Arhitectura infinitului

Arhitectura InďŹ nitului Vara 2017

Muntenia și Oltenia Se spune despre România că atunci când ajungi să o cunoști, nu ai cum să n-o iubești!

Frumusețea țării noastre și a tradițiilor, ospitalitatea românilor, o istorie tumultoasă și o geografie interesantă – totul te învăluie ca o țesătură fină, cu un parfum unic și irizări de neuitat. În cel de-al patrulea an de călătorii în România vom merge pe urmele Reginei Maria, la Curtea de Argeș; vom vizita Mănăstirea Bistrița, care are o capelă ce păstrează câteva fresce originale de la 1620; pașii ne vor purta apoi spre Muzeul Trovanților, un loc controversat, unde se găsesc „pietre care cresc”; ne vom bucura de frumusețea ceramicii de Horezu și de Mănăstirea Hurezi, capodopera lui Constantin Brâncoveanu și inclusă în patrimoniul UNESCO; vom ajunge la Hobița, la casa natală a lui Constantin Brâncuși, apoi ne vom conecta cu energia celebrelor sale opere – Masa Tăcerii, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit. Rămânem un timp în zona Olteniei, unde tehnica de realizare a covoarelor tradiționale, cunoscută sub numele de „scoarță", a fost și ea inclusă în patrimoniul UNESCO, apoi ne mutăm spre Dunăre, la Orșova, locul de întâlnire dintre bătrânul Danubiu și Carpații românești, mergând ulterior la Cazanele Dunării, un spectacol copleșitor pe care natura din România ni-l dăruiește în fiecare zi. Ajungem în Banat, unde vizităm Cascada Bigăr, plasată de theworldgeography.com pe primul loc în rândul celor mai neobișnuite cascade din lume, dar și Morile de apă de la Rudăria, vechi de sute de ani, aflate și ele în patrimoniul UNESCO. Ultimele zile ale călătoriei oferă imaginea celui mai interesant ansamblu baroc din secolul al XVIII-lea din România – orașul Timișoara, cel mai important centru urban din Banat și locul cu cele mai multe „premiere” din România: tramvaiul cu cai, tramvaiul electric, iluminatul public electric și telefonul.

Drumul prin România, cu istoricul ei și geografia unică, e ca o arhitectură a infinitului.

A fost o vreme când nu la București se făceau și se desfăceau ițele puterii. Reședința domnească a fost stabilită definitiv în cetatea de pe malul Dâmboviței relativ târziu, în 1659. Înainte Țara Românească (înglobând Muntenia și Oltenia) sau Valahia (numele său derivă de la cuvântul valah, care denumea demult românii – care alături de celelalte provincii românești, Moldova, Transilvania, Dobrogea, Crișana și Banat, formează România de azi – avusese mai multe reședințe de scaun: la Câmpulung, Curtea de Argeș și Târgoviște.

Prima capitală a fost la Câmpulung, unde și-a stabilit reședința Basarab I (1310-1352), după ce l-a învins pe regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, în bătălia din Depresiunea Loviștea (1330), prin care a câștigat independența Țării Românești. Peste patru decenii, în 1369, Vladislav I Vlaicu a stabilit capitala în mai vechea reședință voievodală Curtea de Argeș. În timpul lui Mircea cel Bătrân (1355-1418), Târgoviște s-a impus ca principala curte domnească. În secolul al XV-lea, Vlad Țepeș a stabilit o a doua reședință domnească la București.

Muntenia mai înseamnă Munții Bucegi, cu figurile împietrite ale Sfinxului și Babelor, stațiunile montane Sinaia, Bușteni și Predeal, dar și spectaculoșii vulcani noroioși de lângă Buzău.

Oltenia ascunde ruine de cetăți și castre romane, stațiunile balneoclimaterice de la Călimănești-Căciulata, Voineasa, Olănești și Govora, mănăstirile Tismana, Bistrița, Govora și Arnota, trovanții de la Costești, peșteri unice, cule (construcții boierești fortificate) din secolul al XVIII-lea și tradiții ancestrale (Călușul).

Ziua 1 Otopeni – Curtea de Argeș – Măldărești În timpul vizitei la Curtea de Argeș, în octombrie 1914, Regina Maria a notat: „Când am ajuns la Curtea de Argeș împreună cu fiicele mele, totul era strălucitor. Nu am văzut niciodată ceva mai frumos, era un fundal cu păsări aurii, dealurile line albastre și deasupra un cer limpede, fară nori, o strălucire azurie.”

Vremurile s-au schimbat la Curtea de Argeș, însă ea rămâne unul dintre orașele cele mai frumoase și mai înverzite ale Țării Românești.

Construită de voievodul Seneslau în secolul al XIII-lea, Curtea Domnească de la Argeș a fost prima capitală a domnitorilor valahi. La începutul secolului al XIV-lea, Basarab I (1310-1352) a construit Biserica Domnească, iar în secolul al XVI-lea au fost adăugate un palat și o casă.

Construită din pietre de râu și având forma unei cruci grecești, biserica mai păstrează din picturile originale ale secolului al XIV-lea. De asemenea, se păstrează câteva fresce din secolele al XVI-lea și al XIX-lea.

Mănăstirea Curtea de Argeș este unul dintre cele mai rafinate ansambluri religioase ale României, constituit ca un parc în stil francez. Pe lângă faptul că este un loc de pelerinaj al ortodocșilor și lăcașul Episcopiei Argeșului, mănăstirea găzduiește și criptele regale. Întemeiată de Neagoe Basarab (care provine din familia nobiliară a Țării Românești ce a dat numele provinciei Basarabia), în perioada 1512-1517, mănăstirea a fost gândită ca o dovadă a bogăției, culturii și puterii. La sfințire, în anul 1517, a participat și patriarhul Constantinopolului, considerând-o una dintre cele mai minunate mănăstiri ale acelei perioade. Complexul mănăstirii este, de asemenea, bogat în simbolism regal. El adăpostește mormintele lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, ale regilor Carol I și Ferdinand, ale reginelor Elisabeta și Maria, și o inscripție care amintește locul de naștere al celui din urmă, la Eastwell, în Anglia.

Fântâna Meșterului Manole amintește de locul unde legenda ne spune că Meșterul Manole – erou al multor balade – și-a găsit sfârșitul. După cum povestește legenda, Neagoe Basarab ar fi dorit să nu se mai construiască niciodată ceva la fel de măreț, astfel că Manole a fost abandonat pe acoperiș. Acesta a încercat să scape construindu-și aripi, dar s-a prăbușit, iar în acel loc a apărut o fântână.

HARTA ZIUA 1

HARTA ZIUA 2

Ziua 2 Măldărești – Bistrița – Costești –Măldărești Voievozii români au dorit să-și graveze credința în lemn și în piatră, ridicând biserici și mănăstiri aproape de reședințele lor sau în locuri retrase, propice meditației. Mircea cel Bătrân (1386-1418) a zidit Mănăstirea Cozia, Matei Basarab (1632-1654) pe cele de la Govora, Arnota și Dintr-un lemn, Constantin Brâncoveanu (16881714) pe cea de la Horezu. Ultimii doi domnitori au contribuit la formidabila înnoire culturală pe care a cunoscut-o Valahia în secolele XVII-XVIII. Voievodul Brâncoveanu, un fin diplomat și artizan al păcii timp de două decenii, a ridicat palate (Mogoșoaia) și biserici în toată Valahia.

Descoperind barocul și Renașterea italiană, amestecând influențe sârbe, macedonene și bizantine deja instalate în regiune, el a creat un stil special, care-i poartă numele. Mănăstirea Horezu este considerată capodopera sa, o sinteză armonioasă a tradițiilor orientale și occidentale.

Stilul brâncovenesc îi va supraviețui creatorului său prin intermediul bisericii Stavropoleos (1730) și al stilului neoromânesc în vogă la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Mănăstirea Bistrița, un vast complex umbrit de un zid stâncos, construită începând cu 1498 de bogata familie Craiovești, a fost refăcută în 1846 în urma unui cutremur de pământ petrecut în 1838. Gheorghe Tăttărescu a pictat biserica neogotică în 1855. O capelă modestă, situată în afara incintei, păstrează câteva fresce originale (1620).

Un muzeu modest al tipăriturilor religioase stă mărturie pentru importanța acestui domeniu.

Prima carte tipărită în Valahia (Liturghierul slavon, 1508) este păstrată aici.

Schitul Păpușa, odinioară schit al Mânăstirii Bistriţa, este amplasată la ieşirea din Cheile Bistriţei, pe o stâncă numită în trecut Muntele Eleon. Toponimul „Păpuşa” datează încă de la 1537, aşa cum reiese dintr-un hrisov din acele timpuri. La Schitul Păpuşa, ctitorit în sec.al XVIIIlea, când limba română se impusese definitiv în lăcaşurile de cult, inscripţiile picturii sunt realizate în limba slavonă, ceea ce a determinat pe unii cercetători să atribuie întemeierea lui boierilor Craioveşti. Această ipoteză este susţinută şi de copia din 1830 a tabloului votiv din secolul al XV-lea, reprezentând retragerea banului Barbu Craiovescu la mânăstire, copie în care apare şi imaginea Schitului Păpuşa.

Biserica Ovidenia/ Peştera Liliecilor.

Biserica Ovidenia a fost ctitorită între anii 16331635, dar ultimele cercetări au stabilit că a fost construită în acelaşi timp cu aducerea moaştelor Sfântului Grigore Decapolitul la Mănăstirea Bistriţa, în anul 1497. Ctitorul bisericuţei se consideră a fi egumenul Macarie, al cărui portret votiv se află pe peretele nordic, alături de cel al egumenului Daniil, ultimul dintre restauratori (1828, după alte surse în 1609 şi 1769). Restaurări ulterioare au mai fost făcute în anii 1944-1945 şi 1977-1978. Biserica a fost construită atât pentru a servi drept lăcaş de cult, dar mai ales pentru a fi „tainiţă” a mănăstirii. Aici au fost ascunse, în repetate rânduri, moaştele Sfântului Grigore Decapolitul, odoarele mănăstirii şi chiar bunurile de preţ ale domnitorilor acelor vremuri, când ţara se afla în pericol. În acest scop, a fost construită o firidă, între peretele galeriei peşterii şi zidul vestic al bisericii, a cărei intrare era prin altar, şi care se zidea şi se masca după ce bunurile de preţ erau ascunse acolo. Acestei ascunzători i se datorează păstrarea până în zilele noastre a numeroase cărţi de valoare şi a altor obiecte de artă cu care se mândresc muzeele de astăzi.

La Costești pot fi admirate „pietrele care cresc”, după cum le spun țăranii de prin partea locului. Muzeul Trovanților cuprinde formațiuni, unele atingând până la 10 m, constituite predominant din siliciu pietrificat. În jurul balatrucilor sau dorobanților, cum îi mai numesc localnicii, s-a țesut un adevarat folclor: unii spun că bolovanii ar avea origini supranaturale, alții că ar fi mărturii ale existenței unor civilizații extraterestre superioare. Cert e că nici oamenii de știință nu au reușit până acum să deslușească în totalitate misterul formării trovanților, iar tot ce pot face deocamdată este să emită ipoteze pe care să încerce să le verifice în laborator. Ei susțin că formațiunile, numite în literatură de specialitate și concrețiuni grezoase, ar avea peste 6 milioane de ani vechime și ar fi apărut datorită unor cimentări locale ale nisipului, posibil pe fondul unei activități seismice.

Mănăstirea Arnota, ctitorită de Matei Basarab și Doamna Elina în 1633-1634. Aici se odihnește Matei Basarab în biserică. El a construit-o pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că-l scăpase de turci. Veți recunoaște armele Valahiei pe mormântul său de marmură, cu basoreliefuri.

Picturile murale din 1644 sunt încă bine păstrate.

Pronaosul, turla, ușa sculptată și iconostasul i se datorează lui Constantin Brâncoveanu, iar picturile din naos datează din secolul al XVIII-lea.

HARTA ZIUA 3

Ziua 3 Măldărești – Românii de Jos – Vulpești – Dezrobiți – Horezu – Măldărești Nordul Olteniei este un ținut al artizanilor, unde fiecare localitate se mândrește cu o anumită specialitate: Vlădești și oalele sale de lut, Polovragi și lemnul său sculptat, Ștefănești și ceramica sa roșie, dar și faimoasele covoare oltenești, colorate și înflorite. La Olari, pe înălțimile Horezului, familiile de olari perpetuează tradiția ceramicii de Horezu. Pe farfurii cu forme simple, armonia culorilor este remarcabilă. Culorile dominante sunt brun, galben, albastru și verde. Cu ajutorul unei pensule, liniile desenate sunt întrerupte pentru a forma un desen ca o pânză de păianjen.

Veți recunoaște motivele geometrice și simbolurile tradiției bizantine – soarele (bărbatul), luna (femeia), stelele (copiii), cercul, spirala –, dar și motivele vegetale (ghiocelul, spicul, arborele vieții) și animale: cocoșul, simbolul localității Horezu, care evocă renașterea. ***Legenda ne spune că numele Horezu provine de la huhurez, din cauza faptului că muncitorii lucrau numai noaptea, de frica otomanilor. O teorie mai prozaică a fost că regiunea era populată de multe bufnițe la aceea vreme.*** Mănăstirea Horezu (Hurezi) – Un peisaj de o frumusețe răpitoare, o mare poartă galbenă, o alee care urcă printre culmile împădurite însoțesc sosirea în această vastă mănăstire, catalogată de UNESCO. Fondată de Constantin Brâncoveanu, este organizată în jurul bisericii, o capodoperă a domnitorului valah, care o considera „testamentul său de piatră și de credință”.

Cu un sublim simț al proporțiilor și cu detalii sculpturale extraordinare, este considerată, în general, cel mai frumos exemplu al stilului creat de Brâncoveanu. Picturile originale, alături de portretele lui Brâncoveanu, ale Basarabilor și ale membrilor familiei Cantacuzino, sunt și ele de o calitate excepțională.

Mănăstirea Govora – Pe locul în care se înălța o biserică datând din secolul al XIV-lea, Voievodul Matei Basarab a instalat o tiparniță la care s-a imprimat în 1640 Pravila de la Govora, cea mai veche culegere de legi bisericești în limba română, tipărită în Țara Românească. Înconjurată de flori, dar și de ziduri impozante, care transformă această mănăstire de maici într-o mică fortăreață, biserica a fost construită de Constantin Brâncoveanu.

Mănăstirea Dintr-un lemn – Intrarea în mănăstire este marcată de o poartă mare de lemn și de o alee mărginită de copaci, care urmează cursul râului. Trecând de prima curte, descoperiți o biserică ridicată în 1640 de Preda Brâncoveanu, apoi o a doua, mai mică, din lemn. Aceasta a fost realizată plecând de la un singur trunchi de stejar, în a cărui scorbură un pustnic a găsit o icoană a Maicii Domnului (expusă în biserica de piatră). Potrivit tradiției, construcția „dintr-un singur lemn” reprezintă garanția solidității, a eternității, fie că e vorba de o biserică, de o așezare, de o unealtă. În mod curios, se presupune că această mănăstire înconjurată de flori, departe de orice port sau aeroport, protejează marinarii și aviatorii. Acest lucru explică prezența ancorelor și a elicelor.

Ceramica de Horezu – la Horezu se află cel mai reprezentativ centru de ceramică tradițională. Ceramica de Horezu a devenit un adevărat brand al Olteniei, fiind inclusă din 2012 în patrimoniul imaterial UNESCO. După frământarea lutului și modelarea vaselor cu ajutorul roții de olar, urmează arderea, apoi pictarea lor cu motive tradiționale, cu ajutorul unui corn de vită și a unei pene de gâscă înfipte în vârful acestuia, folosindu-se culori naturale.

HARTA ZIUA 4

Ziua 4 Măldărești – Hobița –Târgu Jiu – Măldărești În timp ce Bucovina atrage grupuri de turiști, Oltenia de sub munte, bogată totuși în mănăstiri și în peisaje bucolice, rămâne încă în umbră. Sub masivele Căpățânii, Parâng și Vâlcan, dealurile acoperite de păduri sau de livezi adăpostesc fermecătoare sate de ciobani și de meșteșugari. Domnitorii valahi au ales acest sipet înverzit și stâncos, străpuns de defileuri și peșteri, pentru a-și ridica cele mai frumoase mănăstiri. În aceste locuri, se lucrează de secole în lemn și piatră pentru înfrumusețarea bisericilor și a caselor – un folclor care l-a inspirat pe Brâncuși, unul dintre cei mai mari artiști ai secolului al XX-lea.

Casa natală a lui Constantin Brâncuși – Hobița. Drumul şerpuieşte încet la poalele Munţilor Parâng. Ne îndreptăm spre Hobiţa, mai în nordul Gorjului, pe şoseaua care leagă Târgu Jiu de Tismana. Un sat mai vechi de 1500, când apare prin actele vremii. Demult îi zicea Ohabiţa. Pe la 1900, era un cătun liniștit cu două biserici de lemn, cu multe case sculptate priceput, cimitirul era plin de troiţe şi cruci înflorate. Pe atunci, Hobița avea o mulțime de meșteri care îmbinau talentul de constructor cu iscusința unui decorator, așa că nu e de mirare că Brâncuși a avut destule repere.

Trecem pragul casei și ne întoarcem în timp, în 1876. Casa cu cele trei camere, lavițele, ulcelele, războiul de țesut te întorc în copilăria sculptorului.

Se naşte în 1876 într-o familie de cioplitori. Erau şase băieţi şi o fată. Merge în sat la şcoală, dar încrustează banca cu numele lui şi este pedepsit!

Mama îl duce la școală în satul vecin. La 11 ani fuge de acasă, la Târgu Jiu. Este găsit și adus iar la școală. Neastâmpărat, fuge din nou... de data aceasta la Craiova, unde începe și marea sa aventură. Pune pariu cu patronul că ciopleşte o vioară. O face, iar pentru a fi testată o dă unul lăutar să cânte cu ea. La final, acesta spune: „E mai bună chiar decât a mea!”

Ajunge la Școala de Arte și Meserii, apoi la București. A rămas faimos drumul său pe jos până la Paris, unde îl cunoaște pe Rodin, căruia, de altfel, îi va fi și discipol.

Mâinile lui au dat opere unice, o lumentreagă plecându-și capul în fața sa, în semn de respect.

Ansamblul monumental Constantin Brâncuși – „Promenada Brâncuși” începe de la malul Jiului, unde tronează Masa Tăcerii, o masă mare, rotundă, înconjurată de douăsprezece scaune pentru tot atâtea luni ale anului. Alte scaune, trei câte trei, formează Aleea Scaunelor, care duce drept la Poarta Sărutului, comemorând unificarea țării.

Masivă și în același timp subtilă, această arcadă (care amintește de porțile țărănești), pe sub care defilează sâmbăta tinerii căsătoriți, reia de patruzeci de ori un sărut stilizat. Motivele sunt împrumutate din folclorul local – le regăsim în casele tradiționale, pe covoare etc.

Calea Eroilor traversează platoul pietonal, apoi câteva străzi liniștite, unde tronează o biserică, pentru unii astupând persectiva dorită de Brâncuși, pentru alții, completând-o.

Mai departe, în vârful unei movile de pământ, se detașează Coloana fără sfârșit sau Coloana Infinitului, o succesiune de elemente acoperită de aramă aurie, ce pare să susțină cerul. Pentru a-ți imagina funcția sa de legătură între pământ și cer, între om și infinit, trebuie să stai la baza monumentului și să privești în lungul celor 29,33 de metri înălțime. Forma sa amintește de coloanele care susțin casele țărănești. În 1927, Brâncuși a fost implicat într-un proces celebru, când un tribunal american a trebuit să decidă dacă un transport cu statui ale sale conținea obiecte de artă, pentru care nu se plateau taxe vamale, sau mărfuri, supuse unei taxe de 40%.

Deși agenții vamali americani susțineau că statuile erau mărfuri, juriul a hotărât că, indiferent dacă acestea le plac sau nu, ele reprezintă artă.

Culele din Oltenia – Culele (din turcul Kule, „turn”), originale construcții ale vechilor familii boierești din Oltenia, combină elementele de arhitectură țărănească, civilă și militară. Aceste locuințe fortificate – mici cetățui gospodărești – au fost construite ca mijloc de protecție împotriva incursiunilor bandelor armate ale turcilor care, în secolul al XVIII-lea, traversau Dunărea plecând de la cazarmele Imperiului Otoman stabilite în Bulgaria. Culele Greceanu, Duca, Bujoreni, Poenaru, Izvoranu, Cernătescu, Cornoiu, Crăsnaru, Tudor Vladimirescu, Cuțui, Galița și Zătreni au devenit astăzi obiective turistice.

HARTA ZIUA 5

Ziua 5 Măldărești –Tismana – Ponoarele – Berzasca Oltenia este o zonă etnografică bogată și cu o valoare artistică aparte, distingându-se prin portul popular oltenesc compus dintr-o varietate de piese și motive decorative, dar și prin țesăturile de interior precum scoarțele și chilimurile (covoarele cu două fețe) ce reprezintă și zestrea principală a fetelor de țărani, arătând cât a fost de vrednică fata, dar și din ce familie provine.

Dezvoltarea țesăturilor de interior se remarcă odată cu înflorirea generală a artei populare din sec. al XIX-lea.

Scoarța oltenească iese în evidență prin motivul vegetal ce include buchete și ramuri cu frunze și flori (margarete, lalele) dispuse orizontal în rânduri dese. Există și motive figurale (animale și oameni) ce sunt integrate compoziției vegetale din care nu lipsesc figurile de femei, de multe ori prinse în horă. Coloritul scoarțelor este bleumarin, vișiniu, verde ori maroniu pe fond, astfel că motivele ilustrate se remarcă destul de bine prin colorit. Covorul oltenesc este considerat una dintre cele mai valoroase scoarțe românești.

Tehnica de realizare a covoarelor tradiționale, cunoscută sub numele de „scoarță", a fost inclusă în patrimoniul UNESCO chiar de Ziua Națională a României, pe 1 Decembrie 2016.

Experții UNESCO au luat această decizie la propunerea României și Republicii Moldova. De altfel, împărțim această artă tradițională cu vecinii de peste Prut. Experții UNESCO au considerat că tehnica de țesut „scoarța" la război, care a fost transmisă din generație în generație, este o expresie a „creativității, identității și coeziunii sociale". În vechime, „scoarța" era folosită în special pentru decorul pereților ori se găsea în zestrea mireselor. Acum, e văzută mai ales ca o lucrare de artă.

Mănăstirea Tismana – socotită de mulţi drept inima Olteniei, cu bastioane în colţurile proptite de zidurile medievale, mânăstirea Tismana este aşezată pe muntele Starmina, înconjurată de păduri şi pereţi abrupţi de stâncă.

Cel care a pus prima căramidă la construirea mânăstirii, cu sprijinul domnitorului Radu Negru, a fost un călugăr venit tocmai din ţinuturile macedonene, astfel că la 15 august 1377 a fost sfinţită biserica, având hramul Adormirea Maicii Domnului. După trecerea la cele veșnice a domnitorului, construcţia mânăstirii a continuat în vremea domniei fiilor săi, Dan I Basarab şi mai apoi Mircea cel Bătran.

Aşezată strategic, la hotarele Ţării Româneşti, lăcaşul cu ziduri fortificate trebuia

apărat, aşa că locuitorii satului de la vale aveau ca îndatorire paza, iar pentru asta primeau în schimb iertare de biruri și dijme. Tot de aici, la începutul lui 1821, Tudor Vladimirescu a ridicat norodul la arme, iar după lansarea Proclamației de la Padeș, din 22 ianuarie, a fost cerută alungarea fanarioților și bineînţeles, ca în orice revoluţie, încetarea jafurilor și a nedreptăților. În 1944, la Tismana, fost ascuns Tezaurul Băncii Naționale a României pentru a nu ajunge în mâinile armatei rusești. După ce a fost pus la păstrare în una din pivnițe, tezaurul a fost mutat, pentru siguranță, în peștera mănăstirii. În total au fost depozitate circa 380 de tone de lingouri de aur plus 3 tone de aur din tezaurul polonez, lăsat în păstrare în 1939.

Podul lui Dumnezeu din Ponoarele – legenda spune că aici sălăşuia un duh necurat, chiar în peştera din Ponoare. Săturându-se de răul pe care acesta îl făcea, oamenii i-au cerut lui Dumnezeu să-i scape de aghiuţă, iar Dumnezeu i-a ascultat şi a lovit cu palma tavanul peşterii, acesta prăbuşindu-se peste gura ei, formând podul. Cu toate acestea, necuratul a scăpat, ieşind pe sub deal, pe cealaltă gură a peşterii, cea care duce spre Lacul Zătonul Mare. Nervos, Aghiuţă s-a agăţat cu ghearele de Vârful Dealului Peşterii, formând şanţuri în calcar, locurile numite câmpiile de lapiezuri Afrodita şi Cleopatra. Necuratul s-ar fi urcat apoi pe Stânca Diavolului, loc de unde veghează la oamenii care intră în peşteră şi pe care uneori îi îneacă în Lacul Zătonul Mare.

Alte legende spun că podul ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfântul Nicodin să treacă spre Tismana după ce oamenii l-au alungat din comună, loc unde a vrut să construiască o mănăstire.

Altele vorbesc despre faptul că ar fi fost construit chiar de legendarul Hercule sau de Iovan Iorgovan, personaj de basm care urmărea balaurul ce-i răpise mândruţa.

Este cel mai mare pod natural din ţara noastră, fiind al doilea ca mărime din Europa, însă singurul pe care se poate circula. De fapt, unul dintre cele trei-patru din lume. Are 30 de metri lungime, 13 lăţime, 9 grosime şi 22 înălţime şi peste el trece şoseaua care leagă Baia de Aramă de Drobeta Turnu-Severin.

Este format din blocuri masive din calcar, de aproape doi metri, stratificate, arcada din aval aflându-se într-o stare de conservare mult mai bună decât cea din amonte. De o parte şi de alta a podului sunt două lacuri, Zătonul Mare şi Zătonul Mic.

HARTA ZIUA 6

Ziua 6 Berzasca – Orșova – Cerneți – Berzasca Farmecul graniței de sud a României este dat și de pitoreștile sate Belobreașca, Pojejena, Coronini, Brezeasca, Drencova, Dubova, Eșelnița, care se înșiruie de-a lungul Dunării și de atmosfera inconfundabilă a comunităților etnice de aici, formate din români, sârbi, cehi, bulgari, care au știut să găsească calea spre o conviețuire inedită și fără conflicte.

Zona din preajma Cazanelor a fost declarată rezervație naturală; aici cresc facul oriental, tisa, liliacul, laleaua cazanelor, smochinul, curmalul. De asemenea, vulturul egiptean și vipera cu corn sunt prezente în acest areal.

Mănăstirea Mraconia se află în cel mai frumos defileu al Dunării, în Cazanele Dunării, pe locul unui fost punct de observație și dirijare a vaselor, unde, datorită adâncimilor mari și a stâncilor colțuroase din adâncuri, se formează vârtejuri mari, care lasă impresia că ar fierbe apa în cazane.

Vechiul lăcaș, construit în 1523 (după unii) sau 1453 (după alții), era pe Valea Mrăcuniei într-un loc pitoresc ascuns (mraconia înseamnă loc ascuns).

Se știe că în timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1792) a fost distrusă. În anul 1823 s-a găsit, între ruinele mănăstirii, sigiliul vechi cu inscriptia slavonă: „Peceat manastirea Lubostinie Hram Uspenia Presvistaia Bogaraditi Leto 1735”. În 1931 s-a început reconstruirea mănăstirii cu acoperișul de șindrilă, dar tot ce s-a construit a fost înghițit în anul 1967 de apele lacului Porțile de Fier. După acest eveniment mănăstirea nu a mai primit dreptul de a fi reconstruită. A d e v e n i t Mănăstirea de sub ape, Mraconia. În anul 1993 se pune piatra de temelie a noii biserici actuale. De la mănăstirea veche se mai păstrează doar ușile împărătești și o candelă, care se află în muzeul parohial de la Eșelnița.

Orșova – Locul de întâlnire dintre bătrânul Danubiu și Carpații românești – semnifică un leagăn de civilizație imemorial, cu vestigii ale vremelnicilor stăpâniri romane, turce sau austriece.

Orșova are un statut aparte între așezările României: este cel mai tânăr oraș și totodată, unul din cele mai vechi, o localitate a cărei istorie coboară în timp cu mai multe milenii.

O mare înflorire a cunoscut-o Orșova din perioada romană, antică Dierna, când localitatea s-a dezvoltat ca port la Dunăre. Orșova a fost o cetate însemnată la Dunăre și în perioada pătrunderii otomane spre Europa, fiind puternic întărită de Iancu de Hunedoara și căzând sub stăpânire

turcească abia în 1524.

Existența vechiului oraș a fost curmată de construirea barajului Porțile de Fier, Orșova fiind strămutată între anii 1966-1974, cu 3 km spre nord, cuprinzând o parte din vatra fostului sat Jupalnic și cu 15 m mai sus, adică de la 56 m la 71 m altitudine absolută. Noua Orșovă este dispusă în amfiteatru.

Mănăstirea Sfânta Ana – Ctitorul mănăstirii este marele ziarist Pamfil Șeicaru (18941980), iar anul zidirii este 1916. Așa cum îi spune și numele, hramul mănăstirii este Sfânta Ana. Pamfil Șeicaru a construit această mănăstire pentru a aduce mulțumire lui Dumnezeu că i-a salvat viața în timpul luptelor duse aici în vara și toamna anului 1916. În acel an a fost îngropat întrun tranșeu, de explozia unui obuz, alături de un camarad de arme. Scăpând amândoi cu viață, Pamfil Șeicaru a promis că va construi o mănăstire exact pe locul acela, când va avea posibilitatea din punct de vedere financiar. Mănăstirea reprezintă un semn de recunoștință adus camarazilor ce au sfințit locul acela cu sângele lor, dar memoriei tuturor eroilor care s-au jertfit pentru România Mare. Proiectul după care a fost construită mănăstirea a fost făcut de către arhitectul Ștefan Petemeli, iar construcția ei a avut loc între anii 1936-1939. Biserica este construită în maniera vechilor biserici de lemn cu modernizările aduse stilului rustic tradițional românesc.

Biserica romano-catolică – La Dunăre, acolo unde e granița Banatului istoric și unde începea Oltenia, găsim o biserică diferită de alte biserici catolice cunoscute. Este singura biserică de rit catolic construită în timpul comunismului.

Arhitectura clădirii iese din tipare și conține câteva mesaje interesante. Dacă mergem înapoi în timp, în anii 1970, ne imaginăm o perioadă extrem de neprietenoasă cu religia. Erau vremuri în care bisericile se dărâmau, nicidecum nu se construiau altele noi. Dar cum în 1972 aveam pe Clisura Dunării un mare baraj aproape finalizat, baraj care avea să inunde 13 localități, iar comunitățile catolice din zonă (și erau destule pe vremea aceea, fie că vorbim de germani (șvabi), maghiari, cehi sau alte naționalități) rămâneau fără lăcaș de cult în Orșova, s-a permis construirea acestei biserici. Un alt motiv care a contribuit decisiv a fost sponsorizarea în totalitate a construirii unei noi biserici de către Asociația Caritas din Freiburg (Germania). În Biserica Romano-Catolică din Orșova, Calea Crucii este cu adevărat deosebită. Nu sunt tocmai acele tablouri tradiționale, ci unele moderne.

Pictorul a transpus în ele și alte personaje în afară de cele tradiționale. Realitatea crudă este că Gabriel Popa a plecat dintre noi în primii ani de după revoluție și nu a lăsat înscrisuri despre toate picturile. Știm de la pictor doar ce a pictat în trei

dintre scene.

Mănăstirea Vodița (cea mai veche ctitorie voievodală) – Lăcașul a fost ridicat în perioada 1370-1372 pe cheltuiala voievodului Vladislav I, contribuind ulterior la dezvoltarea și înzestrarea mănăstirii și alți voievozi precum: Dan I, Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea și Radu cel Frumos.

Expansiunea Imperiului Otoman de la sfârșitul secolului al XV-lea a influențat existența Mănăstirii Vodița, astfel că după ocuparea Cetății Severinului de armatele turceşti conduse de Baliberg în anul 1524, toate vechile moşii ale ctitoriei Sfântului Nicodim sunt confirmate, rând pe rând, Mânăstirii Tismana. Într-un document de pe la 1689 se menționează că Vodița ar fi fost rezidită de către marele agă Cornea Brăiloiu, fiind menționată și pe harta întocmită de Constantin Cantcuzino unde erau trecute și celelalte mănăstiri din Oltenia.

Chiar și Constantin Brâncoveanu ajută mănăstirea cu bani, însă după 1718 urmează o perioadă de decădere, iar până în 1891 să rămână doar câteva ziduri ale bisericii și câteva chilii. După 1990 s-a început construirea unui corp de chilii și o bisericuță din lemn în stil maramureșean.

Muzeul Hidrocentralei Porțile de Fier I – Sistemul hidroenergetic Porțile de Fier I a început să se construiască în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mai exact în anul 1964. Lucrările fiind finalizate pe 16 mai 1972, muzeul a fost inaugurat în anul 1976.

Zona Defileului Porțile de Fier a fost locuită din cele mai vechi timpuri; cercetările au scos la iveală culturi din paleolitic și din epoca fierului. În expoziția muzeului este ilustrat acest lucru prin obiecte descoperite în urma săpăturilor arheologice, se regăsesc obiecte din ceramică, vase și arme, costume tradiționale din zonă, o varietate de roci magmatice, metamorfice și sedimentare, o moară de apă, exemplare rare de păsări din zona Porțile de Fier.

Hidrocentrala de la Porțile de Fier I este cea mai mare din România, producând 50% din hidroenergia țării. Întreg sistemul Porțile de Fier I este una dintre cele mai mari construcții hidrotehnice din Europa și cea mai mare de pe Dunăre.

Cerneţi – singurul sat din Oltenia unde există patru biserici ortodoxe, atestat documentar în urmă cu 500 de ani. Începând cu anul 2005, Cerneţi a intrat în circuitul turistic european prin biserica fortificată Sfânta Treime, monument istoric şi de arhitectură religioasă, sfinţită la 22 mai 1663, dărâmată de turci şi reconstruită între anii 17181752 de Grigore Ghica Voievod. În interiorul acesteia se păstrează una dintre cele mai valoroase picturi murale din ţară, care datează din anul 1827.

Acum funcţionează aici o mănăstire de maici.

După distrugerea Severinului de către turci în anul 1524, acest sat, în care astăzi trăiesc peste 5.000 de suflete, a devenit oraş şi capitala judeţului Mehedinţi. În perioada comunistă, celebritatea satului, revenit la acest statut după 1864, când negustorii şi târgoveţii creştini au reuşit să isprăvească de înălţat şi biserica Sfântul Ioan Botezătorul se mută dincolo de râul Topolniţa, în perimetrul actual al Drobetei-Turnu Severin, fiind dată de numărul mare de legumicultori, care au devenit furnizorii constanţi ai oraşului.

Un alt monument istoric este Cula lui Tudor Vladimirescu, o casă fortificată, cu etaj şi turn, în jurul căreia primul domn al Țării Româneşti avea domenii – vii, livezi, stupine, păduri și o moară la marginea râului Topolniţa. Foarte aproape de această destinaţie istorică unde se mai păstrează urmele lui Tudor, se află Cula boierului Nistor (secolul al XIX-lea), transformată în muzeu etnografic, unde există o bogată colecţie de ţesături rustice.

Ziua 7 Berzasca – Eibenthal – Berzasca Peisaje carstice Peisajele originale ale munților care domină cheile Dunării, fauna și flora lor sunt protejate în Parcul Natural Porțile de Fier. În acest parc abundă prăpăstiile și peșterile, cum este cea de la Topolnița, cu o lungime de peste 25 km.

Cazanele Dunării – spectacolul pe care îl oferă Dunărea pe parcursul sălbaticului ei defileu, format la granița sud-vestică a României, între Drobeta-Turnu Severin și Baziaș, poate fi etichetat drept copleșitor. Cel mai impresionant este sectorul cazanelor (sau Clisurii): cale de 9 km, Dunărea se strecoară printre pereții înalți ai munților Ciucaru Mic (310 m) și Mare (318 m), pe malul românesc, și Mali Štrbac (626 m) și Veliki Štrbac (768 m), pe cel sârbesc. Lățimea Cazanelor Mici și Mari, desfășurate în aval și amonte de bazinetul Dubovei, nu depășește 150-250 m.

Odinioară, apele „fierbeau” și se zbăteau aici ca în ceaunele și cazanele pescărești; așa se face că zona a căpătat denumirea de cazane.

Construirea barajului Porțile de Fier I, de lângă Gura Văii, între 1964 și 1971, a dus la înălțarea nivelului apei cu 33 m, rezolvând problema navigației pe Dunăre, destul de anevoioasă și riscantă până atunci, din cauza stâncilor, pragurilor, vâltorilor și obstacolelor naturale de tot felul. Din păcate, această intervenție asupra naturii a dus la sacrificarea, prin „înec”, a unui fragment autentic de civilizație arhaică. Pierdută pentru totdeauna sub apele Dunării este Insula Ada Kaleh, o așezare tipic turcească, rătăcită în mijlocul Dunării! Multe sate au fost strămutate atunci, iar localnicii lor au fost obligați să-și părăsească vetrele în care s-au născut.

Pe malurile Dunării se păstrează Tabula Traiana, săpată în stânca de romii care și-au croit drum pe aici spre Dacia. La vărsarea râului Mraconia în Dunăre se înalță o impresionantă efigie a regelui Decebal (cu înălțimea de 40 m și lățimea de 25 m), sculptată în 1998. „Eibenthal, raiul pe pământ“ Eibenthal, satul din comuna mehedințeană Dubova, găzduiește una dintre cele mai mari comunități de cehi din România. Localitatea a fost întemeiată în 1827, de stăpânirea austro-ungară și colonizată cu supuși din vestul imperiului, a căror misiune a fost să stea de strajă la frontiere. Zona Porților de Fier a fost vizată în mod special, Eibenthalul fiind unul dintre cele câteva sate de „pemi” (locuitori ai Boemiei) care s-au înființat în zonă în acea perioadă. Majoritatea coloniștilor au venit din Plzeň, Klatovy (din aceste două localități au venit și mulți etnici germani, dar cu timpul

HARTA ZIUA 7

aceștia s-au deznaționalizat și au adoptat limba cehă), Čáslav și Beroun. Ocupațiile lor de bază erau exploatarea lemnului și mineritul. Aceste două ramuri au constituit principalele surse de venit pentru locuitorii din Eibenthal, care lucrau în mine: cea de cărbune, la Baia Nouă, cea de crom, la Puşkarski, şi mina de azbest de la Eibenthal. Mai lucrau puţin şi pământurile, pe dealuri. În satul mehedințean al cehilor au rămas astăzi doar pensionarii. Pentru urmașii foștilor coloniști, acolo este raiul lor pe pământ. Și nu îi poate contrazice nimeni! Simți acest lucru încă din momentul în care părăsești șoseaua care însoțește Clisura Dunării și o iei pe drumul îngust precum o potecă de pădure ce se întinde pe aproape 6 km, până când prima casă din Eibenthal îți iese în cale.

Printre munți, în valea aceea în care gospodăriile sau ridicat și stau înșirate ca mărgelele prinse într-un colier prețios, te simți ca-n altă lume. Biserica, în fața căreia fiecare locuitor ai Eibenthalul își face semnul crucii, tronează în mijlocul comunității.

Casele modeste, frumos întreținute, sunt îmbrăcate de florile proaspete în culori desprinse parcă din curcubeu. Acolo unde Tisovitsa curge pe lângă strada principală, câteva podețe fac trecerea spre casele cehilor. Doar cântul păsărilor văzduhului sparge liniștea apei în curgere. Oamenii trăiesc acolo în comuniune cu natura, nealterându-i frumusețea. Îi întâlnești la tot pasul, discreți. Te salută, se opresc și cu o căldură cum rar îți este dat să simți îți împărtășesc opinii, își deschid sufletul și laudă locul în care au văzut pentru prima dată lumina zilei, în țara care i-a adoptat, cu sute de ani în urmă.

Ziua 8 Berzasca – Oravița – Bigăr – Berzasca Banatul este una dintre provinciile cu adevărat privilegiate în ceea ce privește amplasarea naturală; granițele acestui ținut din partea sud-vestică a României sunt constituite de Carpații Meridionali, fluviul Dunărea și râurile Tisa și Mureș. În această zonă, climatul este mult mai blând decât în restul țării, aici făcându-se simțite influențele mediteraneene. În partea de câmpie, din sudul regiunii, liliacul est o prezență vegetală cât se poate de obișnuită. Pe Valea Cernei se găsește cea mai veche stațiune balneoclimaterică de pe teritoriul țării – Băile Herculane, atestată documentar din anul 153.

Sălbaticele Chei ale Gârliștei, cu o lungime de 9 km, dintre care o porțiune de 4 km este mărginită de versanți abrupți ciuruiți de 100 de peșteri. Cel mai sălbatic este sectorul dintre Clanțul Gherii și abruptul nordic al Dealului Moghila.

Jumătate din chei sunt străbătute de spectaculoasa cale ferată Anina-Oravița, un tronson din ruta Anina-Baziaș, cea mai veche linie ferată montată din România, construită între 1847 și 1854, pe vremea stăpânirii austro-ungare, pentru a transporta cărbunii de la mina din Anina la portul din Baziaș.

Linia, comparată cu Semmeringul austriac, are lungimea de 34 km, o diferență de nivel de 337 m și este străbătută de 14 tuneluri și 10 viaducte (printre care Jitin, cel mai înalt viaduct din țară – 37 m).

Cascada Bigăr – în Caraș-Severin se află una dintre cele mai frumoase cascade din țară, dar și o cascadă unică în lume. Cascada Bigăr este plasată de theworldgeography.com pe primul loc în rândul celor mai neobișnuite cascade din lume, alături de căderi spectaculoase de apă din SUA, Australia sau Antarctica. Cascada Bigăr s-a format pe Cheile râului Miniş din Munții Aninei. Apa care formează cascada se varsă în Miniș peste un con calcaros acoperit cu mușchi, formând o perdea de apă la baza conului. „Cascada este situată exact pe paralela 45, ceea ce este, de asemenea, unic”, notează site-ul de specialitate.

Locul se numeşte şi „Paralela 45” pentru că este străbătut de paralela de 45 de grade latitudine nordică. Apa izbucului Bigar este extrem de curată, acest fapt ducând la captarea unei părţi importante din apă pentru păstrăvăria din aval de pe Valea Minișului (soluţia nu este cea mai potrivită pentru mediu şi loc, dar în regimul comunist nu se ţinea cont de aşa ceva, un exemplu fiind şi construcţia Termocentralei de la Crivina – Anina, care a deranjat întreg peisajul natural). Totuşi, apa necaptată cade în râul Miniș pe un con de tuf calcaros, formându-se o cascadă spectaculoasă –

HARTA ZIUA 8

cascada Bigăr.

O legendă din Banat spune că frumoasa Prințesă a ghețurilor, al cărei chip muritorii pot să îl zărească doar în oglinda înghețată a apelor pure de munte, își durează în fiecare iarnă palatul de cleștar în Bigăr, locul unde se află cea mai frumoasă cascadă din lume. Palatul de cleștar este, de fapt, apa înghețată a cascadei, situată exact pe Paralela 45, care împarte în jumătate emisfera nordică a Pământului.

Morile de apă de la Rudăria – localitatea a fost numită Rudăria până în anul 1970, iar acum poartă numele revoluționarului pașoptist Eftimie Murgu, născut în această localitate. Din punct de vedere geografic, comuna Eftimie Murgu, este situată în S-V României, la marginea de S-E a județului Caraș Severin, în depresiunea Almăjului.

Localitatea este cunoscută pentru celebrele mori de apă, vechi de sute de ani. Complexul Mulinologic de la Rudăria este inclus în Patrimoniul UNESCO. Principalul curs de apă îl constituie pârâul Rudărica, afluent al Nerei. Cele două izvoare ale Rudăricii își au originea în Munții Svinecea. Dupa unirea celor două izvoare, Rudărica Mare și Rudărica Mică, râul parcurge 10 km printr-o vale splendidă (Valea Rudăricii) și intră în localitatea care până nu demult îi purta numele. Albia râului este presarată cu un șirag de mori de apă, începând cu Moara de la Tunel și sfârșind cu Moara din Țarină, mori care până în 1910 însumau un numar de 51, dar potopul din acea primavară a luat 28 dintre ele, dar doi oameni au plătit și ei cu viața în aceea noapte de coșmar.

Pe Vale Rudării s-au păstrat în mod miraculos 22 de mori cu ciutură (roată orizontală care are cupe radiale), din cele 40 câte au existat.

Așezate asemenea unor salbe de mărgele de-a lungul cursului apei, pe o lungime de 3 km în sat și în afara satului, morile valorifică potențialul energetic scăzut al râului Rudărica. Exploatând la maximum avantajele terenului, corectându-l prin tunele și baraje, țăranii rudăreni au durat, an după an și veac dupa veac, un complex mulinologic monumental și pitoresc, ingenios și eficient, capabil să rezolve nevoile de măcinare ale celor câteva sute de familii din momentul maximei expansiuni a localitații.

Roțile acționate de forța apei, inima morii, erau confecționate la început din lemn, iar apoi au fost înlocuite cu cele de metal, pe motive de durabilitate.

Lagărul care susține mișcarea de rotație a rămas tot din cremene alb și este cea mai sigură soluție, pentru că aici nu pot rezista rulmenții. Făina produsă aici are un gust inconfundabil. Bobul de porumb este macinat de pietre cu o viteză mică, față de viteza mo ri l o r d e c u re nt . La î nc e p u t mo ara e ra proprietatea a 16-20 de familii care au contribuit la construirea ei. Pe baza unei întelegeri nescrise, fiecare familie are dreptul la un anumit timp de

măcinat. Acest „rând la moară” se poate vinde sau se poate moșteni. O dată pe lună, o zi este rezervată întreținerii morii, aici fiecare familie cu rând își trimite un membru din familie, altfel riscând să-și piardă rândul. Morile poartă numele constructorului, numele locului unde este amplasată sau numele unei „familii șef”. Astfel întalnim nume ca: Moara cu Tunel, Rosoanea, Viloanea, Trailoanea, Îndaratnica dintre Ruari și Îndaratnica de la perete, Firizoanea, Popascu, Humbroanea, Maxinoanea, Vamolea, Brusoanea, Laiata, Moara din Țarina, Podu Ilochii, etc. Pe fondul transformărilor postrevolutionare (1989), mai multe mori au fost lăsate să cadă în paragină, amenințând astfel întregul sit mulinologic. În sprijinul acestui muzeu în aer liber au sărit cei de la Muzeul Astra din Sibiu, care, contactând fonduri europene, au recondiționat morile prin programul Euroart.

Băile Herculane – amenajată de romani după anul 102 în apropierea apelor minerale de pe Valea Cernei, unde au înălțat temple, băi, monumente și statui închinate zeilor Hercule, Esculap și Higeea, Herculane (Ad aquas Herculis sacras ad mediam) este socotită cea mai veche stațiune din România. Simbolul stațiunii este statuia lui Hercule, confecționată din fier de tun și dăruită orașului de către ducele Karls. În jurul acesteia se întindeau pavilioanele construite în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cele 16 izvoare cu apă termominerală se înșiră de-a lungul Cernei pe o lungime de aproape 4 km. În zonă se face simțit un climat continental-moderat cu influențe submediteraneene.

Ziua 9 Berzasca – Baziaș – Dubova – Berzasca Zona Clisura Dunării este „vestitorul” turismului din Banat şi cuprinde cel mai lung şi mai frumos defileu din Europa – Defileul Dunării (135 km), de la Baziaş şi până la barajul Lacului de acumulare „Porţile de Fier”, construit în perioada 1964-1971.

După ce îşi adună apele din 6 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia şi Serbia) şi trece prin 4 capitale (Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad), dornic de a povesti tot ceea ce a văzut, fluviul Dunărea intră în ţară pe teritoriul judeţului Caraş-Severin, la Baziaş, şi parcurge 60 de km în judeţ la hotarul cu Serbia, pentru a-şi continua drumul prin Banatul Montan (120 km) spre Orşova, formând defileul care îi poartă numele.

Acest ţinut de un farmec aparte, delimitat la vest de râul Nera şi la est de râul Cerna, la Cazanele Dunării, este numit de localnici „Clisura Dunării”.

Zona cuprinde cele două oraşe-port, Moldova Nouă şi Orşova, şi se întinde în vest până la punctul de trecere a frontierei România – Serbia, de la Naidăş.

Micul sat pescăresc Baziaș, poarta de intrare a Dunării în țară Numele localităţii Baziaş, sătucul de pe malul Dunării, aflat la doar câţiva kilometri de graniţa cu Serbia, în județul Caraș Severin, se leagă de mănăstirea cu acelaşi nume care, după tradiţie, a fost întemeiată în anul 1225 de Sfântul Sava Nemanja, primul arhiepiscop al sârbilor, considerat ctitorul mai multor mănăstiri.

Legenda spune că acesta s-a oprit aici când a izbucnit o furtună foarte puternică, adusă de vântul „Coşava”. Sfântul n-a putut merge mai departe şi, supărat, i s-a adresat vântului cu cuvintele „baş ziaş”, care în limba sârbă înseamnă „chiar urli”. De aici vine numele mănăstirii, iar mai târziu cel al localităţii. Mănăstirea a ars însă de mai multe ori şi documentele acesteia au fost distruse, ea fiind menţionată abia în secolul al XVI-lea, într-un document turcesc. S-a aflat sub ocrotirea patriarhiei din Peć (Ipek după cucerirea turcească) din nordul provinciei Kosovo, unde exista un important centru religios al Serbiei medievale încă din timpul domniei lui Ştefan Duşan. Patriarhia ortodoxă sârbă s-a înfiinţat în 1557, graţie sârbului Mehmed Sokkolu (Sokolovici) care a ajuns ginere şi mare vizir al sultanului. Mănăstirea nu este menţionată în catastifele din 1660 şi 1666, când călugării ortodocşi din Ipek au venit în Banat după milostenii, semn că în anii respectivi era distrusă, dar a fost refăcută la începutul secolului al XVIII-lea, după cum reiese dintr-o inscripţie în limba slavonă care se află pe o piatră încorporată în zidul bisericii. Mănăstirea

HARTA ZIUA 9

adăposteşte şi o icoană a Fecioarei Maria cu trei mâini, pe care credincioşii o consideră ca fiind făcătoare de minuni.

Important centru economic odinioară, Baziaşul era o localitate înfloritoare, cu un port însemnat, construit de austrieci în 1854, care avea să întărească importanţa comercială a zonei printr-o nouă cale de transport, după ce fusese construită calea ferată Oraviţa-Baziaş. În 1860, oficiul vamal de la Palanca fusese mutat la Baziaş, iar 20 de ani mai târziu aşezarea avea peste 500 de locuitori. Erau ani în care prin gara din Baziaş treceau zilnic 21 de trenuri iar portul era plin de vapoare. Localnicii îşi mai amintesc poveşti ale bătrânilor care spuneau că atunci când venea trenul de la Vârşeţ, distracţiile ţineau până în zori.

Rezervaţie naturală astăzi, în afara mănăstirii, un punct de atracţie mai reprezintă una dintre cele 14 rezervaţii cuprinse în arealul parcului naţional Porţile de Fier. Este o rezervaţie forestieră care se întinde pe 170 de hectare şi întreaga zonă are un excepţional potenţial turistic, cinegetic şi de pescuit. Potrivit tradiţiei, la 18 august, când sârbii sărbătoresc Schimbarea la Faţă şi hramul mănăstirii, aici se adună mii de pelerini, cu credinţa că cei care petrec o noapte la mănăstirea Baziaş vor avea noroc tot anul. Tot aici se decernează Marea Diplomă din Baziaş, un premiu literar care se acordă în fiecare an câte unui scriitor sârb cu ocazia celui mai important eveniment literar internaţional organizat de diaspora sârbă. Laureatul din acest an a fost Ivan Negrisorac, socotit unul din numele alese ale poeziei sârbe, care a fost desemnat câştigător după o selecție foarte riguroasă.

Ziua 10 Berzasca – Reșița – Timișoara Banatul a fost considerat multă vreme cea mai civilizată parte a României; istoria a fost mult mai blândă cu această regiune decât cu celelalte ținuturi românești, făcând din acest colț sud-vestic al țării un loc primitor și plăcut vizitelor.

Banatul înseamnă ținut condus de un ban (conducător, în sârbă-croată). O mare parte a Banatului, incluzând orașul Pančevo, este acum în Serbia. Deși au existat câteva banate în vechiul regat al Ungariei, utilizarea termenului se referă, în prezent, la Banatul României. Parte a Imperiului Bulgar al lui Simeon cel Mare, Banatul a fost integrat în Regatul Ungariei în secolul al XIlea. A fost condus de otomani mai mult de un secol, începând din 1552, și a devenit provincie semiautonomă în Imperiul Habsburgic după Tratatul de la Požarevac (1718), când turcii au fost forțați să cedeze o mare parte a părții vestice a imperiului lor. Partea sudică a Banatului, de-a lungul Dunării, a servit ca frontieră militară (krajina) până în 1871.

Muzeul Locomotivelor cu Abur – cel mai mare parc tehnic în aer liber din Europa, este găzduit de Parcul Triaj din Reșița. Din anul 2004, Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Reșița se află pe lista Monumentelor Istorice.

Uzinele din Reşiţa au reuşit să menţină o activitate industrială neîntreruptă timp de peste 233 ani. De-a lungul istoriei sale, a fabricat o varietate mare de produse prin care, de multe ori, s-a situat în avangarda progresului tehnic european. În acest context, Uzinele din Reşiţa s-au făcut cunoscute şi prin construcţia de locomotive cu abur, activitate ce a durat aproximativ 100 ani.

Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Reşiţa a fost inaugurat la 3 iulie 1972, prin eforturile inginerului Mircea Popa, director al uzinelor reşiţene pe atunci, la aniversarea unui secol de producţie de locomotive cu aburi la Reşiţa. Printre cele 16 exponate, se numără şi locomotiva Resicza, una dintre cele trei prime locomotive cu aburi construite în sud-estul Europei, la Reşita, în 187273. Celelalte două, Bogsan şi Hungaria, au fost casate în anul 1937. Expoziţia mai include şi una din cele două locomotive forestiere fabricate în 1925, la fabrica de locomotive a fostei societăţi U.D.R. În 1961, locomotiva Resicza a fost recuperată de la Câmpia Turzii, unde era garată pe o linie de manevră. Aceasta a fost proiectată de John Haswell (1812 – 1897), originar din Scoţia, dar stabilit la Viena. Piesa este o locomotivă tender cu două roţi cuplate, care se poate înscrie în curbe cu raza de maxim 45 metri, are o forţă de tracţiune de 1125 kg şi 45 CP, la viteza de 11 km/h. Lungimea locomotivei

HARTA ZIUA 10

este de 4.48 m, iar greutatea în serviciu de 11.5 tone.

Resicza a fost construită în atelierele uzinelor StEG Reşiţa, în condiţii improvizate, iar în perioada 19611972 a fost garată pe o linie de manevră în fața Fabricii de locomotive (1923) din complexul uzinal local.

Fântâna cinetică – Când două idei se întâlnesc din ele poate rezulta o altă idee. Aceasta este creativitatea! Când ideea artei şi cea a tehnicii sunt puse laolaltă de un maestru apare o capodoperă – aceasta este fântâna cinetică, un simbol veritabil al Reşiţei. În centrul oraşului de la poalele munţilor Semenic, fie că e noapte sau zi ai să vezi cum apa şi metalul îşi dau mâna pentru a-ţi oferi un spectacol de neuitat! Lumina năstruşnică se amestecă în jocul lor şi oferă curcubeelor o scenă stabilă pe care să-și manifeste arta, chiar în centrul Reşiţei.

Fântâna cinetică este cea mai frumoasă dintre cele nouă „simfonii lichide” create de maestrul Constantin Lucaci în 9 oraşe ale României (Constanţa, Drobeta Turnu Severin, Vaslui, Reşiţa, Brăila – 3 fântâni, Giurgiu şi Alba-Iulia).

Secretele sale ies la iveală când îi afli povestea ce răzbate din norii perioadei comuniste. Anul 1984!

Se apropia ziua de 23 august, sărbătoarea naţională, când un mare monument al muncitorimii trebuia inaugurat în centrul Reşiţei – „Cetatea de foc”.

Proiectul a fost dezbătut de mai multe ori, însă nu sa mai aprobat. În tot acest timp, în mare secret, se realiza în fosta fabrică de locomotive cu abur a UCMR, o fântână neobişnuită sub îndrumarea sculptorului. Pe 23 august reşiţenii aveau parte de o mare surpriză! În loc de un obelisc al muncitorimii vedeau o fântână ciudată formată din două talere de beton care colectau apa. Pe talerul mare se afla un produs marca UCM Reşiţa: un butuc de turbină Kaplan ce seamănă cu un furnal. Piesa de 7m înălţime se joacă cu apa, fiind capabilă să o arunce până la 15 metri. Celelalte piese făcute din acelaşi material, oţel inoxidabil, completează bizarul ansamblu. „Orchestra” care furnizează spectacolul se află sub fântână: un întreg mecanism care face piesele fântânii să se mişte în sincron, iar pompele de înaltă presiune dirijează apa la înălţimea stabilită.

Constantin Lucaci şi-a lăsat semnătura pe harta obiectivelor unice de văzut ale Reşiţei.

Spectacolul apei şi al metalului au devenit simbolul oraşului şi totodată un loc în care oamenii se întâlnesc pentru o fotografie, o îmbrăţişare sau o poveste frumoasă.

Ziua 11 & 12 Timișoara În 1307, Carol I Robert de Anjou, regele Ungariei, a hotărât să construiască în această așezare, menționată documentar din anul 1212 sub numele de Castrum Timisiensis (Castrum regium Themes), o fortificație. Aceasta a fost refăcută în secolul al XV-lea de Iancu de Hunedoara, numit comite de Timiș în anul 1440. Timp de două secole, începând din 1552, Timișoara s-a aflat sub ocupație otomană, devenind reședință de pașalâc. În 1716 a fost cucerită de trupele lui Eugeniu de Savoia, intrând sub dominație austro-ungară. În timpul administrației austriece a fost îndiguit râul Bega și au fost înălțate cele mai frumoase edificii baroce ale Timișoarei. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Timișoara era un oraș modern, dispunând de electricitate, rețea de telefonie, linii de transport în comun etc.

Localnicii obișnuiesc să se laude că „Banatul este fruncea” în toate. Timișoara, cel mai important centru urban din Banat, este locul cu cele mai multe „premiere” din România: aici au fost introduse pentru prima oară tramvaiul cu cai, apoi tramvaiul electric, iluminatul public electric și telefonul.

Orașul de pe Bega oferă imaginea celui mai interesant ansamblu baroc din secolul al XVIII-lea din România. Ilustrativă în acest sens este vechea Hauptplatz (Piața Principală), azi Piața Unirii, dominată de Domul romano-catolic, Palatul Baroc și complexul Episcopiei Sârbești. Domul romanocatolic (1774) este opera arhitectului Joseph Emanuel Fischer von Erlach, unul dintre reprezentanții de marcă ai barocului vienez.

Palatul Baroc (1773), inițial sediul Prefecturii, găzduiește în prezent Muzeul de Artă. În centrul pieței se află Monumentul Sfintei Treimi sau Coloana Ciumei (Pestsäule), realizată în stil baroc în anii 1740 la Viena în amintirea victimelor ciumei din 1738-1739, care a făcut ravagii în Banat, adusă în Timișoara pe calea apei, pe Dunăre și Tisa și apoi pe canalul Bega.

Inima modernă a Timișoarei o constituie Piața Victoriei, dominată la un capăt de cupola verde cu auriu a măreței catedrale, iar la celălalt capăt de sobra clădire a Operei.

Catedrala Ortodoxă (Catedrala Mitropolitană) a fost realizată în perioada 19361946, iar cupola principală, de 83 de metri înălțime, este printre cele mai înalte din țară. La intrarea principală a catedralei, în stânga, se află în perete o placă ce îi comemorează pe cei căzuți în fața clădirii în timpul revoluției. În apropiere este un alt monument, Memorialul Revoluționarilor din Decembrie 1989. Structura modernă este asezată

HARTA ZIUA 11 & 12

într-un parc, în mijlocul acestui parc aflându-se o columnă care înfățișează Lupoaica cu Romulus și Remus, monument ce poate fi văzut în majoritatea orașelor României. Peste drum, în dreapta Pieței Victoriei este Palatul Huniade, care găzduiește Muzeul Banatului.

La sud de Catedrala Ortodoxă, de cealaltă parte a râului este Biserica Reformată Maghiară, care a avut un rol important în revoluția din 1989. Preotul său, László Tőkés, urma să fie înlăturat din cauza atitudinii sale ostile regimului și trimis la o parohie din afara Timișoarei. Pentru a împiedica izgonirea lui, enoriașii au înconjurat biserica într-un număr foarte mare. Peste noapte, numărul protestatarilor a devenit atât de mare, încât ajungeau până în Piața Victoriei, iar demonstrația locală a devenit rapid o revoluție națională. Între cele două piețe principale se întinde Piața Libertății, având în centru statuia Sf. Ioan de Nepomuk (1722), cea mai veche sculptură barocă din Timișoara. Fixat în nișa unei case situate la colțul dintre străzile Francesco Griselini și Proclamația de la Timișoara, Pomul Breslelor este o curiozitate a Timișoarei; acest butuc îmbrăcat în fier, datat 1828, este acoperit de cuie și șuruburi de diferite forme și dimensiuni, bătute, potrivit legendei, de calfele care se întorceau acasă după lungii ani de ucenicie petrecuți lângă meșteri lăcătuși din imperiu. Originalul este păstrat la Muzeul Banatului.

Pitorești sunt și vechile cartiere Fabric și Iosefin, în afara zidurilor cetății, potrivit reglementărilor impuse de administrația austriacă.

Aici s-au păstrat vechile case ale meșteșugarilor de altădată și ale vechilor locuitori de etnie germană, maghiară, sârbă ori șvabă.

Fabric, la est de Cetate, a fost încă de la începuturile industrializării, în secolul al XVIII-lea, centrul manufacturilor și fabricilor (de postav, cărămidă, sârmă și mătase, precum și mori de hârtie), al breslelor și meșteșugarilor (cizmari, papucari, șelari, cojocari, dogari, pescari, brutari, măcelari, peruchieri, croitori). Inima lui este Piața Traian, străjuită de Biserica Sârbească Sf. Gheorghe și Palatul Mercur (1909), numit astfel după statuia amplasată pe colț, care îl reprezintă pe zeul roman al comerțului.

Bulevardul 16 Decembrie 1989 desparte Fabric de Iosefin (anterior Maierele Germane), cartierul istoric dezvoltat la sud de cetate, dincolo de Bega, pe locul unor foste grădini date în arendă (maiere). A primit actualul nume în 1773, în onoarea lui Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care a vizitat de mai multe ori Timișoara. Piața Plevnei este o adevărată rezervație de arhitectură din anii 1900.

În Piața Mocioni sau Piața Küttel se află Biserica Ortodoxă Română din Iosefin, construită între 1931 și 1936 după modelul Catedralei Sf. Sofia de la Constantinopol. Urmăm strada Ady Endre, care se desprinde din piață, ajungem la Podul Metalic de peste Bega, atribuit lui Gustave Eiffel (1871), deși specialiștii au decretat că aceasta este doar o legendă urbană. De Casa Turcească, de pe strada Evliya Çelebi nr. 2, datând, se pare, din secolele XVI-XVII, sunt legate alte legende: cum că ar fi fost folosită ca reședință de vară a pașei din Timișoara sau ca harem, ori că ar fi legată de cetate printr-un tunel secret.