.

Monstrul îi întinse două ciocane și îi spuse să meargă mai departe.

Făt-Frumos presimți că era aproape de final, dar chiar atunci, un monstru și mai mare apăru în fața lui, acesta având un coif de metal, niște pantaloni din piele rezistentă și mâini de aur. Îi spuse: -Deci, se pare că ai ajuns până la final! Te felicit. Acum ai ajuns la cea mai grea parte. Va trebui să mă învingi pe mine în luptă.

Făt-Frumos își dădu seama că nu prea avea șanse, mai ales fără arme. Simți ceva rece în buzunar. Desigur! Colțul pisicii uriașe și ciocanele! De aceea îi dăduse monstrul ciocanele, ca să își sculpteze o armă! Îi spuse monstrului: -Mai am nevoie de puțin timp ca să mă pregătesc.

-Bine, deși nu ai nicio șansă în fața mea.

147

Băiatul fugi într-un loc în care monstrul nu îl poate vedea, și începu să sculpteze. Își făcu un cuțit ascuțit și mic, planul lui fiind să îl scoată atunci când adversarul nu va fi atent.

Când termină, se întoarse și spuse: -Sunt gata!

-Foarte bine! Hai să începem chiar aici, chiar acum!

Monstrul avea un rânjet larg pe față, fiind sigur că va câștiga. Făt-Frumos încercă să găsească ceva care să îl distragă, însă nu a găsit nimic. Totuși, la un moment dat, băiatul aruncă unul dintre ciocane ,iar privirea monstrului se îndreptă acolo. Făt-Frumos profită de moment și îi înfipse cuțitul în spate, lăsându-l lat pe jos. Fugi înspre ieșire, nevenindu-i să creadă că izbutise să treacă. La ieșire, se auzi o voce, spunând: -Te felicit! Chiar ai reușit! Acest labirint a fost creat numai pentru oamenii puternici și curajoși, iar tu ești primul până acum. Vei fi dus unde dorești.

-Doresc să merg la castelul regelui vecin regatului meu, ca să îmi salvez soția!

-Foarte bine. Mult noroc!

Făt-Frumos fu dus chiar în închisoarea castelului, locul în care era ținută soția lui. Se ascunse rapid, ca să nu fie văzut de paznici. Scoase celălalt ciocan și îl aruncă. Toți oamenii fugiră într-acolo, iar băiatul se duse la celula soției lui. Nu reuși să o scoată nicicum. Găsi o piatră mai mare și o aruncă spre unul dintre paznicii care încă încercau să găsească sursa venirii ciocanului. Acel om căzu lat, ceilalți oameni fugind în partea opusă, crezând că piatra a venit din partea aceea. Făt-Frumos scoase cheile din buzunarul paznicului și o eliberă pe soția lui. Au fugit amândoi înspre ieșire, dar regele îi opri: - Aaa, deci ai venit! Eram sigur că așa se va întâmpla. Ai căzut în capcană! Acum veți muri amândoi! Mâine dimineață veți fi omorâți în fața tuturor!

Apoi, au fost închiși în celulă. Încercară să găsească un plan cât mai repede. La un moment dat, bătrânul care îl ajutase la început pe Făt-Frumos apăru în celula lor. Le spuse: -Am venit să vă ajut, căci altfel nu ați avea scăpare.Nu este timp de întrebări! Acum ieșiți, repede!

-Nu putem ieși, ușa e încuiată!

-Încearcă să o deschizi acum.

Ușa celulei se deschise, fără să opună rezistență. Cu toții ieșiră și fugiră către cea mai apropiată ieșire. Când erau afară, bătrânul zise: -Va trebui să ne teleportăm acasă!

Făt-Frumos își dăduse deja seama ce înseamnă acest cuvânt, însă soția lui nu avea nicio idee despre cum vor face acest lucru.

-Ce înseamnă acel cuvânt? întrebă ea.

-O să îți dai seama acum, spuse Făt-Frumos.

-Țineți-vă de mine! Acum plecăm!

O lumină puternică apăru de nicăieri și îi înghiți, ducându-i pe toți înapoi acasă Reușiseră! Acum aveau dreptul la niște întrebări.

-Cum ați știut de acest labirint, sau cum de ați știut că nu mai aveam scăpare, acolo, în celulă?

-Eu vin din viitor, de accea știu multe lucruri care se întâmplă și se vor întămpla!

După aceea, Făt-Frumos a organizat un bal uriaș în cinstea supraviețuirii lor!

148

NUME ȘI PRENUME ELEV: MITU AMILIN-TEODORA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”GRIGORE HAGIU” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: MITU NICOLETA

ZÂNA APELOR ȘI CALUL FERMECAT Fu odată o împărăție mică și pipernicită, atacată de toți și de toate. Împărații vecini, Floare-pe-deget-învârte și Ioseb Împărat voiră a ataca (a-5-a oară) împărăția cea pipernicită care fu si ea, odată, mare și glorioasă ca toate cele efemere…Astă-mpărăție schimbase împărații ca pe șosete, dar niciunul nu era vrednic de nimic… cu înțeleptul Barbă groasă-n furcă era altceva.

-Pentru ca astă împărăție să devină iar mare ca pe vremea preamăritului Maracangea, trebuiau să facă o întrecere ca să decidă cine să fie împărat; pentru asta trebuiau să dea sfarăn țară ca să se adune toți și toate la castelul dinspre miazănoapte pentru a da proba acolo.

Zis și făcut; peste un ceas sau două sau, poate, peste nouă, se dădu sfară peste tot în țară. Din câteșitrele regiunile, se prezentară oameni și multe muuuulte alte minuni: printre ele se număra Zâna Apelor- frumoasă ca o viorea …pe lângă această minune de faptură era și o bahniță de țigancă care era mai neagră și mai slută ca fundul ceaunului…

- După cum și voi știți, v-am chemat aici pentru a-l alege pe următorul împărat … Ăl mai bun să câștige…Totul să fie cum o vrea Dumnezeu…zise înțeleptul Barbă groasă-n furcă -Regulile îs ăstea… Toți participanții vor avea de îndeplinit trei probe: Prima: să facă arme din nestemate pure și adevărate pentru toată armata… A doua: să mănânce 44 de mistreți la proțap cu tot cu merele din gurile lor…A treia: să lucreze două zile în câmpul de porumb, fără a pune în gură nimic… nici măcar un bob de porumb… Acestea fiind zise, aveti două ceasuri și jumătate să vă pregătiți până la începerea concursului…

Se-nvârti Zâna Apelor; numai- numai de-ar reuși și ea a drege câte ceva …nu stia cum să le ducă pe toate până la capăt… și-n învârteala ei, dădu peste o mârțoagă pricăjită și ca vai de ea…

-Zână minunată, ia de-mpletește trei fire de iarbă și cocoață-te pe spinarea mea; găsește și un măr de topaz!

Cum îi zise calul, așa și făcu ; pe dată se făcu o frumusețe de cal care îi zise : -Eu am fost celebrul cal al lui Făt-Frumos, cel care a omorât 3 zmei ,3 zmeoaice si pe muma zmeilor și a zmeoaicelor… De vrei să ai câștig în luptă, ia-mă pe mine ca prieten că mult bine-ti voi aduce…

-Te iau, drag si scump nou prieten,…dar cum să ne pregătim ?

-Tot ce-ți trebuie, va fi în urechea mea cea dreaptă și de vei mai avea nevoie de altceva se va afla în vârful vârfului cozii mele…

-Atunci hai a merge spre cea călătorie; niciun ceas nu mai e până să-nceapă…

Merseră pănă la punctul de pornire când o voce-i avertiză : -Ultima strigare! Veniți de vă înscrieți !

-Și eu- Zâna Apelor- doresc a mă înscrie…

-Bun; altcineva ?

-Eu, Măria Ta, zise bahnița de țigancă …

-Bine; altcineva?... Nimeni? Atunci toti la linie … Prima proba o stie toată lumea… Pe locuri… fiți gata… porniți…

149

-Caluț, prieten drag, proba e…

-Stiu ce ai de făcut, o întrerupse calul, bagă mâna în urechea mea dreaptă și zi-mi ce ai scos…

Zâna băgă mâna și zise : -E un inel de aramă…sau așa pare…frumusețea lui e reflectată în imperfecțiuni…

-Bravo, unde trebuie să ducem armura?

-La taraba aia mică de lemn, de pe colț… Și cum opri Zâna calul, bahnița de cioroaică i-l smulse din mână…

-Dă-mi repede pinteni ca să o ajungem și să ne luăm inelul înapoi, zise repede calul…

Zâna îl ascultă pe calul care recuperă inelul de la cioroaică.

-Să arunci inelul pe tarabă și totul va fi gata (în maximum două clipiri de ochi)…

Zis și făcut… Toată taraba se umplu de armuri făcute din nestemate…Mare fericire pe Zâna Apelor, care cum văzu una ca asta, îngenunche și se rugă lui Dumnezeu să-i dea și de acum gândul cel bun, mulțumindu-i, de asemenea, pentru că a trecut cu bine peste prima probă…

-Felicitări… ! Mergeți spre sala mare pentru următoarea probă.

-Vai, dar cum o să pot eu să mănânc atât de mult?

-Bagă mâna în urechea mea cea dreapta; scoate de acolo o furculiță și un cuțit cu care o să mânânci…

După patru minute, ieși și zise : -Am reușit !

-Știam că o vei face… Acum concentrează-te! Ca să treci de a treia probă, ai nevoie de bahnița aia care ne-a furat inelul…Trebuie sa-i furi salba că, numai și numai cu salba ei, vei reuși să învingi ;… salba ei e fermecată…

-Dar cum o vom putea lua?

-Trebuie să scoți din urechea mea dreaptă o salbă mai frumoasă ca a ei și să o lași pe jos…ea se va lepăda de salba cea veche și o va lua pe cea nouă… …După ce au făcut rost de salbă, Zâna Apelor a plecat spre câmp, cu salba-n buzunar, exact cum o sfătuise calul … Împlini pe grabă și cea mai din urmă poruncă; fu declarată împărăteasă cu drepturi supreme,…dar bahnița nu voia a se lăsa înfrântă.

Zâna Apelor, după ce zdrobi cu oaste toate împărățiile vecine, căzu într-o amărăciune atât de puternică că parcă și soarele îi plângea de milă ;…calul o întrebă : -De ce te frămânți așa ?

-Îmi e frică…simt că bahnița aia de țigancă pune ceva la cale…

-Fii fără de grijă; de ea am să mă ocup eu… Și au chemat-o pe bahniță la palat; pentru furtul din timpul concursului, a fost băgată în temniță, iar cheia a fost aruncată în fundul gropii uitării uitate de toți și de toate…

De atunci Zâna Apelor a trăit fericită și fără frământări. Bucuria a ocrotit acea mare împărăție și o va păzi până la finalul finalului pământului și lumilor.

150

NUME ȘI PRENUME ELEV: OLTEAN MARIA IOANA UNITATEA ȘCOLARĂ: LICEUL DE ARTE ”DIMITRIE CUCLIN” JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: POPA CĂTĂLINA

PRINȚESA ȘI NOAPTEA ÎNSTELATĂ Demult, într-un tărâm îndepărtat unde era ziuă mereu, trăia un împărat care avea trei fiice. Fata cea mică, era cea mai frumoasă dintre toate: avea părul auriu, buzele catifelate precum petalele trandafirilor, pielea albă ca spuma mării, iar ochii erau verzi, asemuiți unor smaralde. Într-o zi, împăratul, neavând niciun fecior, i-a cerut fiicei celei mici - precum spunea profeția: ca cel mai mic copil, fată sau băiat, să fie întru ajutorarea părinților chiar cu prețul vieții - să se ducă să recupereze noaptea de la cele trei zmeoaice, din vârful muntelui întunecat. Aceste zmeoaice, sub înfățișări plăcute, i-au tăiat calea și lui Făt-Frumos, când a încercat să își elibereze surorile frumoase ca zânele munților. Prefăcute în grădini cu poame dulci, fântâni cu apă rece și vii cu struguri dulci ca zahărul și mirositori ca chihlimbarul, acestea aproape că l-au păcălit pe voinicul Făt-Frumos, cel născut dintr-un bob de piper. Dar asta este altă poveste, să revenim la pățania acestei prințese curajoase.

Cum zmeoaicele șirete au reușit să fure noaptea cu lună și cu stele cu tot acum foarte mulți ani în urmă, fata împăratului a acceptat provocarea tatălui și a doua zi a plecat spre munte. În timpul călătoriei sale întâlnește un cal atât de slab încât i se vedeau coastele. Fata a vrut să treacă de el, însă blândă și miloasă cum era, se oprește să ajute: - Calule, te pot ajuta cu ceva? Ești foarte slăbit și se pare că ai nevoie de îngrijiri! Îi vorbise calului cu multă grijă și dăruire, neașteptându-se la vreun răspuns, însă un glas firav se auzi: - Aș avea nevoie de 50 de morcovi, din aceia galbeni, galbeni, care cresc unde numai vrăjitoarele pot ajunge. Și s-a dus fata și a căutat acest loc al vrăjitoarelor prin pădurile înspăimântătoare din jur. A văzut o bătrânică cu broboada peste față, care căra un coș de nuiele plin cu morcovi.

Păreau să fie din aceia galbeni, galbeni. Cu vorbă blândă, fata cea frumoasă i-a cerut bătrânei cei 50 de morcovi, însă bătrânica a zis: - Dacă vrei morcovii dătători de puteri, trebuie să mă încânți cu glasul tău cristalin, care poate liniști toate lighioanele pământului.

Atunci fata și-a adus aminte de cântecul de leagăn pe care i-l cânta mama ei în copilărie și astfel a început să cânte: Fata mamei cea bălaie Cu ochi verzi ca de smarald Dormi în pace tu - văpaie Și curaj nemăsurat. Împlinind cerința bătrânei, fata a primit morcovii și s-a întors la cal cu speranța de a-l ajuta și de a-l pune pe picioare. Atunci calul a mâncat morcovii, și într-un iureș amețitor a ajuns de trei ori până la soare și înapoi și s-a transformat într-un armăsar frumos. Coama lui era aurie și corpul lui era puternic.

- Pentru că m-ai ajutat, te voi răsplăti, fată frumoasă cu glas divin! a spus calul bucuros.

151

Acesta i-a spus fetei că o va îndruma spre muntele întunecat. Fata a încălecat pe armăsar și au pornit la drum. Încrederea ei era din ce în ce mai mică, dar a continuat drumul greu, deoarece dorea să își facă tatăl mândru și întregul regat să poată admira din nou noaptea încununată de lună și de suratele ei, stelele. Când au ajuns, calul a spus: - Du-te în vârful muntelui, unde vei găsi luna și toate stelele capturate într-o temniță.

Acestea sunt păzite de cele trei zmeoaice șirete și dacă vrei să le învingi, vei avea nevoie de mult curaj să furi de la gâtul zmeoaicei celei mari șiragul de mărgăritare. Numai când acestea se vor risipi pe-ntregul munte întunecat, vei putea deschide temnița.

Fata îi mulțumi și se duse în vârful muntelui, curajoasă și încrezătoare. Acolo era ceață și vântul șuiera puternic. Atunci a văzut luna pentru prima dată în viața ei. I se părea o nestemată, care, prin misterioasa-i strălucire, ce străjuiește întunecimea profundă a nopții, poate aduce liniște și armonie în regatul ei. Zmeoaicele stăteau la ușa temniței fără a se mișca.

Fata a găsit o sfoară și a legat-o în așa fel încât zmeoaica cea mare să cadă când se va apropia de ea. După ce a pus la punct capcana, i-a atras atenția acesteia: - Hei, zmeoaică împietrită, vino să mă prinzi dacă poți!

Aceasta, furioasă că o arătare de fată și-a permis să calce pe pământul ei, a început să alerge spre ea și s-a împiedicat de sfoara-capcană. Atunci, fata agăță cu toată puterea ei șiragul de la gâtul zmeoaicei, rupând-l și împrăștiind mărgăritare cât vedeai cu ochiul. Deși temnița s-a deschis imediat, fata a fost capturată de surorile zmeoaice și închisă, alături de lună și de stele.

Atunci fata împăratului și-a amintit de darul primit de la mamă: glasul duios, plin de magie. Cu speranța că toți cei din jur vor adormi, fata începe cântecul de leagăn.

Vocea ei cristalină răsuna în întreaga temniță, iar notele melodioase ce se auzeau venind din adâncul acesteia îi vrăjesc pe toți cei prezenți. Zmeoaicele adorm subit, ca niște puișori blajini care nu mai inspirau nicio fărâmă de teamă. Fata, fericită de izbânda ei, eliberează luna și stelele cu mult entuziasm. Dintr-o dată cerul s-a întunecat, nu se mai zăreau nici bogățiile pământului: codri, munți și ape, nici urmă de vietate sau palate impunătoare, ci doar o mare de întuneric, ce încet, încet își câștiga strălucirea: stelele scăpărau ca niște licurici voioși și dansau maiestuos cu luna crăiasă, care încununa întreg universul. Împăratul, văzând lucrarea fiicei sale, s-a bucurat foarte tare și a numit-o Zeița nopții înstelate. Tânăra a adus din nou echilibrul mult căutat: ziua și noaptea, lumina și întunericul, binele și răul, forțe contrarii care echilibrează universul. Întregul regat a admirat cerul sclipitor toată noaptea și toate celelalte mii și mii de nopți ce au urmat, continuând chiar și-n ziua de astăzi să-l privească cu uimire. Și am încălecat pe-o lună crăiasă și v-am spus o poveste tare frumoasă!

152

NUME ȘI PRENUME ELEV: IULIA-MARIA MAICAN UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,PETRE ISPIRESCU” JUDEȚUL: BUCUREȘTI PROFESOR COORDONATOR: STOICA IRINA-ELENA

ZÂNA APELOR DE ZMEI FURATĂ A fost odată un bărbat pe nume Alesandru care s-a așezat domn la casa lui, împreună cu soția sa, Zâna Apelor. Dar, într-o bună zi, aceasta este furată de mama unor zmei, pentru a o cununa cu unul dintre ei.

Văzând Alesandru una ca asta, s-a gândit șapte zile și șapte nopți, dar tot nu a găsit o cale de a o salva. Deodată, vede ceva uriaș în fața lui care se apropia și se tot apropia și, ce să vezi ? Un câine cu trei capete stătea chiar în fața lui.

- Ridică-te, Alesandre, te-ai gândit destul cum să-ți salvezi nevasta. Te voi ajuta eu să o iei înapoi, dar va fi foarte greu, pentru că trebuie să trecem de cinci zmei, cei trei copii, mama și tatăl lor!

Alesandru încuvință doar, nevenindu-i să creadă că se află în fața unui câine uriaș.

-Acum, stăpâne, trebuie să mă hrănești timp de cinci zile la rând cu sânge de unicorn, care se află în Pădurea Secretă a zânelor, dar trebuie să mergi cale de trei nopți și trei zile până la Pădurea Secretă.

-Dar de ce trebuie să îți mai aduc și sângele de unicorn, arăți atât de puternic să poți bate cu zmeii și fără el.

-Ehee, Alesandre, râzi tu cât vrei de zmei, dar sunt mai vicleni decât crezi. Sângele de unicorn mă va ajuta să trăiesc chiar dacă sunt foarte aprope de moarte. Dacă bei sângele unui unicorn, plătești un preț foarte scump. Jumătate din viața salvată o vei petrece normal, iar cealaltă jumătate va fi blestemată. Un sfat îți mai dau, înainte de a pleca la drum: zânele nu te vor lăsa să iei sânge de unicorn așa de ușor, zi-le că vrei să îi învingi pe zmei și vor fi de acord, pentru că și pe ele le cam deranjează zmeii.

Zis și făcut. Merse Alesandru cale de trei zile și trei nopți, iar, când a ajuns în Pădurea Secretă, flăcăul a făcut ce i-a zis câinele, întorcându-se cu sângele de unicorn.

-Bravo, stăpâne! îi spuse câinele lui Alesandru după ce se întoarse cu sângele și îi dădu să îl bea, iar câinele deveni puternic. Înainte de a pleca la drum, câinele l-a supus pe Alesandru la o probă de curaj, cerândui să-i salveze copilul prins în capcană de un vrăjitor de temut. Voinicul nostru a trebuit să înfrunte cei doi dragoni ai vrăjitorului. Dragonii scoteau flăcări uriașe prin gurile lor.

Alesandru i-a omorât si l-a eliberat pe copilul câinelui.

După această ispravă au plecat la drum. Când au făcut un popas, Alesandru văzu un măr cu mere de aur, dar câinele îi zise că este unul dintre fii zmeoaicei, care încearcă să-l otrăvească. Alesandru înjunghie copacul cu sabia pe care i-a dat-o câinele, iar din acesta curse sânge. După aceea mâncă liniștit un măr de aur și porniră mai departe. În cetatea zmeilor s-au mai luptat cu cei doi zmei fii rămași, învingându-i. Înfuriați, părinții zmeilor i-au atacat așa de brutal pe Alesandru și câinele cu trei capete, încat Alesandru muri, dar câinele rămase în viață datorită sângelui de unicorn, omorând și pe părinții zmeilor.

Câinele o salvă pe Zâna Apelor, care îl stropi pe Alesandru cu apă vie și acesta se trezi parcă dintr-un somn lung.

Merseră acasă Alesandru și soția sa, mulțumindu-i câinelui pentru ajutor.

Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți......

153

NUME ȘI PRENUME ELEV: DIACONU IRINA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 29 JUDEȚUL: GALAȚI PROFESOR COORDONATOR: AXENTE GINA

COPILA MĂRII A fost odată ca niciodată un împărat ce își luase de soție pe cea mai frumoasă fată din Regat. Frumusețea fetei cucerea inima oricui o întâlnea. În apropierea Regatului, sub pământ era împărăția Zmeilor. Cel mai mic dintre zmei a aflat de frumusețea tinerei împăratese și a pus la cale un plan de a o răpi.

O zână bună l-a înștiințat pe împărat și acesta și-a pregatit garda pentru a opune rezistență atacului zmeilor. A fost o luptă strașnică, în urma căreia zmeul a fost omorăt de tânărul împărat. Din nefericire în timpul luptei, împăratul a fost grav rănit și a murit în scurt timp. Durerea tinerei împărătese era fără sfârșit, a plâns și a refuzat să iasă din camera ei patruzeci de zile. Cu ajutorul slujnicelor, ea s-a întremat și s-a hotărât să aibă grijă de împărăție, în amintirea iubitului său soț.

Nu după mult timp, a descoperit că rămăsese grea și a dădut vestea în tot Regatul. Cu toții s-au bucurat că împărăteasa va aduce pe lume un urmaș al împăratului lor iubit. Această veste a ajuns și în împărătia zmeilor. Astfel, zmeoaica, mama zmeului omorât de împărat, care era cunoscută ca fiind cea mai rea vrăjitoare, a aruncat un blestem asupra pruncului nenăscut.

Pe când frumoasa împărăteasa s-a plimbat prin curtea Regatului, zmeoaica a trecut în zbor și a spus că pruncul care se va naște nu va putea supraviețui decât în apa mării. Mult s-a necăjit împărăteasa cu găndul la pericolul ce se va abate asupra fătului din pântec!

Lunile treceau și pe la a șasea lună și-a facut apariția zâna cea bună care s-a tânguit când a auzit ce necaz s-a abătut asupra împărătesei. A mers în pădure, a adunat ierburi și a preparat o licoare magică cu care împărăteasa trebuia să se ungă pe pântec. A spus că pruncul ce se va naște ar putea supraviețui maximum o zi pe uscat, iar blestemul ar putea fi rupt de un tânăr care s-ar îndragosti de fată și i-ar fi purtat o dragoste sinceră.

Aflând că mai este o șansă ca fiica ei să scape de blestemul zmeoaicei, împărăteasa s-a mai liniștit și a ordonat angajaților de la curte să construiască un mic palat pe malul mării. În trei luni urma să nască și împărăteasa a dorit să fie aproape de mare. Cu mic, cu mare, toată suflarea a contribuit la ridicarea palatului.

Când a sosit ziua nașterii, împărăteasa a fost dusă de slujnicele ei la malul mării.

Ritualul nașterii a fost înfrumusețat de sosirea celor trei ursitoare. Cea dintâi ursitoare i-a urat fetei să fie frumoasă și inteligentă, cea de-a doua, îndreptând bagheta magică spre copilă i-a urat să fie puternică, iar puterea să se ascundă în părul ei. Cea de-a treia i-a urat să fie iubită și cu ajutorul iubirii să se elibereze de blestem.

Imediat după plecarea ursitoarelor, împărăteasa, cu lacrimi în ochi a băgat copila nou născută în apa învolburată a mării. Deodata, din adâncul mării și-a făcut apariția o frumoasă sirenă, care luând prunca în brațe a spus că de mult timp o așteaptă pe fetița mării.

Astfel, a povestit celor prezenți că în adâncul mării e o împărăție cu totul și cu totul din aur și în ea viețuiesc oamenii apelor, care au picioarele lipite în formă de coadă de pește. Înțeleptul apelor a proorocit că o pruncă de împărat, blestemată să supraviețuiasca doar în apă, va ajunge în împarația lor, iar ea va deveni Zâna Apelor.

Mai departe, sirena a spus că ea este împărăteasa apelor și va avea grijă de fetiță până la 154

vârsta majoratului, când o va aduce la malul mării să-și cunoască familia. Tot atunci va trebui să vină pețitorii și numai cel care îi va cădea cu tronc fetei, va putea dezlega blestemul.

Auzind toate acestea, împărăteasa s-a liniștit pe de o parte pentru că își știa copila în siguranță, dar pe de altă parte i se rupea sufletul știind că nu o va mai vedea până la vârsta majoratului. Cu lacrimi în ochi, împărăteasa și-a luat rămas bun de la fiica ei și a încredințat-o sirenei. În împărăția apelor, toată suflarea o numea pe copilă, Zâna Apelor. Ea creștea și impresiona pe toți cu frumusețea și inteligența sa. Când a împlinit zece ani a spus împărătesei apelor că știe că familia ei este pe uscat și că abia așteaptă să o cunoască. Impresionată de inteligența ei, împărăteasa apelor, mama adoptivă, a rugat-o să mai aibă puțină răbdare că peste opt ani își va cunoaște familia.

Zâna Apelor, căci așa i-a rămas numele, era iubită și apreciată de toată împărăția apelor.

Părul ei bălai și cârlionțat ascundea o putere de nebănuit și ea a simțit asta. În apropierea majoratului, împărăteasa a dat sfoară în Regat, dar și în împrejurimi că își mărită fata. A făcut pregătiri pentru întâmpinarea fiicei și era foarte nerăbdătoare să o revadă. În împărăția apelor era o mare forfotă, bucurie, dar și tristețe pentru că venise momentul despărțirii de Zâna Apelor.

La momentul majoratului, pe malul mării așteptau împărăteasa, oamenii de la curtea Regală și nu în ultimul rând, pețitorii veniți din toate colțurile lumii. Zâna Apelor, însoțită de alaiul împărătesc al lumii din adâncuri, a ieșit la suprafață.

Lacrimi de bucurie curgeau pe obrajii tuturor. Momentul îmbrățișării dintre împărăteasă și Zâna Apelor a fost copleșitor, emoția și iubirea pluteau deasupra tuturor.

Cerul zâmbea, soarele strălucea în privirea tuturor, luna emana armonie, iar stelele dansau cel mai frumos vals, valsul iubirii dintre mamă și fiică. Însă acest moment sublim a fost întrerupt de apariția zgomotoasă a zmeoaicei-vrăjitoare care venise pentru a împiedica dezlegarea blestemului.

Pețitorii care așteptau pe mal s-au luat la luptă cu zmeoaica. Dar aceasta s-a transformat într-un balaur cu șapte capete și a omorât toți pețitorii.

Când a vrut să plece victorioasă, a apărut călare pe un leu și ultimul pețitor, Făt-Frumos, băiatul munților. De cum l-a văzut, Zâna Apelor s-a îndrăgostit pe loc și odată cu iubirea ce creștea în inima ei, creștea și puterea ei.

Zmeoaica a simțit că Făt-Frumos i-a căzut cu tronc fetei și a căutat să-l surprindă pe acesta, transformându-se într-o stâncă. Leul l-a atenționat pe Făt-Frumos de capcana zmeoaicei și a zburat pe deasupra. În acel moment, leul a suflat foc peste stâncă și aceasta înfuriindu-se, s-a aruncat în mare, atacând-o pe Zâna Apelor. Dar aceasta nu s-a speriat, ci și-a amintit de puterea ei. Și-a scuturat părul blond și cârlionțat și a strâns-o puternic de mijloc pe zmeoaică. Făt-Frumos a intrat în apă și a tăiat cu sabia capul zmeoaicei. Unindu-și puterile, Zâna Apelor și Făt-Frumos au înfrânt-o pe zmeoaică, în aplauzele și aclamațiile tuturor.

Privind-o pe Zâna Apelor, Făt-Frumos a exclamat: - Ești cea mai frumoasă și mai curajoasă fată pe care am întâlnit-o! Inima mea bate cu putere când te privește!

Zâna Apelor, sfioasă și îmbujorată a zis: - Tu ești băiatul la care visez de când mă știu! Mă bucur că te-am întâlnit!

Răvășit de emoție, Făt-Frumos a îngenuncheat în apă zicând: - Vrei să fii mireasa mea la bine și la greu?

Entuziasmată, Zâna Apelor a răspuns cu convingere:

155

- A ta, pe vecie!

Plină de emoție, alături de cel ales, Zâna Apelor a pășit pentru prima dată pe uscat și s-a eliberat de povara blestemului. A urmat o nuntă ca în povești, pe malul mării, pentru a putea participa toată suflarea din ambele împărății.

Cei doi au hotărât să rămână în palatul construit de împarăteasă, pe malul mării, pentru a putea fi aproape și de lumea apelor în care Zâna a copilărit și a primit iubire.

Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți și s-au bucurat de o familie numeroasă!

Multe ar mai fi de zis, însă eu mă opresc aici, dar povestea continuă în gândurile și în inimile cititorilor.

156

NUME ŞI PRENUME ELEV: BÎRLĂDEANU ŞTEFAN UNITATEA ŞCOLARĂ: ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 SULIŢA JUDEŢUL: BOTOŞANI PROFESOR COORDONATOR:GAVRIL SIMONA - CĂTĂLINA

BĂIATUL CEL CU CARTEA ÎN MÂNĂ NĂSCUT ȘI FRUMOASA DIN PEȘTERĂ A fost odată ca niciodată un băiat născut cu cartea în mână. Acesta a venit pe lume din rugăciunile A doi bătrâni care îşi doreau un sprijin la bătrâneţe.

La 16 ani acesta descoperi că putea cu o dorinţă, să deschidă cartea şi să ajute pe oricine îi cerea. A ajutat pe mulţi, dar şi-a dat seama că nu asta e menirea lui pe această lume. AniI trecuseră aşa de repede, încât acesta împlinise 18 ani. Într-o zi el le spune alor săi : -Mamă, tată, aş vrea să mă însor, dar niciuna din fetele întâlnite până acum nu mi-e aleasa. Într-o noapte însă, în vis mi s-a arătat că undeva o prinţesă nemaipomenit de frumoasă este ţinută fără voia ei de un balaur într-o peşteră.

Nerăbdător să îşi găsească aleasa acesta îşi luă rămas bun de la părinţi şi porni la drum.

Merse el ce merse şi ajunge în împărăţia zmeului Cap De Ciocan. Nimeni nu ieşea viu de-i călca prin împărăţie. Zmeul cu ochii săi ageri îl văzu pe băiat şi se înroşi de furie ca un cuptor încins. Dacă voia să iasă viu, trebuia să îi aducă ciocanul cel de argint dintr-un nor dinspre miază-noapte. Băiatul ascuns de privirile zmeului, deschide cartea şi printr-un descântec numai de el ştiut, face ca să apară un nor deasupra palatului, din care printr-o bubuitură puternică a unui fulger, apare un ciocan din argint. Zmeul, ţinându-se de promisiune, îl lăsă să treacă iar dacă va avea vreodată nevoie de el, doar cu un gând, îi va sări în ajutor.

După două dealuri şi două văi ajunse în împărăţia zmeului Mână De Buzdugan. Acesta se înverzi de furie când văzu că cineva îi încălca împărăţia. Pentru a trece de el va trebui să îi aducă buzduganul de aur pierdut în spatele soarelui. Tot într-un loc retras, băiatul deschide cartea şi printr-un descântec numai de el ştiut, face ca să apară dintr-o rază de soare foarte puternică, care te orbea, buzduganul de aur. Zmeul, ţinându-se şi el de promisiune, îl lăsă să treacă cu făgăduinţa că dacă va avea vreodată nevoie de el, doar cu un gând, îi va sări în ajutor.

Trecând peste o apă mare, acesta ajunge în împărăţia zmeului Picior De Foarfecă.

Acesta se albăstri de furie când văzu că cineva îi încălcă împărăţia. Pentru a trece de el va trebui să îi aducă foarfeca de diamant din spatele lunii. Ca şi în ultimele dăţi, ascuns într-un loc retras, băiatul deschide cartea şi printr-un descântec numai de el ştiut, face ca să apară foarfeca de diamant dintr-un meteorit. Zmeul ţinându-se şi el de promisiune îl lăsă să treacă cu făgăduinţa că dacă va avea vreodată nevoie de el, doar cu un gând, îi va sări în ajutor.

Nu mai merse mult şi ajunge în faţa peşterii unde dormea balaurul. Acesta avea trei capete ca de dinozaur, o coadă solzoasă de şarpe, braţele de rechin şi picioarele cu copite de cal.

Având urechile cu un auz foarte ascuţit, acesta se trezi şi într-o clipă îşi luă sabia, atacându-l pe băiat. Acesta îşi aminti de zmei, care, printr-un singur gând, îi pot sări în ajutor.

Zis şi făcut! Zmeii apărură cât ai clipi şi îl ajutară să îl învingă pe balaur. Fata cea frumoasă, speriată, se uita din întunericul peşterii cum băiatul împreună cu cei trei zmei se luptă şi îl omoară pe balaur.

Odată balaurul mort, fata iese din peşteră, fericită că e liberă. Aceasta îl roagă pe băiat să o ducă la părinţii ei spre a le cere mâna în căsătorie, căci şi ei îi placu de băiatul cu cartea în mână.

Se căsătoriră, invitară şi pe părinții băiatului şi dară o petrecere care ţinu trei zile şi trei nopţi. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

157

NUME ȘI PRENUME ELEV: CIOCAN LAVINIA ELENA UNITATEA ȘCOLARĂ: ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”VLAICU VODĂ” JUDEȚUL: OLT PROFESOR COORDONATOR: MITREA MARIA MIOARA

FLUTURELE FERMECAT A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. Într-un mare regat, la marginea unei păduri dese de stejari, se afla o căsuța uitată de lume. Aceasta era o căsuța sărăcăcioasă, cu acoperișul din paie, cu pereții crăpați și cu ferestrele aproape sparte. În această căsuță locuiau în armonie o fetiță cu părinții ei. Fetița era de o frumusețe extraordinară. Nu te puteai uita la ea de frică să nu orbești de frumusețea acesteia. Fata avea părul cu bucle aurii, ochii verzi ca smaraldul și purta o rochiță scurtă cu volănașe.

Tatăl fetei muncea la Curtea Regală ca servitor, iar mama sa se ocupa de gospodărie.

Creștea păsări, cultiva legume și se ducea cu vitele la păscut. Apoi, seara le mulgea și din lapte, făcea cea mai gustoasă branză din regat, pe care o vindea la târg. Fata iși petrecea toată ziua în padure culegând flori și plante pentru ceaiuri.

Fata se făcea din ce în ce mai frumoasă cu fiecare zi care trecea. Și uite așa, când a împlinit 18 ani a fost considerată cea mai frumoasă din tot regatul. Vestea aceasta a ajuns până în Regatul Îndepărtat, unde locuia cel mai de temut Zmeu.

Acesta, cum a auzit de fata cea frumoasă la care nu te puteai uita fără să te topești pe loc, a pornit în căutarea acesteia. Odată ajuns în regatul în care locuia fata, a căutat casuța ei până a găsit-o.

Fata era singură prin pădure, ocazie specială pentru Zmeu de a o răpi. Așa că nu a mai stat mult pe gânduri și, cât ai clipi, a răpit-o pe fată și a luat-o la castelul lui în Regatul Îndepărtat.

După ce părinții au observat că lipsește s-au dus la împărat și i-au spus toate cele întâmplate. Împăratul avea un fecior chipeș și deștept, care, cum a auzit vestea cea rea se tot gândea cum să facă, cum să dreagă, să o salveze pe frumoasa fată. Feciorul de împărat s-a tot gândit că nu ar putea să îl învingă singur pe Zmeu pentru că era prea puternic. Așa că s-a dus la Înțeleptul Regatului, care știa câte în lună și în stele: -- Ziua bună, tinere! Ce te aduce pe la mine?

-- Am venit la dumitale să iți cer o poțiune care sa mă facă atât de mic, încât să am loc pe gaura unei chei. Zmeul cel rau a răpit-o pe fata cea frumoasă și trebuie să o salvez.

-- Cum dorești. Dar îți zic ceva: Zmeul își ține inima încuiată într-o cameră din castel. Oricine va atinge inima, îl va omorî pe Zmeu. Am sa te trimit la un vrăjitor care îți va da poțiunea de care ai nevoie.

-- Mulțumesc! a raspuns tânarul prinț.

Acesta a plecat spre locul unde vrăjitorul îl aștepta. I-a dat băiatului licoarea și i-a urat succes.

Acesta a călătorit trei zile și trei nopți până a ajuns la palatul Zmeului. Acolo fata era ținută prizonieră în turnul castelului. Intrarea palatului era păzită de trei balauri cu câte trei

158

capete, care nu lasau pe nimeni să intre în castel. Atunci, băiatul a băut licoarea pe care o luase de la vrăjitor și s-a transformat într-un fluture atât de mic pe care abia îl puteai vedea.

Fiind așa mic, fluturele s-a strecurat pe lângă balaurii cu trei capete și a intrat pe o fereastră care rămăsăse deschisă.

Acolo a dat de un hol mare cât putei vedea cu ochii. Pe acest hol erau multe uși de o parte și de alta a acestuia. Unele erau de aur, altele de argint, altele de diamant, dar numai una singură era construită din lemn și era păzită de un dragon lung, care ațipise în fața ușii.

Atunci, prințul care s-a transformat în fluture a intrat pe gaura cheii și acolo într-o cutie de cristal era inima Zmeului. Și lângă această cutie de cristal era și Zmeul pe care îl furase somnul. În acel moment fluturele a încercat să intre în acea cutie, dar în zadar. Când s-a trezit Zmeul a văzut fluturele și a vrut să îl omoare, dar prințul prefăcut în fluture s-a ascuns și a așteptat momentul potrivit.

Zmeul a ridicat capacul cutiei de cristal să verifice inima și în acel moment, fluturele a intrat acolo și a atins inima Zmeului.

Zmeul a pierit pe loc odată cu toate viețuitoarele care păzeau castelul. După aceea fluturele a zburat în turnul în care era ținută fata prizonieră. Când a ajuns acolo s-a preschimbat în prinț, iar când a vazut-o pe fata cea frumoasă, s-a îndragostit pe loc de ea și a cerut-o de nevastă.

Dupa ce a eliberat-o de acolo, s-au întors în Regatul lor unde au făcut o nuntă care a ținut șapte zile și șapte nopți.

De atunci ei au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, iar despre acel Zmeu nu s-a mai auzit nimic. Și-am încălecat pe-o roată și v-am spus povestea toată!

159

NUME ȘI PRENUME ELEV: SPATARI SERGHEI UNITATEA ȘCOLARĂ: IP GIMNAZIUL,,DUMITRU MATCOVSCHI” JUDEȚUL: SOROCA, REPUBLICA MOLDOVA PROFESOR COORDONATOR: SEMENDEAEV ALA

FATA CEA FRUMOASA ȘI VOINICUL CU CARTEA Era odată ca niciodată o fată frumoasă, veselă, săritoare la nevoie și foarte harnică, de bună ce era nestemate în jur semăna. Ea trăia doar cu mamă, care tot timpul o învăța de bine.

Mama se mândrea foarte tare de ea. Dar într-o zi mama îi spuse: -Draga mamei, a venit timpul să-ți cauți alesul. Cum răsare soarele pleci în patru zări, peste patru mări până dai de cel sortit ție, căci altfel nu vei avea pace în suflet și liniște în inimă. Dar să nu te întristezi căci norocul e cu tine. Ia acest colier, când vei avea o problemă îl rupi. Mai departe vei vedea ce se va întâmpla.

-Bine, dragă mamă. Cuvântul tău este poruncă pentru mine. Fata s-a dus unde a dus-o ochii, cutreierând cele patru zări, trecând cele nouă mări până a ajuns la un hotar. Și de-odată în fața ei apare un balaur. Balaurul o luase în brațe și o duse la palatul lui. El o puse într-o pivniță. Fata se speriase, și și-a amintit de colierul pe care i l-a dat muma-sa. Ea l-a rupt și toate mărgelele s-au împrăștiat. Copia s-a mirat că nu s-a întâmplat nimic. Colierul dacă îl rupi el duce vestea celui mai deștept băiat. Dupa câteva zile nemâncate și nebăute cineva bate în ușa palatului. Era un băiat voinc cu o carte în mână, și cu soarele în frunte, iar luna și stelele de el ascultau și cele trebuincioase îl sfătuiau. Fata îl văzuse și tot se întreba ce caută aici băiatul. Balaurul deschise ușa și îl întrebă: -Ce cauți la palatul meu, omule?

-Eu am venit dupa fata pe care ai luat-o.

-Nu o vei vedea niciodata! Dar balaurului nu-i plăcea ca cineva să-i citească povești, că îl făceau să dispară. Dar băiatul avea o carte pe care o stăpânea de mic, el citise toată cartea și știa secretul balaurului. El și-a dat seama după cum balaurul avea o pată pe mână. Băiatul a citit din carte că balaurii dacă au o pată pe mâna, atunci nu le plac poveștile. Și cum începuse el a citi ,,A fost odată....” balaurul a disparut cu tot cu palat. Fata când l-a văzut i-a sărit în brațe și îi spuse: -Tu vei fi soțul meu! Și au plecat fericiți spre casa fetei. Mama era tare bucuroasă. Și au facut o nuntă minunată, mare și bogată cu bucate de tot felul încărcată. Am fost și eu la nunta aceea, am mâncat și din barbă nu am dat, am băut un pârăiaș de vin, dar nu mam săturat deplin. Am cântat și am jucat pân opincile s-au destrămat. Azi mai sar de pe un picior pe altul, pentru a-mi bucura satul. Nuntă mare , cu tot satul, de-o fost întreg văleatul.

Cred că și până acum mai joacă la ea de n-o fi obosit muzica, vorniceii ș-ospătarii, babele și argintarii. Și-am încălecat pe-un iepure șchiop și v-am spus povestea pe loc, și-am încălecat pe-o frunză de curechi să vă mângâi pe la urechi. Vorba-i lungă și-nțeleaptă, dar a adormit lumea toată...

160