Issuu on Google+

CAUZE PENALE

290


HOTĂRÂRI ALE PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA

291


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Privind sentinţa judecătorească nr.5 din 19.06.2006 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr.1, pag.14 În scopul aplicării corecte şi unitare de către instanţele judecătoreşti din ţară a legislaţiei penale şi de procedură penală la întocmirea şi adoptarea sentinţelor, în baza lit. e) art.2 şi lit. c) art.16 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul Curţii Supreme de Justiţie, prin prezenta hotărâre, EXPLICĂ următoarele: 1. Hotărârea prin care cauza penală se soluţionează în fond de prima instanţă de judecată se numeşte sentinţă. Instanţele judecătoreşti, la judecarea cauzelor penale în primă instanţă, adoptă sentinţe: - de condamnare (art.389 Cod de procedură penală); - de achitare (art.390 Cod de procedură penală); - de încetare a procesului penal (art.332 şi 391 Cod de procedură penală); - de aplicare a unor măsuri de constrângere cu caracter medical (art.499 Cod de procedură penală); - de respingere a cererii de revizuire a hotărârii irevocabile (art.462 alin.(4) CPP). 2. Sentinţa se adoptă în numele legii şi importanţa acesteia ca act judiciar cere de la judecători o conştientizare deosebită, pentru legalitatea şi temeinicia ei. Sentinţa trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată, bazându-se pe principiile generale ale efectuării justiţiei, asigurându-se: - contradictorialitatea procesului; - egalitatea cetăţenilor în faţa judecăţii şi a legii, respectarea cinstei şi demnităţii persoanei; - cercetarea nemijlocită şi publică a probelor; - cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a probelor prezentate şi administrate; - respectarea cerinţelor privind publicitatea; - secretul deliberării judecătorilor. 3. Se atenţionează instanţele asupra importanţei respectării formei sentinţei, care serveşte la dezvăluirea mai amplă a conţinutului hotărârii luate de instanţă. Sentinţa trebuie să corespundă atât după formă, cât şi după conţinut cerinţelor art.384-397 Cod de procedură penală. Sentinţa se expune în limba în care s-a efectuat judecarea cauzei, în expresii clare. Sentinţa se expune în mod consecvent, astfel ca noua situaţie să decurgă din cea anterioară şi să aibă legătură logică cu ea. Se exclude expunerea evenimentelor ce nu se referă la cauza judecată, folosirea formulărilor inexacte, prescurtărilor şi cuvintelor inadmisibile în documentele oficiale. Declaraţiile inculpaţilor, ale părţilor vătămate, ale părţilor civile, ale martorilor se expun de la persoana a treia. Completări, corectări, suprimări în sentinţă nu se permit. 292


Potrivit art.248 alin. (1) Cod de procedură penală, orice modificare făcută în cuprinsul sentinţei este valabilă dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul sentinţei, de către judecător (completul de judecată). Locurile nescrise în cuprinsul sentinţei urmează să fie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări. Corectarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite la întocmirea sentinţei se efectuează în strictă conformitate cu cerinţele art.249 şi 250 Cod de procedură penală. Toate chestiunile se soluţionează şi se expun în sentinţă astfel ca să nu apară dificultăţi la executare. 4. în fiecare cauză se pronunţă o singură sentinţă, indiferent de numărul inculpaţilor, cu excepţia cazului când cu unul din inculpaţi se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei. Dacă cauza este judecată în privinţa mai multor inculpaţi, aceeaşi sentinţă poate fi: în privinţa unor inculpaţi - de condamnare, şi de achitare sau de încetare a procesului penal - în privinţa altor inculpaţi. La învinuirea inculpatului de săvârşirea mai multor infracţiuni (articole, alineate, litere) sentinţa poate fi de condamnare, de încetare a procesului penal pentru unele infracţiuni şi de achitare pentru altele. 5. Sentinţa nu trebuie să conţină formulări care demonstrează sau pun la îndoială vinovăţia altor persoane pentru săvârşirea infracţiunii. Dacă unii participanţi ai infracţiunii în temeiurile prevăzute de lege au fost eliberaţi de răspunderea penală, instanţa, în cazul în care aceasta are importanţă pentru stabilirea gradului participării inculpatului la săvârşirea infracţiunii, încadrarea juridică a ei sau a altor circumstanţe esenţiale, poate face referire în sentinţă la participarea acestor persoane la infracţiune, cu indicarea temeiurilor de încetare a procesului în privinţa lor. Dacă cauza în privinţa mai multor învinuiţi este disjunsă într-o procedură separată, în sentinţă se indică despre săvârşirea infracţiunii de către inculpat împreună cu alte persoane, fără precizarea numelui şi prenumelui lor. Instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că sentinţa de condamnare trebuie să se bazeze pe probe exacte, când toate versiunile au fost verificate, iar divergenţele apărute au fost înlăturate şi apreciate în modul corespunzător. 6. Vinovăţia persoanei în săvârşirea faptei se consideră dovedită numai în cazul când instanţa de judecată, călăuzindu-se de principiul prezumţiei nevinovăţiei, cercetând nemijlocit toate probele prezentate, iar îndoielile, care nu pot fi înlăturate, fiind interpretate în favoarea inculpatului şi în limita unei proceduri legale, a dat răspunsuri la toate chestiunile prevăzute în art.385 Cod de procedură penală. 7. Potrivit alin. (3) art.389 Cod de procedură penală, sentinţa de condamnare se adoptă: - cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată; - cu stabilirea pedepsei, cu liberarea de executarea pedepsei. - fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală sau de pedeapsă. Sentinţa de condamnare se adoptă numai în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată incontestabil prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată (alin. (1) art.389 Cod de procedură penală). Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale, citite şi cercetate în instanţa de judecată cu respectarea cerinţelor art.371 Cod de procedură penală. Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza prevederilor art.90 alin. (11) Cod de procedură penală (rudele apropiate - copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi, precum şi soţul, soţia, logodnicul, logodnica bănuitului, învinuitului, inculpatului) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa instanţei, declaraţiile

293


făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui. 8. Sentinţa de condamnare cu stabilirea pedepsei penale care urmează să fie executată se adoptă numai în privinţa persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii în condiţiile că, pentru infracţiunea săvârşită, ea urmează a fi pedepsită şi lipsesc impedimentele pentru stabilirea pedepsei şi executarea ei. La adoptarea sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată, instanţa stabileşte categoria pedepsei, mărimea ei, începutul calculării termenului executării pedepsei, precum şi categoria penitenciarului în care se execută pedeapsa cu închisoare în cazul condamnării la închisoare. 9. În conformitate cu pct. 2) alin. (3) art.389 Cod de procedură penală, sentinţa de condamnare cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea ei se adoptă dacă în şedinţa de judecată au fost constatate circumstanţele prevăzute de lege, şi anume: a) a intrat în vigoare actul de amnistie potrivit art.107 Cod penal; b) cazurile prevăzute în art.89 alin. (2) Cod penal: - condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; - liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen; - înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă; - liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei; - liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave; - amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani; c) termenul ţinerii persoanei în stare de arest în cauză, ţinând cont de regulile prevăzute la art.88 alin. (3) şi (5) Cod penal şi art.186 alin. (1) pct. 1), 2) şi 3) Cod de procedură penală, absorbă pedeapsa numită de instanţa de judecată. 10. Potrivit pct. 3) alin. (3) art.389 Cod de procedură penală, sentinţa de condamnare fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală se adoptă: a) dacă persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, după săvârşirea infracţiunii: - s-a autodenunţat de bunăvoie; - a contribuit la descoperirea acesteia; - a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul cauzat de infracţiune (alin. (1) art.57 Cod penal); b) dacă la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, se va stabili că persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă ori fapta săvârşită nu mai prezintă pericol social (art.58 Cod penal); c) liberarea de pedeapsă a minorilor (art.93 Cod penal) sau în cazul expirării termenului de prescripţie a executării sentinţei de condamnare (art.97 Cod penal). 11. La adoptarea sentinţei de condamnare cu liberarea de pedeapsă sau, după caz, a sentinţei de condamnare fără stabilirea pedepsei, instanţa urmează să argumenteze în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, a fost adoptată hotărârea respectivă. 12. Procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical, inclusiv modalitatea de adoptare a sentinţei în aceste cauze, sunt reglementate de art.488-503 Cod de procedură penală, iar explicaţiile privind judecarea acestor cauze sunt expuse în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.23 din 12 decembrie 2005 "Cu privire la respectarea legislaţiei în cazurile despre aplicarea, schimbarea, prelungirea şi revocarea măsurilor de constrângere cu caracter medical". 13. Cazurile în care se adoptă sentinţa de achitare sunt enunţate la pct.1)-5) alin. (1) art.390 Cod de procedură penală.

294


Potrivit alin. (3) pct. 1) şi 2) art.394 Cod de procedură penală, partea descriptivă a sentinţei de achitare trebuie să cuprindă: 1) indicarea învinuirii (potrivit ordonanţei de punere sub învinuire şi rechizitoriului) pe baza căreia cauza în privinţa învinuitului a fost trimisă în judecată; 2) descrierea circumstanţelor cauzei constatate de instanţa de judecată şi enunţarea temeiurilor pentru achitarea inculpatului, cu indicarea motivelor pentru care instanţa respinge probele aduse în sprijinul acuzării. Nu se admite introducerea în sentinţa de achitare a unor formulări ce ar pune la îndoială nevinovăţia celui achitat. 14. În cazul când se adoptă o sentinţă de achitare, instanţa, potrivit alin. (2) art.387 Cod de procedură penală: a) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei infracţionale incriminate sau fapta nu a fost săvârşită de inculpat; b) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei: - legitima apărare; - reţinerea infractorului; - starea de extremă necesitate; - constrângerea fizică sau psihică; - riscul întemeiat (art.35 Cod penal). 15. După ce instanţa de judecată a soluţionat chestiunile prevăzute la art.385 - 388 Cod de procedură penală, se procedează la întocmirea sentinţei, care constă din trei părţi: - partea introductivă; - partea descriptivă; - dispozitivul. Sentinţa se întocmeşte în limba în care s-a desfăşurat judecarea cauzei de către unul din judecătorii care au participat la adoptarea ei. Potrivit alin. (3) art.16 Cod de procedură penală, în cazul în care procesul penal s-a desfăşurat în limba acceptată de majoritatea persoanelor care au participat la proces, sentinţa se întocmeşte în mod obligatoriu şi în limba de stat. Sentinţa se semnează potrivit cerinţelor alin. (3) art.392 Cod de procedură penală. 16. Partea introductivă a sentinţei trebuie să corespundă cerinţelor art.393 Cod de procedură penală şi se începe cu indicaţia la aceea că sentinţa se pronunţă în numele legii. Data adoptării sentinţei este ziua, luna şi anul pronunţării ei. În această parte a sentinţei, mai trebuie să se indice: - numărul dosarului, denumirea instanţei de judecată care a adoptat sentinţa, numele şi prenumele judecătorului sau, după caz, ale judecătorilor completului de judecată, ale grefierului, interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului; - dacă şedinţa a fost publică sau închisă; - datele privind identitatea inculpatului (inculpaţilor) prevăzute în art.358 alin. (1) CPP. În acest caz, datele privind numele, prenumele, patronimicul, ziua, luna, anul şi locul naşterii, cetăţenia şi domiciliul trebuie să corespundă documentului ce atestă persoana inculpatului (buletinul de identitate, paşaportul, certificatul de naştere); - legea penală (articolul, alineatul, punctul şi litera) care prevede infracţiunea de săvârşirea căreia este învinuit inculpatul trimis în judecată, precum şi cea în baza căreia s-a modificat învinuirea adusă inculpatului în şedinţa de judecată în conformitate cu art.326 Cod de procedură penală. 17. Se explică instanţelor că alte date referitoare la persoana inculpatului, care au importanţă pentru cauza penală, pot fi datele care se iau în consideraţie la numirea pedepsei, la determinarea tipului penitenciarului în care urmează să se execute pedeapsa cu închisoare;

295


la stabilirea genului recidivei (alin. (2) şi (3) art.34 Cod penal); la încadrarea juridică a infracţiunii. Printre altele acestea pot fi datele privind: - antecedentele penale nestinse; - aplicarea amnistiei; - starea de graviditate; - gradul militar, titlul special şi gradul de calificare; - participarea la conflictul militar; - eliberarea din instituţiile penitenciare înainte de termen; - existenţa pedepsei neexecutate; - aflarea la întreţinerea inculpatului a persoanelor inapte de muncă, - precum şi acele prevăzute de art.358 Cod de procedură penală şi alte date, care au importanţă pentru soluţionarea cauzei. 18. La expunerea datelor privind antecedentele penale nestinse, se indică: - data condamnării; - legea (articolul, alineatul, punctul, litera din Codul penal, redacţia şi anul acestuia) în baza căreia inculpatul anterior a fost condamnat; - categoria şi măsura de pedeapsă; - datele privind executarea pedepsei, inclusiv în locurile de privaţiune de libertate (închisoare); - temeiul eliberării de pedeapsă. Denumirea instituţiei de judecată care anterior l-a condamnat pe inculpat se indică numai în cazul dacă pedeapsa nu este executată şi dacă pedeapsa poate fi stabilită pentru concurs de infracţiuni şi/sau cumulul de sentinţe. Antecedentul penal stins se indică în partea introductivă a sentinţei numai în cazul în care anterior faţă de inculpat s-a aplicat amnistia şi această circumstanţă are însemnătate pentru aplicarea repetată a amnistiei. 19. Una din condiţiile adoptării unei sentinţe legale este corespunderea părţii descriptive a ei cu circumstanţele constatate în şedinţa de judecată. La întocmirea ei, instanţa trebuie să îndeplinească cerinţele art.394 Cod de procedură penală şi să soluţioneze toate chestiunile prevăzute în art.385 Cod de procedură penală, în aceeaşi consecutivitate. Partea descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă: - descrierea faptei criminale, considerată ca fiind dovedită, indicându-se: locul, timpul, modul săvârşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii. Dacă infracţiunea a fost săvârşită de două sau mai multe persoane prin înţelegere prealabilă sau de un grup organizat, e necesar să fie expuse acţiunile concrete săvârşite de către fiecare inculpat; - dacă infracţiunea săvârşită a atras după sine un prejudiciu material - specificările: cui i-a fost cauzat prejudiciul, valoarea lui, precum şi partea restituită până la judecarea cauzei şi cea a prejudiciului rămas nerestituit; - probele pe care se întemeiază concluziile instanţei de judecată, argumentându-se motivele admiterii sau respingerii probelor: atât de învinuire, cât şi de apărare. În orice caz, se supun analizei toate probele examinate în şedinţă, indiferent de faptul că sunt cuprinse în cauza penală sau au fost prezentate de către părţi direct în şedinţă. La examinarea cauzei în privinţa mai multor inculpaţi sau când inculpatul este acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni, sentinţa trebuie să conţină analiza probelor privind fiecare capăt de învinuire şi în privinţa fiecărui condamnat. Este necesar nu numai de a indica numele şi prenumele părţii vătămate şi ale martorilor, prin depoziţiile cărora, în opinia instanţei, sunt confirmate unele sau alte circumstanţe de fapt, dar şi de a expune esenţa acestor depoziţii, de a argumenta de ce unele probe sunt admise, iar altele respinse;

296


- indicaţiile asupra circumstanţelor atenuante (art.76 Cod penal) sau agravante (art.77 Cod penal); - în cazul când o parte a acuzării este considerată neîntemeiată - temeiurile care confirmă aceasta; - încadrarea juridică a faptei inculpatului, motivele pentru modificarea învinuirii; - menţiunea referitor la recidivă; - motivarea aplicării pedepsei complementare, inclusiv a celor prevăzute de art.62 alin.(3) şi alin.(4) şi art.63 alin. (3) Cod penal. Recunoscându-l vinovat pe inculpat de comiterea infracţiunii după semnele ce urmează a fi apreciate (de exemplu: deosebită cruzime, vădită lipsă de respect, urmări grave, încălcarea esenţială a drepturilor şi altele), instanţa este obligată ca, în partea descriptivă a sentinţei, să precizeze circumstanţele ce au servit ca motiv de a concluziona prezenţa unuia sau mai multor astfel de indici de calificare. 20. Dacă inculpatul este învinuit de săvârşirea mai multor infracţiuni prevăzute de diferite articole ale Codului penal şi învinuirea cu privire la săvârşirea unora dintre aceste infracţiuni nu s-a dovedit, instanţa, în partea descriptivă a sentinţei, indică motivele recunoaşterii inculpatului vinovat de unele infracţiuni şi achitării pentru altele, iar în dispozitivul sentinţei se formulează hotărârea corespunzătoare despre recunoaşterea inculpatului vinovat în baza unor articole, achitarea sau încetarea procesului pentru infracţiunile prevăzute de alte articole. În cazurile în care inculpatul este învinuit de comiterea mai multor infracţiuni calificate de un singur articol (alineat, literă) din Codul penal (de exemplu, mai multe episoade de pungăşie - art.192 Cod penal) şi învinuirea conform unora din ele nu s-a dovedit, dacă această situaţie nu impune schimbarea calificării faptei săvârşite, este suficient ca instanţa în partea descriptivă să indice numai motivele recunoaşterii învinuirii în această parte neîntemeiată. 21. Dacă infracţiunea comisă de inculpat incorect este calificată în baza mai multor articole ale Codului penal, instanţa doar în partea descriptivă a sentinţei trebuie să indice excluderea învinuirii incriminate greşit, indicând motivele respective. Modificarea învinuirii în sensul agravării ei e posibilă numai în cazurile şi modul prevăzut de art.326 Cod de procedură penală. Dacă este necesară modificarea învinuirii inculpatului potrivit articolelor legii penale, care prevăd răspunderea penală pentru infracţiuni în cazul în care dosarele sunt intentate numai în baza plângerii prealabile a victimei (art.276 Cod de procedură penală), instanţa, la prezenţa în cauză a plângerii părţii vătămate sau a cererii ei orale în şedinţa judiciară despre tragerea inculpatului la răspundere penală, poate reîncadra juridic acţiunile inculpatului potrivit articolelor legii penale respective şi adoptă o sentinţă de condamnare. În lipsa plângerii părţii vătămate sau în cazul în care plângerea a fost retrasă, în temeiurile art.332 Cod de procedură penală instanţa de judecată pronunţă o sentinţă de încetare a procesului penal în baza art.391 alin. (1) pct. 1) din acelaşi cod. Dacă acest fapt a fost stabilit în şedinţa preliminară, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal (art.350 Cod de procedură penală). La împăcarea părţii vătămate cu inculpatul în cazurile prevăzute de art.109 Cod penal şi art.276 alin. (1) Cod de procedură penală, instanţa de judecată adoptă o sentinţă de încetare a procesului penal, dacă împăcarea a avut loc până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti (art.276 alin. (5) Cod de procedură penală). 22. Se atrage atenţia că, potrivit art.394 alin. (2) Cod de procedură penală, instanţa de judecată este obligată să motiveze: a) stabilirea pedepsei cu închisoare, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte categorii de pedepse mai uşoare;

297


b) aplicarea unei pedepse mai uşoare decât cea prevăzută de lege (art.79 alin. (1) Cod penal); c) aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau aplicarea altor categorii de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în art.89 Cod penal, precum şi a liberării de răspundere penală conform art.53 Cod penal. 23. În cazul în care apare necesitatea de a reîncadra juridic fapta, pentru săvârşirea căreia inculpatul nu a fost pus sub învinuire, instanţa trebuie să ţină cont că o astfel de modificare a încadrării juridice este posibilă numai când acţiunile inculpatului, ce urmează a fi încadrate în baza altei legi, i-au fost imputate, nu conţin semnele unei infracţiuni mai grave şi învinuirea pentru acestea nu se deosebeşte în mare măsură după circumstanţele reale ale cauzei de învinuirea înaintată definitiv, susţinută de procuror în cadrul judecării cauzei, iar modificarea învinuirii nu înrăutăţeşte situaţia inculpatului şi nu afectează dreptul lui la apărare. În astfel de cazuri, instanţele vor ţine cont de faptul că învinuirea se consideră mai gravă în cazul când se aplică o altă normă de lege (articol, alineat, literă), sancţiunea căreia prevede o pedeapsă mai severă; în învinuire se introduc fapte şi episoade adăugătoare, care nu au fost puse la baza învinuirii inculpatului iniţial, semne calificative, circumstanţe agravante, care atrag după sine modificarea încadrării în baza unei norme ce prevede o pedeapsă mai severă sau majorează volumul învinuirii, deşi nu modifică estimaţia juridică a celor săvârşite. Drept învinuire care esenţial, după circumstanţele reale, diferă de cea de la început urmează de considerat orice altă modificare a învinuirii (imputarea altor acţiuni în locul celor imputate anterior, imputarea infracţiunii care diferă de cea imputată după obiectul atentat, caracterul faptei şi acţiunii), care afectează dreptul inculpatului la apărare. 24. Stabilirea mărimii pedepsei în dependenţă de gradul pericolului recidivei (alin.(2) şi (3) ale art.34 Cod penal) obligă instanţele să stabilească genul recidivei. Concluziile instanţei privind aceasta, expunându-se motivele, se indică în partea descriptivă a sentinţei, iar hotărârea respectivă se formulează în dispozitivul sentinţei. 25. La adoptarea sentinţei în cauzele cu mai multe episoade, e rezonabilă expunerea circumstanţelor infracţiunii constatate, luându-se în consideraţie cronologia evenimentelor şi probele ce susţin concluziile instanţei privind vinovăţia şi aprecierea juridică a faptei, pe fiecare episod sau infracţiune aparte. În acest caz, după aprecierea probelor şi încadrarea juridică a acţiunilor vinovaţilor pe episoade, instanţa, la motivarea sentinţei, urmează să argumenteze concluzia generală privind volumul învinuirii dovedite în totul în privinţa fiecărui inculpat şi privind încadrarea juridică a acţiunilor lui. Dacă instanţa judecă cauza în privinţa mai multor inculpaţi, prin acţiunile cărora a fost cauzat un prejudiciu material, în sentinţă se indică dacă încasarea are loc în mod solidar sau în cote-părţi. În cazuri excepţionale, când, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, e necesară amânarea judecării cauzei şi această circumstanţă nu are efect la încadrarea juridică a acţiunilor infracţionale, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă (alin. (3) art.387 Cod de procedură penală). 26. Acţiunea civilă în procesul penal, aplicarea legislaţiei la examinarea acţiunii civile, înaintarea acţiunii civile în procesul penal, recunoaşterea şi refuzul de a recunoaşte pe cineva parte civilă (parte civilmente responsabilă), retragerea acţiunii civile sunt reglementate de art.219-224 Cod de procedură penală, iar judecarea, soluţionarea acţiunii civile, precum şi asigurarea acţiunilor civile sunt reglementate de art.225, 387 şi 388 Cod de procedură penală, precum şi de unele norme ale Codului de procedură civilă. 27. La adoptarea sentinţei de condamnare, instanţa este obligată să examineze acţiunea civilă, pornită în cauza penală, să acorde părţilor cuvânt în privinţa ei, să expună în sentinţă

298


opiniile lor şi, referindu-se la legea materială, să la una din hotărârile prevăzute în art.387 alin. (1) Cod de procedură penală. În cazul când acţiunea civilă este admisă integral sau parţial, în dispozitivul sentinţei se indică termenul de executare benevolă. Aceasta rezultă din cerinţele alin. (7) art.241 Cod de procedură civilă, potrivit căruia, în cazul în care instanţa judecătorească stabileşte modul şi termenul de executare a hotărârii, dispune executarea ei imediată sau la măsuri pentru asigurarea executării, în dispozitiv se face o menţiune în acest sens. 28. Conform prevederilor art.212 Cod de procedură civilă, renunţarea la acţiunea civilă se consemnează în procesul - verbal al şedinţei de judecată şi se semnează de reclamant. Dacă renunţarea părţii civile la acţiune este exprimată în cerere scrisă, adresată instanţei, ea se anexează la dosar, fapt menţionat în procesul - verbal al şedinţei de judecată. Înainte de a admite renunţarea părţii civile la acţiune, preşedintele (instanţa) explică reclamantului efectul acestui act de procedură. În cazul admiterii renunţării reclamantului la acţiune, instanţa se va pronunţa în partea descriptivă şi dispozitivul sentinţei. 29. Instanţa, aplicând confiscarea specială (art.106 Cod penal), în dispozitivul sentinţei indică concret care bunuri sunt supuse confiscării speciale. 30. În dispozitivul sentinţei de condamnare se reflectă hotărârea instanţei privind corpurile delicte şi dispoziţia referitoare la repartizarea cheltuielilor judiciare. Formulând hotărârea privind corpurile delicte, instanţa concret indică care obiecte urmează a fi nimicite, care din ele se transmit proprietarilor legali sau persoanelor interesate şi instituţiilor, la demersurile lor, care se transmit în buget, care rămân la dosar. În privinţa cheltuielilor judiciare, în dispozitiv se indică în ce mărime, de cine sunt suportate sau că sunt trecute în contul statului. 31. Chestiunile privind măsurile de protecţie a martorilor, a părţilor vătămate şi a altor persoane participante la proces (art.215 Cod de procedură penală), a persoanei arestate, de ocrotire a copiilor minori ai inculpaţilor arestaţi şi ai victimelor, a părinţilor lor bătrâni, a persoanelor iresponsabile sau de vârstă înaintată aflate sub ocrotirea lor, precum şi chestiunile privind păstrarea domiciliului şi bunurilor lor (art.189 Cod de procedură penală) se rezolvă printr-o încheiere aparte, pronunţată de instanţă concomitent cu sentinţa. 32. Dispozitivul sentinţei de achitare urmează să conţină şi indicaţii cu privire la recunoaşterea dreptului persoanei achitate la repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată, în conformitate cu pct.34 alin. (2) art.66 Cod de procedură penală. 33. În cazul prezenţei cererii, instanţa, în dispozitivul sentinţei, va hotărî şi în privinţa măsurilor asigurătorii pentru repararea prejudiciului, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii (art.202 Cod de procedură penală). 34. În partea descriptivă a sentinţei de condamnare e necesar să fie reflectate raportul inculpatului privitor la învinuirea înaintată şi aprecierea argumentelor înaintate de el în apărarea sa. Concomitent, urmează de ţinut cont că refuzul inculpatului de a depune declaraţii nu dovedeşte vina lui. Nerecunoaşterea vinovăţiei şi refuzul de a da depoziţii urmează a se aprecia ca metode de a se apăra de învinuirea înaintată; ele nu pot fi luate în consideraţie ca circumstanţe ce negativ caracterizează personalitatea. Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale poate fi pusă la baza sentinţei de condamnare numai dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe administrate şi apreciate de către instanţă. În cazul în care inculpatul îşi schimbă depoziţiile date de el la judecarea cauzei, instanţa de judecată trebuie să cerceteze toate depoziţiile lui, să clarifice motivele schimbării lor şi, în

299


urma cercetării lor în cumul cu alte probe administrate în cauză, să le aprecieze în mod corespunzător. 35. La adoptarea sentinţelor de condamnare, instanţa trebuie să respecte strict principiul individualizării la stabilirea pedepsei, luând în consideraţie caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, persoana vinovatului şi circumstanţele atenuante şi/sau agravante. Enumerarea din art.77 Cod penal a circumstanţelor agravante este exhaustivă şi nu poate fi interpretată extensiv. Din aceste motive, instanţele nu sunt în drept să invoce ca circumstanţe agravante împrejurări ce nu se cuprind în această lege. În cazul în care circumstanţa agravantă este indicată în dispoziţia articolului părţii speciale din Codul penal în calitate de indice calificativ al infracţiunii, ea nu poate fi luată în consideraţie suplimentar în calitate de agravantă la stabilirea pedepsei pentru această infracţiune. Instanţele sunt în drept să se refere în sentinţă numai la circumstanţele atenuante şi/sau agravante care au fost cercetate şi confirmate în şedinţa judiciară. 36. Potrivit art.395 Cod de procedură penală, în dispozitivul sentinţei de condamnare trebuie să fie indicate: a) numele, prenumele şi patronimicul inculpatului; b) constatarea că inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală, indicându-se articolul, alineatul şi literele; c) felul şi mărimea nu numai ale pedepsei principale, dar şi ale pedepsei complementare aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune constatată, pedeapsa principală şi suplimentară, pe care urmează să le execute condamnatul, reieşind din concursul de infracţiuni (art.84 Cod penal) şi/sau din cumulul de sentinţe (art.85 Cod penal). La stabilirea pedepsei cu aplicarea prevederilor art.79 Cod penal, instanţa stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte cu trimitere la această normă, apoi stabileşte pedeapsa definitivă prin cumulul total ori parţial al acestora. Despre faptul că pedeapsa este stabilită cu aplicarea art.90 sau 96 Cod penal, de asemenea, se indică după stabilirea pedepsei definitive prin concurs de infracţiuni şi/sau cumulul de sentinţe. La aplicarea art.90 sau 96 Cod penal, în mod obligatoriu, se indică termenul de probă fixat şi termenul amânării executării pedepsei. În dispozitivul sentinţei de condamnare, cu stabilirea pedepsei, care urmează să fie executată de către inculpat sub formă de închisoare, se va indica: - începutul termenului de ispăşire a pedepsei, care se calculează de la data pronunţării sentinţei, prin computarea detenţiei preventive dacă inculpatul a fost reţinut în stare de arest, precum şi decizia privind luarea în calcul că inculpatul până la pronunţarea sentinţei s-a aflat în stare de arest. 37. Instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că în art.390 Cod de procedură penală sunt prevăzute cinci temeiuri pentru adoptarea sentinţei de achitare: 1) nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii; 2) fapta nu a fost săvârşită de inculpat; 3) fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii; 4) fapta nu este prevăzută de legea penală; 5) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Sentinţa de achitare, în cazul în care nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii, se adoptă atunci când faptele incriminate inculpatului nu au avut loc ori când consecinţele indicate în învinuire s-au produs în urma acţiunilor persoanei căreia i s-a pricinuit dauna sau indiferent de voinţa cuiva, de exemplu, cazul fortuit (fapta săvârşită fără vinovăţie). 38. Partea descriptivă a sentinţei de achitare trebuie să cuprindă: - indicarea învinuirii, expunerea circumstanţelor cauzei constatate de instanţă;

300


- analiza probelor, temeinicia concluziilor instanţei despre faptul că învinuirea nu şi-a găsit confirmare, precum şi motivarea de ce instanţa respinge probele puse la baza învinuirii. Adoptând sentinţa de achitare în privinţa persoanei acuzate de săvârşirea mai multor infracţiuni, calificate conform câtorva articole ale Codului penal, în partea descriptivă a sentinţei, concomitent cu indicarea motivelor, instanţa urmează să formuleze concluzia de recunoaştere a învinuirii ca neîntemeiată relativ la fiecare articol al legii penale (episodul învinuirii, articolul, alineatul, litera), cu indicarea temeiului de achitare stabilit la art.390 Cod de procedură penală. 39. În partea descriptivă a sentinţei de achitare vor fi reflectate motivele pe care este întemeiată hotărârea instanţei referitor la acţiunea civilă sau la recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune. În conformitate cu art.387 alin. (2) Cod de procedură penală, instanţa respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost săvârşită de inculpat şi nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sau există una din cauzele prevăzute la art.35 Cod penal, care înlătură caracterul penal al faptei: - legitima apărare; - reţinerea infractorului; - starea de extremă necesitate; - constrângerea fizică sau psihică; - riscul întemeiat. Nu se admite includerea în sentinţa de achitare a unor formulări contradictorii care pun la îndoială nevinovăţia celui achitat. 40. Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă în cazurile prevăzute la art.391 alin. (1) pct. 1) - 7) Cod de procedură penală. În cazul în care fapta persoanei constituie o contravenţie, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal, cu aplicarea sancţiunii contravenţionale (alin. (2) art.332, alin. (2) art.391 Cod de procedură penală). Încetarea procesului penal în cazul când a intervenit termenul de prescripţie sau actul de amnistie (pct. 4) art.275 Cod de procedură penală) e posibilă numai cu acordul învinuitului şi/sau reprezentantului lui legal. Potrivit alin. (4) art.332 Cod de procedură penală, sentinţa de încetare a procesului penal poate fi atacată cu recurs în cazul în care cauza s-a judecat în şedinţa preliminară (art.345, 350 Cod de procedură penală) şi cu apel în cazul în care cauza s-a judecat în ordinea stabilită la art.354-384 Cod de procedură penală (Titlul II, Capitolul III). 41. În dispozitivul sentinţei de achitare nu se indică cuvântul "condamnă", doar numai dispoziţia de achitare a inculpatului, cu indicarea exactă în baza cărui temei prevăzut de lege el este achitat, respectiv, conform fiecărui articol (alineatul, litera) al legii penale. Dispozitivul sentinţei de achitare va mai cuprinde: - indicaţii cu privire la revocarea măsurii preventive şi măsurilor de asigurare a acţiunii civile în caz dacă s-au aplicat asemenea măsuri; - hotărârea referitoare la acţiunea civilă înaintată; - soluţionarea chestiunii cu privire la corpurile delicte; - indicaţii despre modul şi termenul de atac al sentinţei în ordine de apel sau de recurs. 42. Sentinţa de încetare a procesului penal în privinţa făptuitorului decedat poate fi adoptată în cazul existenţei certificatului de deces eliberat de organele de înregistrare a actelor civile, dacă nu sunt temeiuri pentru reabilitarea celui decedat şi rudele nu solicită reabilitarea persoanei acuzate. 43. În cazul în care câteva persoane au săvârşit o faptă social periculoasă, prevăzută de legea penală, instanţa are dreptul să examineze concomitent chestiunea despre vinovăţia unor persoane şi despre aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical în privinţa altor

301


persoane, care au săvârşit această faptă în stare de iresponsabilitate sau care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii. În aceste cazuri, instanţa adoptă o sentinţă, partea descriptivă a căreia va cuprinde descrierea faptei social periculoase pe care ea a considerat-o dovedită, de asemenea, probele în baza cărora instanţa şi-a întemeiat concluziile sale atât în privinţa persoanelor vinovate de săvârşirea infracţiunii, cât şi în privinţa persoanelor care au săvârşit această faptă în stare de iresponsabilitate ori care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii. În partea descriptivă a acestei sentinţe, instanţa formulează hotărârea respectivă despre recunoaşterea vinovăţiei unor inculpaţi şi despre aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical referitor la persoanele recunoscute iresponsabile sau care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, dar până la adoptarea sentinţei în cauză. 44. Pronunţarea sentinţei, prin care se termină judecarea cauzei, are loc în şedinţa judiciară şi în toate cazurile în şedinţă publică. Data adoptării sentinţei se consideră ziua pronunţării ei, iar locul adoptării ei - oraşul sau altă localitate, unde a fost pronunţată sentinţa. 45. Înmânarea copiei de pe sentinţă sau de pe dispozitivul ei inculpatului arestat se face potrivit cerinţelor art.399 Cod de procedură penală. 46. În legătură cu adoptarea prezentei hotărâri, se abrogă Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.10 din 24 aprilie 2000 "Cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinţei". mun.Chişinău, 19 iunie 2006 nr.5

302


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale nr.7 din 04.07.2005 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2010, nr.4, pag.4 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2005, nr.11, pag.3 În contextul implementării Codului de procedură penală al Republicii Moldova, pus în aplicare la 12 iunie 2003 având în vedere specificul novator al instituţiei judecătorului de instrucţie şi rolul acestuia în cadrul controlului judiciar al urmăririi penale; ţinând cont de garanţiile asigurate persoanei de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de interpretările date de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în jurisprudenţa sa; luând în consideraţie complexitatea problemelor juridice cu care se întâlneşte judecătorul de instrucţie şi importanţa aspectelor de drept evaluate de jurisprudenţa şi evidenţiate în cadrul generalizării practicii judiciare în cauzele penale privind controlul judiciar al urmăririi penale; urmărind scopul interpretării unitare şi aplicării corecte a normelor de drept în cadrul controlului judiciar al urmăririi penale exercitat de judecătorul de instrucţie; în temeiul articolelor 2 lit.e) şi 16 lit.d) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul prin prezenta Hotărâre oferă următoarele explicaţii: 1. Controlul judiciar al procedurii de urmărire penală constă în verificarea de către o instanţă independentă şi imparţială, sesizată în modul prevăzut de lege, a acţiunilor organului de urmărire penală şi a organului care efectuează activitate operativă de investigaţie în scopul depistării şi înlăturării încălcărilor drepturilor omului încă la faza de urmărire penala şi asigurării respectării drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale participanţilor la proces şi a altor persoane. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare se efectuează de către judecătorul de instrucţie, care activează în cadrul judecătoriilor, iar în cazurile prevăzute de lege - şi de către instanţa de recurs, care verifică legalitatea efectuării acestui control. Activitatea judecătorului de instrucţie privitor la controlul judiciar în cadrul urmăririi penale se divizează în patru direcţii: a) atribuţii legate de examinarea demersurilor procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor procesuale penale sau a exercitării activităţii operative de investigaţii; b) atribuţii proprii organului de urmărire penală; c) atribuţii legate de aplicarea măsurilor procesuale de constrângere; d) atribuţii legate de soluţionarea plângerilor împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire penală, ale organelor care exercită activitatea operativă de investigaţii, precum şi plângerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului.

303


2. Atribuţiile judecătorului de instrucţie legate de examinarea demersurilor procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor procesuale penale 2.1. Autorizarea judecătorului de instrucţie pentru exercitarea unei acţiuni procesuale constituie prin sine o formă de control judiciar în cazul necesităţii organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate operativă de investigaţii de a efectua o activitate care atrage implicarea organului statal în viaţa privată a persoanei, a domiciliului, a corespondenţei, adică în cazul în care prin acţiunea procesuală respectivă vor fi afectate nişte drepturi sau libertăţi fundamentale ale persoanei. Pentru a decide autorizarea efectuării unei acţiuni procesuale ce implică imixtiunea organului de urmărire în viaţa privată a persoanei, afectând astfel nişte drepturi sau libertăţi fundamentale ale persoanei, judecătorul de instrucţie verifică următoarele: • dacă imixtiunea organului de urmărire penală este prevăzută de lege; • dacă această imixtiune este necesară într-o societate democratică; • dacă imixtiunea solicitată urmăreşte un scop legitim şi • dacă este respectat principiul proporţionalităţii între dreptul sau libertatea persoanei garantate de lege şi necesitatea efectuării acţiunii procesuale solicitate. 2.2. Se consideră imixtiunea organului de urmărire penală prevăzută de lege în cazul în care această imixtiune este reglementată de lege, iar legea care autorizează imixtiunea este clară, accesibilă şi previzibilă. Claritatea legii se exprimă printr-un grad suficient de exactitate a prevederilor respective, adică legea trebuie să conţină măsuri de protecţie contra acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice. Accesibilitatea legii prezumă publicarea ei în Monitorul Oficial în condiţiile Legii nr.173-XIII din 6 iulie 1994 privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale, adică legea trebuie să fie accesibilă persoanelor la care se referă. Pentru a satisface exigenţa previzibilităţii prevederilor legale, legea trebuie să fie redactată în termeni suficient de clari şi precişi, cu toate noţiunile bine definite, care permite corelarea acţiunilor organului de urmărire penală cu exigenţele legii şi definesc în mod clar domeniul conduitei interzise şi consecinţele nerespectării prevederilor respective. 2.3. Imixtiunea este considerată necesar ă într-o societate democratică atunci când ea este "fondată pe o necesitate socială imperioasă şi mai ales proporţională scopului legitim scontat" (CEDO, hot. Olsson c. Suediei din 24 martie 1988), adică când imixtiunea este compatibilă cu principiile democratice. Caracterul unei societăţi democratice se exprimă prin supremaţia dreptului în societatea democratică şi necesitatea de a se opune ingerinţelor arbitrare în drepturile şi libertăţile persoanei garantate de legea naţională şi internaţională. Acţiunea necesară într-o societate democratică se determină în raport cu echilibrul atins între drepturile individului şi interesul public, fiind aplicat principiul proporţionalităţii. 2.4. Principiul proporţionalităţii între dreptul sau libertatea persoanei garantate de lege şi necesitatea efectuării acţiunii procesuale solicitate recunoaşte că drepturile omului nu sunt absolute şi exercitarea drepturilor unei persoane trebuie să fie apreciată în raport cu interesul public mai larg. Articolul 8 §2 din Convenţia Europeană prevede drept scop legitim pentru imixtiune de către agenţii de stat în viaţa privată a persoanei, în domiciliu sau asupra corespondenţei acestuia: securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane. 2.5. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire penală legate de imixtiunea în viaţa privată a persoanei, adică legate de limitarea inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor telefonice,

304


comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute de lege (art.301). Codul de procedură penală prevede posibilitatea autorizării acţiunilor procesuale de către judecătorul de instrucţie în următoarele cazuri: cercetării la faţa locului în domiciliu (art.118); examinării corporale silite (art.119); exhumării cadavrului (art.121); efectuării percheziţiei (art.125); ridicare de obiecte şi documente care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice (art.126); percheziţia corporală şi ridicarea de obiecte şi documente care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei (art.130); sechestrării corespondenţei (art.133); interceptarea comunicărilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice (art.135); înregistrări de imagini (art.137); internarea persoanei în instituţie medicală pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice (art.152); nimicirea corpurilor delicte substanţe explozive şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului şi din acest motiv nu pot fi păstrate până la soluţionarea cazului (art.159); punerea bunurilor sub sechestru şi ridicarea acestora (art.205, 210); luarea silită de probe pentru cercetarea comparativă (art.154-156, 301); suspendarea provizorie din funcţie (art.302); aplicarea amenzii judiciare (art.302). Conform art.303 CPP, cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează următoarele măsuri operative de investigaţie: cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audio şi video, de fotografiat, de filmat etc.; supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice; interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; controlul comunicărilor telegrafice şi a altor convorbiri; culegerea informaţiei de la instituţiile de telecomunicaţii. Autorizarea de către judecătorul de instrucţie a acţiunilor procesuale penale menţionate în prezentul punct se efectuează doar după pornirea urmăririi penale, iar autorizarea cercetării la faţa locului (art.118 CPP) şi a percheziţiei corporale sau a ridicării de obiecte (art.130 CPP) poate avea loc şi până la pornirea urmăririi penale (art.279 CPP). 2.6. Codul de procedură penală (art.301) prevede ca excepţie dreptul organului de urmărire penală de a efectua acţiuni procesuale pentru care este necesară autorizarea judecătorului de instrucţie, fără o asemenea autorizare: • în caz de infracţiune flagrantă - examinarea corporală (art.119); percheziţia în domiciliu (art.125); cercetarea la domiciliu şi ridicarea de obiecte de la domiciliu (art.279) • în caz de urgenţă - interceptarea comunicărilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice (art.135); înregistrările de imagini (art.137); • în caz de delict flagrant sau caz ce nu suferă amânare - punerea bunurilor sub sechestru şi ridicarea acestora (art.205, 210). 2.7. Conform art.513 CPP, se consideră infracţiune flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii ei, precum şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracţiune. 2.8. Caz de urgenţă în sensul art.135 CPP, conform prevederilor art.272 CPP, este împrejurarea în care organul de urmărire penală este obligat să efectueze acţiuni de urmărire penală ce nu suferă amânare, chiar dacă aceasta constată că urmărirea penală nu este de competenţa sa, dacă întârzierea obţinerii autorizaţiei judecătorului de instrucţie ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor. 2.9. Caz de delict flagrant în sensul art.205 CPP este situaţia în care infracţiunea este descoperită în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat, iar caz ce nu suferă amânare este împrejurarea în care persistă pericol real că se vor pierde sau distruge bunurile dacă nu vor fi puse sub sechestru.

305


2.10. Despre efectuarea acţiunilor procesuale pentru care este necesară autorizarea judecătorului de instrucţie fără o asemenea autorizare, judecătorul de instrucţie trebuie să fie informat în termen de 24 ore de la terminarea efectuării acţiunii respective. Pentru a exercita controlul, procurorul trebuie să prezinte judecătorului de instrucţie materialele cauzei care au confirmat necesitatea efectuării acţiunii procesuale respective fără autorizarea judecătorului de instrucţie. Materialul prezentat judecătorului de instrucţie trebuie să conţină date care ar argumenta necesitatea efectuării acţiunii procesuale respective fără autorizarea judecătorului de instrucţie, adică date care să confirme fie situaţia "cazului de urgenţă", fie a "cazului ce nu suferă amânare", fie că a fost săvârşită "infracţiune flagrantă". În urma controlului judiciar, dacă au existat temeiuri suficiente pentru efectuarea acţiunii respective fără autorizarea judecătorului de instrucţie, acesta printr-o încheiere motivată, declară acţiunea de urmărire penală efectuată legală, în caz contrar acţiunea de urmărire penală se declară ilegală. Încheierea judecătorului de instrucţie prin care a fost declarată legală sau ilegală acţiunea de urmărire penală efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucţie este irevocabilă şi nu poate fi supusă niciunei căi de atac. 2.11. Procedura autorizării acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de investigaţii, conform prevederilor art.304, 305 CPP, se efectuează în baza demersului procurorului, prin care se solicită acordul pentru efectuarea acţiunilor respective, însoţit de ordonanţa motivată a organului de urmărire penală învestit cu astfel de împuterniciri, în conformitate cu Codul de procedură penală sau cu Legea privind activitatea operativă de investigaţii. În partea descriptivă a ordonanţei urmează a fi descrise fapta încriminată, indicându-se locul, timpul, modul săvârşirii acesteia, forma vinovăţiei, consecinţele infracţiunii pe baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală sau măsurile operative de investigaţii necesare pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să fie obţinute în urma efectuării acestor măsuri, termenul de efectuare a acţiunilor respective, locul efectuării, responsabilii de executare, metodele de fixare a rezultatelor şi alte date ce au importanţă pentru adoptarea de către judecătorul de instrucţie a unei hotărâri legale şi întemeiate asupra autorizării solicitate. La ordonanţă se anexează materialele ce confirmă necesitatea efectuării acestor acţiuni. Conform art.255 alin.(4) dacă legea prevede că o acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie autorizată de judecătorul de instrucţie, un exemplar al ordonanţei de autorizare rămâne la judecătorul de instrucţie. 2.12. În scopul păstrării confidenţialităţii urmăririi penale, demersul procurorului privitor la autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de investigaţie se prezintă nemijlocit judecătorului de instrucţie, care îl înregistrează într-un registru separat. 2.13. Demersul procurorului privitor la autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de investigaţie se examinează de judecătorul de instrucţie fără prezenţa altor persoane decât a procurorului şi, după caz, a reprezentantului organului care exercită activitatea operativă de investigaţii, dacă acesta îl însoţeşte pe procuror. Procesverbal la examinarea acestor demersuri nu se întocmeşte. Demersul procurorului referitor la autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de investigaţie se examinează de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă, cu participarea procurorului şi, după caz, a reprezentantului organului care exercită activitatea operativă de investigaţii de urgenţă, imediat dar nu mai târziu de 4 ore de la primirea demersului. 2.14. După efectuarea controlului temeiniciei demersului şi a circumstanţelor expuse în punctele 2.2 - 2.4 din prezenta hotărâre, judecătorul de instrucţie, prin încheiere motivată, autorizează efectuarea acţiunii de urmărire penală ori a măsurii operative de investigaţie sau,

306


după caz, respinge demersul declarat. În încheiere judecătorul de instrucţie se va expune asupra circumstanţelor menţionate la punctele 2.2 - 2.4 din prezenta hotărâre. Încheierea judecătorului de instrucţie asupra demersului procurorului referitor la autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor operative de investigaţie este definitivă şi nu poate fi supusă căilor de atac. 3. Atribuţiile judecătorului de instrucţie proprii organului de urmărire penală 3.1. Deşi judecătorul de instrucţie nu este organ de urmărire penală şi nu are atribuţii de a administra probe, art.109 CPP prevede că, în cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării acestuia peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, procurorul poate solicita audierea martorului de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări martorului audiat. Această procedură asigură posibilitatea realizării dreptului inculpatului la audierea martorilor acuzării, care din anumite motive nu vor putea fi prezenţi în şedinţa de judecată, în aceleaşi condiţii ca şi martorii apărării, drept garantat de art.6 §3 lit.d) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. 3.2. Drept alte motive întemeiate pentru a audia martorul în condiţiile art.109 CPP poate servi boala îndelungată a persoanei care urmează a fi audiată ca martor, o deplasare de lungă durată, audierea martorului sau, după caz a victimei pentru a reduce revictimizarea acestora ş.a. 3.3. La solicitarea procurorului de a audia martorul (partea vătămată) în condiţiile art.109 CPP, judecătorul de instrucţie stabileşte data şi ora la care va avea loc audierea martorului. Audierea martorului se efectuează cu participarea procurorului, părţii vătămate, a bănuitului, învinuitului, apărătorului şi, după caz, a reprezentantului legal şi la data fixată pentru audiere procurorul asigură prezenţa acestor persoane în instanţă. Audierea se efectuează de către judecătorul de instrucţie în ordinea generală prevăzută de art.105-109 CPP, asigurându-se dreptul participanţilor la audiere de a pune întrebări martorului audiat. Procedura de desfăşurare a audierii şi declaraţiile martorului se consemnează de grefier în procesul verbal al şedinţei de judecată şi în declaraţii ca document separat anexat la procesul verbal în condiţiile prevăzute la art.336-337 CPP. Audierea martorului poate fi înregistrată video sau audio, conform prevederilor art.115 CPP. Procesul verbal al şedinţei şi declaraţiile martorului cu caseta video sau audio, dacă au fost aplicate înregistrări, se transmit procurorului pentru a fi anexate la materialele dosarului respectiv, iar copiile acestora se păstrează la judecătorul de instrucţie. 3.4. Audierea martorului de către judecătorul de instrucţie în condiţii speciale, prevăzute de art.110 CPP, se efectuează dacă există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude apropiate a lui sunt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi dacă există mijloacele tehnice respective. În asemenea situaţie, judecătorul de instrucţie poate admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul teleconferinţei cu circuit închis. Din sensul prevederii legale menţionate rezultă că, pentru audierea martorului în asemenea circumstanţe, urmează a fi stabilite următoarele condiţii strict necesare: • pericolul asupra vieţii, integrităţii corporale sau a libertăţii martorului ori a unei rude apropiate a lui sunt în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face; • declaraţiile martorului urmează a fi date într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă; • existenţa mijloacelor tehnice respective.

307


3.5. Audierea martorului în asemenea condiţii se face în baza unei încheieri motivate a judecătorului de instrucţie, la cererea argumentată a procurorului, a avocatului, a martorului respectiv sau a oricărei persoane interesate. Cererea înaintată judecătorului de instrucţie urmează a fi argumentată şi confirmată prin anumite date privitoare la pericolul persistent. Dacă cererea este înaintată judecătorului de instrucţie de către avocat, martorul respectiv sau oricare persoană interesată, despre pericolul declarat urmează a fi înştiinţate organele respective, pentru a se lua măsuri de protecţie a persoanelor aflate în pericol. 3.6. Pentru a audia martorul în condiţiile speciale menţionate la art.110 CPP, este necesară existenţa mijloacelor tehnice respective, care vor permite a înzestra cel puţin două încăperi, una în incinta instanţei de judecată unde se vor afla judecătorul de instrucţie care va efectua audierea, procurorul, partea vătămată, avocatul şi bănuitul, sau, după caz, învinuitul şi o altă încăpere în care se va afla martorul care urmează a fi audiat, însoţit de un alt judecător de instrucţie. Aceste două încăperi urmează a fi conexate prin reţea de televiziune cu circuit închis, astfel ca cei ce se află în instanţă să poată vedea şi audia declaraţiile pe care le va face martorul audiat. Martorului audiat în condiţiile menţionate i se permite să comunice o altă informaţie despre identitatea sa decât cea reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului se verifică în baza documentelor de identitate ale acestuia de către judecătorul de instrucţie care asistă martorul, până a face conexiunea reţelei de televiziune cu circuit închis. Identitatea reală a martorului se consemnează de către judecătorul de instrucţie într-un proces-verbal separat, care se semnează de către martor şi judecătorul de instrucţie şi se păstrează la sediul instanţei respective în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii. În cazul audierii martorului cu o altă identitate decât cea reală, procurorul care conduce sau, după caz, efectuează urmărirea penală va avea grijă ca martorul să aibă o legendă, adică să fie pregătit să expună alte date de identitate cât mai apropiate de datele lui reale. Martorul poate fi audiat prin intermediul teleconferinţei cu circuit închis, cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel, încât să nu poată fi recunoscut. Regulile de audiere ale acestui martor sunt cele generale prevăzute de art.105, 108, 109 CPP. Jurământul este depus de către martor după ce a fost conexată reţeaua şi acest jurământ este anexat ulterior la procesul verbal al şedinţei de judecată, la care este anexată şi declaraţia martorului. Procesul verbal al şedinţei de audiere a martorului în asemenea condiţii şi declaraţiile acestuia se întocmesc de grefier în sala de şedinţă unde se află judecătorul de instrucţie, procurorul, partea vătămată, avocatul, bănuitul, învinuitul. Bănuitului, învinuitului şi apărătorului acestuia, părţii vătămate li se asigură posibilitatea de a adresa întrebări martorului audiat în asemenea condiţii, având posibilitate de a auzi răspunsul la întrebările puse şi de a vedea expresia feţei celui audiat. Declaraţiile martorului audiat în condiţiile prevăzute de art.110 CPP se înregistrează prin mijloace tehnice video şi se consemnează integral în procesul verbal al şedinţei. Casetele video pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, sigilate cu sigiliul instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu copia procesului verbal al declaraţiei. Declaraţiile martorului audiat în asemenea condiţii pot fi utilizate ca mijloc de probă numai în măsura în care ele sunt confirmate de alte probe. Nicio condamnare nu se poate baza numai sau într-o măsură considerabilă pe declaraţiile martorului pe care învinuitul, inculpatul nu a putut să îl confrunte din cauza absenţei sau a anonimatului martorului (jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, cazul Birutis şi alţii c. Lituaniei, 28 martie 2002, §29). În condiţiile menţionate pot fi audiaţi ca martori şi investigatorii sub acoperire, care sunt persoane civile.

308


4. Atribuţii ale judecătorului de instrucţie legate de aplicarea măsurilor procesuale de constrângere 4.1. În afară de măsurile preventive expuse în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 28 martie 2005 "Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu" în competenţa exclusivă a judecătorului de instrucţie sunt atribuite şi următoarele măsuri procesuale de constrângere: ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport (art.182 CPP); suspendarea provizorie din funcţie a învinuitului (art.200 CPP); aplicarea amenzii judiciare (art.201 CPP). Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură preventivă principală sau o măsură complementară la o altă măsură preventivă, care se aplică persoanelor puse sub învinuire doar pentru săvârşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică la demersul motivat al procurorului, în temeiul ordonanţei organului de urmărire penală, în care este argumentată necesitatea aplicării unei asemenea măsuri preventive. În cazul în care ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se solicită în temeiul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii, aplicarea acestei măsuri poate avea loc doar după ce mijlocul de transport respectiv a fost recunoscut ca corp delict în ordinea prevăzută de art.158 CPP. Demersul procurorului şi ordonanţa privind aplicarea măsurii de ridicare provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se examinează de judecătorul de instrucţie în ordinea prevăzută de art.304-306 CPP, cu participarea învinuitului la care se referă demersul declarat. Copia de pe încheierea instanţei privind ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se transmite organului de poliţie rutieră pentru executare. 4.2. Suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care acesta se ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public. Astfel, suspendarea provizorie din funcţie a învinuitului poate fi aplicată doar persoanelor care practică activităţi în interesul serviciului public. Însă, dat fiind că încheierea judecătorului de instrucţie trebuie să fie motivată, deci confirmată prin anumite probe, şi se expediază la locul de serviciu al învinuitului, devenind astfel publică, o asemenea concluzie a judecătorului de instrucţie afectează principiul prezumţiei nevinovăţiei, conform căruia persoana poate fi declarată vinovată doar de către instanţa de judecată în cadrul unui proces public unde îi sunt asigurate toate garanţiile procesuale necesare apărării şi vinovăţia va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Deoarece încheierea de suspendare din funcţie este o măsură intermediară, şi nu o hotărâre definitivă prin care se soluţionează cauza penală respectivă, pronunţarea judecătorului de instrucţie asupra vinovăţiei inculpatului la această fază contravine principiului prezumţiei nevinovăţiei garantat de art.6 §2 din Convenţia Europeană. În asemenea situaţie, prevederile art.197 alin.(1) pct.3) şi ale art.200 Cod de procedură penală contravin prevederilor art.6 §2 din Convenţia Europeană şi, în conformitate cu prevederile art.4 alin.(2) din Constituţie, urmează a fi aplicate în direct prevederile Convenţiei. Cât priveşte suspendarea provizorie din funcţie a învinuitului demersul poate fi înaintat de către procuror la locul de serviciu al învinuitului şi va fi soluţionat de administraţie în baza prevederilor legale care reglementează genul respectiv de activitate (Legea privind serviciul public, Legea cu privire la statutul judecătorului, Legea cu privire la Procuratură, Legea cu privire la poliţie etc.), iar hotărârea administraţiei poate fi atacată în instanţă în modul prevăzut de lege.

309


4.3. Amenda judiciară este o sancţiune bănească aplicată de către instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal. Amenda judiciară se aplică de către judecătorul de instrucţie doar la demersul procurorului sau din oficiu, când abaterea este admisă în cadrul activităţii judecătorului de instrucţie. Amenda judiciară se aplică doar în cazurile abaterilor prevăzute de Codul de procedură penală (art.34 (4), 200 (4), 201, 320 (3), 322 (3), 334 (3) etc.). În fiecare caz de aplicare a amenzii judiciare, abaterea comisă de persoana respectivă urmează a fi menţionată atât în demersul procurorului cât şi în încheierea judecătorului de instrucţie, precum şi date care confirmă admiterea abaterii. Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată amendă. 5. Atribuţii ale judecătorului de instrucţie legate de soluţionarea plângerilor împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire penală, ale organelor care exercită activitatea operativă de investigaţii, precum şi plângerile împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului 5.1. Prin acţiuni ale organului de urmărire penală sau ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii, pasibile de a fi contestate, se înţelege: a) actele procedurale, adică documentele prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de Codul de procedură penală şi de Legea privind activitatea operativă de investigaţii; b) acţiunile ori inacţiunile nemijlocite ale persoanei cu funcţie de răspundere, care activează în procesul de urmărire penală sau care exercită activitate operativă de investigaţii (procurorul, ofiţerul de urmărire penală, colaboratorul care exercită activitate operativă de investigaţie); c) alte acţiuni prin care persoana cu funcţii de răspundere a depăşit atribuţiile sale de serviciu. Nu orice acţiune a organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate operativă de investigaţii poate fi atacată judecătorului de instrucţie, ci doar aceea care a afectat un drept legal reglementat de legea materială sau procesuală, adică drepturi şi libertăţi constituţionale ale persoanei. 5.2. Codul de procedură penală prevede expres următoarele acte şi acţiuni ale organului de urmărire penală care pot fi atacate judecătorului de instrucţie: 1) actul privind refuzul organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunţul referitor la săvârşirea infracţiunii (în termen de 5 zile, art.265); 2) ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale (art.274); 3) refuzul organului de urmărire penală de a recunoaşte persoana în calitate de parte civilă (art.222); 4) refuzul organului de urmărire penală de a restabili termenul procedural omis (art.234); 5) hotărârea organului de urmărire penală cu privire la respingerea cererii sau demersului organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă (art.247); 6) ordonanţa de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire (art.285); 7) ordonanţa de clasare a cauzei penale (art.286) ; 8) refuzul organului de urmărire penală de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege (art.313); 9) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei (art.313). Însă, conform legii, nu sunt pasibile de a fi atacare judecătorului de instrucţie la faza de urmărire penală: hotărârea asupra abţinerii sau recuzării procurorului (art.54 CPP); hotărârea privind soluţionarea cererii de înlăturare din procesul penal al apărătorului (art.72 CPP); hotărârea privind recuzarea interpretului, traducătorului (art.86 CPP); hotărârea privind recuzarea expertului (art.89 CPP), deşi acestea pot fi invocate în cazul trimiterii cauzei în judecată.

310


5.3. Nu sunt pasibile de atacare, de regulă, nici hotărârile privind pornirea urmăririi penale; ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit, învinuit; ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea expertizei etc. Aceste acte procedurale sunt nişte procedee legate de desfăşurarea normală a urmăririi penale şi, prin sine însăşi, pornirea urmăririi penale, recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, punerea persoanei sub învinuire, dispunerea efectuării unei expertize nu afectează drepturi sau libertăţi constituţionale. Acestea sunt nişte măsuri procesuale prevăzute de lege, necesare într-o societate democratică, au un scop legitim de a asigura măsuri eficiente de luptă cu criminalitatea, şi acest scop este proporţional anumitor restricţii care pot avea loc în cadrul desfăşurării acţiunilor menţionate. Hotărârile organului de urmărire penală privind declanşarea procesului penal, de regulă, nu poate fi atacată în instanţă de judecată pe acest temei juridic, datorită faptului că această hotărâre nu este definitivă şi constituie doar începutul urmăririi penale, care, în continuare, duce la punerea sub învinuire a unor persoane şi care se finalizează cu terminarea urmăririi penale şi cu întocmirea rechizitoriului, fie cu încetarea urmăririi penale în temeiul prevăzut de Codul de procedură penală. După terminarea urmăririi penale cu întocmirea rechizitoriului, materialele cauzei se înaintează în judecată. 5.4. Totodată, pot exista cazuri când persoana interesată poate ataca în instanţă şi actul procedural prin care s-a dispus pornirea urmăririi penale. Acestea sunt cazurile când se invocă încălcarea ordinii de pornire a urmăririi penale sau există unele din circumstanţele care exclud urmărirea penală, cum ar fi: a) fapta nu este prevăzută de legea penală; b) a intervenit termenul de prescripţie; c) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare; d) lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276 CPP, numai în baza plângerii acestuia; e) în privinţa persoanei respective există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri; f) în privinţa persoanei respective există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie; g) există alte circumstanţe, prevăzute de lege, care condiţionează pornirea urmăririi penale sau, după caz, exclud urmărirea penală. 5.5. Conform art.287 alin.(4) CPP, ordonanţele de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire penală pot fi casate, cu reluarea urmăririi penale, doar în cazul în care sunt invocate fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat ordonanţa atacată. Fapte noi constituie date despre circumstanţele de care nu avea cunoştinţă organul de urmărire penală la data adoptării ordonanţei atacate şi care nici nu puteau fi cunoscute la acea dată. Noi trebuie să fie probele administrate în cadrul cercetării altor cauze, şi nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute în cauza respectivă. Fapte recent descoperite sunt faptele care existau la data adoptării ordonanţei atacate, însă nu au putut fi descoperite. Atitudinea unei părţi care, cunoscând un fapt sau o împrejurare ce îi era favorabilă, a preferat să păstreze tăcerea nu poate justifica menţiunea unei erori judiciare şi nu poate constitui un obstacol la admiterea reluării urmăririi penale dacă prin alte mijloace de probă asemenea împrejurări nu au putut fi descoperite la acel moment. Ordonanţa de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire penală poate fi casată cu reluarea urmăririi penale oricând înăuntru termenului de prescripţie dacă au fost invocate fapte noi sau recent descoperite. În cazul descoperirii unui viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, urmărirea penală poate fi reluată doar în termen de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, de clasare a cauzei penale sau de scoatere a persoanei de sub urmărire penală. 5.6. Plângerea împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii poate fi înaintată, în termen de 10 zile de la data când persoana a aflat despre încălcarea dreptului său, judecătorului de instrucţie la locul

311


aflării organului care a admis încălcarea. Dacă se atacă o hotărâre a organului de urmărire penală sau a organului care exercită activitate operativă de investigaţii, la plângere se anexează copia hotărârii atacate sau se menţionează rechizitele acestei hotărâri, dacă organul respectiv nu a înmânat persoanei în cauză copia acesteia. Pentru aceasta, judecătorul fixează data examinării plângerii, dispune înmânarea către procuror a plângerii declarate şi solicită opinia acestuia. 5.7. Plângerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile de la data când a parvenit plângerea, cu participarea obligatorie a procurorului care conduce urmărirea penală în cauză şi cu citarea legală a persoanei care a depus plângerea. Dat fiind că procurorul conduce urmărirea penală în cauza respectivă, judecătorul de instrucţie înmânează procurorului copia plângerii şi solicită opinia acestuia pe marginea plângerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. Această prevedere legală obligă procurorul să verifice argumentele invocate în plângere până la soluţionarea plângerii respective de către judecătorul de instrucţie şi să la măsurile de rigoare, iar materialele obţinute în urma controlului să le prezinte judecătorului de instrucţie la data examinării plângerii. Neprezentarea persoanei care a depus plângerea nu împiedică examinarea plângerii. În cadrul examinării plângerii, procurorul şi persoana care a depus plângerea, dacă aceasta participă în şedinţa de judecată dau explicaţii pe marginea argumentelor invocate în plângere. 5.8. Art.274 alin.(6) din Codul de procedură penală prevede că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată, prin plângere, în instanţa judecătorească de nivelul procuraturii respective, iar conform art.15 din Legea nr.118-XV din 14 martie 2003 cu privire la Procuratură, sistemul procuraturii include Procuratura Generală, Procuratura Găgăuziei, procuraturile raionale, municipale şi de sector şi procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie etc.). Din conţinutul art.4 din Legea nr.514-XIII din 6 iulie 1995 privind organizarea judecătorească rezultă că judecătorul de instrucţie funcţionează doar în cadrul judecătoriilor. Astfel, plângerile împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale urmează a fi adresate judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea în conformitate cu prevederile art.313 CPP, care reglementează detaliat şi procedura examinării plângerii pe când prevederile art.274 alin.6 CPP nu indică nici procedura soluţionării unei asemenea plângeri, nici completul de judecată care ar urma să o soluţioneze. 5.9. Conform art.196 CPP, ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive, date prin lege în competenţa procurorului, poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul său legal. În temeiul art.175 alin.(3) CPP, de către procuror pot fi aplicate următoarele măsuri preventive: 1) obligarea de a nu părăsi localitatea; 2) obligarea de a nu părăsi ţara; 3) garanţia personală; 4) garanţia unei organizaţii; 5) transmiterea sub supraveghere a militarului; 6) transmiterea sub supraveghere a minorului. Plângerile împotriva ordonanţei procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive se examinează de către judecătorul de instrucţie în ordinea prevăzută de art.313 CPP. 5.10. În urma examinării plângerii, judecătorul de instrucţie, considerând plângerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Judecătorul de instrucţie nu este în drept să-şi asume obligaţiile organului de urmărire penală, urmând doar să se pronunţe asupra argumentelor invocate în plângere. Totodată, judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu anticipaţie asupra chestiunilor care ulterior pot fi obiectul cercetării judecătoreşti în cadrul judecării cauzei în fond.

312


Constatând că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plângerii înaintate. Dacă, în urma controlului efectuat de procuror, au fost depistate încălcări ale drepturilor persoanei şi procurorul a dispus înlăturarea acestor încălcări, fapt ce se confirmă prin materialele prezentate de către procuror, judecătorul de instrucţie, prin încheiere, dispune încetarea procedurii de soluţionare a plângerii date. În încheiere, judecătorul de instrucţie trebuie să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în plângere. Nepronunţarea asupra tuturor motivelor din plângere afectează prin sine dreptul persoanei la acces la justiţie, drept garantat de art.6 din Convenţia Europeană, art.20 din Constituţie şi de art.313 din Codul de procedură penală. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plângerea şi procurorului. Încheierea judecătorului de instrucţie adoptată în condiţiile art.313 CPP nu este pasibilă de a fi atacată pe căi ordinare, deoarece pentru această încheiere nu este prevăzut dreptul la recurs ordinar. Totodată, argumente respective împotriva acestei încheieri pot fi invocate în instanţa care va judeca cauza penală respectivă în fond. Chişinău, 4 iulie 2005 nr.7

313


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Cu privire la practica judecării cauzelor penale în ordine de apel nr.22 din 12.12.2005 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.7, pag.10 Modificată de: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.4 din 30.03.2009 Studierea practicii judiciare privind examinarea apelului pe cauzele penale demonstrează că instanţele judiciare în general corect aplică normele de drept procesual în acest domeniu. Concomitent, au fost înregistrate cazuri de aplicare incorectă a cerinţelor prevăzute de art.400-419 CPP. În scopul unificării aplicării corecte şi uniforme a legislaţiei la examinarea cauzelor penale în ordine de apel, călăuzindu-se de art.2 lit.e) şi art.16 lit.c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul prin prezenta hotărâre dă următoarele explicaţii. 1. Conform capitolului IV, secţiunea 1 Cod de procedură penală apelul este o cale de atac ordinară, care poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului de către o instanţă judiciară inferioară, pentru ca pricina să fie supusă unei noi judecăţi, în vederea reformării hotărârii nedefinitive. Apelul este o cale de atac sub aspect de fapt şi de drept, întrucât odată exercitat, produce un efect devolutiv complet în sensul că provoacă un control integral atât în fapt, cât şi în drept numai la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces şi la persoana împotriva căreia este îndreptat de către jurisdicţia de al doilea grad asupra hotărârii primei instanţe. Apelul este şi o cale de reformare a hotărârii. În cazul admiterii lui, hotărârea atacată este desfiinţată integral sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare în instanţa de apel. În baza apelului se face o nouă judecată în fond a cauzei, apreciindu-se probele din dosar, utilizându-se şi posibilitatea administrării de noi probe. Apelul este o cale de atac accesibilă oricărei persoane interesate (martor, expert, interpret ş.a.). El are ca efect imediat suspendarea executării hotărârii atacate, de aceea trebuie folosit într-un termen scurt, fixat de lege. 2. În raport cu prevederile art.400 CPP orice sentinţă poate fi atacată cu apel, cu excepţia celor referitor la care legea interzice expres a se folosi această cale de atac. Excepţiile sunt arătate în lege. Sentinţele susceptibile de atac sunt : a) Sentinţele prin care se soluţionează latura penală şi latura civilă a cauzei, sentinţele de achitare, de condamnare (art.389-390 CPP); b) Sentinţele pronunţate la judecarea cauzelor cu aplicarea procedurii speciale: procedura în cauzele privind minorii (art.474-487 CPP), procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical (art.488-503 CPP), procedura de urmărire şi judecare a unor

314


infracţiuni flagrante (art.513-519 CPP), procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite de persoane juridice (art.520-523 CPP); c) Sentinţele instanţei de revizuire date în conformitate cu cerinţele art.464 şi 465 CPP, avându-se în vedere noua hotărâre potrivit dispoziţiilor art.382-397 CPP, care poate fi atacată cu apel în ordine generală. 3. Nu pot fi supuse căii de atac a apelului următoarele categorii de hotărâri: a) sentinţele pronunţate de judecătorii şi de judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvârşirea cărora legea prevede în exclusivitate o pedeapsă nonprivativă de libertate. Acestea nu se atacă cu apel dat fiind faptul că infracţiunile poartă un grad redus prejudiciabil; b) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie; c) alte hotărâri pentru care legea nu prevede această cale de atac (încheierea de respingere a cererii de revizuire (art.462 alin.(4) CPP), sentinţa adoptată în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei (art.509 CPP), sentinţa de încetare a procesului penal (art.332, 391 CPP). 4. Conform alineatului (2) al art.400 CPP, încheierile date de prima instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa. Încheierile, sub aspectul modalităţilor de realizare a apelului, pot fi grupate în: a) încheieri supuse apelului odată cu fondul; b) încheieri atacate imediat după pronunţare; c) încheieri care nu pot fi atacate. 4.1 Încheierile din prima categorie se dau în cursul judecării: încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra demersurilor formulate de părţi şi asupra cererilor şi probelor propuse de ele; încheierile prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiţiei (conexarea, disjungerea cauzei ş.a.); încheierile pronunţate asupra măsurilor procesuale (măsuri faţă de cei ce tulbură ordinea în timpul şedinţei de judecată, aducerea silită ş.a.). 4.2 Din al doilea grup de încheieri fac parte cele care se referă la cheltuielile de judecată cuvenite martorului, expertului, interpretului, traducătorului şi apărătorului. 4.3 În al treilea grup se includ unele încheieri care nu pot fi atacate cu apel (admiterea ori respingerea abţinerii judecătorului, recuzarea, încheierile despre reconstituirea (refacerea) dosarului, înscrisului ş.a.). 5. Titularii dreptului de apel (art.401 CPP). 5.1 Procurorul poate declara apel împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe această cale. Procurorul declară apel în ce priveşte latura penală sau civilă în defavoarea sau în favoarea părţii, inclusiv a inculpatului. Poate declara apel procurorul care nemijlocit a participat la examinarea cauzei. În cazul când procurorul înăuntrul termenului de atac este eliberat din funcţie, apelul se declară de către procurorul ierarhic superior. Procurorul ierarhic superior poate declara şi apel suplimentar. 5.2 Inculpatul este în drept de a ataca atât latura penală, cât şi latura civilă sub toate aspectele. Inculpatul este în drept de a ataca sentinţa de achitare sau de încetare a procesului, precum şi temeiurile achitării sau încetării procesului. Cerinţele inculpatului pot privi doar propria situaţie, neavând dreptul de a viza şi situaţia altor persoane. Pentru inculpat, precum şi pentru inculpatul decedat, poate declara apel şi reprezentantul lui legal. 5.3 Dreptul părţii vătămate de a declara apel este limitat de prevederile art.276 CPP. Partea vătămată poate declara apel doar în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se porneşte în baza plângerii prealabile a acesteia în condiţiile legii. În aceste condiţii partea vătămată poate ataca hotărârea, în mod exclusiv, latura penală a cauzei sub orice aspect. În cazul când partea vătămată este recunoscută şi ca parte civilă, ea este în drept să atace sentinţa cu apel şi în latura civilă dacă prin infracţiune i s-a cauzat şi un prejudiciu material.

315


În cazul când, din motive întemeiate, partea vătămată nu poate participa la examinarea cauzei ori a decedat şi printr-o încheiere a judecăţii a fost recunoscut reprezentantul ei o altă persoană, acestei persoane îi aparţine dreptul de a declara apel. 5.4 Partea civilă şi partea civilmente responsabilă sunt în drept de a ataca hotărârea cu apel numai în ce priveşte latura civilă a cauzei. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă pot invoca şi aspecte legate de latura penală a cauzei, dacă aceasta are rezonanţă asupra modului de soluţionare a laturii civile, cum ar fi legătura de cauzalitate dintre infracţiune şi prejudiciul ce se urmăreşte. Examinarea aspectelor legate de latura penală la apelul părţii civile nu poate agrava situaţia inculpatului. Partea civilmente responsabilă poate face apel numai referitor la despăgubirile la care a fost obligată potrivit sentinţei. Faptul că persoana a înaintat acţiunea, dar nu şi-a formulat pretenţia până la pronunţarea sentinţei, nu o lipseşte de dreptul de a-şi concretiza pretenţiile în faţa instanţei de apel. În cazul când persoana nu a făcut aceste declaraţii de constituire ca parte civilă şi nu a solicitat despăgubiri în faţa primei instanţe, ea va pierde dreptul de a face aceasta în faţa instanţei de apel. 5.5 Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul sunt în drept de a depune apel împotriva soluţiei primei instanţe - fie prin sentinţă, fie prin încheiere - cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin: de deplasare, de întreţinere, de retribuire a muncii sau onorariul cuvenit. Persoanelor menţionate li se comunică hotărârea adoptată în cauză. 5.6 În categoria altor persoane ale căror interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei se includ persoanele fizice sau juridice, care nu sunt parte la proces, dar care au suferit în urma măsurii sau actului instanţei de judecată o lezare a interesului personal, cum ar fi sechestrarea sau confiscarea bunurilor, încredinţarea sub cauţiune, spre reeducare şi corectare a unui inculpat organizaţiei obşteşti sau colectivului de muncă în lipsa demersului organizaţiei sau colectivului ş.a. 5.7 Cererile de apel ale altor persoane decât cele menţionate în punctele 5.1-5.6 ale prezentei hotărâri se trimit în instanţa de fond în modul prevăzut de art.405 CPP şi urmează a fi respinse ca inadmisibile. 6. Potrivit art.230-234, 402 CPP termenul de apel este termen legal şi imperativ, astfel încât nerespectarea lui atrage decăderea din exerciţiul dreptului de a declara apel şi nulitatea oricărei cereri de apel înaintate după expirarea termenului. Conform art.402 CPP, termenul de apel este de 15 zile. Însă curgerea acestuia începe din momente diferite, în dependenţă de calitatea procesuală a apelantului şi redactarea sentinţei pronunţate. O abatere de la regula generală o constituie situaţia prevăzută de art.519 CPP conform căruia în cauzele cu infracţiuni flagrante apelul poate fi declarat în decurs de 3 zile. 6.1 Pentru procuror termenul curge de la momentul pronunţării sentinţei, iar în cazul redactării ei - de la data anunţării în scris despre redactare. Pentru celelalte părţi care au fost prezente la pronunţarea hotărârii termenul curge da la pronunţare. În cazul când acestea au lipsit sau redactarea hotărârii a fost amânată - de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei. Această situaţie este prevăzută atât pentru apărător, cât şi pentru inculpatul lăsat în libertate sau celelalte părţi prezente la pronunţarea sentinţei. 6.2 Pentru inculpatul care este arestat termenul de apel curge din momentul înmânării copiei de pe sentinţa redactată. 6.3 Pentru martor, expert, interpret, translator şi apărător, care atacă hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin, termenul de apel începe să curgă îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, dar nu poate depăşi 15 zile după pronunţarea hotărârii. Această situaţie se extinde şi asupra persoanelor ale căror interese legitime au fost prejudiciate printr-un act judiciar.

316


6.4 Articolul 402 CPP prevede situaţia când atât procurorul ierarhic superior (procurorul general sau adjuncţii lui), cât şi noul apărător ales după declararea apelului de către inculpat au dreptul de a declara apel suplimentar. În acest apel se pot invoca noi motive de apel care vor viza orice latură a cauzei penale. Atât procurorul ierarhic superior, cât şi noul apărător nu sunt legaţi de motivele invocate în apelul de bază. Aceste persoane sunt limitate de a acţiona în termenul de 15 zile după înregistrarea cauzei în instanţa de apel. Ele au dreptul de a renunţa, de a-şi retrage sau de a modifica unele motive de apel invocate în prima cerere de apel. Despre acest fapt părţile vor fi anunţate, cu înmânarea copiilor acestor apeluri. 6.5 La calcularea termenului de apel se aplică sistemul de unităţi libere (zile libere) cu posibilitatea prelungirii termenului până la prima zi lucrătoare, dacă acesta urmează să se sfârşească într-o zi nelucrătoare, şi luarea în consideraţie a datei depunerii apelului la locul de deţinere sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată. 7. Conform art. 403 CPP repunerea în termen a apelului reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel, care nu a putut declara apel din cauze independente de voinţa lui, este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel. 7.1 Repunerea în termen se operează doar având prezente două condiţii cumulative: întârzierea a fost determinată de motive întemeiate: calamitate naturală, accident, boală ş.a., pe care apreciindu-le, instanţa de apel va constata dacă situaţia invocată de apelant constituie în mod efectiv o cauză de împiedicare a declarării apelului; apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale. Aceste condiţii îi privesc doar pe inculpat şi partea civilmente responsabilă, deoarece împotriva lor poate fi începută executarea. Prin începerea executării pedepsei se înţelege prima zi de reţinere a persoanei în cazul pedepsei privative de libertate sau de intentare a procedurii de executare a pedepsei nonprivative de libertate, sau, după caz, de sechestrare a bunurilor părţii civilmente responsabile etc. Admiterea repunerii în termen produce efectul apelului declarat în termen. În caz contrar, apelul va fi respins. 8. Potrivit art.404 CPP, apelul peste termen poate fi declarat de către participantul care a lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţarea sentinţei. Pentru exercitarea apelului peste termen, ca şi în cazul repunerii în termen, este necesară prezenţa cumulativă a două condiţii: a) partea care dore��te să atace hotărârea cu apel să fie absentă atât la judecată, cât şi la pronunţarea sentinţei; b) cererea de apel să fie înaintată nu mai târziu de 15 zile de la începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale'. Ca şi în cazul repunerii în termen, aceste condiţii îi privesc doar pe inculpat şi partea civilmente responsabilă, deoarece împotriva lor poate fi începută executarea. Repunerea în termen este o prerogativă a instanţei de apel, care urmează să se pronunţe cu motivaţia respectivă în textul deciziei. 9. Declararea apelului în condiţiile prevăzute de art.405 CPP se face prin cerere scrisă, semnătura fiind o condiţie esenţială pentru identificarea apelantului şi pentru verificarea faptului dacă voinţa de a ataca hotărârea îi aparţine. Pentru persoana care nu poate semna, cererea se atestă de un judecător de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, de primarul localităţii unde domiciliază apelantul sau de administraţia locului de detenţie unde persoana arestată îşi ispăşeşte pedeapsa. Motivul pentru care persoana nu poate semna nu contează: boală, neştiinţă de carte ş.a. Cererea de apel nesemnată şi neatestată poate fi confirmată prin semnare în instanţa de apel, fie de către titularul dreptului de apel personal, fie de împuternicitul său. O cerere de apel făcută pe cale telegrafică trebuie considerată ca nesemnată, întrucât originalul semnat de apelant nu ajunge la instanţa a cărei hotărâre se atacă, ci rămâne la

317


oficiul poştal. O asemenea cerere poate fi considerată valabilă numai dacă este confirmată în condiţiile art.405 CPP. 9.1 Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă cu un număr de copii conform numărului de participanţi la proces. Pentru persoanele arestate există excepţii - ele pot depune cererea de apel la administraţia locului de detenţie fără a anexa copii. Lipsa copiilor nu constituie temei de a reţine trimiterea dosarului în instanţa de apel. În situaţia când apelantul s-a adresat direct în instanţa de apel, apelul nu va fi considerat nul, deoarece legea nu permite această situaţie ca motiv de nulitate. 9.2 În cazurile când menţiunile sunt greşite fie cu privire la felul căii de atac (s-a scris că se face recurs, recurs în anulare, pe când este vorba de apel), fie cu privire la instanţa care va judeca (s-a scris că apelul este destinat Curţii Supreme, Curţii Constituţionale ş.a., deşi acesta este de competenţa curţii de apel), acestea nu pot avea nicio înrâurire negativă asupra valabilităţii declaraţiei de folosire a căii de atac apelul. 9.3 Conţinutul cererii de apel este stipulat în alin.(2) art.405 CPP, care precizează în ce constau motivele de apel, de aceea trebuie de avut în vedere că acestea pot fi: a) de fapt - generate din aprecierea greşită a probelor ori a faptelor şi circumstanţelor cauzei sau din insuficienţa probelor administrate, sau din neconcordanţa acestora cu starea de fapt constatată de instanţă; b) de drept - motive care cuprind orice violare sau aplicare greşită a legii materiale sau procesuale. 10. Renunţarea la apel înseamnă achiesarea, adică acceptul condiţiilor hotărârii primei instanţe, şi poate fi făcută tacit ori expres. Tacit - titularul de apel nu atacă hotărârea; expres - persoana îndreptăţită de a se folosi de calea apelului declară în mod expres, în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, că nu uzează de dreptul său de a ataca hotărârea. 10.1 Renunţarea la apel se va realiza până la expirarea termenului de declarare a apelului. Renunţarea după expirarea termenului nu va mai avea efectul respectiv de renunţare expresă şi va fi o renunţare tacită, echivalentă cu nedeclararea apelului. Renunţarea nu poate fi condiţionată. Partea nu poate renunţa la apel cu condiţia că altă parte va renunţa şi ea la această cale de atac. Asupra renunţării de a declara apel se poate reveni numai înăuntrul termenului de declarare a apelului. Declaraţia de renunţare sau de revenire asupra apelului poate fi făcută în scris, personal de partea care a declarat apel sau prin mandat special. Cererea scrisă se depune la instanţa de fond. După expirarea termenului de apel, în cazul renunţării, instanţa de fond transmite dosarul către instanţa de apel, care este în drept de a înceta procedura. Dacă partea a introdus apel în termen, însă ulterior declară că renunţă la această cale de atac, nu mai are loc o renunţare în sensul art.406 CPP, ci o retragere a apelului, prevăzută de art.407 CPP. 11. Conform art.407 CPP retragerea apelului poate fi făcută până la începutul dezbaterilor în instanţa de apel. Retragerea apelului presupune refuzul de a utiliza calea de atac. Retragerea apelului poate privi atât latura penală, cât şi cea civilă sau hotărârea în întregime. Retragerea apelului poate fi şi parţială. Retragerea apelului trebuie să fie făcută de apelant - persoanele enumerate în art.401 CPP, cu excepţia apelului declarat de procuror, care poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior.

318


Dacă persoana care a declarat apel se află în detenţie, retragerea apelului poate fi consemnată de administraţia locului de detenţie. Retragerea apelului declarat de inculpatul minor poate avea foc numai cu consimţământul reprezentantului lui legal. Retragerea apelului se poate face în scris sau oral. Declaraţia scrisă se face sau la instanţa care a pronunţat sentinţa, sau la instanţa de apel. Declaraţia verbală se face numai în şedinţa instanţei de apel. În cazul retragerii apelului instanţa de apel va pronunţa o încheiere prin care va înceta procedura apelului. Dacă sunt declarate mai multe apeluri din care unul sau câteva sunt retrase, instanţa de apel va înceta procedura numai în privinţa acestora, considerându-se astfel că apelurile nu au fost soluţionate. Dacă apelantul şi-a retras apelul, iar instanţa încetează procedura, un nou apel introdus ulterior de aceeaşi parte sau de apărătorul său în aceeaşi cauză trebuie respins ca inadmisibil. 12. Declanşând o continuare a judecării cauzei în fond prin prisma prevederilor art.408411 CPP, apelul produce mai multe efecte: suspensiv, devolutiv, neagravarea situaţiei în propriul apel şi extensiv. 12.1 Declararea apelului are ca efect suspendarea executării hotărârii primei instanţe şi care va continua pe întreg procesul judecării apelului, atât în ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă. Efectul suspensiv poate fi total - atunci când sentinţa este atacată în întregime, parţial - atunci când apelul vizează ori numai latura penală, ori numai cea civilă. Apelul procurorului şi apelul declarat de inculpat, dacă nu vizează anumite situaţii ale sentinţei, are un efect suspensiv total. Dacă prin sentinţă sunt condamnate mai multe persoane pentru infracţiuni diferite, iar unii dintre inculpaţi nu sunt integraţi cu alţii şi nu au declarat apel, efectul suspensiv al apelului nu se reflectă asupra lor. Apelul are efect suspensiv numai în cazul dacă a fost declarat în termen. Apelul declarat după expirarea termenului poate avea efect suspensiv numai după ce a fost recunoscut de instanţă repus în termen. De la regula generală, potrivit căreia declaraţia apelului are ca efect suspendarea executării hotărârii, există unele derogări. Astfel, în situaţia prevăzută de art.398 CPP când inculpatul este achitat sau eliberat de răspundere penală, eliberat de executarea pedepsei, condamnat la pedeapsă neprivativă de libertate sau în privinţa lui procesul a fost încetat, dacă el se află în stare de arest, curtea de apel imediat va pune persoana în libertate. 12.2 Conform art.409 CPP, prin efectul devolutiv al căii de atac se înţelege condiţionarea examinării apelului doar în privinţa apelantului şi calităţii lui procesuale, cât şi examinarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept, inclusiv în afara motivelor invocate în apel, dacă acestea sunt în favoarea inculpatului ori apelantului. Prin declararea apelului se provoacă o verificare multilaterală de fapt şi de drept a sentinţei, verificare care se efectuează în măsura în care hotărârea a fost atacată, în baza materialelor din dosar doar în privinţa acelor fapte care au format obiectul judecării în prima instanţă. 12.3 Limitele efectului devolutiv al apelului. Apelul inculpatului devoluează cauza numai în legătură cu soluţia pronunţată faţă de el şi numai în legătură cu aspectele de fapt şi de drept care îl privesc. El nu are dreptul să invoce situaţia altui inculpat, cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Apelul părţii civile devoluează cauza numai în legătură cu starea de fapt şi de drept referitoare la inculpatul şi partea responsabilă civilmente care răspund de prejudiciul cauzat. Apelul părţii vătămate devoluează cauza numai în legătură cu soluţia care îl priveşte pe inculpatul ce i-a cauzat o daună prin infracţiune şi doar în cazul în care procesul penal se porneşte în baza plângerii prealabile a acesteia. În cadrul limitelor laturii penale în cazurile menţionate, instanţa de apel va avea dreptul de a modifica hotărârea în sensul agravării

319


situaţiei inculpatului sau a menţine hotărârea dată de prima instanţă, dar numai în condiţiile prevăzute în p.5.3 al prezentei hotărâri. Apelul părţii civilmente responsabile devoluează cauza numai în ceea ce o priveşte pe ea, nu şi în legătură cu situaţia altor părţi. Apelul martorului, expertului, interpretului, apărătorului, precum şi apelul declarat de către orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act juridic devoluează cauza doar în legătură cu soluţia dată faţă de unul din aceştia. Apelul procurorului produce efect devolutiv nu numai în ceea ce priveşte aspectele justiţiei în general, ci şi faţă de toate persoanele ce au fost părţi în proces, atât în favoarea, cât şi în defavoarea lor. Apelul procurorului devoluează atât latura penală, cât şi cea civilă. 12.4 Potrivit art.410 CPP, instanţele de apel, soluţionând cauza, nu pot crea o situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel. Alin.(2) al art.410 CPP stipulează că aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care apelul a fost declarat în favoarea unei părţi de către procuror. De menţionat că regula neagravării situaţiei se aplică tuturor titularilor dreptului de apel, cu excepţia cazului când procurorul atacă hotărârea în defavoarea inculpatului, iar instanţa de apel este în drept, după caz, de a-i agrava situaţia acestuia în orice sens. Instanţele de apel vor avea în vedere şi faptul că regula neagravării situaţiei guvernează nu numai pedeapsa, dar şi oricare alt aspect al laturii penale, cum ar fi, spre exemplu, recunoaşterea unor circumstanţe agravante, schimbarea încadrării juridice a faptei într-o infracţiune mai gravă, chiar dacă pedeapsa nu se va majora. Regula neagravării situaţiei se aplică şi la alţi subiecţi procesuali - martori, experţi, interpreţi, traducători, translatori şi apărători, care au atacat hotărârea cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin. În acest sens se interzice de a reduce cheltuielile ce s-au acordat de prima instanţă acestor subiecţi, dacă în urma apelului lor instanţa superioară va considera că acestea au fost nejustificat majorate. 12.5 Efectul extensiv al apelului. Conform art.411 CPP, efectul extensiv constă în faptul că instanţa de apel va examina cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, având dreptul să la o hotărâre şi în privinţa lor. Prevederile acestui articol se aplică în anumite condiţii: - existenţa unui apel declarat de o persoană care este în drept de a-l înainta (art.401 CPP); - părţile care au declarat apel să aibă aceeaşi calitate în proces; - apelul declarat să creeze o situaţie mai bună părţilor care nu au declarat apel sau părţilor la care acesta nu se referă. Extinderea efectului apelului presupune o nea-gravare a situaţiei altei părţi care nu a declarat apel sau la care acesta nu se referă. 12.6 Conform art.405 alin.(5) şi art.399 CPP după expirarea termenului stabilit pentru declararea apelului, instanţa de fond care a pronunţat sentinţa în termen de 5 zile va trimite în instanţa de apel dosarul penal împreună cu apelul şi copiile acestuia după numărul de participanţi la proces. La dosar urmează a se anexa recipisa despre înmânarea copiei sentinţei inculpatului, în limba pe care o cunoaşte, înscrisurile privind informarea părţilor despre redactarea sentinţei, precum şi alte acte după necesitate. 12.7 Dacă în instanţa de apel se vor depista obiecţii neexaminate la procesul-verbal al şedinţei de judecată (art.336 CPP) ori se va constata lipsa copiilor apelurilor după numărul de părţi la proces, ori, după necesitate, traducerea lor în altă limbă, instanţa de apel va trimite dosarul în instanţa de fond pentru lichidarea lacunelor.

320


12.8 În situaţia când din cauza neîntocmirii procesului-verbal al şedinţei de judecată în termenul fixat de lege ori a redactării sentinţei cu întârziere, precum şi în alte împrejurări, în virtutea cărora părţile depun apel preventiv nemotivat, instanţa de fond va informa în scris autorul apelului despre înlăturarea acestor lacune, oferindu-i ultimului termen şi posibilitatea reală pentru depunerea apelului motivat, însă acest termen nu va depăşi 15 zile. După expirarea acestui termen, instanţa de fond va trimite în instanţa de apel materialele cauzei cu apelul preventiv, chiar şi în lipsa apelului motivat. Termenul de declarare a apelului motivat va curge de la data comunicării în scris despre înlăturarea deficienţei. 13. Judecarea apelului se face cu citarea părţilor, cărora trebuie să li se înmâneze o citaţie, iar adeverinţa cu indicaţia datei primirii se restituie instanţei de apel. Lipsa adeverinţei sau neînştiinţarea instanţei de către una din părţi despre imposibilitatea de a se prezenta constituie temei pentru stabilirea altui termen de judecată. Părţile pot solicita examinarea apelului în lipsa lor. Judecarea apelului se face în prezenţa inculpatului când acesta se află în stare de arest, cu excepţia prevăzută în art.321 alin.(2) CPP. La judecarea apelului prezenţa procurorului şi a apărătorului este obligatorie. 14. Procedura de examinare a apelului se efectuează în ordinea prevăzută de instanţa de fond, cu unele excepţii prevăzute în capitolul IV, secţiunea 1 Cod de procedură penală. Judecarea în apel se începe cu anunţarea de către preşedintele şedinţei a cauzei care urmează a fi examinată, verificarea prezenţei părţilor, apoi anunţă numele şi prenumele judecătorilor completului de judecată, ale procurorului, grefierului precum şi ale interpretului şi traducătorului, dacă aceştia participă, al apărătorului, precizând dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. Se verifică dacă părţile prezente au făcut cereri sau demersuri, asupra lor instanţa de apel emiţând o încheiere. După aceasta se oferă cuvânt apelantului, intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor lor, apoi procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. După luarea de cuvânt de către părţi, instanţa de apel trece la verificarea probelor examinate de prima instanţă conform materialelor din dosar prin citirea lor în şedinţa de judecată, cu consemnarea acestui fapt în procesul-verbal. Declaraţiile persoanelor care au fost audiate în prima instanţă se verifică de către instanţa de apel prin citirea lor în şedinţa de judecată. În cazul în care aceste declaraţii sunt contestate de către părţi, persoanele care le-au depus urmează să fie audiate conform regulilor generale pentru examinarea cauzelor în prima instanţ��, cu respectarea principiului nemijlocirii, oralităţii şi contradictorialităţii. Cercetarea probelor noi de către instanţa de apel la fel se efectuează conform ordinei prevăzute pentru prima instanţă. Instanţa de apel nu este în drept să-şi întemeieze concluziile sale pe probele cercetate de către prima instanţă dacă ele nu au fost verificate în şedinţa de judecată a instanţei de apel şi nu au fost reflectate în procesul verbal al şedinţei de judecată. După terminarea cercetării judecătoreşti se acordă cuvânt apelantului, intimatului, apărătorului şi reprezentantului lui, procurorului. În dezbateri, părţile se vor referi atât la chestiunile de fapt asupra cărora s-a pronunţat ori trebuia să se pronunţe prima instanţă de fond, sau cele care au fost stabilite în instanţa de apel, cât şi asupra chestiunilor de drept. Părţile au dreptul la replică, iar inculpatul la ultimul cuvânt. Având în vedere dispoziţiile art.6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Fundamentale, aşa cum acestea au fost interpretate şi aplicate, după o hotărâre de achitare pronunţată de instanţa de fond, instanţa de apel nu poate dispune pentru prima dată condamnarea fără audierea inculpatului prezent şi fără administrarea directă a probelor.

321


La fel, instanţa de apel este obligată să procedeze la audierea inculpatului prezent, atunci când acesta nu a fost audiat în instanţa de fond. Potrivit cerinţelor art.414 CPP, chestiunile de fapt asupra cărora s-a pronunţat ori trebuia să se pronunţe prima instanţă şi care prin apel se transmit instanţei de apel sunt : dacă fapta reţinută ori numai imputată s-a săvârşit ori nu; dacă fapta a fost comisă de inculpat şi în ce împrejurări s-a comis; în ce constă participaţia, contribuţia materială a fiecărui participant; dacă există circumstanţe atenuante şi agravante; dacă probele corect au fost apreciate; dacă toate în ansamblu au fost apreciate de prima instanţă prin prisma cumulului de probe anexate la dosar în conformitate cu art.101 CPP. Chestiunile de drept pe care le poate soluţiona instanţa de apel: dacă fapta întruneşte elementele infracţiunii, dacă infracţiunea a fost corect calificată, dacă pedeapsa a fost individualizată şi aplicată just; dacă normele de drept procesual, penal, administrativ ori civil au fost corect aplicate. În cazul în care s-ar constata încălcări ale prevederilor legale referitor la ele, hotărârea instanţei de fond urmează a fi desfiinţată cu rejudecarea cauzei. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în apel. Nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor invocate echivalează cu nerezolvarea fondului apelului, iar decizia urmează a fi casată cu rejudecarea cauzei în apel cum cere art.435 CPP, întrucât asemenea eroare judiciară nu poate fi corectată în instanţa de recurs. [Pct.14 completat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.4 din 30.03.2009] 15. În conformitate cu cerinţele art.415 CPP, în cazul în care în aceeaşi cauză au fost declarate mai multe apeluri, fiecare dintre acestea trebuie să primească o rezolvare proprie, care, în raport cu poziţia procesuală şi cu interesele apelanţilor, poate fi diferită de a celorlalte: un apel sau unele apeluri pot fi respinse, iar altul sau altele admise. 16. Respingerea apelului în conformitate cu prevederile art.415 CPP are loc în trei situaţii: a) când apelul este depus peste termen; b) când apelul este inadmisibil; c) când apelul este nefondat. Apelul este depus peste termen atunci când a fost declarat după expirarea termenului de apel, prevăzut de art.402 CPP, şi nu sunt întrunite condiţiile pentru repunerea lui în termen sau pentru considerarea lui ca apel peste termen (art.403, 404 CPP). Apelul este inadmisibil atunci când legea exceptează anumite hotărâri de la atacarea lor cu apel (art.400 alin.(1) pct.1)-4) CPP), precum şi când este depus de către o persoană fără calitate (art.401 CPP). Soluţia de respingere a apelului ca depus peste termen sau inadmisibil nu implică o verificare a hotărârii atacate, întrucât instanţa de apel nu poate proceda la o verificare de fapt şi de drept a acesteia decât în cadrul unui apel exercitat în mod legal. Soluţia de respingere a apelului ca nefondat se face însă numai după examinarea sub toate aspectele a hotărârii pronunţate de prima instanţă, dacă se ajunge la concluzia că hotărârea este legală şi întemeiată. 17. Soluţia de admitere a apelului presupune situaţia în care instanţa de apel constată că hotărârea atacată este greşită sub aspectul de fapt sau de drept, penal ori procesual. Ca rezultat al admiterii apelului are loc desfiinţarea hotărârii în limitele efectului devolutiv şi extensiv, cât şi neagravării situaţiei părţii apelante. Admiţând apelul, instanţa casează sentinţa total sau parţial, rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, chiar dacă va apărea necesitatea administrării de noi probe. Se consideră că fondul cauzei nu a fost rezolvat când în considerentele hotărârii primei instanţe nu se arată dacă există sau nu fapta imputată, dacă inculpatul este sau nu vinovat, dacă există circumstanţe care atenuează ori agravează răspunderea inculpatului, dacă trebuie

322


ori nu admisă acţiunea civilă ş.a. Fondul cauzei se va considera nerezolvat ori de câte ori prima instanţă nu a examinat şi nu s-a pronunţat asupra chestiunilor de fond ale procesului, vizând problema vinovăţiei, a răspunderii penale sau civile ori a nevinovăţiei lui în comiterea infracţiunii imputate. 18. Alte motive de casare a sentinţei instanţei de fond pot fi unele încălcări ale legii procesuale penale, cum ar fi: reglementările ce vizează competenţa instanţei după materie sau după calitatea persoanei, compunerea completului de judecată, publicitatea şedinţei de judecată, obligativitatea participării procurorului, inculpatului, apărătorului, traducătorului, interpretului în şedinţa de judecată. În astfel de împrejurări instanţa de apel va casa hotărârea şi va dispune rejudecarea cauzei potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă cu reaprecierea probelor, adoptând o singură decizie. 19. Poate fi motiv de casare şi citarea ilegală a părţii atunci când nu i-a fost trimisă citaţia, când ea nu a primit-o, când citaţia nu cuprinde toate rechizitele cerute (data, ora examinării, adresa), când citarea s-a făcut la altă adresă decât cea indicată, când lipseşte dovada de înmânare a citaţiei, primirea căreia persoana o contestă. În cazul când persoana legal citată nu a avut posibilitatea să se prezinte şi nu a anunţat despre aceasta instanţa, ea are dreptul să atace hotărârea invocând acest motiv. Imposibilitatea de a se prezenta trebuie să fie motivată printr-un caz fortuit, de asemenea şi situaţia când persoana s-a aflat în imposibilitatea de a anunţa instanţa despre aceasta. 20. Conform prevederilor art.416 CPP, instanţa de apel, deliberând asupra apelului, dacă va considera necesar de a cerceta suplimentar probe sau a administra probe noi, de care depinde soluţionarea completă a apelului, poate dispune reluarea dezbaterilor judiciare, va pronunţa o încheiere, apoi va purcede în aceeaşi şedinţă la cercetarea lor sau, după necesitate, va stabili un nou termen de judecare a apelului. Cercetarea probelor noi se face potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă. Astfel instanţa de apel va decide asupra chestiunilor referitoare la repararea prejudiciului, asupra măsurilor preventive (art.329 CPP), cheltuielilor judiciare, precum şi asupra altor circumstanţe de care depinde soluţionarea corectă şi completă a apelului. Conform art.327, art.331 alin.(2), art.351, art.362, art.364 CPP, părţile care invocă necesitatea administrării de noi probe sunt obligate să asigure la data stabilită prezenţa persoanelor, pe care le-au solicitat. Instanţa de apel, la cererea părţilor, poate amâna şedinţa de judecată pe o perioadă de până la o lună, pentru ca acestea să prezinte probe suplimentare. Dacă părţile nu prezintă probe suplimentare în termenul cerut, instanţa soluţionează cauza în baza probelor existente. La solicitarea părţii aflate în imposibilitate de a prezenta proba respectivă, instanţa de apel îi va acorda sprijinul prevăzut de lege în obţinerea probelor noi. 21. În cazul când prima instanţă nu a respectat prevederile art.394 CPP privind întocmirea sentinţei, însă în fapt probele au fost cercetate, instanţa de apel, casând sentinţa din acest motiv, va continua prin rejudecarea cauzei aprecierea tuturor împrejurărilor şi, respectând normele procedurale (art.393-397 CPP), va pronunţa o nouă hotărâre conform ordinii stabilite pentru prima instanţă. 21.1. Instanţele de apel vor ţine cont de diversele forme de situaţii posibile să apară la judecarea sau rejudecarea apelului. Se atenţionează instanţele de apel că în cadrul judecării apelului procurorul nu poate modifica acuzarea în sensul agravării ei, din motiv că aceasta ar leza substanţial dreptul inculpatului la un proces echitabil (învinuirea respectivă nu parcurge triplul grad de jurisdicţie, reieşind din faptul că este formulată în instanţa de apel). Totodată art.326 CPP stipulează posibilitatea modificării acuzării în sensul agravării ei doar în cadrul examinării cauzei în prima instanţă.

323


Aceeaşi regulă se răsfrânge şi asupra cazurilor de conexare a dosarelor în instanţa de apel. Urmează a se evita situaţiile când prin conexare s-ar agrava situaţia inculpatului (art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale). Dacă în instanţa de apel procurorul solicită achitarea inculpatului, această propunere nu este obligatorie pentru instanţă. Dacă după judecarea apelului declarat de o persoană parvine alt apel declarat de altă persoană, instanţa de apel în alt complet de judecători este obligată să-l judece şi pe acesta potrivit ordinii generale. În condiţiile când inculpatul ori alte părţi în proces înaintează versiuni de aplicare a constrângerii în timpul urmăririi penale şi dacă acestea n-au fost obiect de discuţii în prima instanţă, reieşind din faptul că apelul este continuarea judecării cauzei, instanţa de apel, amânând examinarea, va întreprinde măsuri adecvate de verificare a acestor circumstanţe prin intermediul procurorului. Acesta în termenul stabilit va prezenta instanţei în scris concluzia cu rezultatele verificării circumstanţelor invocate. Dacă procurorul în apel solicită reîncadrarea acţiunilor inculpatului fără a concretiza pedeapsa, acest fapt nu va influenţa asupra hotărârii, întrucât sancţionarea celui vinovat constituie o prerogativă a instanţei. Se explică că dacă la examinarea apelului se va stabili existenţa unuia din cazurile prevăzute de art.391 CPP (a intervenit decesul inculpatului, persoana nu a atins vârsta pentru tragere la răspundere penală ş.a.), instanţa de apel, rejudecând cauza, va casa sentinţa, dispunând încetarea procesului penal (cu excepţia cazurilor de reabilitare). Curţile de apel vor ţine cont de faptul că, dacă la momentul examinării apelului a fost adoptată o lege penală nouă cu efect retroactiv (art.10 CPP), instanţa de apel corespunzător va interveni, modificând sentinţa pronunţată până la intrarea în vigoare a acestei legi. 22. Reieşind din conţinutul art.417 CPP decizia instanţei de apel constă din 3 părţi: introductivă, descriptivă, dispozitivă. 22.1. În partea introductivă se indică timpul şi locul emiterii deciziei, denumirea instanţei de apel, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului, grefierului, apărătorului, interpretului, numele şi prenumele apelanţilor, cu indicarea calităţii procesuale, hotărârea atacată, numele, prenumele şi patronimicul, anul naşterii condamnaţilor, achitaţilor sau ale persoanelor în privinţa cărora procesul a fost încetat, conform actelor de identitate. În cazul când instanţa extinde examinarea apelului prin efectul extensiv şi asupra altor inculpaţi care nu au atacat hotărârea, se va indica şi numele, prenumele acestora. În situaţia neaplicării acestui efect se va arăta că hotărârea în privinţa acestora nu este atacată şi nu se verifică. În partea introductivă a deciziei se include conţinutul dispozitivului sentinţei atacate sau a încheierii, precum şi menţiunile despre îndeplinirea procedurii legale de citare a părţilor. Dacă la judecarea apelului au fost depistate erori materiale evidente, dar care nu provoacă dubii (greşeli comise la scrierea numelui şi prenumelui părţilor în proces, greşeli aritmetice ori care indică incorect tipul penitenciarului, precum şi folosirea neadecvată a sinonimelor), examinarea se scoate de pe rol, iar dosarul din oficiu se restituie instanţei care a adoptat hotărârea pentru înlăturarea erorilor în conformitate cu cerinţele art.248-250 CPP. 22.2. Partea descriptivă a deciziei se începe cu expunerea succintă a faptelor de săvârşirea cărora inculpatul este declarat vinovat sau a învinuirii sub care a fost pus, apoi se expune fondul apelului, conţinutul solicitărilor părţilor participante în şedinţa judiciară, argumentele suplimentare. În continuare în decizie se expune concluzia generală a instanţei pe marginea apelului şi temeiurile de fapt şi de drept, motivele adoptării soluţiei respective. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor indicate în apel. Nerespectarea acestor cerinţe echivalează cu nerezolvarea fondului apelului.

324


În cazul când instanţa de apel, la cererea părţilor, a administrat probe noi, ea urmează să le descrie în textul deciziei, cu aprecierea lor. Dacă instanţa de apel admite apelul cu rejudecarea cauzei, decizia trebuie să cuprindă analiza probelor pe care s-a bazat instanţa pronunţând hotărârea, să indice din ce motive ele urmează a fi reapreciate ori respinse ca probe. În partea descriptivă decizia trebuie să corespundă tuturor cerinţelor art.394 CPP. În cazurile când instanţa de apel va constata că hotărârea supusă verificării conţine concluzii ori expresii ce contravin legii, însă nu influenţează asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii (aplicarea neîntemeiată a confiscării averii, necesitatea excluderii unor indici ai infracţiunii, unor episoade din şirul de infracţiuni, expresii neadecvate ş.a.), în partea descriptivă se va argumenta excluderea lor din textul hotărârii atacate. Despre aceasta se va menţiona şi în dispozitiv. Judecând apelul şi constatând că acesta este parţial întemeiat referitor la aprecierea şi încadrarea juridică a faptei, la măsura de pedeapsă sau la latura civilă, instanţa va motiva partea în care se argumentează o asemenea concluzie. 23. Dispozitivul deciziei instanţei de apel trebuie să corespundă concluziilor făcute de instanţă în partea descriptivă. Considerând hotărârea legală şi întemeiată, instanţa dispune motivat respingerea apelului, indicând totodată hotărârea instanţei ce a adoptat-o. Dacă se constată că hotărârea atacată este ilegală, dispozitivul va cuprinde indicaţii despre admiterea apelului, părţile care l-au declarat, cu referire la temeiurile respective. În cazul pronunţării hotărârii privind ordinea stabilită pentru prima instanţă, dispozitivul urmează a fi elaborat ţinându-se cont de cerinţele art.393-397 CPP. 24. La întocmirea deciziilor, instanţele de apel în mod obligatoriu se vor referi la normele Codului penal şi ale Codului de procedură penală, indicând concret care prevederi ale legii au fost încălcate şi în ce constă această încălcare. Dacă instanţa a judecat apelurile declarate de mai multe părţi, în dispozitiv trebuie să se expună concluzia concretă asupra fiecăruia. Omiterea expunerii concluziei respective se consideră nerezolvare a fondului apelului. În dispozitivul deciziei trebuie să se indice faptul că decizia este executorie, dar părţile au dreptul de a o ataca cu recurs în termenul prevăzut de lege. Totodată, necesar de ţinut cont de faptul că termenul pedepsei pentru inculpatul arestat se calculează din data adoptării deciziei şi că în durata pedepsei se include tot timpul aflării lui în stare de arest, indicându-se termenul concret (art.233 CPP). 25. Constatând în procesul de judecată a apelului fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, odată cu adoptarea deciziei, instanţa emite o încheiere interlocutorie după regulile prevăzute de art.218 CPP. 26. Rejudecarea cauzei în corespundere cu art.419 CPP se va efectua cu respectarea principiului nemijlocirii, oralităţii şi contradictorialităţii, egalităţii în drepturi în faţa instanţei, publicităţii şedinţei de judecată, respectarea prevederilor legale cu privire la compunerea completului de judecată, soluţionarea chestiunilor privind incompatibilitatea. În cadrul rejudecării pot fi prezentate probe suplimentare. 27. După examinarea apelului, instanţa de apel va respecta întocmai cerinţele art.343, 399, 418 CPP, privind pronunţarea, redactarea deciziei, înmânarea copiilor documentelor judiciare părţilor ş.a., anexând la dosar înscrisurile corespunzătoare. Neîndeplinirea acestor cerinţe echivalează cu încălcarea dreptului la apărare al persoanelor implicate în proces. 28. Se abrogă Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.26 din 26 decembrie 2000 "Cu privire la practica examinării cauzelor penale în ordine de apel". Chişinău,12 decembrie 2005 nr.22

325


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Cu privire la judecarea recursului ordinar în cauza penală nr.9 din 30.10.2009 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2010, nr.5, pag.4 În contextul măsurilor de asigurare a funcţionării eficiente a Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, pus în aplicare la 12 iunie 2003, luând în consideraţie complexitatea problemelor juridice şi importanţa aspectelor de drept evaluate în cadrul procesului penal la judecarea recursului ordinar, urmărind scopul interpretării unitare şi aplicării corecte a normelor de drept privind judecarea recursului ordinar în cauza penală în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în temeiul articolelor 2 lit.e) şi 16 lit.c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul oferă următoarele recomandări şi explicaţii: I. Constatări preliminare 1. Judecarea recursului ordinar în cauza penală se desfăşoară potrivit prevederilor stipulate în secţiunea a 2-a, capitolul IV, titlul II, Partea specială din Codul de procedură penală. Din prevederile acestei secţiuni rezultă că recursul ordinar în cauza penală reprezintă o cale de atac ordinară, ca şi apelul, preponderent de casare, destinată a repara, în principal, erorile de drept comise de instanţa de fond. Recursul ordinar în cauza penală este un act accesibil, necesar şi indispensabil pentru desfăşurarea legală a procesului penal şi se efectuează într-un termen fix, stabilit de lege. Deoarece provoacă, de regulă, verificarea legalităţii hotărârii atacate, recursul respectiv este o cale de atac, în principal, de drept. 2. În sistemul Legii procesuale penale, există două forme de recurs ordinar distincte, dat fiind că promovează un al treilea sau un ai doilea grad de jurisdicţie în procesul penal: a) recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel; b) recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. II. Partea întâi Recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel 3. Recursul împotriva hotărârilor instanţelor de apel corespunde, în principiu, celui de-al treilea grad de jurisdicţie penală şi, de aceea, este declarat, de regulă, împotriva hotărârilor judecătoreşti date în ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le conţin. Dacă apelul devoluează cauza atât în fapt, cât şi în drept, sub toate aspectele, recursul o devoluează cu precădere în drept, repunând în examinare nu întreaga cauză, ci numai chestiunile de drept, pentru temeiuri stabilite expres în lege, astfel pronunţându-se asupra erorilor de drept substanţiale (materiale) şi procesuale (formale). 326


4. Hotărârile supuse recursului sunt menţionate în art.420 CPP, ele fiind: a) deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel; b) încheierile instanţei de apel, care se atacă odată cu decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel sunt hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează cauza în cel de-al doilea grad al fondului, după judecarea cauzei în primă instanţă, asigurându-se un control judiciar asupra sentinţelor de condamnare, de achitare şi de încetare a procesului penal. Încheierile instanţei de apel care pot fi atacate cu recurs, de regulă, numai odată cu decizia recurată sunt hotărârile judecătoreşti care soluţionează chestiuni premergătoare fondului cauzei şi au fost date în timpul judecăţii, şi anume: încheieri prin care instanţa dispune asupra administrării probelor sau cererilor formulate de părţi; încheieri prin care instanţa la măsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal, cum ar fi cele privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată ori cele privind extinderea procesului penal; încheieri care au fost date după pronunţarea deciziei recurate (de ex.: de înlăturare a unor omisiuni vădite sau de îndreptare a erorilor materiale). Încheierile instanţei de apel care pot fi atacate separat cu recurs sunt hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează în apel orice cerere introdusă în baza unor dispoziţii referitoare la punerea în executare a hotărârii penale sau la modificarea măsurii preventive de constrângere etc. 5. Nu sunt supuse recursului următoarele decizii: - deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, dacă legea prevede această cale de atac; - deciziile instanţei de recurs; - deciziile instanţei de recurs în anulare; - deciziile prin care au fost soluţionate conflictele de competenţă. Nu pot fi atacate cu recurs încheierile: - prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea (art.35 alin.(3) CPP); - date în cauzele penale în care s-au pronunţat decizii nesusceptibile de a fi atacate cu recurs. Hotărârea referitor la care partea a retras apelul în condiţiile prevăzute de articolul 407 CPP nu poate fi atacată cu recurs de către aceasta. 6. Din categoria hotărârilor care nu pot fi atacate cu recurs sunt omise deciziile prin care apelul a fost respins ca depus peste termen, prin urmare, într-o asemenea situaţie, recursul poate fi apreciat ca fiind vădit neîntemeiat. Un apel declarat peste termen nu poate fi considerat un apel nedeclarat, astfel încât părţii care nu a utilizat apelul în termenul prevăzut de art.402 CPP nu i se poate îngrădi dreptul de a declara recurs împotriva deciziei instanţei de apel cu privire la soluţia de respingere a apelului ca fiind declarat peste termen. În cazul dat, instanţa de recurs este obligată să verifice dacă instanţa de apel a constatat că întârzierea a fost determinată de motive întemeiate. Dacă însă se critică sentinţa care a rămas definitivă la expirarea termenului de apel, recursul este inadmisibil. 7. Persoanele care pot declara recurs ordinar împotriva hotărârilor instanţelor de apel sunt indicate în articolul 421 CPP. Pot formula recursul respectiv procurorul şi persoanele arătate în art.401 CPP, care se aplică în mod corespunzător. În temeiul art.421 CPP raportat la art.401 CPP, titularul dreptului de recurs în numele persoanelor menţionate în art.401 alin.(1) pct.2)-4) CPP poate fi apărătorul sau reprezentantul lor legal.

327


8. Din prevederile art.420 alin.(4) CPP rezultă că exercitarea recursului este condiţionată de utilizarea prealabilă a apelului, în cazul în care legea prevede această cale ordinară de atac. Persoanele indicate în articolul 401 CPP, care nu au folosit calea de atac a apelului, pot declara recurs numai dacă prin hotărârea atacată a fost modificată soluţia primei instanţe şi prin aceasta s-a înrăutăţit situaţia recurentului. Procurorul care nu a declarat apelul este titularul recursului ordinar în cazul în care a fost admis apelul părţii apărării. Inculpatul condamnat care nu a atacat cu apel sentinţa primei instanţe poate ataca cu recurs decizia prin care, în urma admiterii apelului procurorului, s-a aplicat o măsură de siguranţă şi a fost modificată soluţia dată în latura civilă, numai sub aspectul acestor modificări aduse sentinţei, dar nu cu referire la existenţa vinovăţiei şi la aplicarea pedepsei care au rămas stabilite prin sentinţă, nefiind casate în apelul procurorului. Pe de altă parte, inculpatul care nu a atacat sentinţa de condamnare cu apel, iar pedeapsa aplicată i-a fost majorată în urma admiterii apelului procurorului poate declara recurs împotriva deciziei instanţei de apel numai cu privire la aplicarea pedepsei, dar nu la existenţa vinovăţiei sau la alte chestiuni ale sentinţei menţinute de instanţa de apel. 9. Termenul de declarare a recursului ordinar împotriva hotărârilor instanţelor de apel, potrivit prevederilor art.422 CPP, este de 2 luni de la data pronunţării deciziei, dacă legea nu dispune altfel, iar în cazul redactării deciziei - de 2 luni după înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea deciziei redactate de judecătorii completului de judecată. Termenul de declarare a recursului pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţarea deciziei, chiar dacă a fost reprezentat de avocat, curge de la înmânarea copiei de pe hotărârea judecătorească. În cazul în care recursul este depus peste termenul prevăzut de lege, instanţa este obligată să stabilească motivele întârzierii şi, dacă constată motive întemeiate, va trimite recursul pentru judecare. Motive întemeiate pot fi: existenţa cazului fortuit sau a forţei majore, fie existenţa unei alte cauze care a pus titularul recursului în situaţia de a nu putea acţiona în conformitate cu interesele sale şi în lipsa căreia ar fi acţionat în conformitate cu aceste interese. De exemplu, inculpatului i-a fost înmânată mai târziu de două luni copia de pe sentinţa tradusă în limba maternă sau în limba pe care o cunoaşte. 10. Instanţa care a pronunţat hotărârea recurată este obligată să anexeze la dosar datele privind comunicarea hotărârii în modul stabilit de lege, iar în procesul verbal al şedinţei de judecată să facă menţiunile corespunzătoare privind participarea persoanei, pronunţarea dispozitivului hotărârii sau, după caz, a hotărârii integrale etc. Instanţa de recurs este obligată să verifice temeinic împrejurările în care s-a declarat recursul şi, fără a stabili cu certitudine, pe baza acestora, că cererea a fost primită după expirarea termenului de recurs, nu este în drept să decidă inadmisibilitatea în temeiul că recursul este declarat peste termen. În cazul în care recurentul critică decizia instanţei de apel, prin care s-a respins apelul ca tardiv, iar soluţia este vădit neîntemeiată, recursul este admisibil, această cale de atac fiind singura prin care se poate remedia eroarea judiciară comisă de instanţa de apel. Aceste considerente duc la admiterea recursului, casarea totală a deciziei atacate, cu dispunerea rejudecării cauzei de către instanţa de apel, pe motiv că nu a fost judecat fondul apelului. 11. Retragerea recursului ordinar împotriva hotărârii instanţei de apel se efectuează în conformitate cu prevederile art.423 CPP. Persoanele care pot declara acest recurs au dreptul să-l retragă în condiţiile art.407 CPP, care se aplică în mod corespunzător.

328


Până la începerea luărilor de cuvânt ale participanţilor la judecarea recursului în şedinţa de judecată a instanţei de recurs, oricare dintre părţi îşi poate retrage recursul declarat, de regulă fiind formulată o cerere scrisă în acest sens. În cazul retragerii recursului în condiţiile legii, instanţa, audiind opiniile participanţilor la proces, prin încheiere motivată, încetează procedura de recurs. Legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra retragerii recursului şi, astfel, o eventuală revenire nu produce consecinţe juridice. 12. Retragerea recursului trebuie făcută personal de recurent sau prin mandatar special. În ipoteza în care instanţa nu are posibilitate să verifice identitatea părţii care arată, printr-o cerere scrisă depusă la dosar, că îşi retrage recursul, nu se dispune încetarea procedurii de recurs, ci trebuie să se judece recursul. Retragerea recursului de către condamnat se face în prezenţa apărătorului. Avocatul nu poate retrage recursul declarat în absenţa condamnatului şi dacă nu dispune de un mandat special privind retragerea recursului. Condamnatul minor, precum şi cel care suferă de o boală ce îi afectează discernământul nu pot retrage recursul declarat fără consimţământul reprezentantului legal şi fără participarea avocatului. Recursul declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior. În această situaţie, recursul poate fi însuşit de oricare dintre părţi numai dacă a fost declarat în favoarea sa. În caz contrar, neputând fi însuşit de parte, instanţa încetează procedura de recurs, deoarece nu mai este învestită cu judecarea recursului procurorului. Recursul declarat de procuror în defavoarea condamnatului şi retras în condiţiile legii nu poate fi însuşit de condamnat. 13. În sensul art.424 CPP, care reglementează efectul devolutiv al recursului şi limitele lui, se prevede că instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care aceasta o are în proces. Persoana la care se referă declaraţia de recurs trebuie să fie nominalizată explicit, deoarece această declaraţie constituie actul de sesizare în raport cu care se devoluează judecarea în această fază procesuală. Astfel, declaraţia de recurs a procurorului prin nominalizarea unui condamnat la care se referă, urmată de formularea "şi alţii", produce efecte juridice numai faţă de persoana nominalizată. Recursul, fiind a doua cale ordinară de atac, ce urmează a fi judecată la cel de-al treilea grad de jurisdicţie, poate fi exercitat în limitele temeiurilor de casare concret şi limitativ determinate, care vizează legalitatea hotărârii pronunţate în apel şi care sunt direct enunţate în art.427 CPP, excepţie fiind cazurile în baza temeiurilor neinvocate, fără a agrava situaţia condamnaţilor. Efectul devolutiv al recursului nu poate funcţiona decât cu respectarea prevederilor art.424 alin.(2) CPP, adică numai în limitele temeiurilor prevăzute de art.427 CPP. În materia despăgubirilor, materiale sau morale, nu există temei de casare care să îngăduie instanţei de recurs să reaprecieze cuantumul acţiunii civile. Ca atare, în recurs nu se poate solicita reactualizarea despăgubirilor cuvenite, stabilite de instanţa de fond. 14. Efectul extensiv al recursului împotriva hotărârilor instanţelor de apel, prevăzut în art.426 CPP, se produce atât cu privire la părţile care nu au declarat recurs, cât şi cu privire la părţile care au declarat recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, dacă aparţin grupului procesual al recursului, iar acesta a declarat recursul în termenul legal. Astfel, dacă unul dintre condamnaţi a declarat recursul în termen, instanţa de recurs examinează cauza prin extindere cu privire la persoanele în privinţa cărora nu s-a declarat recursul sau la care acesta nu se referă, ori care au declarat recurs tardiv, putând hotărî şi în privinţa lor, fără ale crea o situaţie mai gravă, dacă s-a decis admisibilitatea recursului.

329


În cazul în care în dosar sunt mai mulţi condamnaţi şi se respinge recursul declarat de unul din ei, nu se admite soluţia privind aplicarea efectului extinderii judecăţii asupra celorlalţi condamnaţi. Recursul nu poate fi extins asupra părţilor cu interese contrare, deoarece acestora li s-ar crea o situaţie mai gravă. Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit în recurs, fără a li se crea acestora o situaţie mai gravă. Dacă procurorul a declarat recurs în defavoarea unor condamnaţi, iar procurorul ierarhic superior a retras recursul cu privire la unul dintre condamnaţi, instanţa de recurs, la judecarea recursului procurorului, nu va crea prin extindere o situaţie mai gravă condamnatului în privinţa căruia a fost retras recursul. 15. Potrivit art.425 CPP, instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea căreia a fost declarat recursul. Această normă de drept se aplică şi la rejudecarea cauzei în urma admiterii recursului părţii apărării şi casării hotărârii atacate. Astfel, în ipoteza în care a fost admis recursul părţii apărării, dispunându-se rejudecarea cauzei în instanţă de apel, aceasta, judecind cauza, nu este în drept să facă o calificare mai gravă a faptei sau să aplice o pedeapsă mai severă. La fel, în ipoteza în care se judecă numai recursul părţii apărării, instanţa de recurs nu poate reţine starea de recidivă, care, în mod greşit, nu a fost reţinută de instanţa de fond, sau nu poate modifica încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune mai gravă, deşi calificarea este greşită în raport cu încadrarea juridică a faptei reţinute prin rechizitoriu, de asemenea nu poate reţine în sarcina inculpatului (condamnatului) mai multe infracţiuni în concurs faţă de o singură infracţiune reţinută prin hotărârea recurată. Principiul neagravării situaţiei în propriul recurs funcţionează şi în ipoteza în care, cu ocazia judecării recursului părţii apărării, sunt descoperite noi circumstanţe, cum ar fi: noi infracţiuni, starea de recidivă, existenţa unei condamnări anterioare etc. În cazul în care se descoperă asemenea circumstanţe, precum şi în alte situaţii, ce nu pot fi reformate datorită aplicării art.425 CPP, instanţa de recurs trebuie să le arate în cuprinsul deciziei şi să motiveze concluzia respectivă. 16. Reglementarea dreptului de a declara recurs ordinar împotriva deciziei instanţei de apel reprezintă, din partea titularului, atât un drept procesual de dezvoltare a atribuţiilor prevăzute de lege, cât şi o obligaţie de a formula cererea respectivă în strictă conformitate cu cerinţele stipulate în art.427, 429, 430 CPP. Articolul 430 CPP prevede expres ce trebuie să conţină cererea de recurs, indicând elementele obligatorii. Elementele de bază sunt conţinutul şi motivele recursului, prin care, în principiu, se precizează şi se solicită cerinţele procesuale în faţa instanţei de recurs. Din conţinutul art.429 alin.(1) CPP rezultă că motivarea recursului împotriva hotărârii instanţei de apel este obligatorie, iar potrivit art.430 pct.5) CPP, în cererea de recurs trebuie indicate temeiurile prevăzute în art.427 CPP şi motivele recursului cu argumentarea ilegalităţii hotărârii atacate. Depunerea recursului motivat cu atâtea copii câţi participanţi la proces sunt reprezintă o garanţie procesuală pentru asigurarea drepturilor părţilor din procesul penal, inclusiv a dreptului la apărare al condamnatului (inculpatului). Este, deci, indispensabil ca persoanei respective (condamnatului, inculpatului, părţii vătămate) să i se asigure posibilitatea de a lua cunoştinţă cu recursul ce conţine temeiul motivat, mai cu seamă în cazul în care se solicită o soluţie ce i-ar agrava situaţia, adică dreptul ei la apărare trebuie să intre în deplinul său exerciţiu.

330


Odată ce temeiul, a cărui aplicare ar conduce la concluzia în sensul agravării situaţiei recurentului, nu este motivat, instanţa de recurs nu este în drept, din oficiu, să-l argumenteze, dat fiind că se încalcă dreptul la apărare. De vreme ce temeiurile pentru care se poate declara recurs împotriva hotărârilor instanţelor de apel sunt expres şi limitativ enunţate de art.427 CPP, rezultă că motivarea recursului trebuie să se refere numai la aceste temeiuri cu indicarea concretă a textelor de lege pe care se întemeiază. 17. În conformitate cu prevederile art.424 alin.(2) CPP, instanţa de recurs judecă cauza numai în limitele temeiurilor prevăzute de art.427 CPP, fiind în drept să judece şi în baza temeiurilor neinvocate, fără a agrava situaţia condamnatului. Această dispoziţie legală defineşte natura juridică a recursului ca fiind o cale de atac devolutivă de drept. De aici rezultă că, în cazul în care recursul nu este motivat, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a judeca cauza în sensul agravării situaţiei condamnatului, dat fiind că lipseşte obiectul judecării respective. Concomitent, având obligaţia de a judeca recursul în conformitate cu prevederile art.434 alin.(1) CPP, instanţa poate lua în consideraţie, din oficiu, temeiurile prevăzute de art.427 CPP, dar cu condiţia să nu înrăutăţească situaţia inculpatului. Instanţa de recurs nu poate, din oficiu, să evalueze alte temeiuri în drept ale cazului de casare, decât cele invocate de recurent cu referire la textul de lege citat, cu excepţia când, prin soluţie, nu se agravează situaţia părţii împotriva căreia este declarat recursul. Faţă de aspectele de drept relevate, se impune concluzia că, în situaţia în care din cererea de recurs se desprinde un temei indicat în art.427 CPP, instanţa de recurs este în drept să analizeze temeinicia hotărârii atacate, referindu-se numai la temeiul motivat de recurent şi numai în cazul în care acesta se regăseşte în textul de lege menţionat. Excepţie poate fi cazul când, indiferent de modul cum sunt formulate temeiurile indicate de recurent, instanţa va examina hotărârea din oficiu, cu condiţia că temeiul menţionat este prevăzut în art.427 CPP şi că soluţia adoptată nu va înrăutăţi situaţia condamnatului. În cazul în care sunt respectate dispoziţiile legale prin care se stabileşte conţinutul recursului, inclusiv regimul motivării cererii de recurs, instanţa va ţine seama de temeiurile de casare, fără a agrava situaţia recurentului. Astfel, în ipoteza în care condamnatul şi-a motivat recursul fără a indica temeiul de casare prevăzut în art.427 CPP, neexistând o sancţiune procesuală pentru omisiunea arătată, instanţa de recurs va analiza criticile recursului în raport cu temeiurile legale de casare, fără a influenţa hotărârea în defavoarea condamnatului. 18. Din conţinutul art.427 CPP rezultă că temeiurile pentru recursul ordinar declarat împotriva deciziei instanţei de apel nu pot fi decât de drept, fiind determinate expres de lege. Astfel, hotărârile instanţelor de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de fond. Erorile de drept pot fi erori de drept formal sau procesual şi erori de drept material sau substanţial. În atare situaţie, instanţa de recurs verifică dacă s-a aplicat corect legea la faptele reţinute prin hotărârea atacată şi dacă aceste fapte au fost constatate cu respectarea dispoziţiilor de drept formal şi/sau material. Chestiunea dacă fapta este constatată conform legii este un temei de drept, deoarece priveşte încadrarea juridică dată faptei săvârşite, astfel ea cade sub controlul instanţei de recurs, pentru care fapta nu poate fi privită ca fiind stabilită atunci când se constată ilegalităţi. Temeiurile pentru recurs pot fi: - formale sau de procedură (art.427 pct.1)-7) CPP); - substanţiale sau de judecată (art.427 pct.8)-16) CPP). Temeiurile menţionate pot fi invocate în recurs doar în cazul în care au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanţă de apel.

331


19. Potrivit art.428 CPP, recursurile declarate împotriva deciziilor curţilor de apel se examinează de Colegiul penal al CSJ. După învestirea instanţei de recurs prin depunerea şi primirea cererii de recurs, instanţa îndeplineşte actele procedurale preparatorii prevăzute la art.431 alin.(1) CPP. În temeiul art.431 alin.(1) pct.2) şi 3) CPP, dosarul penal înregistrat, în conformitate cu prevederile art.6/1 din Legea privind organizarea judecătorească, prin rezoluţie, se repartizează aleatoriu judecătorului pentru pregătirea cauzei spre examinarea admisibilităţii în principiu a recursului în şedinţa de judecată. Judecătorul desemnat face în mod obligatoriu parte din completul de judecată, iar în caz de imposibilitate, se desemnează un alt judecător pentru a pregăti cauza spre judecare. În conformitate cu art.431 alin.(2) CPP, judecătorul desemnat verifică dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă şi de conţinut pentru depunerea lui, prevăzute de art.429 şi 430 CPP, dacă temeiurile invocate se încadrează în dispoziţiile art.427 CPP, indică jurisprudenţa în problemele de drept aplicabile la judecarea recursului. Chestiunile menţionate se soluţionează în procedura de admisibilitate în principiu a recursului. 20. Procedura privind admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de apel reprezintă o activitate restrânsă a procedurii de recurs, ca cel de al treilea grad de jurisdicţie, care derivă din prevederile Protocolului al 14-lea adiţional la Convenţia Europeană, precum şi din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu privire la perfecţionarea mijloacelor interne de apărare juridică din 12 mai 2004. Prevederile art.432 CPP reglementează procedura privind admisibilitatea în principiu a recursului. Instanţa de recurs, în complet format din 3 judecători, examinează admisibilitatea în principiu a recursului, fără citarea părţilor, în camera de consiliu în baza materialelor din dosar şi, prin decizie motivată, va decide în unanimitate asupra inadmisibilităţii recursului în cazurile prevăzute expres la art.432 alin.(2) CPP. Deoarece în aceste cazuri şedinţa de judecată nu este publică, instanţa de recurs este obligată să comunice părţilor decizia privind inadmisibilitatea recursului, care, potrivit art.432 alin.(3) CPP, este irevocabilă. Totodată, dacă se constată cazurile prevăzute de art.432 alin.(4) CPP, instanţa, prin încheiere, va trimite recursul pentru judecare Colegiului lărgit al Curţii Supreme de Justiţie constituit din 5 judecători. După adoptarea încheierii menţionate, se îndeplinesc măsurile premergătoare judecării recursului, stipulate la art.432 alin.(5) CPP: preşedintele Colegiului lărgit va fixa termenul de judecată a recursului şi va dispune să se comunice părţilor la proces despre aceasta, precum şi despre esenţa recursului. Odată cu citarea, se expediază şi copia de pe recurs. 21. Judecarea recursului se desfăşoară potrivit procedurii stabilite în art.433 CPP. Şedinţa de judecată în recurs se deosebeşte atât de şedinţa de judecată în primă instanţă, cât şi de şedinţa de judecată în apel, prin lipsa cercetării judecătoreşti conform dispoziţiilor care guvernează judecarea cauzei în fond şi, respectiv, neobligativitatea întocmirii procesului verbal al şedinţei de judecată. 22. La termenul fixat pentru judecarea recursului, în şedinţa de judecată, cu participarea procurorului, avocatului şi persoanelor indicate la art.401 CPP, ale căror interese sunt atinse prin motivele invocate în recurs, instanţa, după ce rezolvă orice cerere care împiedică desfăşurarea judecăţii în recurs (cerere de recuzare), ascultă părţile în proces. Judecarea recursului în absenţa persoanei se face în situaţia când există date referitoare la îndeplinirea legală a procedurii de citare.

332


Potrivit art.433 alin.(3) CPP, primul cuvânt i se oferă recurentului, apoi celorlalţi participanţi la şedinţa de judecată. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta. Din conţinutul art.433 şi 434 CPP, rezultă că, la judecarea recursului, nu se admite prezentarea şi, respectiv, administrarea de probe suplimentare. Totodată, rezultă că instanţa de recurs va putea controla numai chestiunile de drept, adică judecarea recursului are, în esenţă, ca obiect al judecăţii hotărârea atacată. Instanţa de recurs dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal, precum şi rejudecarea cauzei, cu pronunţarea unei noi hotărâri, după ce, în prealabil, va analiza atât situaţia de fapt, cât şi problemele de drept în baza materialului din dosarul cauzei. 23. După ascultarea, după caz, a replicilor apărute în procesul dezbaterilor, completul deliberează în secret, în camera de consiliu, în vederea adoptării unei soluţii prevăzute de art.435 CPP. Deliberarea se axează pe verificarea legalităţii hotărârii atacate în baza materialului din dosarul cauzei şi pronunţarea asupra tuturor motivelor invocate în recurs. Verificarea propriuzisă se face în lumina temeiurilor pentru recurs prevăzute la art.427 CPP. După deliberare, revenind în sala şedinţei de judecată, în mod public, instanţa pronunţă soluţia adoptată. Soluţiile la judecarea recursului sunt prevăzute în art.435 CPP şi se clasifică în două categorii: de respingere şi de admitere a recursului. 24. Judecând recursul, instanţa se pronunţă prin decizie. De regulă, se pronunţă dispozitivul hotărârii. Potrivit art.435 alin.(3) CPP, adoptarea deciziei şi redactarea acesteia se efectuează în conformitate cu prevederile articolelor 417 şi 418 CPP, care se aplică în mod corespunzător. Deliberarea şi pronunţarea deciziei se fac, ca regulă, după încheierea dezbaterilor, dar, pentru motive întemeiate, ele pot fi amânate cu cel mult 10 zile. Decizia integrală sau, după caz, dispozitivul deciziei, semnate de toţi judecătorii completului, se pronunţă, după revenirea din camera de consiliu, în şedinţă publică. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind semnarea corespunzătoare a hotărârii, precum şi nepronunţarea hotărârii (deciziei) în şedinţă publică atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului respectiv. 25. Conform art.435 alin.(1) pct.1) CPP, judecând recursul, instanţa respinge recursul ca inadmisibil, cu menţinerea hotărârii atacate, adoptând soluţia respectivă în cazul în care se constată că recursul nu a fost declarat cu respectarea condiţiilor legale (este tardiv sau inadmisibil) ori nu este întemeiat legal (este nefondat). Recursul este tardiv atunci când a fost declarat peste termenul stabilit în art.422 CPP, excepţie fiind condiţiile repunerii în termen. Recursul este inadmisibil atunci când se exercită împotriva unei hotărâri nesusceptibile de recurs ori se declară de către persoane care nu sunt titulari ai dreptului de recurs sau cu depăşirea limitelor legale în care se poate declara recurs de către diferiţi titulari. Recursul este nefondat atunci când hotărârea atacată este legală, întemeiată şi motivată. 26. Conform art.435 alin.(1) pct.2) CPP, în cazul admiterii recursului, hotărârea atacată va fi casată şi instanţa de recurs va adopta una din următoarele soluţii: a) va menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis; b) va dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului în cazurile prevăzute de Codul de procedură penală; c) va rejudeca cauza şi va pronunţa o nouă hotărâre, dacă nu se agravează situaţia condamnatului; d) va dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs. Casarea hotărârii atacate poate fi parţială sau totală.

333


Casarea parţială are un caracter limitat, fiind supuse casării doar anumite aspecte ale hotărârii atacate, cum ar fi: cu privire la anumite fapte sau persoane, cu privire la latura penală sau civilă a cauzei, celelalte dispoziţii fiind menţinute. Casarea totală duce la anularea în întregime a hotărârii atacate, însă în limitele prevederilor ce reglementează efectul devolutiv şi extensiv al recursului, cu respectarea principiului neagravării situaţiei condamnatului în propriul recurs. 27. Soluţia prevăzută de art.435 alin.(1) pct.2) lit.b) CPP se adoptă în cazul în care se constată existenţa temeiurilor stipulate la art.390 CPP sau, după caz, a temeiurilor specificate la art.391 CPP. Achitarea persoanei se dispune în urma condamnării sau încetării procesului penal de către instanţele de fond ori în urma achitării pentru alte temeiuri decât cele juste. Încetarea procesului penal se dispune dacă anterior instanţele de fond au condamnat ori au achitat persoana sau dacă procesul penal a fost încetat pentru alte temeiuri decât cele juste. Rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri, prin care nu se agravează situaţia condamnatului, se dispun dacă există temeiurile prevăzute în art.427 pct.7)-16) CPP. Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel se dispune dacă există temeiurile stipulate în art.427 pct.1)-6) CPP. 28. Deliberând asupra recursului, instanţa, potrivit art.435 alin.(2) CPP, rezolvă chestiunile cu privire la: - reluarea dezbaterilor; - repararea pagubei; - măsurile preventive; - cheltuielile judiciare; - orice alte chestiuni de care depinde judecarea recursului. Totodată, în cazul sesizării de către părţi a nerespectării termenului rezonabil de judecare a cauzei de către instanţa de fond, instanţa de recurs se va pronunţa şi asupra acestei chestiuni. De asemenea, instanţa de recurs, în mod obligatoriu, îl va pune în libertate pe condamnatul arestat în cazurile de casare, dacă intervine o cauză de încetare de drept a măsurii de deţinere. În cazul în care, la judecarea recursului, se constată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, concomitent cu adoptarea deciziei, instanţa va emite şi o decizie interlocutorie, prin care aceste fapte se vor aduce la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorilor. 29. Decizia se redactează de către unul din judecătorii care au participat la judecarea recursului, de regulă de judecătorul desemnat pentru a pregăti cauza spre judecare, în cel mult 10 zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi judecătorii completului. Înmânarea copiei de pe decizie se face potrivit dispoziţiilor art.399 CPP. După redactarea deciziei, instanţa de recurs, în termen de cel mult 5 zile, remite dosarul penal în instanţa competentă de punerea în executare a hotărâri lor judecătoreşti, fapt despre care se informează părţile. 30. Decizia instanţei de recurs, ca hotărâre judecătorească, cuprinde trei părţi: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul. Partea introductivă cuprinde, de regulă, toate menţiunile indicate pentru sentinţă (art.393 CPP). Totodată, ea va cuprinde: a) cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de alţi participanţi la şedinţă; b) concluziile procurorului şi ale părţilor privind recursul judecat; c) măsurile luate în cursul procedurii de recurs. Expunerea cuprinde:

334


a) dispozitivul sentinţei, starea de fapt şi de drept reţinută de prima instanţă, motivele adoptării soluţiei; b) dispozitivul deciziei atacate, temeiurile de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei date de instanţa de apel, motivele adoptării soluţiei; c) fondul recursului, inclusiv indicarea motivelor invocate de recurent, temeiurile care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum şi motivele adoptării soluţiei date; d) în cazul dispunerii rejudecării cauzei de către instanţa de apel, se vor indica şi motivele rejudecării, şi circumstanţele ce urmează a fi constatate, cu precizarea mijloacelor de probă care se vor administra în instanţa de rejudecare; e) în cazul în care anterior s-a dispus rejudecarea, partea introductivă va cuprinde şi menţiunile privind hotărârile date în cadrul procedurii de rejudecare a cauzei. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de recurs în temeiul art.435 CPP. Decizia instanţei de recurs este irevocabilă şi se bucură de autoritate de lucru judecat. Decizia instanţei de recurs poate fi atacată prin intermediul unei căi extraordinare de atac, dacă sunt întrunite condiţiile legii, excepţie fiind numai decizia privind dispunerea rejudecării cauzei de către instanţa de apel, care nu este susceptibilă de atac. 31. Decizia instanţei de recurs trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată. Obligarea instanţei de a-şi motiva hotărârea rezultă din prevederile art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană. Acest lucru presupune relevarea considerentelor şi temeiurilor asupra concluziilor formate în rezultatul verificării hotărârii atacate în raport cu motivele invocate de recurent şi cu temeiurile pentru recurs prevăzute de lege. Este necesar ca în mod precis şi explicit, prin argumente relevante şi suficiente, să fie rezolvate problemele de drept apărute la judecarea recursului, prin întocmirea corectă a hotărârii adoptate. În cazul în care instanţa de recurs a stabilit o eroare de drept comisă de instanţa de fond, în expunere se va arăta în ce constă caracterul ilegal al activităţii instanţei de fond, prin ce se exprimă încălcarea de lege comisă, precum şi mijloacele privind repararea ei prin analiza materiei reglementării şi jurisprudenţei. Lipsa de motivare adecvată cerinţelor legii într-o hotărâre judecătorească afectează grav respectarea garanţiilor procedurale la un proces echitabil. În cazul în care decizia atacată este insuficient motivată, dar soluţia este legală, instanţa de recurs corectează această eroare judiciară în sensul completării considerentelor şi temeiurilor corespunzătoare ce justifică soluţia. În situaţia în care se constată erori materiale sau omisiuni vădite în cuprinsul hotărârii adoptate, instanţa de recurs va proceda în conformitate cu dispoziţiile articolelor 249 şi 250 CPP, pronunţându-se prin încheiere motivată. 32. Procedura de rejudecare şi limitele acesteia este reglementată de prevederile art.436 CPP. Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se realizează în două cazuri: a) în instanţă de recurs, când se admite recursul, se casează hotărârea atacată, se rejudecă cauza şi se pronunţă o nouă hotărâre, dacă nu se agravează situaţia condamnatului; b) în instanţă de apel, când se admite recursul, se casează hotărârea atacată şi se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. În ambele cazuri, rejudecarea este asimilată cu o judecare a cauzei conform regulilor generale. Instanţa de recurs, cu ocazia rejudecării cauzei şi pronunţării unei noi hotărâri, nu este în drept să facă aplicarea prevederilor referitoare la extinderea procesului penal privitor la alte fapte.

335


Articolul 436 CPP fixează următoarele limite de care instanţa de apel trebuie să ţină cont: - conformitatea cu decizia instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la judecarea recursului; - respectarea limitelor în care hotărârea a fost casată. Astfel, când hotărârea este casată numai cu privire la unele fapte sau la unele persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă (cerere parţială), instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată. 33. Dispoziţiile legale referitoare la limitele rejudecării în cazul casării hotărârii de instanţa de recurs sunt în concordanţă cu principiile generale ale procesului penal, potrivit cărora orice persoană are dreptul de a fi judecată în mod echitabil şi în termen rezonabil de o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege. Rejudecând cauza în limitele stabilite de instanţa de recurs, instanţa de rejudecare este pe deplin independentă, respectând, în mod firesc şi logic, indicaţiile instanţei de recurs, care, potrivit art.436 alin.(2) CPP, sunt obligatorii în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea care a existat la soluţionarea recursului. Pentru acelaşi motiv, instanţa de rejudecare nu se poate pronunţa asupra altei infracţiuni, care rezultă din situaţia de fapt reţinută prin rechizitoriu, dar care nu a făcut obiectul judecăţii anterioare. Când hotărârea este casată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, atunci, potrivit art.436 alin.(3) CPP, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată. Conform art.436 alin.(4) CPP, la rejudecarea cauzei, este interzisă aplicarea unei pedepse mai aspre sau aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă decât numai dacă hotărârea iniţială a fost casată în baza recursului declarat de procuror sau în interesul părţii vătămate din motivul că pedeapsa fixată era prea blândă ori în baza recursului procurorului care a solicitat aplicarea legii privind o infracţiune mai gravă, precum şi în cazul când procurorul, la rejudecare în instanţă de apel, formulează o nouă învinuire, mai gravă, potrivit art.326 CPP. Dispoziţiile art.436 alin.(4) CPP permit instanţei de rejudecare să pronunţe o soluţie mai aspră numai dacă hotărârea a fost casată în recursul procurorului sau al părţii vătămate declarat în defavoarea condamnatului. Totodată, trebuie dedus că, în cadrul rejudecării care are loc ca urmare a admiterii recursului exercitat de condamnat sau de avocatul său, nu se poate agrava soluţia aplicată acestuia. III. Partea a doua Procedura de examinare a recursului declarat împotriva sentinţelor pronunţate de curţile de apel 34. Recursul declarat împotriva sentinţelor pronunţate de curţile de apel este o cale ordinară de atac, comună, cu efect devolutiv, extensiv, al neagravării situaţiei în propriul recurs şi suspensiv, destinată pentru a repara erorile de drept comise de prima instanţă. 35. Conform art.437 Cod de procedură penală, pot fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul: - sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru săvârşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate; - sentinţele pronunţate de curţile de apel; - sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie; - alte hotărâri penale pentru care legea prevede această cale de atac.

336


Neatacarea cu apel a sentinţelor judecătoriilor privind infracţiunile uşoare pentru săvârşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate este justificată de complexitatea redusă a cauzelor de acest fel, care, pentru a-şi găsi o soluţie temeinică şi legală, nu este necesar să parcurgă trei grade de jurisdicţie. Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Supremă de Justiţie ca instanţe de fond au fost excluse din cadrul sentinţelor atacabile cu apel pentru considerentul că prezenţa judecătorilor cu cea mai înaltă calificare profesională la aceste instanţe constituie o garanţie suficientă pentru o bună şi temeinică judecată. 36. Nu sunt supuse căilor de atac următoarele decizii: - prin care s-a dispus rejudecarea cauzei; - prin care s-a soluţionat conflictul de competentă (art.45 CPP); - prin care s-a soluţionat demersul de strămutare a cauzei (art.46, 47 CPP). 37. Nu pot fi atacate cu recurs ordinar deciziile instanţei de recurs. 38. Încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. 39. Pot fi atacate separat cu recurs următoarele încheieri: - încheierea instanţei de judecată privind soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea hotărâri lor judecătoreşti (art.469-471 CP); - încheierea judecătorului de instrucţie referitoare la autorizarea măsurilor procesuale de constrângere (art.302 CPP); - încheierea instanţe/ de judecată privind arestarea preventivă (art.185 alin.(4) CPP); - încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive ori arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei, privind aplicarea liberării provizorii (art.311 alin.(1) CPP); - încheierea de restabilire a documentelor dispărute (art.530 alin.(5) CPP). 40. Potrivit art.438 Cod de procedură penală, pot declara recurs persoanele indicate în art.401 Cod de procedură penală. 41. Conform art.439 alin.(1) Cod de procedură penală, în cazul recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, termenul de recurs este de 15 zile de la data pronunţării hotărârii, iar în cazul redactării acesteia - de 15 zile de la înştiinţarea în scris a părţilor despre semnarea hotărârii redactate. Pentru inculpatul care este arestat, termenul de recurs curge din momentul înmânării copiei de pe sentinţa redactată. 42. Repunerea în termen a recursului, declararea peste termen a recursului şi retragerea recursului se reglementează de prevederile art.402-407 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Instituţia repunerii în termen reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de recurs, care nu a putut să-l declare din anumite cauze ce nu-i sunt imputabile, este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de recurs. Termenul de recurs este un termen peremptoriu şi nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul exercitării căii de atac. Un recurs introdus după expirarea termenului este, în principiu, respins ca tardiv. 42. Recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, potrivit alin.(3) al art.445 din Codul de procedură penală, se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. 43. Recursul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să fie semnată de recurent. Semnătura este o condiţie esenţială pentru identificarea recurentului şi pentru verificarea faptului dacă voinţa de a ataca hotărârea îi aparţine.

337


44. Conform art.449 Cod de procedură penală, judecind recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, instanţa adoptă una din următoarele decizii: - respinge recursul, menţinând hotărârea atacată dacă: • recursul este nefondat, recursul este nemotivat, precum şi dacă hotărârea atacată este întemeiată; • recursul este depus peste termenul stabilit de lege (tardiv), astfel recursul fiind inadmisibil; - admite recursul, casând hotărârea, parţial sau total, şi la una din următoarele hotărâri: • dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal; • rejudecă cauza, cu adoptarea unei noi hotărâri; • dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond, dacă este necesară administrarea de probe suplimentare. 45. Articolul 448 CPP stipulează că instanţa, judecind recursul declarat împotriva sentinţelor pronunţate de curţile de apel, verifică atât legalitatea, cât şi temeinicia hotărârilor atacate. 46. În conformitate cu prevederile articolului 441 CPP, care reglementează efectul devolutiv al recursului şi limitele lui, instanţa de recurs examinează cauza în limitele temeiurilor prevăzute în articolul 444 CPP, însă ea este obligată, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. Prin declararea recursului împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, se provoacă o verificare multilaterală în fapt şi în drept a sentinţei. Această verificare se face în măsura în care a fost atacată hotărârea. 47. Atunci când recursul se declară împotriva sentinţelor pronunţate de curţile de apel care nu sunt supuse, potrivit legii, apelului, recursul nu mai este limitat la cazurile de casare prevăzute de articolul 444 CPP, ci, în această ipoteză, instanţa de recurs are obligaţia să examineze întreaga cauză sub toate aspectele de fapt şi de drept, în aceleaşi condiţii ca o instanţă de apel, însă conform regulilor speciale privind judecarea recursului. 48. În cadrul judecării recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (art.448 Cod de procedură penală), instanţa de recurs verifică hotărârea atacată pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror documente noi prezentate în instanţa de recurs. 49. În contextul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, în special, al hotărârii din 25 iulie 2000 în cauza Tierce şi alţii împotriva San Marino, s-a susţinut că instanţa de apel, precum şi instanţa de recurs, în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, au obligaţia de a examina o cauză în fapt şi în drept şi nu pot proceda la o apreciere globală asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului fără a-l asculta pe acesta şi fără a evalua, în mod direct, elementele de probă prezentate de părţi, în caz contrar procedura derulată în faţa lor neîndeplinind exigenţele unui proces (s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept garantat de art.6 al Convenţiei Europene). În aceste condiţii, în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, hotărârea instanţei de recurs care se bazează exclusiv pe analiza probelor administrate de prima instanţă este nelegală. 50. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu articolul 4 din Constituţia Republicii Moldova, este direct aplicabilă în sistemul de drept al Republicii Moldova şi are forţă constituţională şi supralegislativă. 51. Judecarea recursului declarat împotriva sentinţelor pronunţate de curţile de apel se începe cu anunţarea de către preşedintele şedinţei a cauzei în care a fost declarat recurs, cu verificarea prezenţei părţilor, apoi se anunţă numele şi prenumele judecătorilor completului de

338


judecată, ale procurorului, grefierului, precum şi ale interpretului şi traducătorului, dacă aceştia participă, ale apărătorului şi se precizează dacă nu au fost formulate cereri de recuzare. După aceasta, se dă cuvântul recurentului, intimatului, apărătorilor şi reprezentanţilor lor, apoi procurorului. Dacă, între recursurile declarate, se află şi recursul procurorului, primul are cuvântul acesta. După luările de cuvânt ale părţilor, instanţa de recurs trece la verificarea probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din dosar, prin citirea lor în şedinţa de judecată, cu consemnarea în procesul verbal. Declaraţiile persoanelor care au fost audiate în prima instanţă se verifică de către instanţa de recurs prin citirea lor în şedinţa de judecată. Instanţa de recurs nu este în drept să-şi întemeieze concluziile sale pe probele cercetate de prima instanţă, dacă ele nu au fost verificate în şedinţa de judecată a instanţei de recurs şi nu au fost reflectate în procesul verbal al şedinţei de judecată. După verificarea probelor, instanţa acordă cuvântul recurentului, intimatului, apărătorului şi reprezentantului lui, apoi procurorului. În dezbateri, părţile se vor referi atât la chestiunile de fapt asupra cărora s-a pronunţat ori trebuia să se pronunţe prima instanţă de fond, cât şi la chestiunile de drept. Părţile au dreptul la replică, iar inculpatul - la ultimul cuvânt. 52. Instanţa de recurs poate să se pronunţe asupra chestiunilor de fapt, precum şi asupra celor de drept numai după administrarea de probe, care au fost obiect de cercetare în instanţă de fond, conform principiului nemijlocirii, şi să dispună achitarea ori condamnarea inculpatului. Necesitatea administrării de probe suplimentare, invocate de către părţi la judecarea recursului, pe care nu o poate face instanţa de recurs, generează soluţia dispunerii rejudecării cauzei, or, verificarea unor asemenea probe, precum şi analiza faptelor reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu ţine doar de competenţa instanţei de fond. 53. Având în vedere dispoziţiile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum acestea au fost interpretate şi aplicate, după o hotărâre de achitare pronunţată de instanţa de fond, instanţa de recurs nu poate dispune pentru prima dată condamnarea fără audierea inculpatului prezent în şedinţa de judecată şi fără administrarea directă a probelor. 54. Recursul declarat împotriva sentinţei de achitare pronunţate de instanţa de fond se judecă conform regulilor generale, sub toate aspectele, în fond şi în drept, cu exercitarea unei proceduri de jurisdicţie depline şi egale celei în fond, prin aplicarea principiului egalităţii armelor. 55. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Dănilă împotriva României din 08 martie 2007, a statuat că instanţa de recurs nu este în drept să pronunţe o hotărâre de condamnare bazându-se exclusiv pe dosarul din prima instanţă, care conţine depoziţiile martorilor şi declaraţiile inculpatului, acelaşi dosar în baza căruia fusese achitat în prima instanţă. Instanţa de recurs trebuie să procedeze la administrarea directă a mărturiilor personale ale inculpatului şi ale celorlalţi martori ai acuzării şi apărării, prin audierea din nou atât a inculpatului, cât şi a anumitor martori. 56. În conformitate cu principiul contradictorialităţii în procesul penal, reglementat de art.24 Cod de procedură penală, urmărirea penală, apărarea şi judecarea cauzei sunt separate şi se efectuează de diferite organe şi persoane. Instanţa judecătorească nu este organ de urmărire penală, nu se manifestă în favoarea acuzării sau a apărării şi nu exprimă alte interese decât interesele legii. Funcţia acuzării este pusă pe seama procurorului, care intentează cauza penală, înaintează învinuirea, susţine acuzarea în instanţele de judecată.

339


Instanţa, la judecarea recursului, este obligată, ţinând cont de prevederile art.24 din Codul de procedură penală, care consfinţesc principiul contradictorialităţii, să asigure părţii acuzării posibilitatea reală de a prezenta anumite probe în susţinerea acuzaţiilor penale împotriva inculpaţilor care au fost achitaţi de instanţa de fond şi, la fel, să asigure părţii apărării posibilitatea reală de a prezenta, în caz de necesitate, probe în susţinerea argumentelor sale. 57. Nerespectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi încălcarea prevederilor art.24 din Codul de procedură penală, care îl obligă pe acuzatorul de stat, după o hotărâre de achitare pronunţată de instanţa de fond, să solicite audierea inculpatului în instanţă de recurs şi să prezinte în şedinţa de judecată anumite probe în susţinerea acuzaţiilor penale aduse inculpatului, urmează să fie considerată ca nesusţinere a acuzaţiilor penale în privinţa inculpatului în cadrul examinării recursului declarat împotriva sentinţei de achitare. Ignorarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi încălcarea prevederilor art.24 din Codul de procedură penală lezează dreptul inculpatului la un proces echitabil, drept garantat de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 58. Se abrogă Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.27 din 26 decembrie 2000 "Cu privire la practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs" şi Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.11 din 24 aprilie 2000 "Cu privire la practica adoptării hotărârilor în cadrul examinării cauzelor penale de către instanţele judecătoreşti în ordine de apel şi recurs". Chişinău, 30 octombrie 2009 nr.9

340


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale nr.17 din 19.06.2000 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2003, nr.1, pag.8 "Culegere de hotărâri explicative", Chişinău, 2002, pag.18 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2000, nr.9-10, pag.6 modificată de: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008 La 13 iulie 1995 Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei şi prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iulie 1997 au fost ratificate Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (în continuare C.E.D.O.), încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi protocoalele adiţionale nr.1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 11 care au intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997 (cu excepţia Protocolul nr.6 care intră în vigoare din octombrie 1997, Protocolul 7 - în vigoare din 1 decembrie 1997 şi Protocolului nr.11 - în vigoare din 1 noiembrie 1998). În scopul asigurării drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale de către instanţele judecătoreşti din R.M., având în vedere statutul pe care îl are C.E.D.O. în calitate de tratat internaţional în ordinea juridică internă a Republicii Moldova, Plenul Curţii Supreme de Justiţie oferă următoarele explicaţii: 1. Aderând la C.E.D.O., Republica Moldova şi-a asumat obligaţia de a garanta protejarea drepturilor şi a libertăţilor proclamate de C.E.D.O. ale tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia sa. Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova (art.4 alin.2) precum şi din hotărârea Curţii Constituţionale nr.55 din 14 octombrie 1999 "Privind interpretarea unor prevederi ale art.4 din Constituţia Republicii Moldova" rezultă că C.E.D.O. constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM cu deosebirea că C.E.D.O. are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. De menţionat, că sarcina primordială cu privire la aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Astfel, în cazul judecării cazurilor instanţele de judecată urmează să verifice dacă legea sau actul, care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi şi libertăţi garantate de C.E.D.O., sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionând acest fapt în hotărârea sa.

341


Concomitent se va ţine cont de faptul că prevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale sunt obligatorii pentru Republica Moldova doar din momentul intrării lor în vigoare pentru R.M., adică de la 12 septembrie 1997. Astfel, normele Convenţiei se extind doar asupra încălcărilor (pretinselor încălcări) ulterioare acestei date şi nu pot avea efect retroactiv. Aceasta nu se extinde însă asupra încălcărilor (pretinselor încălcări) care au un caracter continuu. Aceste din urmă încălcări sunt acele stări de fapt şi de drept care au început înainte de 12 septembrie 1997 şi au continuat şi după această dată. Se atenţionează instanţele judecătoreşti asupra faptului că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care unica este în drept prin intermediul deciziilor sale să dea interpelări oficiale aplicării C.E.D.O. şi, deci, obligatorii. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să se călăuzească de aceste interpretări. 2. Conform prevederilor art.6 C.E.D.O. judecarea cauzelor privitoare la un drept civil sau o acuzaţie penală, aşa cum aceste noţiuni au fost definite prin jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, urmează să fie efectuată în termen rezonabil. Criteriile de apreciere a termenului rezonabil de judecare a cauzei sunt : a) complexitatea cazului; b) comportamentul părţilor la proces; c) comportamentul organelor extrajudiciare şi al instanţelor de judecată, care urmau să participe la soluţionarea cazului. Respectarea termenului rezonabil la judecarea cauzei concrete se va verifica la solicitarea părţilor de către instanţa ierarhic superioară în procesul examinării cazului respectiv pe căile ordinare sau extraordinare de atac şi, în caz de constatare se va argumenta în hotărârea respectivă. [Pct.2 modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008] 3. Articolul 13 al C.E.D.O. garantează dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale al oricărei persoane care pretinde a fi victima unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie. Acest drept presupune ca persoana să poată ataca în faţa instanţelor judecătoreşti orice pretinsă violare a drepturilor sale prevăzute de Convenţie. Posibilitatea atacării pretinselor violări trebuie să aparţină nemijlocit pretinsei victime şi să nu depindă de discreţia anumitor funcţionari sau a altcuiva (avocatului Parlamentar). În cazul în care legea naţională nu prevede dreptul la recurs efectiv în privinţa încălcării unui anumit drept prevăzut de Convenţie, instanţa de judecată urmează să primească plângerea respectivă şi să soluţioneze cauza conform procedurii civile sau penale, aplicând direct prevederile C.E.D.O. Deciziile Curţii Europene pentru Drepturile Omului, în baza art.46 C.E.D.O., sunt obligatorii pentru statele membre şi în acest sens Curtea Supremă consideră admisibilă redeschiderea dosarelor ca urmare a deciziei Curţii de la Strasbourg atunci când executarea deciziei nu este posibilă pe altă cale. 4. Articolul 4 din Protocolul nr.7 garantează persoanei dreptul de a nu fi judecată sau pedepsită de 2 ori pentru săvârşirea unei infracţiuni, pentru care ea a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă. La această regulă generală alineatul doi art.4 din Protocolul nr.7 prevede excepţii în trei cazuri de redeschidere a procesului în cazul în care a fost adoptată o hotărâre definitivă. Redeschiderea procesului poate avea loc, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental au afectat hotărârea pronunţată în cadrul procedurii precedente.

342


Procedura redeschiderii în cazul în care a fost adoptată o hotărâre definitivă în urma descoperirii faptelor noi sau recent descoperite este reglementată de art.458-465 Cod de procedură penală - procedura revizuirii. Ca viciu fundamental în cadrul procedurii precedente care a afectat hotărârea pronunţată poate fi considerat încălcarea esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de C.E.D.O. şi reglementate de legislaţia naţională prin lege procesuală sau prin lege materială. Redeschiderea procesului în cazul în care a fost adoptată o hotărâre definitivă afectată printr-un viciu fundamental este reglementată de art.452 şi 457 Cod de procedură penală recursul în anulare. Instanţa de judecată, care decide redeschiderea procesului în condiţiile alineatului precedent urmează să motiveze care sunt acele prevederi ale legii procesuale sau materiale pe care le consideră drept viciu fundamental şi care în cadrul procedurii precedente au afectat hotărârea definitivă. [Pct.4 modificat prin Hotărârea Plenului Cur��ii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008] 5. Se atenţionează instanţele de judecată că asemenea semne calificative prevăzute de Codul Penal în vigoare cum sunt : săvârşirea infracţiunii de către o persoană condamnată anterior pentru aceeaşi infracţiune; săvârşirea contravenţiei administrative de către un recidivist deosebit de periculos contravin prevederilor art.4 din Protocolul nr.7 la C.E.D.O. şi aceste circumstanţe urmează a fi luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei şi la stabilirea regimului coloniei de executare a pedepsei privative de libertate. Chişinău, 19 iunie 2000 nr.17

343


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Cu privire la unele chestiuni ce ţin de aplicarea de către instanţele judecătoreşti a prevederilor articolului 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nr.8 din 30.10.2009 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2010, nr.2, pag.4 Reieşind din doctrina şi practica judiciară cu privire la prevenirea, combaterea şi pedepsirea actelor de tortură şi tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante; ţinând cont de garanţiile asigurate persoanei de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare Convenţia), care urmează a fi interpretate prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului (în continuare CEDO); luând în consideraţie complexitatea problemelor juridice cu care se confruntă organele de drept şi, în special, instanţele de judecată, având în vedere importanţa aspectelor procesuale evaluate de jurisprudenţă în cadrul practicii judiciare privind aplicarea corectă şi uniformă a prevederilor impuse de articolul 3 al Convenţiei; urmărind scopul de a îndruma judecătorii şi procurorii instanţelor de toate nivelurile să asigure respectarea interzicerii torturii, tratamentelor şi pedepselor inumane şi degradante; în temeiul articolelor 2 lit.e) şi 16 lit.c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul prin prezenta hotărâre oferă următoarele explicaţii: 1. Articolul 3 din Convenţie stipulează: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Aceleaşi prevederi se regăsesc şi în legislaţia naţională, în special în art.24 din Constituţie şi art.10 alin.(3) Cod de procedură penală. Prevederi asemănătoare se conţin şi în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, menţionate în anexa la prezenta hotărâre. Din conţinutul art.3 al Convenţiei se desprind următoarele noţiuni esenţiale şi anume: tortură, tratament inuman, tratament degradant, pedeapsă inumană şi pedeapsă degradantă, care fac parte la modul generic din categoria relelor tratamente, noţiune folosită în continuare. 2. Prevederile articolului 3 din Convenţie se aplică sub două aspecte: partea materială şi cea procesuală. I. PARTEA MATERIALĂ DE APLICARE A PREVEDERILOR ART.3 DIN CONVENŢIE 3. Convenţia interzice, în termeni categorici, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferent de circumstanţe şi de comportamentul victimei (a se vedea,

344


spre exemplu, cazul Labita v. Italy [GC], nr.26772/95, §119, ECHR 2000-IV). Spre deosebire de majoritatea normelor materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr.1 şi nr.4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 §2 al Convenţiei nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea, cazul Selmouni v. Franţa [GC], nr.25803/94, §95, ECHR 1999-V, şi Assenov and Others v. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports 1998-VIII, p.3288, §93). Articolul 3 al Convenţiei nu interzice supunerea la orice dezavantaj fizic sau psihic. Pentru a intra în sfera de protecţie a art.3 al Convenţiei un rău tratament (maltratarea, condiţiile de detenţie inumane sau degradante, lipsa asistenţei medicale efective etc.) aplicat unei persoane trebuie să atingă un anumit grad de severitate. Stabilirea acestui grad depinde de toate circumstanţele cauzei cum ar fi: durata şi intensitatea tratamentului, efectele fizice şi psihice ale acestuia, în unele cazuri vârsta şi sexul, precum şi starea de sănătate a victimei (hot. Irlanda vs Regatul Unit din 18.01.1978, p.25; hot. Kudla vs Polonia, p.91 şi hot. Peers vs Grecia, p.67). Atunci când o persoană este privată de libertate sau, în general, intră în contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul persoanei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie în principiu o încălcare a dreptului garantat de art.3 din Convenţie (hot. Labita vs Italia, §120, şi hot. Pantea vs România din 3.06.2003, §185-186). Victimele sunt supuse relelor tratamente cu un anumit scop, precum ar fi obţinerea informaţiei sau mărturiilor şi de a umili şi înjosi persoana. Totuşi absenţa unui astfel de scop nu poate elimina în mod concludent o constatare a unei încălcări a art.3 din convenţie. 4. Se atrage atenţia judecătorilor că termenii folosiţi în textul articolului 3 au un sens autonom, care ar putea fi diferit de sensul aceloraşi termeni din legislaţia Republicii Moldova. Astfel, în ceea ce priveşte distincţia dintre termenii "tortură", "inuman" şi "degradant", în hotărârea llaşcu v. Moldova şi Federaţia Rusă (8 iulie 2004) CEDO a notat următoarele: "425. Curtea a considerat tratamentul ca fiind "inuman", deoarece inter alia acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie leziuni corporale, fie suferinţe fizice sau psihice intense. Curtea a considerat un tratament ca fiind "degradant", deoarece el a cauzat victimelor sentimente de frică, îngrijorare şi inferioritate capabile să le umilească şi să le înjosească (a se vedea, de exemplu, Kudla v. Poland [GC], nr.30210/96, §92, ECHR 2000XI). 426. Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi calificată drept tortură, Curtea trebuie să la în vedere distincţia prevăzută în articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa precum ea a constatat anterior, intenţia a fost ca Convenţia, printr-o astfel de distincţie, să acorde un stigmat special tratamentului inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte grave şi crude; aceeaşi distincţie este prevăzută în articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (a se vedea hotărârea menţionată mai sus, în cauza Selmouni, §96): "În sensul prezentei Convenţii, termenul "tortură" desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. (...)"

345


427. De asemenea, Curtea a constatat că termenul "grav" este, la fel ca şi termenul "nivelul minim de severitate", necesar pentru ca articolul 3 să devină aplicabil, fiind prin natura lucrurilor, relativ (ibid, §100): el depinde, de asemenea, de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau psihice şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, printre altele, Kalashnikav v. Russia, nr.47095/99, §95, ECHR, 2002-VI; şi hotărârea Labila menţionată mai sus, §120). Mai mult, atunci când Curtea analizează dacă tratamentul este "degradant" în sensul articolului 3, ea va lua în calcul dacă scopul acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acest tratament a afectat negativ personalitatea ei, într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea scop nu poate exclude categoric o constatare a violării articolului 3 (cazul Valăsinas v. Lithuania, nr.44558/98, §101, ECHR 2001-VIIl). Astfel, pentru a înţelege ce tip de comportament este interzis şi cum urmează a fi clasificat este necesar de a menţiona implicaţiile juridice pentru fiecare termen stabilit de articolul 3. Pot fi evidenţiate cinci elemente constitutive: a) tortura; b) tratamentul inuman; c) tratamentul degradant; d) pedeapsă inumană şi e) pedeapsă degradantă. 5. Tortura constituie o formă agravantă şi intenţionată a unui tratament ori pedeapsă crude, inumane sau degradante. Din această noţiune rezultă patru elemente esenţiale care constituie tortura: • Cauzarea unor suferinţe sau dureri fizice sau psihice grave; • Cauzarea intenţionată a durerii sau suferinţelor; • Urmărirea unui scop anume, precum ar fi obţinerea informaţiei sau mărturiilor, pedepsirea, umilirea şi înjosirea persoanei; • Cel care le produce este un agent al forţei publice sau o persoană care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al acestuia. Distincţia dintre tortură şi alte tipuri de maltratare se realizează conform diferenţei de intensitate a durerii cauzate. Elementele subiective ale acestui criteriu bazate pe sex, vârsta şi starea de sănătate a victimei sunt relevante pentru evaluarea intensităţii unui tratament anume. Acţiunile care în mod obiectiv cauzează o intensitate suficientă de durere vor fi considerate tortură, indiferent dacă victima este femeie sau bărbat, ori dacă are o constituţie fizică dezvoltată sau nu. Tortura este caracterizată ca fiind o formă intenţionată de maltratare pentru care este necesar un anumit nivel de pregătire şi de efort pentru a acţiona astfel. CEDO a recunoscut ca tratament intenţionat cu caracter de tortură; "spânzurătoarea palestiniană" (cazul Aksoy vs Turcia); "cauzarea unui număr mare de lovituri şi alte forme de tortură" (cazul Dikme vs Turcia); alimentarea forţată într-o manieră care a supus reclamantul la dureri fizice extreme şi umilinţă (cazul Ciorap vs Moldova); violul unui deţinut de către un oficial al statului (cazul Aydin vs Turcia); supunerea victimei la şocuri electrice, tratament cu apă fierbinte şi rece, lovituri în cap şi ameninţarea privind maltratarea copiilor (cazul Akkoc vs Turcia); aplicarea aşa zisei "falaka" - lovirea tălpilor (cazul Corsacov vs Moldova) etc. 6. Tratament inuman şi degradant. CEDO a considerat tratamentele ca fiind "inumane" pentru că au fost premeditate, au fost aplicate continuu şi au cauzat fie vătămări corporale, fie afecţiuni fizice şi psihice. Tratamentele sunt considerate a fi "degradante" deoarece prin natura lor creează victimei un sentiment de teamă, angoasă şi inferioritate, de natură să o umilească şi să o devalorizeze (hot. Kudla vs Polonia, p.92).

346


Un tratament este estimat ca fiind inuman deoarece a fost premeditat, aplicat ore în şir şi a cauzat fie vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde: - în perioada detenţiei, unde victima este supusă maltratării, care este intensă, însă nu în măsura necesară pentru a fi calificată ca tortură. - în afara detenţiei, unde victimele sunt intenţionat expuse unor acte crude, care le provoacă o stare de extremă tulburare. În cauza Irlanda vs Regatul Unit (hot. din 18.01.1978) CEDO a menţionat că, combinarea celor aşa numite "cinci tehnici" (impunerea persoanei de a sta la perete, aplicarea cagulei, expunerea la zgomot, privarea de somn, privarea de mâncare şi băutură) - "tehnici de dezorientare" sau "privare senzorială" au fost apreciate ca tratament inuman şi degradant. Totodată, aceste tratamente nu au provocat suferinţe de o intensitate şi cruzime deosebită în înţelesul termenului de tortură. Tratamentul degradant este cel care generează victimelor sentimente de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească şi să înjosească victima; înfrânge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi determină victima să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Drept inuman şi degradant poate fi considerat un asemenea tratament care cuprinde: legarea şi închiderea victimei într-o celulă întunecoasă şi friguroasă şi tratarea în aşa fel încât să lase răni sau urme vizibile pe corpul victimei; neacordarea posibilităţii de a dormi, nealimentarea victimei, întreţinerea fără apă şi în gălăgie continuă, percheziţia corporală înjositoare, obligarea de a dezbrăca hainele în prezenţa persoanelor de sex opus; condiţii de detenţie inumane şi degradante, inclusiv suprapopularea celulelor, lipsa accesului la lumină naturală şi artificială, calitatea şi cantitatea insuficientă a hranei, lipsa plimbărilor la aer liber, asistenţa medicală neadecvată etc. 7. Pedeapsa inumană sau degradantă Pedeapsa este considerată inumană dacă provoacă suferinţe de intensitate deosebită ca urmare a aplicării violenţei fizice asupra unei fiinţe umane (pedepsele corporale); Degradantă este pedeapsa în care elementul umilirii fiinţei umane este atât de intens încât provoacă condamnatului sentimentele frică şi inferioritate. 8. Întru asigurarea garanţiilor în aspectul material prevăzute de articolul 3 combinată cu obligaţiunea ce rezultă din prevederea art.1 din Convenţie sunt stabilite doua tipuri de obligaţii esenţiale ale agenţilor statului: obligaţii pozitive şi obligaţii negative. Obligaţiile pozitive solicită intervenţia activă a statului de a proteja dreptul persoanei, de a crea anumite condiţii, mecanisme de protecţie, de a lua anumite măsuri, pe când cele negative solicită ca statul (agenţii lui) să se abţină de a comite anumite acţiuni care ar duce la încălcarea prevederilor art.3 al Convenţiei. 9. Obligaţiile pozitive ale statului sunt obligaţii ce impun efectuarea acţiunilor pozitive care să prevină şi să ofere remedii prompte şi eficiente contra torturii şi altor forme de rele tratamente. Fiecărui stat contractant în revine sarcina de a dispune de un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin din art.3 din Convenţie. Acest arsenal trebuie să includă următoarele. 10. Oferirea protecţiei împotriva relelor tratamente. Această obligaţie impune statele să la măsuri pentru a asigura particularilor, ce se află sub jurisdicţia lor, că nu vor fi supuşi torturii sau tratamentelor inumane sau degradante sau pedepselor inumane ori degradante. Asemenea măsuri trebuie să ofere o protecţie eficace, în special, pentru copii şi alte persoane vulnerabile cum ar fi persoanele deţinute (reţinute, arestate, condamnate, internate forţat în spitale) şi trebuie să includă măsuri rezonabile pentru a preveni maltratarea despre care autorităţile au ştiut sau ar fi trebuit să ştie. Acelaşi lucru se aplică direct situaţiilor în care particularii sunt în responsabilitatea sau sarcina nemijlocită a autorităţilor locale.

347


Obligaţia pozitivă a statului de a oferi protecţie constă şi în crearea condiţiilor ca deţinuţii să fie protejaţi de agresiune nu doar din partea agenţilor statului dar şi din partea altor deţinuţi. În cazul plângerii privitor la atacurile din partea deţinuţilor cu care victima se afla în aceeaşi încăpere, instanţa urmează să examineze dacă autorităţile publice au întreprins toate măsurile care puteau fi rezonabil întreprinse la momentul evenimentelor pentru a proteja persoana. Obligaţiile pozitive ale statului la diverse etape de urmărire penală: 10.1 Obligaţii pozitive privitor la persoanele deţinute. Persoanele private de libertate, aflându-se, astfel, complet sub controlul autorităţilor, sunt cele mai vulnerabile şi mai expuse riscului de abuz. Exercitarea controlului riguros ce ar exclude arbitrarul din partea agenţilor statului faţă de persoanele deţinute trebuie să fie supus unei monitorizări stricte. - punctul de pornire pentru stabilirea dacă a avut loc sau nu o maltratare, în primul rând trebuie de determinat dacă a fost aplicată sau nu forţa fizică asupra deţinutului; - cei mai evidenţi indici ai recurgerii la forţa fizică sunt semnele vizibile de vătămare a integrităţii fizice sau traumele psihologice observabile; - sarcina probaţiei cade ferm asupra administraţiei locului de detenţie, care trebuie să furnizeze un raport privind modul în care au fost cauzate asemenea leziuni. 10.2. Obligaţiile pozitive ale agenţilor statului la arestarea şi interogarea persoanei. Este important ca la această etapă sistemul de drept să ofere garanţii fundamentale contra maltratării, şi anume: - dreptul deţinutului să informeze la alegerea sa un terţ (membru al familiei, prieten, consultant) despre faptul detenţiei sale; - dreptul de acces la un avocat; - dreptul de a solicita o examinare medicală de către un medic la alegerea sa. Examenul medical trebuie făcut în lipsa agenţilor statului (poliţiei, reprezentanţilor penitenciarului etc.). La reţinerea şi aplicarea arestului preventiv, instanţele urmează să ţină cont de Recomandările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT) făcute în rapoartele sale (2001, 2004, 2007). Astfel, CPT recomandă procurorilor sau judecătorilor ca de fiecare dată când o persoană privată de libertate se prezintă în faţa lor, să noteze în scris afirmaţiile acesteia despre aplicarea maltratării, să solicite imediat un examen medico-legal şi să la măsurile necesare pentru ca în baza afirmaţiilor să fie intentată o anchetă adecvată. O astfel de abordare trebuie urmată, indiferent dacă persoana care a reclamat, are sau nu răni exterioare vizibile. Mai mult ca atât, chiar şi în lipsa unei plângeri, odată ce există un motiv de a crede că o persoană privată de libertate a putut fi victima unei maltratări, trebuie să solicite un examen medicolegal. Din sensul recomandărilor CPT rezultă că, persoana reţinută sau arestată fiind adusă în faţa procurorului sau, după caz, a judecătorului de instrucţie, aceştia sunt obligaţi să o întrebe în prezenţa avocatului dacă nu a fost supusă relelor tratamente, iar răspunsul să fie fixat în procesul-verbal respectiv. Dacă pe părţile dezgolite ale corpului persoanei reţinute, arestate sunt semne vizibile de traumatism, procurorul sau, după caz, judecătorul de instrucţie urmează să concretizeze originea, timpul şi circumstanţele apariţiei acestor urme de traumatism şi să fixeze în procesul-verbal, iar în caz de necesitate să dispună efectuarea examenului medical. Pe durata perioadei de detenţie, în special în perioada iniţială de detenţie, administraţia locurilor de detenţie trebuie să fie capabilă să justifice toate mişcările deţinuţilor, toate persoanele care ar fi putut avea acces la deţinuţi şi unde se aflau deţinuţii la momentul respectiv.

348


La momentul reţineri, persoanele reţinute urmează a fi examinate dacă nu au urme de violenţă şi în cazul prezenţei acestora pe corp, este necesar a fi fixat în procesul-verbal de reţinere orice semn vizibil de violenţă depistate, cu explicaţiile de rigoare privitor la natura, condiţiile şi timpul apariţiei acestora, în cazul în care nu au fost fixate asemenea urme de violenţă, organul de urmărire penală trebuie să demonstreze că violenţa nu a fost aplicată de agenţii săi sau cu acordul tacit al acestora. 10.3 Obligaţiile statului privitor la condiţiile de detenţie. CEDO a subliniat dreptul tuturor deţinuţilor la condiţii de detenţie care să fie compatibile cu demnitatea umană, astfel încât să asigure că modul şi metoda de executare a măsurilor impuse nu îi supun la stres sau greutăţi de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie; în plus, pe lângă sănătatea deţinuţilor, bunăstarea trebuie asigurată în mod adecvat, date fiind nevoile practice ale închisorii. Condiţiile de detenţie se referă atât la mediul general, în care sunt deţinute persoanele private de libertate, cât şi la regimul închisorii şi condiţiile specifice în care sunt ţinuţi deţinuţii: - o persoană deţinută preventiv şi a cărei responsabilitate penală nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, se bucură de prezumţia nevinovăţiei, aplicabilă nu numai procesului penal, dar şi regimului juridic care guvernează drepturile acestor persoane în locurile de detenţie; - efectele produse asupra bunăstării fizice şi psihice a unei persoane reprezintă factori care trebuie luaţi în consideraţie la constatarea dacă izolarea sau separarea constituie o încălcare; - percheziţia corporală este un alt tratament la care pot fi supuşi deţinuţii, deşi poate fi necesară, în anumite cazuri, trebuie efectuată în mod adecvat pentru a nu fi calificată drept degradantă; - punerea cătuşelor şi alte metode de constrângere sau alte măsuri disciplinare, precum ar fi privarea de exerciţii în aer liber sau privarea de dreptul de a primi vizite, trebuie de asemenea să fie supuse unei revizuiri şi unui control pentru a se asigura că modul în care sunt aplicate nu este abuziv şi nici nu reprezintă un tratament degradant. La adresarea persoanei cu plângere referitor la condiţiile de detenţie urmează a fi consultată Recomandarea Rec(2006)13 a Comitetului de Miniştri al statelor-membre privind detenţia provizorie, condiţiile în care are Ioc aceasta, precum şi aplicarea garanţiilor împotriva abuzului. Urmează de avut în vedere că efectele cumulative ale condiţiilor de detenţie, cum ar fi: lipsa asistenţei medicale suficiente, expunerea la fumul de ţigară, alimentaţia inadecvată, termenul petrecut în detenţie şi impactul specific pe care asemenea condiţii le-ar fi cauzat stării sănătăţii deţinutului, se consideră ca condiţii care sunt în contradicţie cu articolul 3 din Convenţie (cazul Ostrovar vs Moldova, p.89). 10.4 Obligaţiile pozitive ale statului la detenţia persoanelor cu tulburări psihice. În cazul persoanelor cu tulburări psihice, trebuie de ţinut cont de vulnerabilitatea şi inabilitatea lor, în anumite cazuri, de a se plânge în mod coerent sau, în general, de a se plânge privind modul în care sunt afectate de un anumit comportament. În cazul verificării unei asemenea plângeri fie de la rude, prieteni, fie chiar de la însăşi persoana în cauză trebuie aplicată o diligentă deosebită recurgerii la instrumentele de constrângere fizică cum ar fi cătuşele sau curelele, cămăşile de forţă, alte măsuri de imobilizare. Acestea ar trebui justificate doar în cazuri excepţionale, fiind direct autorizate de un medic sau să fie adusă imediat la cunoştinţa medicului pentru aprobare. Practica de izolare pe o perioadă nejustificată (adică izolarea într-o încăpere, cameră) a pacienţilor violenţi sau cu un comportament "necontrolat" reprezintă de asemenea un aspect de îngrijorare, de aceea trebuie de stabilit ca izolarea să nu fie folosită niciodată ca pedeapsă ci doar ca măsură excepţională.

349


10.5 Discriminarea. Tratamentul instituţionalizat care este bazat pe prejudecata unei majorităţi împotriva unei minorităţi reprezintă de asemenea un tratament degradant. Fapta constituie infracţiune de tortură şi atunci când aceasta este săvârşită din motiv de discriminare, chiar dacă scopul nu este realizat. Motivul săvârşirii faptei bazat pe o formă de discriminare există indiferent de forma de discriminare (socială, politică, economică) (hot. Moldovan vs România din 29 martie 2007). 10.6 Obligaţia statului de a asigura acordarea asistenţei medicale adecvate şi prompte. Persoanele aflate în custodia statului, în caz de necesitate urmează a fi asigurate cu asistenţă medicală adecvată şi prompt. CEDO menţionează că, deşi articolul 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca bazându-se pe o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, impune totuşi o obligaţie a statului de a proteja bunăstarea fizică a persoanelor închise, acordându-le asistenţa medicală necesară. 10.7. În cazul în care există pericol asupra vieţii sau sănătăţii persoanei deţinute, chir dacă acest pericol apare la iniţiativa deţinutului, statul are obligaţia pozitivă de a lua măsurile absolut necesare pentru salvarea vieţii şi sănătăţii persoanelor deţinute (alimentarea forţată, protecţia de suicid, de automutilare etc.). 11. Obligaţia negativă, adică obligaţia agenţilor statului de a se abţine de la comiterea anumitor acţiuni arbitrare în privinţa persoanelor aflate în custodia statului, aceste obligaţii se referă la acţiunile colaboratorilor poliţiei, forţelor armate sau de securitate şi colaboratorilor instituţiilor penitenciare, instituţiilor medicale în care persoanele se deţin forţat conform unei hotărâri judecătoreşti. Această obligaţie are un caracter absolut şi este una de rezultat şi nu de conduită. In practică urmează a fi făcută distincţie între plângerile privind maltratarea persoanei de către autorităţi şi deplângerea condiţiilor rele de detenţie. 12. În cazul în care este făcută declaraţie de aplicare a relelor tratamente faţă de persoană, urmează a fi cercetate următoarele circumstanţe: • dacă persoana a fost agresată de reprezentanţii statului sau de persoane deţinute cu acordul tacit al reprezentanţilor administraţiei penitenciarului, adică dacă este victimă a relelor tratamente persoana respectivă; • aprecierea gravităţii relelor tratamente; • împrejurările în care au fost cauzate relele tratamente şi scopul aplicării acestora; • proporţionalitatea între aplicarea forţei de către reprezentanţii autorităţii statului şi comportamentul victimei. Se atrage atenţie la faptul că chiar în cazul în care persoana reţinută era înarmată, nu justifică automat aplicarea forţei (a se vedea cazul Boicenco v. Moldova, citat mai sus, §126). Pentru aplicarea forţei se cere existenţa unor motive convingătoare care ar demonstra că aplicarea ei nu putea fi evitată. În acelaşi timp, forţa aplicată trebuie să fie proporţională cu pericolul prezentat de persoana reţinută. Astfel, nu va putea fi justificată aplicarea loviturilor după imobilizarea persoanei (a se vedea cazul Victor Saviţchi v. Moldova, citat mai sus, §67). 13. Conform articolului 10 alin.(3) CPP, în desfăşurarea procesului penal nimeni nu poate fi supus la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante şi nici nu poate fi silit să participe la acţiuni procesuale care lezează demnitatea umană. Conform articolului 94 alin.(1) pct.1) CPP, folosirea în procesul penal a probelor obţinute cu încălcarea acestei norme este inadmisibilă, iar aceste probe urmează a fi excluse din dosar. Punerea la baza sentinţei de condamnare a unei astfel de probe este contrară articolului 6 al Convenţiei şi atrage inechitatea întregii proceduri, indiferent de valoarea probantă a probei (a se vedea cazul Levinţa v. Moldova, hotărâre din 16 decembrie 2008, §100).

350


II. PARTEA PROCESUALĂ DE APLICARE A PREVEDERILOR ART.3 DIN CONVENŢIE 14. Atunci când o persoană afirmă în mod susţinut că a suferit, din partea poliţiei sau altor servicii similare ale statului, tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului prin articolul 1 de "a recunoaşte oricărei persoane ce ţine de jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (...) [în] Convenţie", cere, implicit, să se facă o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea vinovaţilor (hot. Labila vs Italia) Dacă unei persoane i-au fost cauzate leziuni corporale în perioada aflării în detenţie sau în controlul poliţiei, orice astfel de leziune ar da o prezumţie puternică că acea persoană a fost supusă relelor tratamente (hot. Bursuc vs România, din 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina autorităţilor statului să dea o explicaţie plauzibilă Curţii Europene a Drepturilor Omului despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile corporale, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (cazul Selmouni v. Franţa, §87). Această regulă de probaţiune este prevăzută şi în articolul 10 alin.3/1 CPP, care cere autorităţii în custodia căreia se află persoana să demonstreze că aceasta nu a fost supusă torturii sau altor tratamente sau pedepse crude. în cazul în care statul omite să facă acest lucru, poate exista o situaţie care să cadă sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei Conform art.298 alin.(4) CPP penală orice declaraţie, plângere sau alte circumstanţe ce oferă temei de a presupune că persoana a fost supusă acţiunilor de tortură, tratament inuman sau degradant urmează a fi examinate de către procuror, în modul prevăzut de articolul 274 CPP, în procedură separată. 15. Declaraţie despre aplicarea faţă de persoană a torturii, tratamentului inuman, degradant în temeiul art.298 alin.(4) CPP poate fi depusă de către însăşi pretinsa victimă, de ruda acestuia, de avocat sau de medic care a acordat asistenţă medicală victimei. Medicul care a acordat ajutor victimei şi a constatat urme de aplicare a maltratării trebuie să discute în condiţii de confidenţialitate cu victima necesitatea declarării despre aplicarea maltratării. Dacă pacientul nu este de acord ca medicul să facă declaraţii, acesta nu trebuie să-şi expună în mod conştient pacientul pericolului represiunii în urma declaraţiei. Chiar în absenţa unei plângeri exprese trebuie desfăşurată o investigaţie pentru a stabili dacă au avut loc sau nu fapte de maltratare în cazul în care există alte circumstanţe ce dau temei de a conchide că sunt urme de maltratare. Plenul atenţionează că judecătorii şi procurorii urmează a fi conştienţi de faptul că există metode de aplicare a forţei care nu lasă urme pe corpul victimei (mutatis mutandis, cazul Boicenco c. Moldovei, 11 iulie 2007, §109). 16. Standardele internaţionale cu privire la eficacitatea investigaţiilor cauzelor de pretinsă tortură sunt extrem de înalte. Aceste standarde îşi găsesc reflectarea în "Principiile cu privire la investigarea efectivă şi documentarea torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante" recomandate de rezoluţia Adunării Generale a ONU 55/89 din 4 decembrie 2000. Conform acestor principii, scopul investigării efective şi documentării torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante include următoarele: (a) clarificarea faptelor, stabilirea şi recunoaşterea responsabilităţii individuale şi a instituţiei respective faţă de victime şi familiile lor; (b) identificarea măsurilor necesare pentru prevenirea unor fapte similare; (c) facilitarea urmăririi şi/sau, dacă este corespunzător, sancţionarea disciplinară a celor indicaţi în investigaţie ca fiind responsabili şi demonstrarea necesităţii pentru o reparaţie şi redresare deplină din partea statului, care include compensaţii financiare echitabile şi adecvate şi acordarea mijloacelor pentru îngrijire medicală şi reabilitare.

351


Reieşind din principiile menţionate şi în baza jurisprudenţei CEDO investigaţiile cauzelor de rele tratamente trebuie să fie eficiente, efective, multilaterale, complete şi rapide. 16.1 Eficienţa investigaţiei constă în capacitatea organului de urmărire penală de a identifica persoanele responsabile de aplicarea relelor tratamente astfel ca ele să poată fi trase la răspundere. În caz contrar, interdicţia legală generală a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsită de eficienţă practică, în ciuda importanţei sale fundamentale, şi s-ar cerea posibilitatea ca în unele cazuri agenţii statului, beneficiind de o cvasi-impunitate, să calce în picioare drepturile persoanelor aflate sub supravegherea lor (Hot. Labita vs Italia, §131). 16.2 O investigaţie este efectivă dacă este exercitată de un organ care este competent, independent şi imparţial de organul şi de persoanele implicate în evenimentele supuse investigării. Independenţa presupune nu numai lipsa unei legături ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă reală (a se vedea cazul Boicenco v. Moldova, §121). Astfel, investigaţia trebuie să fie exercitată de procurori care nu-s implicaţi în urmărirea penală în cauza în privinţa persoanei care pretinde a fi victimă a relelor tratamente. Procurorul care a înaintat oficial persoanei ce reclamă relele tratamente, învinuirile şi care a solicitat instanţei aplicarea faţă de aceasta a arestului preventiv, precum şi prelungirea ulterioară a acestuia, nu poate efectua investigaţie la cerere de maltratare, deoarece nu corespunde principiului independenţei şi imparţialităţii. Investigaţia trebuie să se finalizeze cu un act procesual al organul care a efectuat investigaţia şi trebuie să conţină scopul investigaţiei, procedurile şi metodele folosite pentru evaluarea dovezilor, să descrie detaliat evenimentele specifice care s-au constatat, dovezile care le susţin şi o listă de nume ale martorilor care au depus mărturie, cu excepţia acelora a căror identitate rămâne ascunsă pentru protecţia lor (audiate în ordinea prevăzută de art.110 CPP), precum şi concluziile şi recomandările bazate pe constatările de fapt şi pe legislaţia în vigoare. Investigaţia nu trebuie să se bazeze doar pe explicaţiile poliţiştilor împotriva cărora reclamantul depune plângere. Ordonanţa prin care s-a dispus neînceperea urmăriri penale doar în baza explicaţiilor poliţiştilor împotriva cărora victima depune plângere, nu poate corespunde unei investigaţii efective. Organul care efectuează investigaţia trebuie să determine dacă forţa utilizată de poliţie a fost sau nu justificată în circumstanţele cazului. 16.3 Investigaţia multilaterală şi completă obligă autorităţile ca permanent să facă încercări serioase de a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a clasa investigaţia sau pentru a Ie folosi ca bază a deciziilor lor. Organul ce efectuează investigaţia trebuie să întreprindă măsuri rezonabile şi disponibile pentru a asigura dovezi privitoare la incident, inclusiv declaraţii ale martorilor oculari, ale rudelor victimei, declaraţii ale medicilor, avocaţilor, cercetarea tuturor celor ce au fost implicaţi în aplicarea violenţei, cercetarea fişelor medicale, expertize medico-legale, fotografii color ale vătămărilor, cercetarea registrelor de înregistrare a mişcării victimei deţinute etc. Expertiza medico-legală trebuie efectuată în conformitate cu "Principiile cu privire la investigarea efectivă şi documentarea torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante" recomandate de rezoluţia Adunării Generale a ONU 55/89 din 4 decembrie 2000 şi asigurată posibilitatea pretinsei victime de a propune un expert. Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să aibă drept consecinţă ca o astfel de investigaţie să nu corespundă standardelor menţionate. Părţile în procesul penal vor avea în vedere faptul că, potrivit articolului 279 CPP, până la pornirea urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua doar cercetarea la faţa locului şi percheziţia corporală sau ridicarea. În cazul în care a fost refuzată pornirea urmăririi

352


penale pe marginea unei plângeri de maltratare, informaţii relevante detaliate despre care nu puteau fi acumulate decât prin alte acţiuni procesuale, această ordonanţă nu va putea fi considerată ca fiind emisă pe marginea unei cercetări depline a faptelor. 16.4 Investigaţia rapidă constă în reacţia promptă a procurorului la plângerile adresate de către persoane în perioada respectivă. Investigaţia nu este rapidă când durează mai mulţi ani, perioadă în care ea adesea este încetată şi redeschisă, transmisă de la un executor la altul. Investigaţia trebuie să ofere o explicaţie logică a cauzei leziunilor pe corpul victimei. În cazul în care organul de urmărire penală motivează cauzarea vătămărilor victimei prin automutilare, el trebuie să demonstreze automutilarea. Nu-i suficient ca organul de urmărire penală să motiveze cauzarea vătămărilor corporale victimei în urma unei maladii psihice, ci este necesar ca prin probe să demonstreze că victima suferea de o asemenea maladie şi că vătămările corporale sunt o consecinţă a acestei maladii. 16.5 Organul de urmărire penală trebuie, în primul rând, să dispună examinarea imediată a persoanei de un medic şi să încerce să stabilească originea leziunilor (a se vedea cazul Pruneanu v. Moldova, §§62 şi 63). Examinarea medicală a victimei trebuie efectuată în particular în condiţii de confidenţialitate. Poliţia sau alţi funcţionari care însoţesc victima nu trebuie să fie prezente la examinare, în cazul când, în opinia medicilor examinatori, există dovadă evidentă că victima are un comportament care pune serios în pericol siguranţa personalului medical, la examinare pot asista persoane care asigură securitatea în instituţia medicală, şi nu poliţia. Dacă în urma examenului medical se confirmă urme de maltratare, procurorul sau instanţa vor lua măsuri pentru a scoate persoana din condiţiile în care a fost deţinută (se va pune în discuţie necesitatea continuării deţinerii în arest preventiv, transferarea în altă instituţie penitenciară etc.). III. ALTE ASPECTE DE APLICARE A PREVEDERILOR ART.3 DIN CONVENŢIE 17. În caz de necesitate, victima relelor tratamente şi martorii pot cere măsuri de protecţie în privinţa lor şi a rudelor şi procurorul sau, după caz, instanţa va dispune asemenea măsuri pentru a-i protejata împotriva violenţei, a ameninţărilor de violenţă sau a oricăror forme de intimidare care pot surveni ca rezultat al investigării. 18. Pretinsele victime ale torturii sau maltratării şi reprezentanţii lor legali vor fi informaţi despre mersul investigaţiei pe marginea relelor tratamente şi vor avea acces la orice audiere (confruntare), precum şi la toată informaţia relevantă pentru investigaţia de maltratare, de asemenea vor avea dreptul să prezinte alte probe. 19. Victimei relelor tratamente trebuie să-i fie explicat dreptul de a contesta orice hotărâre, adoptată de organul de urmărire penală pe marginea plângerii sale, dacă cauza penală în baza plângerii nu a fost trimisă în judecată. De asemenea, procurorul trebuie să-i explice petiţionarului dreptul de a adresa plângeri în ordinea prevăzută de art.313 CPP cu respectarea procedurii prealabile. În cazul examinării plângerii de aplicare a maltratării în ordinea prevăzută de art.313 CPP, judecătorul de instrucţie urmează să verifice argumentele plângerii prin prisma explicaţiilor date în prezenta hotărâre şi în Hotărârea Plenului nr.7 din 4 iulie 2005 "Cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale", capitolul 5. În cazul în care relele tratamente sunt aplicate la faza de executare a pedepsei în penitenciar, plângerile vor fi adresate procurorului, care va dispune efectuarea investigării, iar hotărârile pe marginea investigării vor fi contestate şi soluţionate, după caz, în ordinea prevăzută de art.469-471 CPP.

353


20. Plângerile privitor la condiţiile de detenţie şi calitatea asistenţei medicale, declarate la faza de urmărire penală şi în cadrul judecării cauzei, se vor examina în ordinea prevăzută de articolul 313 Cod de procedură penală. În conformitate cu prevederile art.385 Cod de procedură penală, dacă în cazul urmăririi penale sau judecării cauzei s-au constatat încălcări ale drepturilor inculpatului de a nu fi supus relelor tratamente şi s-a stabilit din vina cui au fost comise (pentru aceasta este suficient stabilirea doar a instituţiei vinovate) - instanţele care judecă cauza examinează posibilitatea reducerii pedepsei drept recompensă pentru aceste încălcări. IV. REMEDIILE DE ORDIN CIVIL ÎN CAZUL CONSTATĂRII VIOLĂRII ART.3 DIN CONVENŢIE 21. Dreptul la un recurs efectiv prevăzut de art.13 al Convenţiei presupune existenţa unor remedii acordate de către instanţele judecătoreşti naţionale în cazul de încălcare a unui drept garantat de Convenţie. În cazul constatării violării art.3 din Convenţie, victima este în drept să solicita instanţelor naţionale despăgubiri materiale şi morale. 22. Dacă pe parcursul examinării cauzei penale împotriva unui agent al forţei publice învinuit de acte de tortură sau tratament inuman sau degradant partea vătămată a înaintat o acţiune civilă cu privire la repararea prejudiciului material şi moral, această acţiune urmează a fi examinată de către instanţa de competenţa căreia este cauza penală conform prevederilor art.225 Cod de procedură penală. 23. În cazul reclamării de către inculpat a condiţiilor proaste de detenţie sau lipsă de asistenţă medicală adecvată prin înaintarea în procesul penal a unei acţiuni civile împotriva statului, prin care se solicită despăgubiri materiale şi morale, instanţa care examinează cauza penală iasă acţiunea civilă fără soluţionare, fapt ce nu lipseşte inculpatul de dreptul de a intenta separat o astfel de acţiune în instanţa de judecată, care urmează a fi examinată în procedură contencioasă în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. 24. În calitate de pârât în cazurile nominalizate mai sus urmează a fi stabilit statul în persoana Ministerului Finanţelor, care deţine conform Convenţiei obligaţia pozitivă de a preveni actele de tortură sau tratament inuman sau degradant. 25. La examinarea litigiilor respective, instanţa de judecată urmează să ţină cont de faptul că interdicţia prevăzută de articolul 3 este absolută. Prin urmare, insuficienţa mijloacelor financiare pentru a îmbunătăţi condiţiile de detenţie nu justifică deţinerea unei persoane o perioadă continuă în condiţii sub nivelul Regulilor Penitenciare Europene. Pentru a stabili dacă detenţia persoanei în condiţii rele este contrară articolului 3, urmează a se stabili dacă a fost depăşit nivelul minim de severitate. Astfel, în cazul Becciev contra Moldovei (06 octombrie 2006), CEDO a constatat depăşirea nivelului minim de severitate prin detenţia reclamantului timp de 39 de zile în Izolatorul de Detenţie Provizorie al Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău datorită lipsei plimbărilor, hranei insuficiente, lipsei accesului la lumina naturală, păstrării luminii aprinse în celulă permanent şi a lipsei saltelelor şi lenjeriei de pat. Totodată, în cazul Gorea contra Moldovei (17 iulie 2007), CEDO a constatat că detenţia reclamantului în acelaşi centru de detenţie timp de 21 de zile nu a depăşit nivelul minim de severitate. 26. Pentru a stabili condiţiile concrete de detenţie într-o anumită instituţie la o anumită perioadă de timp urmează a se examina declaraţiile persoanei prin prisma rapoartelor Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante (CPT), care efectuează periodic vizite de documentare în centrele de detenţie din Republica Moldova. Pe marginea fiecărei vizite se întocmeşte un raport cu descrierea celor constatate şi a recomandărilor.

354


Rapoartele CPT, în limbile engleză sau franceză şi unele traduceri ale acestora, pot fi găsite pe pagina web a comitetului-www.cpt.coe.int. Datele din aceste rapoarte urmează a fi coroborate cu celelalte probe din dosar. 27. La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în caz de încălcare a art.3 din Convenţie, instanţa de judecată urmează să aplice în direct art.41 al Convenţiei, care prevede că la constatarea încălcărilor dispoziţiilor Convenţiei şi a Protocoalelor sale poate fi acordată o satisfacţie echitabilă. Cuantumul prejudiciului moral urmează a fi determinat în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi legislaţia naţională. Chişinău, 30 octombrie 2009 nr.8 ANEXĂ la Hotărârea Plenului nr.8 din 30.10.2009 La judecarea plângerilor adresate în ordinea prevăzută de art.313 sau, după caz, a cauzelor penale privind maltratarea persoanelor arestate sau deţinute se aplică următoarele acte naţionale şi internaţionale: - Constituţia Republicii Moldova (art.24 alin.(2)); - Codul penal (art.309. 3091 şi 328); - Codul de procedură penală; - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.217-XII din 28.07.1990 (Tratate internaţionale, 1998, vol.I, pag.9) - art.5; - Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin Protocolul adiţional şi Protocoalele nr.4. 6, 7, 12 şi 13, adoptată la Roma la 04.11.1950, ratificată prin Hotărârea Parlamentului R.M. nr.1298-XIII din 24.07.1997 (Tratate internaţionale, 1998, vol.1, pag.341), în vigoare din 01.02.1998 - art.3; - Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10.12.1984, deschisă pentru semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 39/46 din 10.12.1984, intrată în vigoare la 26.06.1987 conform dispoziţiilor art.27 (1). În vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995 (Hotărârea Parlamentului nr.473-XIII din 31.05.1995); - Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.11.1987, întrată în vigoare la 01.02.1989, în vigoare pentru Republica Moldova din 01.02.1998 (Hotărârea Parlamentului nr.1238-XIll din 09.07.1997); - Declaraţia privind protecţia persoanelor împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante (Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.3452 (XXX) din 09.12.1975, site, Internet): - Regulile standarde minime de comportament cu deţinuţii, adoptate la primul Congres al ONU pentru prevenirea criminalităţii şi comportamentul cu infractorii, care a avut loc la Geneva la 30.08.1955, aprobate de Consiliul Social şi Economic prin Rezoluţia sa nr.663 C (XXIV) din 31.07.1957, 2076 (XII) din 13.05.1977 şi 1984/47 din 25.05.1984 (site, Internet): - Cod de principii pentru protecţia tuturor persoanelor aflate în orice formă de detenţie sau în închisoare, adoptat prin Rezoluţia nr.43/173 din 9 decembrie 1988 de Adunarea Generală a ONU;

355


- Recomandarea nr.R(87)3 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei către statele membre referitoare la Regulile Europene ale Penitenciarelor, adoptată la 12 februarie 1987, în cadrul celei de-a 404-a reuniuni a Delegaţiei Miniştrilor.

356


NOTĂ INFORMATIVĂ cu privire la hotărârile pronunţate de CEDO contra Moldovei la sfârşitul anului 2009- anul 2010 pe marginea dosarelor economice Aprobat Preşedintele Colegiului economic I. Consideraţii generale Obligaţia statului de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţie este satisfăcută nu numai prin faptul că legile trebuie să fie în conformitate cu Convenţia. Ea mai impune statul să asigure persoanelor accesul efectiv la justiţie, în cazul în care drepturile lor sunt violate. Nota în cauză a fost întocmită potrivit planului de activitate al secţiei economice a Direcţiei de generalizare a practicii judiciare şi analiză statistică judiciară pentru anul 2010. La 18 şi 19 februarie 2010 în Elveţia a fost organizată o Conferinţă Ministerială la Interlaken cu scopul de a stimula reformarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Conferinţa a avut scopul de a stabili cursul pentru viitoarea reformă a CEDO, care se confruntă cu o situaţie disperată. Numărul de cereri depuse la CEDO se ridică la cifra de 120 000, depăşind capacitatea Curţii de a le examina. Nouăzeci de procente din aceste cereri sunt în mod vădit nefondate sau nu au o bază legală. Pentru realizarea obiectivelor s-a propus un plan de acţiuni ce ţin de: - dreptul la cerere individuală, - filtrarea cererilor, - cererile repetitive, - supravegherea executării hotărârilor, - implementarea convenţiei la nivel naţional. Aceasta prezumă că statele membre urmează să execute în totalitate hotărârile CEDO şi să prevină violări similare pe viitor, să la în calcul jurisprudenţa în evoluţie a Curţii, inclusiv care se referă la alte state, să implementeze recursuri efective, să asigure implementarea recomandărilor Comitetului de Miniştri. La 14 iunie 2010 a intrat în vigoare protocolul nr. 14 la CEDO care prevede o serie de modificări în vederea perfecţionării mecanismului de examinare a cauzelor de către Curte şi simplificarea procedurilor de examinare, precum şi sporirii independenţei judecătorilor Curţii (introducerea instituţiei „judecătorului unic” şi a unui nou criteriu de admisibilitate, interzicerea realegerii judecătorilor Curţii etc.) În perioada 01.01.2010 - 01.07 2010 CEDO a pronunţat 15 hotărâri împotriva Republicii Moldova, dintre acestea în 4 cazuri s-a soluţionat problema acordării unei satisfacţii echitabile. (În anul 2009 împotriva Moldovei s-au pronunţat 30 hotărâri). Pentru comparaţie, în aceeaşi perioadă a anului 2010 împotriva statului român au fost pronunţate 113 hotărâri, cu încasarea unei sume de 3 191 519 euro.

II. Cu privire la hotărârile pronunţate de CEDO contra Moldovei la sfârşitul anului 2009anul 2010 pe marginea dosarelor economice

357


La 24.02.2010 a devenit definitivă hotărârea CEDO pronunţată la cererea IPTEH. CAZUL IPTEH S.A. ŞI ALŢII v. MOLDOVA (cererea no. 35367/08, 24 noiembrie 2009) Cazul datează printr-o cerere (no. 35367/08) împotriva Republicii Moldova depusă la Curte de către IPTEH S.A. – o companie înregistrată în Moldova, de asemenea în Marea Britanie, Kapital Invest S.A. – o companie înregistrată în România şi Ion Rusu – un cetăţean român la data de 25 iulie 2008. Reclamanţii au pretins în special precum că ei sunt victimele unui proces civil incorect şi deprivare de proprietate. Primul reclamant, Ipteh SA, este o companie înregistrată în Moldova. Ceilalţi reclamanţi: Worldway Limited (“cea dea doua companie reclamantă”) – o companie înregistrată in Marea Britanie şi deţine 35.29% din acţiunile primului reclamant; Kapital Invest SA (“cea dea treia companie reclamantă”) – o companie înregistrată în România şi deţine acţiuni a 49.63% din nr. Total de acţiuni al primului reclamant; şi Ion Rusu (“al patrulea reclamant”) – cetăţean român născut în an. 1962, locuieşte la Iaşi şi deţine acţiuni de 11.72% din acţiunile primei companii reclamante. La sfârşitul anilor 1990, Ipteh SA şi o companie terţă, I., au fost proprietarii unei clădiri de şase etaje situată pe bulevardul principal din Chişinău. Ambele companii au fost cu capital de stat şi au avut ca activ diferite părţi ale clădirii. În 1999, statul a decis să privatizeze companiile şi a vândut acţiunile lor către o companie privată U. În 2000 şi 2001, noul proprietar al companiilor a transferat toate părţile clădirii la prima companie reclamantă. De asemenea, în anul 2000, fostul director al primei companii reclamante a contestat privatizarea în instanţele de judecată. Cu toate acestea, acţiunea sa a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă a Judecătoriei Economice a Republicii Moldova din 11 iulie 2000. Instanţele au constatat că privatizarea a fost legală în toate privinţele. În iulie 2001, al patrulea reclamant a cumpărat 141,772 din acţiuni în cadrul primei companii reclamante. În august 2001, a doua companie reclamantă a cumpărat restul acţiunilor ale primei companii reclamante. În august 2006, prima companie reclamantă a emis 510,000 din acţiuni noi şi le-a vândut la a treia companie reclamantă. La 19 aprilie 2007 Procurorul General, a instituit o procedură judiciară în numele statului în care acesta a contestat legalitatea privatizării din 1999, a primei companii reclamante şi a companiei I. pe motiv că două regulamente de Guvern privind vânzarea de acţiuni deţinute de stat au fost încălcate. În special, procurorul a susţinut că mărimea plăţii stabilite de către compania U. a fost mai mică decât cea prevăzută de lege şi că preţul final oferit pentru acţiuni a fost prea mic. Procurorul s-a bazat pe articolul 50 din Codul civil în acţiunea sa. Procuratura, a mai solicitat anularea tuturor transferurilor ulterioare şi acţiunilor, în urma cărora cel de-al doilea, al treilea şi al patrulea reclamant au devenit acţionarii primei companii reclamante. Reclamanţii s-au opus acţiunii şi au afirmat, printre altele, că a fost depusă peste termen şi contrar principiului securităţii raporturilor juridice. Ei au susţinut că prevederile articolului 86 din Codul civil vechi care prevăd exonerarea Procurorului General de la respectarea termenului de trei ani pentru depunerea acţiunii în interesul statului a fost contrară articolului 6 din Convenţie şi au făcut referire la cazul Dacia SRL v. Moldova (no. 3052/04, 18 martie 2008). De asemenea, au susţinut că legalitatea privatizării a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 11 iulie 2000, cu putere de lucru judecat şi că acestea (companiile) au fost

358


cumpărători de bună credinţă, care au fost discriminate în raport cu alte companii, care au obţinut proprietăţi de stat în condiţii similare şi privatizarea cărora nu a fost contestată ulterior de către stat. Reclamanţii au mai afirmat, că la 10 iunie 2008 Curtea de Apel Economică a decis în favoarea Procurorului General în absenţa celui de-al treilea şi al patrulea reclamant, care nu au fost citaţi. Curtea a respins obiecţiile cu privire la existenţa unei hotărâri definitive din 11 iulie 2000 pe motiv că acea hotărâre a fost adoptată în cadrul procedurilor în care Procurorul general nu a fost implicat. De asemenea, instanţa a respins obiecţia reclamanţilor cu privire la regimul termenului de prescripţie, argumentând că, în conformitate cu articolul 86 din Codul civil o acţiune de către Procurorul General în interesul statului nu a putut fi depusă ca tardivă. Reclamanţii au declarat apel, pe baza aceloraşi argumente care au fost puse în faţa primei instanţe. Ei, de asemenea, s-au plâns că nu toţi dintre ei au avut posibilitatea de a lua parte la judecarea cauzei şi că judecătorul ar fi fost lipsit de imparţialitate. La 28 august 2008, Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul reclamanţilor. În timpul procedurii, reclamanţii au depus recuz judecătorului N.M. din completul de judecată şi a exprimat îndoieli cu privire la modul în care Preşedintele Curţii Supreme I.M., a compus completul. În aceeaşi zi, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul şi a menţinut hotărârea pronunţată de prima instanţă. Curtea Supremă a invocat dispoziţiile din Codul civil vechi în scopul de a respinge obiecţia reclamanţilor cu privire la statutul lor de cumpărători de bună credinţă. În special, Curtea a susţinut că, în conformitate cu Codul civil vechi, proprietatea obţinută în mod ilegal de la stat ar putea fi solicitată înapoi indiferent de faptul că ar fi fost obţinută de către un cumpărător de bună credinţă. Cu toate acestea, atunci când examinează aspectul cu privire la termenul de prescripţie, Curtea Supremă a fost de acord cu obiecţia reclamanţilor cu privire la articolul 86 din Codul civil vechi (a se vedea paragraful 16). Cu toate acestea, Curtea a precizat, pentru prima dată în cadrul procedurii că, întrucât procurorul a introdus acţiunea sa de la data intrării în vigoare a noului Cod civil, normele privind limitările în timp cuprinse în acest cod trebuie să se aplice. Curtea Supremă de Justiţie a exprimat opinia că acţiunea procurorului în cauză privind declararea nulităţii absolute de privatizare şi că, prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile articolului 217 din noul Cod civil, acesta nu a putut fi limitată în timp. Curtea Supremă de Justiţie, ca şi prima instanţă, a respins obiecţia cu privire la existenţa unei hotărâri definitive în ceea ce priveşte aceeaşi problemă pe aceleaşi motive şi a respins obiecţia cu privire la neparticiparea unora dintre reclamanţi din acţiune. La data de 3 octombrie 2008, Guvernul a decis să privatizeze clădirea din nou şi o licitaţie pentru vânzarea clădirii a fost programată pentru 5 noiembrie 2008. Clădirea nu a fost vândută la aceeaşi dată. Reclamanţii s-au plâns că acţiunea a fost nedreaptă, contrar articolului 6 § 1 al Convenţiei şi au invocat încălcarea dreptului la proprietate potrivit articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Cererea a fost declarată admisibilă de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (în continuare Curtea). Reclamanţii au susţinut că acţiunea a fost nedreaptă pentru că instanţele naţionale nu au aplicat termenul de prescripţie, în conformitate cu dispoziţiile din Codul civil vechi. Ca rezultat, Procurorul General a fost capabil de a contesta cu succes procesul de privatizare, după aproape opt ani cu încălcarea principiului enunţat la articolul 6 din noul Cod civil. În plus, reclamanţii au declarat că jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie a fost contradictorie în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea termenului de prescripţie. Potrivit reclamanţilor, principiul securităţii juridice, de asemenea, a fost încălcat de către instanţele naţionale, deoarece acestea nu au reuşit să la în considerare faptul că o provocare similară la legalitatea privatizării a fost deja respinsă printr-o hotărâre definitivă din 11 iulie 2000.

359


Reclamanţii în cele din urmă au susţinut că acţiunea ar fi fost nedreaptă, de asemenea, deoarece nu toţi dintre reclamanţi au avut posibilitatea de a participa, şi a-şi apăra drepturile lor şi pentru că judecătorii care au examinat cazul nu au fost independenţi şi imparţiali. Guvernul a susţinut că, în conformitate cu articolul 217 § 1 al noului Cod civil, nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de către orice persoană, fără nicio limitare în timp. Potrivit acestora, nulitatea absolută a privatizării a fost o premisă esenţială pentru admiterea acţiunii procurorului general şi susţinerea acestor acţiuni, după expirarea termenului-limită general, nu a încălcat principiile echităţii garantate de articolul 6 din Convenţie. De asemenea, Guvernul a răsturnat afirmaţia reclamanţilor în legătură cu lipsa de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor implicaţi în procedură şi că instanţele ar fi trebuit să acorde o atenţie la hotărârea din 11 iulie 2000. Curtea se referă la cazul său anterior - în care a declarat că respectarea cerinţelor de admisibilitate pentru îndeplinirea actelor de procedură este un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Rolul jucat de termenul de prescripţie este de o importanţă majoră atunci când este interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care, în partea sa relevantă, enunţă preeminenţa principiului supremaţiei dreptului ca element al patrimoniului comun al Statelor Contractante (a se vedea Dacia SRL /. Moldovei, nr. 3052/04, § 75, 18 martie 2008). Curtea a reiterat faptul că nu este sarcina sa să la locul instanţelor naţionale în interpretarea legislaţiei interne. Aceasta este, în primul rând, pentru autorităţile naţionale, în special instanţele judecătoreşti, pentru a rezolva probleme de interpretare, inclusiv a regulilor de natură procedurală, cum ar fi termenele prescrise de sesizare pentru acţiunile în justiţie. Rolul Curţii se limitează la stabilirea dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia în general, şi cu principiul securităţii juridice, garantat de articolul 6, în special (a se vedea, mutatis mutandis, Platakou v. Grecia, nr. 38460/97, § 37, CEDO 2001 I). În speţă Curtea a statuat că termenul limită pentru a contesta privatizarea din 1999 prevăzut de Codul civil în vigoare la data faptelor a expirat în 2002. Acest lucru a fost confirmat în mod indirect de către Curtea Supremă de Justiţie, care a acceptat obiecţia reclamanţilor cu privire la articolul 86 din Codul civil vechi (a se vedea punctul 20 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiţie nu a ales să respingă acţiunea Procurorului General, în conformitate cu dispoziţiile din Codul civil vechi, dar a aplicat prevederile noului Cod Civil, care a intrat în vigoare în 2003, care este, de aproximativ un an după expirarea termenului-limită. Curtea nu contestă puterea statului de a adopta o nouă legislaţie care reglementează termenele limită în cadrul unei proceduri civile. Cu toate acestea, nu rezultă, după cum susţine Guvernul, că este compatibil cu Convenţia de a aplica aceste reguli noi într-un mod care ar putea perturba situaţii juridice care au devenit definitive datorită aplicării termenului de prescripţie, înainte de adoptarea unei astfel de legislaţii. Pentru a admite contrariul ar însemna să se admită că un stat este liber să nu la în considerare un termen-limită şi de a contesta o situaţia juridică finală, pur şi simplu prin utilizarea puterii sale să adopte o nouă legislaţie, după expirarea termenului-limită în cauză. Curtea constată că concluzia de mai sus pare să fie în concordanţă cu articolul 6 din noul Cod Civil, care prevede că noul Cod nu poate avea efect retroactiv şi nu poate modifica sau suprima condiţiile în care o situaţie juridică a fost constituită înainte sau condiţiile în care o astfel de situaţie juridică a fost stinsă". În lumina celor de mai sus şi având în vedere, în special, la acceptarea de către Curtea Supremă de Justiţie că nu au fost cazuri, convingătoare, cum ar fi cele prevăzute la articolul 86 din Codul civil vechi pentru deplasarea termenului de prescripţie de trei ani, Curtea consideră că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie ca urmare a susţinerii, cu încălcarea principiului securităţii juridice, a acţiunii procurorului general pentru anularea privatizării.

360


Reclamanţii s-au plâns că hotărârile prin care acţiunea de anulare a privatizării a Procurorului General a fost confirmată a avut efectul de a aduce atingere la exercitarea paşnică a dreptului prevăzut de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Guvernul contestă afirmaţia reclamantelor şi a susţinut că privatizarea din 1999 a fost efectuată cu încălcări grave ale legislaţiei şi că, prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Curtea consideră că reclamanţii au avut "o posesie" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a constatat la punctul 36 de mai sus că susţinerea acţiunii Procurorului general, după expirarea termenului-limită general, şi în absenţa unor motive întemeiate, a fost incompatibilă cu principiul securităţii juridice. În aceste condiţii, Curtea nu poate decât să constate că susţinerea acţiunilor Procurorului General a constituit o ingerinţă nejustificată cu dreptul reclamanţilor la proprietate, deoarece un echilibru echitabil nu a fost păstrat şi reclamanţii au fost obligaţi să suporte şi să continue să poarte excesiv o povară (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 75-80, CEDO 1999 VII). Ca şi în Dacia SRL (citată mai sus), instanţele naţionale nu au furnizat niciun fel de justificare pentru astfel de ingerinţe. Rezultă că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Reclamanţii au susţinut că, deoarece acestea au întâmpinat dificultăţi în a obţine toate documentele necesare, ei nu au putut să prezinte eventualele observaţii cu privire la satisfacţie echitabilă. În consecinţă, acestea au solicitat Curţii să-şi rezerve întrebarea de satisfacţie echitabilă. La 22.04.2010 CSJ a admis cererea de revizuire depusă de reclamant împotriva deciziei sale din 28.08.2008, prin care a fost anulată privatizarea şi a casat-o. Instanţa a reexaminat fondul cauzei, a respins acţiunea Procurorului General de anulare a privatizării şi a obligat Ministerul Finanţelor să compenseze reclamanţilor daunele materiale, morale şi costurile şi cheltuielile. Primului reclamant (Ipteh SA) i s-au achitat 196,952.53 euro, celui de-al doilea (Worldway)-46,545.47 euro, celui de-al treilea (Kapital Invest SA)-58 000 euro şi celui de-al patrulea (Ion Rusu) -18,434.88 euro. La 10 mai 2010, reclamanţii au informat Curtea despre hotărârea din 22.04.2010, solicitând scoaterea de pe rol a cererii deoarece litigiul a fost soluţionat la nivel naţional. Curtea a notat că reclamanţii nu mai doresc să menţină cererea pe rolul ei, deoarece litigiul lor a fost rezolvat. Curtea a notat că nu găseşte vreun motiv special care ar justifica continuarea examinării cererii, radiind-o de pe rol la 29.06.2010. Baroul Partner-A v. Moldova (cererea nr. 39815/07) Anterior, la 16 iulie 2009 Curtea a pronunţat hotărârea cu privire la fondul cauzei. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art.6 şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO în urma anulării de către instanţele judecătoreşti a privatizării acţiunilor care aparţineau statului în cadrul Carierei de pietriş şi granit de la Soroca de către compania reclamantă. Deoarece chestiunea privind satisfacţia echitabilă nu era gata pentru a fi decisă, Curtea a rezervat-o pentru o hotărâre separată. La 19 octombrie 2010, CEDO a pronunţat hotărârea privind satisfacţia echitabilă în cauza Baroul Partner-A v. Moldova. Curtea a luat act de acordul la care au ajuns părţile, prin care Guvernul s-a obligat să plătească companiei reclamante 320 000 euro cu titlu de orice daună materială şi morală, precum şi 8000 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli, în termen de 3 luni de la data adoptării deciziei de radiere a cererii în temeiul acordului amiabil şi a radiat cererea de pe rol.

361


Romany Gaz Group v. Moldova (cererea nr. 11662/05, 10.06.2010) Reclamantul este o companie din RM. În 2000, a încheiat un contract cu o companie de stat, Comgaz-Plus, potrivit căruia, pe de o parte, compania reclamantă urma să producă şi să instaleze în favoarea primăriei Ungheni câteva cazane de încălzire autonomă şi sisteme de distribuire a energiei termice, iar pe de altă parte, Comgaz-Plus urma să-i achite 160000 USD. Compania de stat nu şi-a onorat obligaţiile financiare, deşi compania reclamantă a executat partea sa de contract. Prin înţelegeri ulterioare, părţile au stabilit că compania reclamantă urma să producă şi să instaleze câteva sisteme de încălzire suplimentar, iar pârâtul din nou nu a achitat banii. La 1.10.2003, părţile au încheiat un nou contract prin care Comgaz-Plus s-a obligat să achite 158862 USD în termen de 24 luni, în caz contrar compania reclamantă va avea dreptul să ceară restituirea întregii sume datorate, plus prejudicii în sumă evaluată la 409671 USD. La 27.05.2004 Romany Gaz Group s-a adresat la CAE cu acţiune solicitând încasarea sumei de 568533 USD de la Comgaz-Plus. La 1.06.2004 CAE a decis de a nu examina acţiunea până când compania reclamantă nu va achita taxa de stat în întregime (15000 euro), acordându-i termen pentru achitare. Încheierea menţionată a fost contestată cu recurs la CSJ. Considerând că companiei reclamante i s-a acordat un termen suplimentar pentru achitarea taxei, nefiind încălcat dreptul de acces la justiţie, recursul a fost respins. Din motiv de neachitare a taxei CAE a restituit cererea la 15.09.2004, încheierea nu a fost contestată. La CEDO compania reclamantă a pretins încălcarea art.6 al Convenţiei din motivul încălcării dreptului său de acces la justiţie în urma refuzului instanţelor de judecată de a-i examina cauza. Guvernul a menţionat că compania reclamantă de fapt dispunea de suficiente fonduri pentru a achita taxa de stat după cum rezultă din dările de seamă prezentate la organele fiscale şi din extrasele bancare. CEDO a notat că reclamantul nu a informat-o despre starea sa financiară reală în prima cerere şi în corespondenţa ulterioară şi că această informaţie a devenit cunoscută doar din observaţiile Guvernului. S-a menţionat despre alegerea conştientă a companiei reclamante de a nu cheltui banii pentru taxa de stat, dar să-i canalizeze în alte scopuri. Curtea şi-a exprimat preocuparea privind omisiunea instanţelor de judecată naţionale de a da suficiente motive pentru deciziile lor de solicitare a achitării integrale a taxei de stat. Totuşi, s-a considerat că în circumstanţele excepţionale ale acestei cauze dreptul companiei reclamante de acces la justiţie nu a fost limitat într-atâta încât să devină iluzoriu, având în vedere faptul că ea dispunea de sumele necesare pentru achitarea taxei de stat, dar a cheltuit aceste sume pentru altă destinaţie nedivulgând acest fapt Curţii şi instanţelor naţionale. Cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. Reieşind din cele expuse, relevăm, că în prima jumătate a anului 2010 CEDO a radiat de pe rol două cauze cu caracter economic intentate împotriva Moldovei: - cazul Ipteh s-a revizuit la nivel naţional, reclamanţilor fiindu-le compensate daunele; - în cauza Baroul Partner-A Guvernul a încheiat un acord amiabil în privinţa satisfacţiei echitabile. O cerere cu caracter economic depusă contra Moldovei a fost respinsă (Romany Gaz Group). În continuare vor fi expuse unele cauze pronunţate împotriva altor state, dar care prezintă interes pentru practica judiciară. Refuzul instanţei de a primi cererile de chemare în judecată în formă electronică

362


COMPANIA „LOIER PARTNERE A.S” v. SLOVENIA (cererea nr. 54252/07 şi a.), hotărârea din 16.06.2009 În 2005 reclamantul, companie privată cu răspundere limitată, intenţiona să înainteze mai mult de 70.000 acţiuni privind încasarea datoriei. Reieşind din numărul mare al acestora, compania a întocmit cererile de chemare în judecată în formă electronică şi le-a înregistrat pe un disc, pe care la expediat în instanţele de judecată competente cu o scrisoare de însoţire. Instanţele de judecată au refuzat să primească cererile, invocând lipsa tehnicii pentru primirea şi prelucrarea materialelor întocmite şi semnate în formă electronică. Fiecare refuz de primire a fost contestat la Curtea Constituţională, invocându-se ca motiv îngrădirea accesului la justiţie. Plângerile au fost respinse ca fiind înaintate după expirarea termenului stabilit de 2 luni. CEDO a constatat încălcarea art.6 al Convenţiei, indicând că înaintarea cererilor de chemare în judecată pe suport de hârtie cu anexarea tuturor materialelor ar constitui mai mult de 40 milioane de pagini. În asemenea circumstanţe alegerea mijloacelor de înaintare a acţiunilor nu poate fi egalată cu un abuz. În afară de aceasta, din 2002 legislaţia naţională a Sloveniei permite înaintarea cererilor de chemare în judecată în formă electronică şi companiei reclamante nu-i putea fi imputat acest fapt. Refuzul instanţelor de a primi cererile de chemare în judecată a creat o ingerinţă nejustificată şi a limitat dreptul reclamantului la o prezentare eficientă a cererilor sale. Companiei i-a fost acordată pentru recuperarea prejudiciului suma de 10.000 euro. Aplicarea legii civile cu efect retroactiv JUBER v. FRANŢA (cererea nr. 3034/05,hotărârea 23.07.2009) După ce reclamanţii şi-au vândut acţiunile pe care le deţineau într-o companie, Direcţia naţională şi internaţională de control a impozitelor din cadrul Departamentului fiscal le-a înaintat o cerinţă de achitare suplimentară a impozitului pentru creşterea capitalului, rezultată din această tranzacţie. Reclamanţii s-au adresat organelor fiscale, apoi în instanţa de contencios administrativ, invocând că Direcţia nominalizată nu avea împuternicirile respective. În perioada examinării cauzei a fost publicată Legea fiscală (anul 1997). Potrivit acestei legi, controalele organelor fiscale, contestate din motivul, că organul care le-a efectuat nu avea împuterniciri, urmau a fi considerate legale. În 1999 instanţa de contencios administrativ a emis o hotărâre de anulare a impozitelor calculate, din motivul că organul care a efectuat controlul nu avea împuterniciri legale. În 2004 instanţa de apel de contencios administrativ, a casat hotărârea aplicând Legea fiscală din 1997, indicând că organul fiscal era în drept să efectueze controale, totodată reclamanţii au fost eliberaţi de sancţiuni. La 23.07.2009 CEDO a statuat că introducerea unei norme, care ar rezolva litigiul dintre reclamanţi şi organele fiscale definitiv şi cu efect retroactiv nu a fost justificată de un interes general. Astfel, n-a fost menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, reclamanţii suportând o povară excesivă şi o ingerinţă în dreptul său de proprietate. S- a constatat încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenţiei. III. Concluzii şi propuneri. Cercetarea efectuată denotă faptul că în perioada de referinţă împotriva Moldovei nu au fost pronunţate hotărâri importante cu caracter economic, care ar ridica probleme de drept. Cele două scoase de pe rol sunt repetitive, adică derivă din hotărâri pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie la 28.08.2008 (Ipteh SA ş. a v. Moldova) şi 18.10.2008 (Baroul Partner-A

363


v. Moldova), iar CEDO şi-a expus decizia în anul 2009. Ele reprezintă nişte hotărâri de anulare a privatizării unor bunuri, proprietate de stat cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice. În 2010 s-a rezolvat întrebarea ce vizează satisfacţia echitabilă acordată reclamanţilor. În cea de-a treia cauză (Romany Gaz Group v. Moldova), CEDO a respins acţiunea (soluţia CSJ RM a fost pronunţată la 16.09.2004). Colegiul economic a luat deja act de încălcările menţionate (dreptul la un proces echitabil, încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, încălcarea dreptului de proprietate) din practica precedentă a Curţii. Astfel, în 2009-2010 Colegiul economic al CSJ a respins un şir de recursuri declarate de Procuratura Generală şi a menţinut hotărârile instanţei de fond la unele cauze prin care s-a respins acţiunea: - Procuratura Generală a RM s-a adresat la 05.02.2008, în interesele statului, în persoana Ministerului Administraţiei Publice Locale către Consiliul mun. Chişinău, Agenţia Proprietăţii Publice privind declararea nulităţii deciziei Consiliului mun. Chişinău nr. 25/4.10 din 10.12.2001 cu privire la darea în arendă a unor încăperi, a contractului de arendă nr.5/01/069 din 17.12.2001, a hotărârii Comisiei Republicane de privatizare a încăperilor arendate nr. 95 din 27.12.2001 şi a contractului de vânzare-cumpărare din 21.02.2002. (dos. 2re-268/2010, decizia CSJ din 16.07.2009); -

Procuratura Generală s-a adresat la 11.02.2008, în interesele statului în persoana Ministerului Administraţiei Publice Locale către Consiliul mun. Chişinău, Agenţia Proprietăţii Publice şi ÎI „Dent-Revenco”, intervenient accesoriu OCT Chişinău privind declararea nulităţii deciziilor Consiliului mun. Chişinău nr. 17/15-22 din 17.08.2000 şi nr. 18/14-10 din 07.09.2000, a contractului de arendă nr. 4/00/003 din 29.02.2000 şi a contractului de vânzare-cumpărare din 28.08.2001, cu aducerea părţilor în poziţia iniţială(dos. nr. 2re-258/2010, decizia CSJ din 09.07.2009);

-

Procuratura Generală s-a adresat la 11.02.2009, în interesele statului în persoana Ministerului Administraţiei Publice Locale către Consiliul mun. Chişinău, Agenţia Proprietăţii Publice, SRL „Minerva” şi SRL „Trigocom”, intervenient accesoriu OCT Chişinău privind declararea nulităţii deciziei Primăriei mun. Chişinău nr. 17/15-9 din 17.08.2000, a contractului de arendă nr. 2/00/029 din 04.09.2000, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1085 din 27.02.2009 (dos. nr. 2re-209, decizia CSJ din 11.06.2009). În motivarea deciziilor CSJ a indicat, că „ potrivit art. 86 alin. (2) CC (redacţia veche), prescripţia nu se aplică cererilor organizaţiilor de stat privitoare la restituirea bunurilor de stat. Totodată, în cauza Dacia vs. Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că principiul egalităţii armelor „cere ca fiecărei părţi să-i fie permisă o posibilitate rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj substanţial în raport cu oponentul său”. Curtea a considerat că respectarea condiţiilor de admisibilitate pentru efectuarea actelor de procedură reprezintă un aspect important al dreptului la un proces echitabil. Or, scutirea organizaţiilor de Stat, în cazul pretinderii restituirii proprietăţii de stat, de obligaţia respectării termenului de prescripţie stabilit, care ar fi împiedicat examinarea unor astfel de pretenţii dacă ar fi fost înaintate de vreo persoană sau companie privată, generează un potenţial de numeroase raporturi juridice nesoluţionate bazate pe situaţii stabilite şi acordă un avantaj discriminatoriu Statului, fără de careva motive stringente. Astfel, CEDO a constatat că art. 86 (2) al vechiului Cod civil, care eliberează autorităţile statului de la

364


conformarea cu termenul general de prescripţie, este în sine însuşi contrar prevederilor articolului 6 din Convenţie”. Colegiul economic al CSJ a apreciat că prima instanţă întemeiat a respins acţiunile ca fiind depuse cu omiterea termenului general de prescripţie de trei ani, mai ales că Procuratura Generală nu a prezentat niciun motiv obiectiv de natură să justifice înaintarea cerinţei cu omiterea termenului de prescripţie. Instanţele naţionale de judecată urmează să ţină cont de Recomandarea (2010) 3 privind remediile efective pentru durata excesivă a procedurilor, prin care s-a recomandat accelerarea procedurilor pendinte şi compensarea victimelor pentru prejudiciile suportate din cauza termenelor administrării justiţiei. În acelaşi timp, urmează a fi luată în consideraţie jurisprudenţa în evoluţie a Curţii, inclusiv care se referă la alte state pentru a preveni admiterea unor încălcări similare. Reieşind din cele menţionate, SE PROPUNE: 1. Utilizarea prezentei informaţii la seminarul tematic cu participarea judecătorilor instanţelor economice. 2. Plasarea notei pe sit-ul CSJ. Direcţia de generalizare a CSJ G. Devderea

365


HOTĂRÂREA PLENULUI JUDECĂTORIEI SUPREME A REPUBLICII MOLDOVA Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti A unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova nr.2 din 30.01.1996 "Culegere de hotărâri explicative", Chişinău, 2002, pag.9 "Culegere de hotărâri explicative", Chişinău, 2000, pag.7 modificată de: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.38 din 20.12.1999 Constituţia Republicii Moldova, prin conţinutul şi forma ei, este Legea Supremă în stat. Toate dispoziţiile constituţionale au supremaţie asupra celorlalte legi şi acte juridice. În scopul aplicării uniforme de către instanţele judecătoreşti a dispoziţiilor constituţionale la efectuarea justiţiei, Plenul Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova HOTĂRĂŞTE: 1. În conformitate cu alin.(3) art.1 din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, liberă dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Luând în consideraţie aceste prevederi, precum şi dispoziţiile articolului 20 din Constituţie, care garantează dreptul oricărei persoane la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime, instanţele judecătoreşti sunt obligate să asigure apărarea cuvenită a drepturilor şi libertăţilor omului prin judecarea la timp şi corectă a cauzelor judiciare. 2. Conform art.7, Constituţia este Legea Supremă şi nicio lege sau un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Reieşind din această prevedere constituţională, instanţele judecătoreşti, la efectuarea justiţiei, urmează să aprecieze conţinutul legii sau al altui act juridic ce reglementează raporturile juridice litigioase şi, în cazurile necesare, aplică Constituţia ca act juridic normativ cu acţiune directă. Instanţa, judecând cauza, aplică în direct Constituţia în cazurile: a) dacă prevederile Constituţiei, ce urmează să fie aplicate nu conţin indicaţii referitor la adoptarea unei legi speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor prevederi ale Constituţiei; b) dacă instanţa judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată până la intrarea în vigoare a Constituţiei - 27 august 1994 contravine prevederilor ei. În cazul în care instanţa judecătorească aplică nemijlocit prevederile Constituţiei în temeiul indicat în lit. "b" din prezentul punct, atunci, printr-o adresă, ea informează despre aceasta Parlamentul şi Judecătoria Supremă. 366


[Pct.2 modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008] 3. La efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform articolului 4 din Constituţie, urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte, precum şi de prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legile interne, pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte. Potrivit prevederilor articolului 27 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, încheiată la 23 mai 1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin legislaţiei naţionale. Republica Moldova este parte a acestei Convenţii şi de aceea instanţele judecătoreşti, în cazurile în care legislaţia naţională contravine actului internaţional la care Republica Moldova este parte, sunt obligate să aplice dispoziţiile acestui act internaţional. [Pct.3 completat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008] 4. La aplicarea tratatului, convenţiei sau acordului internaţional, instanţele judecătoreşti verifică, prin intermediul Ministerul Afacerilor Externe, care este depozitarul actelor internaţionale, dacă aceste acte sunt în vigoare, ţinându-se cont de faptul că în conformitate cu Legea "Privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale" nr.1137-XII din 4 august 1992 şi Legea "Privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale" nr.173-XIII din 6 iulie 1994 actele internaţionale intră în vigoare: a) după schimbarea instrumentelor de ratificare, dacă importanţa tratatului necesită ratificarea lui de către organele legislative; b) după remiterea actelor aprobate depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional; c) în alt mod şi termene stabilite de părţile contractante. 5. Conform prevederilor constituţionale, instanţa judecătorească, din oficiu sau la propunerea uneia din părţi, în orice fază a procesului poate înainta în Plen propunere de a ridica cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, care urmează să fie aplicate la judecarea cauzei. Propunerea cu privire la ridicarea cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actului juridic se formulează printr-un demers şi totodată se adoptă încheierea de suspendare a procedurii judiciare. Demersul va cuprinde opiniile părţilor vizând retragerea sau contestarea propunerii de ridicare a cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate, argumentele invocate, precum şi opinia instanţei asupra acestei probleme. Dacă inculpatul se află în stare de arest, instanţa judecătorească, în fiecare caz, se pronunţă asupra măsurii preventive. Propunerea de ridicare a cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate se examinează de către Plen care atunci când este necesitate sesizează Curtea Constituţională. În caz contrar, cauza se trimite pentru judecare în instanţa respectivă. Dacă la judecarea cauzei apar noi circumstanţe, instanţa judecătorească poate repetat să facă propunere de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate a actului juridic. Sesizarea cu privire la cazurile excepţionale de neconstituţionalitate se expune în limba de stat, se motivează, ţinându-se cont de prevederile art.39 din Codul Jurisdicţiei Constituţionale, indicându-se măsura de reprimare a inculpatului.

367


6. Dacă, la judecarea pricinii civile, se constată că o lege sau un alt act normativ nu corespunde unei legi sau unui alt act normativ cu o putere juridică superioară, instanţa aplică normele legii sau ale actului normativ care are putere juridică superioară. [Pct.6 în redacţia Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008] 7. În cazul inexistenţei legii care să reglementeze raportul litigios civil, instanţa judecătorească aplică legea care reglementează raporturi similare (analogia legii), iar în lipsa unei astfel de legi, se conduce de principiul de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului). Nu se admite aplicarea prin analogie a legii care derogă de la dispoziţii generate, restrânge drepturi sau stabileşte sancţiuni suplimentare (art.12 alin.(3) CPC). Aplicarea de către instanţa judecătorească a analogiei legii sau analogiei dreptului în raporturile judiciare civile va fi motivată în hotărârea judecătorească. [Pct.7 în redacţia Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008] 8. Conform prevederilor art.4 din Constituţie instanţele judecătoreşti aplică legislaţia ţărilor străine în cazurile prevăzute de legislaţia naţională sau actele internaţionale. Dacă la judecarea cauzei este necesar de a aplica legislaţia altor ţări, instanţa judecătorească este obligată să stabilească dacă în această ţară funcţionează legea sau alt act juridic care urmează să fie aplicate şi să clarifice care este conţinutul şi sensul acestei legi sau al altui act juridic, precum şi practica aplicării lor în statul respectiv. În scopul de a constata existenţa actului juridic normativ al statului străin instanţa judecătorească, prin intermediul Ministerului Justiţiei, se poate adresa pentru a i se acorda ajutor şi explicaţii în organele competente ale statului respectiv, ţinându-se cont de faptul că organele competente străine pot prezenta informaţii numai dacă între statul străin şi ţara noastră este încheiat un tratat sau acord cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală. Dacă este imposibil de a constata existenţa şi conţinutul legii sau al altui act juridic străin, deşi au fost întreprinse măsuri, instanţa aplică legea sau actul juridic intern respectiv. 9. Instanţele judecătoreşti au obligaţia să ţină cont de faptul că în conformitate cu articolul 76 din Constituţie actele juridice intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau la data prevăzută în textul lor. Nepublicarea actelor juridice atrage inexistenţa acestora, de aceea instanţele judecătoreşti nu pot adopta hotărâri în baza unei legi sau act juridic nepublicat. Actele oficiale de uz intern şi cele care conţin secret de stat intră în vigoare la data adoptării sau la data indicată în textul actului şi se comunică numai organizaţiilor interesate (articolul 4 din Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale din 6 iulie 1994). 10. Constituţia garantează egalitatea drepturilor şi libertăţilor tuturor cetăţenilor în faţa legii şi justiţiei fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limba, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială (articolul 16 din Constituţie). Cetăţenii străini şi apatrizii beneficiază de aceleaşi garanţii, cu derogările prevăzute de lege. Astfel, sistemul judecătoresc funcţionează în temeiul unor legi unice, fără a acorda părţilor şi participanţilor la proces careva avantaje faţă de alţi participanţi. Statutul juridic al participanţilor la proces este determinat doar prin statutul lor procesual (reclamant, pârât, expert etc.) indiferent de particularităţile enumerate, acordându-li-se drepturi şi obligaţiuni egale. 11. Articolul 118 din Constituţie garantează persoanelor care participă la proces dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în limba maternă prin interpret. Reieşind din conţinutul acestei dispoziţii constituţionale, instanţele judecătoreşti

368


sunt obligate să asigure participarea gratuită a interpretului în proces, în cazurile în care participanţii la proces nu posedă şi nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul judiciar. Încălcarea dreptului constituţional ce garantează apărarea drepturilor persoanelor care nu posedă limba în care se desfăşoară procesul constituie un temei incontestabil de anulare a hotărârii instanţei judecătoreşti. 12. Luând în consideraţie faptul că, în conformitate cu articolul 26 din Constituţie, în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu, instanţele judecătoreşti care examinează cauze penale sunt obligate să asigure părţilor la proces un avocat numit din oficiu în cazul care acestea nu au posibilitate de a-şi alege avocat, însă ele doresc să fie asistate de apărător. Totodată, în cazurile stabilite la art.69 CPP, prezenţa apărătorului în procesul penal este obligatorie. La judecarea cauzelor civile instanţele judecătoreşti sunt obligate să acorde părţilor, la cererea lor, posibilitatea de a fi asistate de reprezentantul său sau de un avocat. În cazurile stabilite de art.304, 316 CPC, dacă persoana în privinţa căreia este depusă cerere de limitare în capacitatea de exerciţiu sau declarare a incapacităţii sau, după caz, a încuviinţării sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie nu este reprezentată în judecată de avocat, judecătorul desemnează un avocat pentru a-i apăra interesele. Încălcarea dreptului la apărare constituie temei de casare a hotărârii judecătoreşti. [Pct.12 completat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008] 13. Principiul publicităţii în dezbaterile judiciare, garantat de articolul 117 din Constituţie, asigură cetăţenilor dreptul de a asista la judecarea cauzelor în orice instanţă judecătorească. Judecarea proceselor în şedinţa închisă se admite numai în cazul în care dezbaterea publică ar putea aduce atingere ordinii, moralităţii publice sau securităţii părţilor, ori contravine intereselor păstrării unui secret de stat, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. În conformitate cu articolele 28 şi 30 din Constituţie, statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată, asigură secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Limitarea acestor drepturi este admisă numai în temeiul legii. În scopul asigurării secretului scrisorilor, al telegramelor şi al altor trimiteri poştale personale ale cetăţenilor instanţele judecătoreşti pot să le dea citire în şedinţa judiciară numai cu consimţământul persoanelor între care a avut loc această corespondenţă, în caz contrar această corespondenţă trebuie să fie examinată în şedinţă închisă. Dacă judecarea cauzei în şedinţă deschisă contravine intereselor păstrării secretului de stat sau încalcă drepturile constituţionale ale cetăţenilor de a păstra secretul corespondenţei, de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, precum şi în cazuri prevăzute de lege chestiunea cu privire la judecarea cauzei în şedinţă închisă poate fi abordată nu numai de către participanţii la proces, dar şi de către instanţa judecătorească din oficiu. Despre judecarea procesului în şedinţă închisă instanţa judecătorească este obligată să adopte o încheiere motivată. Judecarea procesului în şedinţă închisă se efectuează cu respectarea tuturor cerinţelor procedurii judiciare, însă hotărârea se pronunţă public. 14. La judecarea cauzelor în materie penală urmează să fie strict respectat principiul prezumţiei nevinovăţiei, consfinţit în articolul 21 al Constituţiei, conform căruia orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Concomitent, conform acestor garanţii constituţionale este inadmisibil de a obliga inculpatul să-şi dovedească nevinovăţia.

369


Instanţa judecătorească nu trebuie să fie predispusă de a accepta opiniile anchetei preliminare şi ale procurorului în defavoarea susţinerilor inculpatului şi ale apărătorului său. Instanţa nu trebuie să înceapă judecarea cauzei presupunând anticipat că inculpatul a comis infracţiunea care i se incriminează. Sarcina prezentării probelor de învinuire este pusă în seama procuraturii. 15. La judecarea cererilor cu privire la refuzul de a înregistra un partid sau o organizaţie social-politică ori a cererii persoanelor interesate despre lichidarea unui partid sau a unei organizaţii, se va ţine cont de faptul că, în conformitate cu alin.(4) al art.41 din Constituţie, este interzisă activitatea partidelor şi organizaţiilor social-politice care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi independenţei, a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. Astfel, instanţa judecătorească la judecarea cauzelor din această categorie, luând în consideraţie dispoziţiile legale expuse, vor administra şi aprecia toate probele prezentate în ansamblu pentru a constata care este scopul şi sarcina reală a activităţii organizaţiilor respective. [Pct.15 modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008] 16. Republica Moldova, fiind parte a Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la 16 decembrie 1966, şi-a asumat obligaţiunea de a asigura dreptul cetăţenilor la grevă, cu condiţia declanşării ei în conformitate cu legislaţia naţională, iar articolul 45 din Constituţie garantează salariaţilor şi colectivelor de muncă dreptul la grevă numai în scopul apărării intereselor profesionale cu caracter economic şi social al salariaţilor. În acest sens, instanţa de judecată, la soluţionarea cauzei cu privire la declararea grevei ilegale, trebuie să verifice dacă greva a fost declarată conform cerinţelor legislaţiei naţionale, care stabileşte condiţiile de exercitare a dreptului la grevă, precum şi răspunderea pentru declanşarea nelegitimă a grevelor. 17. Judecând pricinile ce decurg din relaţiile juridice cu privire la locuinţe se va ţine cont de faptul că, potrivit alin.(2) art.27 din Constituţie, oricărui cetăţean al Republicii Moldova îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a ieşi, de a emigra şi de a reveni în ţară. Astfel, lipsa vizei de reşedinţă nu poate servi drept temei pentru a limita drepturile şi libertăţile persoanei, inclusiv dreptul la locuinţă. În cadrul examinării pricinilor cu privire la recunoaşterea dreptului la spaţiu locativ se va ţine cont de faptul că viză de reşedinţă sau lipsa ei este numai una din dovezi care confirmă instalarea persoanei în locuinţă şi această circumstanţă se la în consideraţie în ansamblu cu celelalte probe administrative. 18. În conformitate cu art.19 alin.(2) din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi doar în baza unei convenţii internaţionale, în condiţii de reciprocitate sau în temeiul hotărârii instanţei judecătoreşti. Cererea de extrădare a persoanei se examinează de instanţa judecătorească în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală şi ale tratatului internaţional la care Republica Moldova şi statul care cere extrădarea sunt părţi sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate. [Pct.18 în redacţia Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.10 din 22.12.2008]

370


CERERI Judecătoria sectorului ____________________ Judecătorului de instrucţie de la avocatul ____________________, apărătorul învinuitului D.N.

CERERE DE LIBERARE DE RĂSPUNDERE PENALĂ POTRIVIT PREVEDERILOR ART.217 ALIN.(5) CP RM La 10.03.2010, cetăţeanul. D.N. a fost pus sub învinuire potrivit prevederilor art.217, alin.(3), lit.c) CP RM (cauza penală nr. 201044999). D.N. este învinuit de faptul că, la 19.02.2010, aproximativ la ora 17.00, aflându-se în apropierea marketului „Fidesco" de pe bd. Decebal, mun. Chişinău, a procurat de la persoane nestabilite de către organul de urmărire penală un pacheţel de hârtie cu substanţă narcotică "marihuana" destinat pentru consum personal. Prin acţiunile sale intenţionate, D.N. a comis infracţiunea prevăzută de prevederile art.217, alin.(3), lit.c) CP RM. La 19.02.2010, ora 17.40, fiind condus de către colaboratorii de politie la CPS Centru, D.N. a dat explicaţii imediat după percheziţie şi a comunicat că pacheţelul de hârtie cu substanţa narcotică "marihuana" a fost procurat de el de la cetăţeanul A.C. aproximativ pe la orele 17.00 în apropierea marketului „Fidesco" de pe bd. Decebal, mun. Chişinău, unde, puţin mai târziu, a fost oprit de către colaboratorii de poliţie. La propunerea colaboratorilor de poliţie, în aceeaşi zi, învinuitul D.N. l-a telefonat pe cetăţeanul A.C. pentru a mai procura un pacheţel de substanţă narcotică cu scopul de a curma acţiunile vânzătorului de substanţe narcotice - A.C., adică prin intermediul şi cu ajutorul lui D.N. ultimul, benevol, a colaborat activ cu colaboratorii operativi ai CPS Centru pentru descoperirea infracţiunii de înstrăinare (vânzare) a substanţelor narcotice de către cetăţeanul A.C. În scopul realizării operaţiunii planificate, D.N. a intrat în contact cu A.C. şi a fost reţinut de către colaboratorii de poliţie ai CPS Centru. Fiind interogat în calitate de bănuit şi, ulterior, în calitate de învinuit, D.N. din nou a comunicat sursa de procurare a substanţelor narcotice indicând persoana lui A.C. La 18.03.2010, am depus la Procuratura sectorului Centru un demers prin care am solicitat liberarea de răspundere penală a învinuitului D.N., deoarece ultimul, prin acţiunile sale, a contribuit activ la descoperirea infracţiunii ce ţine de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, prin indicarea sursei de procurare a acestor substanţe, iar potrivit prevederilor art.217, alin.(5) ”persoana care a săvârşit acţiunile prevăzute de art.217 sau 2171 este liberată de răspundere penală, dacă a contribuit activ la descoperirea sau contracararea infracţiunii ce ţine de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, prin indicarea sursei de procura`re a acestor substanţe..." Potrivit ordonanţei din 22.03.2010 a procurorului de la Procuratura Centru, V.L., demersul meu a fost respins ca fiind ilegal şi neîntemeiat, dar din alte motive decât cele invocate de apărare. 371


Ordonanţa în cauză a fost contestată în faţa procurorului ierarhic superior, potrivit prevederilor art.2991. La 06.04.2010, am primit ordonanţa procurorului ierarhic superior, potrivit căreia cererea mea a fost din nou respinsă pe motiv că învinuitul D.N. a indicat sursa de procurare a substanţelor narcotice după descoperirea infracţiunii, cauză din care acest temei nu este aplicabil. Consider ordonanţa în cauză neîntemeiată şi pasibilă de anulare din următoarele motive: Liberarea de răspundere penală, în ipoteza art.217 alin.(5), devine aplicabilă atunci când persoana contribuie activ la descoperirea acţiunilor vizate prin una din formele indicate în textul legii, şi anume: a) Autodenunţare; b) Predare benevolă a substanţelor narcotice; c) Indicarea sursei de procurare a substanţelor narcotice; d) Divulgarea persoanelor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii; e) Indicarea surselor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor rezultate din infracţiune. În cazul predării benevole a substanţelor narcotice sau al autodenunţării, persoana însăşi se prezintă la organul de urmărire penală până la pornirea procesului penal împotriva sa, ulterior ea fiind liberată de răspundere penală. În restul cauzelor, adică: de indicare a sursei de procurare a substanţelor narcotice; de divulgare a persoanelor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii; de indicare a surselor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor rezultate din infracţiune, procesul penal împotriva persoanei este deja pornit, de altfel nu ar fi nevoie de liberarea de răspundere penală a persoanei împotriva căreia nu este intentat dosar penal. Deci, motivul că învinuitul D.N. a indicat sursa de procurare a substanţelor narcotice după descoperirea infracţiunii nu poate fi invocat drept temei de respingere a cererii de liberare de răspundere penală conform art.217 alin.(5). Pornind de la cele expuse, potrivit prevederilor art.217 alin.(5) CP RM, 299 CPP RM, SOLICIT: 1) Admiterea demersului în care se invocă liberarea de răspundere penală a învinuitului D.N. 2) Anularea ordonanţei procurorului sect. Centru din 06.04.2010.

Data_______________ Semnătura _________________

372


Judecătoria _________ Judecătorului ___________________

De la învinuitul: Ah.A., domiciliat _________________________.

CERERE PRIVIND ÎNLOCUIREA MĂSURII PREVENTIVE Prin încheierea Judecătoriei ________ din 31.09.2009, mi-a fost aplicată măsura preventivă sub formă de arest pe un termen de 30 (treizeci de zile) fiind învinuit în faptul că, din luna august 2008 până în prezent, prin înşelăciune şi abuz de încredere, am dobândit de la M.L. mijloace băneşti în sumă de 110000 $ (dolari SUA). Eu nu sunt de acord nici cu învinuirea adusă, nici cu măsura de reprimare aplicată mie, condiţii în care solicit înlocuirea acestei măsuri de reprimare cu una mai blândă din următoarele considerente: Conform adeverinţei nr.219 din 13.08.2009, eu sunt domiciliat permanent în or.___________str.__________, 11, nu am temei de a mă eschiva de organele de urmărire penală şi instanţa de judecată şi în cadrul aplicării măsurii de reprimare sub formă de arest, organul învinuirii de stat nu a prezentat probe elocvente şi concludente că eu intenţionez să mă eschivez sau să fug de organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată. Mai mult ca atât, conform extraselor medicale eliberate de instituţia medicală de resort, sunt grav bolnav suferind de tuberculoză pulmonară infiltrativă S1 S2 bilaterală şi gastrită cronică, starea mea de sănătate necesitând, la moment, un tratament medical staţionar de urgenţă, fapt care, în condiţiile de detenţie, nu este aplicabil. Pornind de la aceste circumstanţe şi în conformitate cu prevederile art.195 din CPP al RM, măsura preventivă aplicată mie poate fi înlocuită cu una mai uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului în scopul desfăşurării normale a procesului penal şi al asigurării executării sentinţei. Dat fiind faptul că, la momentul de faţă, urmărirea penală este la faza finalizării şi nu mai există pericol ca eu să împiedic urmărirea penală, precum invocă reprezentantul învinuirii de stat, şi starea sănătăţii pe care o am nu-mi permite aflarea în detenţie, în conformitate cu prevederile art.195 alin.(3), (4) din CPP al RM, SOLICIT: Înlocuirea măsurii preventive sub formă de arest care îmi este aplicată, printr-o formă mai blândă a măsurii preventive – arestul la domiciliu. Anexă: -

copia cererii; copia încheierii Judecătoriei ________ din 31.09.2009; copia adeverinţei nr.219 din 13.08.2009.

Data _______________________________ Semnătura învinuitului ________________

373


RECURSIRI Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova de la avocatul ____________________ în interesele condamnatului minor C.M, născut la 17.12.1990

RECRS ASUPRA SENTINŢEI DIN 16.06.2006 PRONUNŢATE DE JUDECĂTORIA STRĂŞENI ŞI ASUPRA DECIZIEI CURŢII DE APEL CHIŞINĂU DIN 5.10.2006 Onorată Curte, Prin sentinţa, emisă de Judecătoria Străşeni din 16.06.06, a fost condamnat minorul C.M. la 10 ani privaţiune de libertate, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.145 alin.(3) lit. b) şi f) din Codul penal, cu ispăşirea pedepsei în penitenciarul pentru minori. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 5.10.2006 sentinţa menţionată a fost menţinută în vigoare respingând apelurile declarate. Consider hotărârile menţionate neîntemeiate şi nelegitime din următoarele considerente: Atât instanţa de fond, cât şi Colegiul penal al Curţii de Apel nu a dorit să la în considerare motivele invocate de apărare, mai mult ca atât, le-a respins ca nefondate apreciindu-le critic. În instanţa de fond, a fost numită expertiza psihiatrică şi psihologică, reparând astfel greşelile şi lacunele urmăririi penale, care era obligată să-le stabilească. În urma efectuării expertizelor a fost stabilit şi, astfel, reconfirmat prin interogare în şedinţă de judecată de către expertul psiholog P.S. că inculpatul C.M. suferă de retard mintal uşor, care este înnăscut şi nu recăpătat. Retardul înnăscut – condiţionat organic – este o formă a oligofreniei, numită debilitate, care nu permite dezvoltarea intelectuală, emoţională şi volitivă în conformitate cu vârsta cronologică. Maximal debilii pot ajunge în dezvoltarea limitelor vârstei de 13-14 ani (ajunşi deja la o vârstă adultă) din contul experienţei şi dezvoltării gândirii şi experienţei practice. Totodată debilitatea este o cauză a succesibilităţii înalte, dependenţei de opiniile celor din jur, supunerii, care îi lipseşte de capacitatea de a-şi dirija autonom şi conştient acţiunile, a fi conştient de consecinţele lor. Conform literaturii de specialitate în domeniu la 14 ani debilul mintal poate avea o dezvoltare psihică în limitele de 8-10 ani.1 În rezultatul expertizei au ajuns la concluzia că C.M. în ansamblul cu practica de viaţă (adică deprinderile practice) şi dezvoltarea intelectuală corespunde vârstei de 12-13 ani, dar în 1

Коркина М.В., Локосина Н.Д., Личка А.Е. Психиатрия. Изд. Медицина. Москва 1995. стр. 554 -555.

374


realitate, a menţionat expertul în şedinţa de judecată, gradul de intelectualitate este şi mai jos de 9-10 ani, adică capacitatea intelectuală nu corespunde vârstei biologice. Instanţa de fond a dat o apreciere critică şi a considerat raportul de expertiză psihologică nr.002533 din 15.05.2006 neîntemeiat. Instanţa a considerat că inculpatul C.M., având retard mintal uşor (adică insuficienţă mintală), a acţionat cu discernământ, adică îşi dădea seama de acţiunile sale şi de consecinţe. Instanţa de judecată nu a dorit să ţină cont nici de forma retardului, nici de vârsta inculpatului. Discernământul (responsabilitatea), care nu este definit de lege, constă în capacitatea biopsihică a persoanei, din punct de vedere penal, de a acţiona în cunoştinţă de cauză, în sensul că îşi dă seama de acţiunea (inacţiunea) sa şi de urmările ei periculoase şi că poate fi stăpân pe voinţa sa în raport cu acţiunea (inacţiunea) concretă. Este vorba de starea opusă iresponsabilităţii prevăzută. În cazul lui C.M, este vorba de lipsă de discernământ – de incapacitatea de a-şi da sama de caracterul acţiunilor sale, de a le dirija şi a conştientiza consecinţele lor. Iresponsabilitatea este condiţionată atât de vârsta, capacitatea psihică redusă a inculpatului, debilitatea mintală, de vârsta la care a fost comisă infracţiunea – 14 ani –, de situaţia tensionată în care inculpatul s-a aflat în permanenţă în perioada anterioară - violenţa la domiciliu. Articolul 21 al.1 CP RM dispune că „sunt posibile de răspundere penală persoanele care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani”. Această normă stabileşte regula generală, conform căreia numai începând cu vârsta de 16 ani persoana poate fi supusă răspunderii penale. Ca excepţie de la această regulă, alin.(2) al art.21 CP RM enumără cazurile, infracţiunile concrete, pentru săvârşire cărora individul poate fi tras la răspundere penală odată cu atingerea vârstei de 14 ani. În literatura de specialitate se disting 3 criterii care se utilizează în diferite legislaţii pentru stabilirea vârstei răspunderii penale: 1. Biologic – persoana devine în mod automat responsabilă penal odată cu atingerea unei anumite vârste; 2. Intelectuală – făptuitorul este responsabil dacă se demonstrează că a comis fapta cu discernământ, astfel spus persoana trebuie să atingă un anumit nivel de maturitate psihologică şi fizică; 3. Mixt – constă în combinaţia primelor două criterii.2 În legea penală a Republicii Moldova, legislatorul a stabilit că „pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, la momentul comiterii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la naştere, omul dobândeşte capacităţile psihice care-i dau posibilitate de a-şi conştientiza acţiunile sale şi de a şi le putea stăpâni. Din al.1 art. 21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi subiect al infracţiunii. Aceasta înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de vedere penal, inexistenţa responsabilităţii persoanei fizice este absolută şi nici nu va putea dovedi existenţa ei.”3 Din cele menţionate, rezultă că legislatorul Republicii Moldova, pentru stabilirea vârstei răspunderii penale, a utilizat metoda a 3-ea, adică criteriul mixt, îmbinând criteriile Biologic (atingerea vârstei) ��i Intelectul (dobândirea capacităţilor psihice care îi dau posibilitatea de a conştientiza). În această ordine de idei, menţionăm, standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă, care sunt stabilite în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, în art.40 al cărei este consemnat că statele vor stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi prezumaţi neavând capacitatea de a viola legea penală. Deşi convenţia respectivă nu stabileşte expres vârsta concretă minimă care ar conduce la dobândirea capacităţii penale, 2 3

Drept penal. Partea generală, volumul I, Ed. Cartier juridic. Chişinău 2005. p 176. Codul penal al RM. // Comentat şi adnotat. Ed. Cartier juridic. Chişinău 2005. p. 40-41.

375


Comitetul ONU responsabil de monitorizarea conformării cu cerinţele convenţiei a criticat jurisdicţiile în care vârsta minimă a răspunderii penale este de 12 ani sau inferioară acesteia. Un alt document de importanţă primordială în acest domeniu sunt Regulile de la Beijing – Regulile standard minime ale ONU pentru administrarea justiţiei juvenile. Putem spune că aceste recomandări ale organismelor internaţionale cu privire la standardele minime în privinţa limitei inferioare a vârstei de la care survine răspunderea penală sunt, în general, respectate de către legislaţia penală a Republicii Moldova. Astfel, vârsta minimă a răspunderii penale nu trebuie să fie inferioară vârstei la care persoana capătă anumite cunoştinţe, inclusiv în domeniul dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la un nivel de maturitate necesar pentru a se putea conforma cu prescripţiile legii penale. Onorată Curte, După cum uşor vedem, vârsta minimă este stabilită de legiuitor: 14 ani. Apare o întrebare - de ce? Răspunsul este simplu, deoarece legiuitorul a considerat că sub limita vârstei de 14 ani minorii acţionează fără discernământ, adică, nu pot fi stăpâni pe voinţa lor în raport cu acţiunea (inacţiunea) concretă. În cazul dat, expertul a stabilit că minorul C.M. corespunde vârstei de 12-13 ani. În această ordine de idei, doresc să citez Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a R.M. nr.37 din 12.11.1997, care atenţionează instanţele de judecată, „la constatarea vârstei de către expertiza medico-legală (atunci când lipsesc documentele respective de stabilirea vârstei) ziua naşterii inculpatului urmează să fie considerată ultima zi a acelui an care este numit de expert, iar în cazul constatării vârstei prin numărul minim şi maxim de ani, judecata urmează să pornească de la vârsta minimă a acestor persoane presupusă de expertiză”.4 Deci, după cum se deduce din hotărârea Plenului, instanţa de judecată trebuia să ţină cont de vârsta minimă pe care a menţionat-o expertul, adică cea de 12 ani. În această ordine de idei, unele legislaţii au adoptat norme în acest sens, pentru a da un răspuns situaţiilor de posibilă retardare în dezvoltarea fizică şi intelectuală, de socializare suficientă a minorilor, care împiedică conştientizarea şi dirijarea deplină a faptelor lor în anumite condiţii concrete. Astfel, Codul penal al Federaţiei Ruse (al.3 al art. 20) stipulează că, dacă minorul a atins vârsta răspunderii penale, dar în urma retardării în dezvoltarea sa psihică, care nu este legată de o dereglare psihică, nu era capabil în deplină măsură să conştientizeze caracterul de fapt şi pericolul social al acţiunilor (inacţiunilor) sale sau să le conducă, el nu poate fi tras la răspundere penală. În acelaşi sens, poate fi citată şi Legea privind tribunalele pentru minori din Germania.5 Toate aceste prevederi au fost respinse ca nefondate de către Colegiul penal. Mai mult ca atât, a menţionat precum că, în raportul de expertiză psihiatrică legală, expertul a menţionat că C.M. a acţionat cu discernământ. Doresc să menţionez că, în primul rând – în raportul de expertiză psihiatrică despre noţiunea de discernământ nici nu se pomeneşte, în rândul doi – noţiunea de discernământ şi stabilirea acesteia ţine de competenţa psihologilor, şi nu a psihiatrilor. În rândul trei – Colegiul face trimitere la expertiza psihiatrică în care experţii-psihiatrii menţionează că: Pe parcursul examinării nu au fost observate careva momente ce ar dovedi că inculpaţii nu corespund vârstei lor biologice, şi atenţionez în mod deosebit Colegiul asupra acestui moment, competenţa stabilirii vârstei este tot de competenţa specialiştilor psihologi, dar nu a celor din domeniul psihiatriei.

4

Hotărârea Plenului CSJ a RM nr.37 din 12.11.1997 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori. // Culegere de hotărârii explicative. Chişinău 2002, p.263. 5 Drept Penal. Partea generală, volumul I, Ed. Cartier juridic. Chişinău 2005. p. 179.

376


Colegiul penal mai menţionează în decizia sa precum că, prima instanţă corect a motivat că criteriul de dezvoltare intelectuală al inculpatului C.M. nu poate afecta criteriul vârstei biologice a acestuia, pe care l-a atins la momentul comiterii infracţiunii, precum şi starea de responsabilitate a acestuia, dat fiind faptul că legislaţia penală a RM nu prevede posibilitatea evitării răspunderii penale din cauza insuficienţii mintale uşoare a infractorului. Doresc să menţionez şi în acest caz că, atât instanţa de fond, cât şi Colegiul penal al Curţii de Apel nu au intrat în esenţa noţiunilor, deoarece nu este vorba de insuficienţă mintală uşoară, dar – de retard mintal uşor, care nu este o insuficienţă mintală, ci o formă de oligofrenie numită debilitate (a se vedea definiţia de mai sus), iar debilitatea (oligofrenia) afectează direct vârsta biologică a persoanei, indiferent de vârsta cronologică (posibil instanţa a avut în vedere că dezvoltarea intelectuală nu poate afecta criteriul vârstei cronologice, dar nu biologice). Instanţa de apel, la pronunţarea hotărârii, a pronunţat numai partea rezolutivă a deciziei sale, fapt prin care se încălcă grav prevederile art.6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului, consideră că expresia „pronunţată public” nu înseamnă în mod necesar că hotărârea trebuie să fie citită în incinta instanţei judecătoreşti, în cazul Pretto şi alţii v. Italia, ea în special a menţionat: [...] că s-ar cuveni, în fiecare caz, să se aprecieze în lumina particularităţilor procedurii în cauză şi în funcţie de scopul şi obiectul articolului 6(1), forma publicităţii „hotărârii” prevăzută de legislaţia internă a Statului în cauză. În această speţă, CEDO a conchis că din cauza jurisdicţiei limitate a curţii de apel, depunerea hotărârii la grefa acestei curţi şi, în consecinţă, accesibilitatea textului integral pentru public, este o măsură suficientă pentru a satisface condiţia de pronunţare publică.6 Onorată Curte, În finalul recursului doresc să amintesc că, inculpatul C.M., în pofida vârstei şi a retardului mintal, consider că nu a avut o eventuală posibilitate de a se apăra în cauza dată. CEDO recunoaşte de mult timp că drepturile la un proces echitabil enunţate în Convenţie se aplică atât copiilor, cât şi adulţilor, în cazul Nortier v. Regatul Unit, Comisia a considerat neacceptabilă sugestia că copiii judecaţi pentru o infracţiune penală nu ar trebui să beneficieze de garanţiile procesului echitabil enunţate în articolul 6. Principalele cazuri relative la drepturile minorilor sunt T şi V v. Regatul Unit care se referă la doi băieţi de zece ani, care, după ce au crescut un copil de doi ani în incinta unui centru comercial, l-au bătut, până la moarte şi 1-au abandonat pe o cale ferată. Cazul a avut o mare rezonanţă în Regatul Unit şi a impresionat profund opinia publică. Băieţii fuseseră acuzaţi de omor şi, din cauza naturii acuzaţiei îndreptate împotriva lor, decise de o instanţă judecătorească pentru adulţi, au fost condamnaţi la o pedeapsă de privaţiune de libertate pe o durată nedeterminată („pe un termen care-i va plăcea Maiestăţii Sale”) în 1993, la vârsta de unsprezece ani. Petiţionarii au invocat în faţa CEDO faptul că minorii au fost lipsiţi de un proces echitabil în măsura în care ei nu au avut posibilitate să participe cu adevărat la propria apărare. Judecătorii de la Strasbourg au menţionat absenţa unei norme comune tuturor Statelor-părţi referitoare la vârsta minimală pentru responsabilitatea penală şi au considerat că imputarea responsabilităţii penale petiţionarilor nu constituia în sine o încălcare a articolului 6, dar au precizat: Totodată, Curtea împreună cu Comisia consideră că este esenţial de a soluţiona cazul unui copil acuzat de o infracţiune într-un mod care ar ţine pe deplin cont de vârsta sa, maturitatea şi capacităţile pe plan intelectual şi emotiv şi de a adopta măsuri care să 6

Nuala Mole, Catarina Harby. Dreptul la un proces echitabil. // Ghid privind punerea în aplicare a art.6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului. Ed. în Republica Moldova, 2003. p.22.

377


favorizeze înţelegerea procedurii şi participarea sa la aceasta, în consecinţă, vorbind despre un copil mic, acuzat de o infracţiune gravă, care are o repercusiune considerabilă asupra mijloacelor mass-media şi asupra publicului, Curtea a considerat că procesul trebuia să fi fost desfăşurat într-un mod, care să reducă în măsura posibilităţii intimidarea şi inhibarea celui acuzat. CEDO de asemenea a declarat: Curtea menţionează că procesul petiţionarului s-a desfăşurat pe parcursul a trei săptămâni în faţa Crown Court. Au fost luate măsuri speciale luându-se în considerare vârsta fragedă a lui V. şi pentru a-l ajuta să înţeleagă procedura: spre exemplu, el a beneficiat de explicaţii şi a vizitat în prealabil sala de şedinţe şi şedinţele au fost scurtate pentru a nu obosi prea mult acuzaţii. Totodată, formalitatea şi ritualul Crown Court au devenit, la un moment, neînţelese şi intimidatoare pentru un copil de unsprezece ani şi diferite elemente au demonstrat că unele aspecte, din amenajarea sălii de şedinţe, în special nivelul ridicat al băncii care trebuie să permită acuzaţilor să vadă desfăşurarea procesului, au avut ca efect sporirea jenei reclamantului în timpul procesului. În plus, conform experţilor psihiatri, era foarte dubios faptul că V., datorită imaturităţii sale, a înţeles situaţia sau a fost apt să dea instrucţiuni clare avocaţilor săi. Judecătorii de la Strasbourg au considerat în consecinţă că: În speţă, deşi avocaţii fuseseră, după cum a precizat Guvernul, „aşezaţi lângă petiţionar, pentru a putea comunica cu el în şoaptă”, este puţin probabil că acesta se simţise în largul său, într-o sală în care ambianţa era încordată şi în care el era expus privirilor scrutătoare ale celor prezenţi, pentru a discuta cu consilierii săi în timpul procesului, adică să fie capabil să coopereze cu ei în afara tribunalului şi să le furnizeze informaţii pentru apărarea sa, din cauza imaturităţii sale şi datorită faptului că era agitat. CEDO a conchis, deci, că reclamantul fusese incapabil să participe la procedura penală intentată împotriva lui şi a fost lipsit de dreptul la un proces echitabil prevăzut de articolul 6(1).7 Având în considerare cele menţionate şi conducându-mă de prevederile art.420, 427, 432, 434, 435 din Codul de procedură penală şi cele ale art.6 şi 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, S O L I C I T: 1. Admiterea recursului în principiu. 2. Admiterea recursului şi casarea parţială a sentinţei din 16.06.2006, pronunţate de Judecătoria Străşeni, şi a deciziei Curţii de Apel Chişinău din 5.10.2006 şi pronunţarea unei noi hotărâri, potrivit primei instanţe, cu încetarea procesului penal în privinţa lui C.M. din lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii.

Data_________________ Semnătura________________

7

Nuala Mole, Catarina Harby. Dreptul la un proces echitabil. // Ghid privind punerea în aplicare a art.6 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului. Ed. în Republica Moldova, 2003. p. 46.

378


Curtea de Apel ___________

RECURS ASUPRA ÎNCHEIERII JUDECĂTORIEI _______________ DIN 29.08.2008 PRIVIND APLICAREA MĂSURII PREVENTIVE SUB FORMĂ DE AREST PE UN TERMEN DE 10 ZILE ÎN PRIVINŢA LUI M.D. ŞI LA ÎNCHEIEREA PRIN CARE A FOST RESPINS DEMERSUL PRIVIND ELIBERAREA PERSOANEI ÎN LEGĂTURĂ CU EXPIRAREA TERMENULUI DE REŢINERE Prin încheierea Judecătoriei _______________ din 29.08.2008 a fost admis demersul procurorului, dispunându-se aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, pe un termen de 10 zile, în privinţa lui M.D. Încheierea a fost emisă prin derogare de la prevederile legislaţiei naţionale şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Din start, vreau să notez că, potrivit Hotărârii Curţii Constituţionale nr.55 din 14.10.1999, art.4 alin.(2) din Constituţie şi Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.17 din 19.06.2000, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi, respectiv, urmează a fi aplicată direct ca orice altă lege a RM cu deosebirea că prevederile Convenţiei au prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. Prin urmare, cererea de recurs va fi motivată atât prin prisma Convenţiei, cât şi prin prisma legislaţiei naţionale care nu îi contravine. A. Violarea articolului 5 din Convenţie 1. M.D. a fost privat de libertate contrar normelor de fond şi de procedură, prevăzute de legislaţia naţională, fără a fi respectat scopul esenţial al articolului 5 din Convenţie, în lipsa temeiurilor limitative prevăzute de articolul 5 par. 1 din Convenţie. Pornind de la circumstanţele cauzei şi caracterul vădit arbitrar al arestării lui M.D., este necesar a reaminti faptul că articolul 5 din Convenţie consacră dreptul la libertate şi la siguranţă. Este vorba despre un drept inalienabil. De fapt, RM şi-a pus ca scop să garanteze acest drept prin articolul 25 prin Constituţie. În diverse soluţii de speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a indicat, adeseori, în jurisprudenţa sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să respecte scopul esenţial al art.5 din Convenţie: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale.

379


Prin art.5 par.1 Convenţie, se dispune că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute (lit. a) – f)). În speţa noastră, probabil fără a-şi da seama, reprezentanţii autorităţilor statului, în mod intuitiv, au pus la baza arestării lui M.D. temeiul prevăzut de art.5 par.1 lit.c) din Convenţie. Or, alte temeiuri, pornind de la conţinutul lor, se exclud din start. Astfel, M.D. a fost plasat în detenţie pentru că ar există motive verosimile de a se bănui că el a săvârşit o infracţiune. Pentru a argumenta existenţa acestui temei, procurorul a pus la dispoziţia exclusivă a instanţei toate materialele dosarului penal. În acest sens, insistăm asupra încălcării principiului egalităţii armelor dintre procuror şi persoana plasată în detenţie, or, partea apărării nu a avut posibilitate să la cunoştinţă de aceste materiale. E de notat şi faptul că, indiferent de conţinutul probatoriu al materialelor dosarului penal prezentat instanţei, situaţia care denotă caracterul arbitrar al arestării lui M.D. nu se schimbă. Susţinem acest argument, deoarece o importanţă deosebită au doar acele materiale (probe) care au fost anexate la demers şi cele care au fost prezentate părţii apărării. Este relevant faptul că, la demersul privind aplicarea măsurii preventive, procurorul a anexat doar ordonanţa de începere a urmăririi penale; procesul-verbal de reţinere şi ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit. În lumina celor expuse, este evident că materialele relatate nu erau suficiente pentru a convinge un observator obiectiv că M.D. ar fi putut comite infracţiunea imputată. În aşa mod, deja la această etapă, autorităţile statului au violat art.5 par.1 din Convenţie, or, acest caz este identic cu cazul Muşuc c. Moldovei (a se vedea Cererea nr.42440 /06, par. 33). În principiu, doar această violare ar impune eliberarea persoanei arestate şi compensarea prejudiciilor prin aplicarea în mod direct a prevederilor art.41 din Convenţie de către de instanţa de recurs. Ţinând cont de practica vicioasă şi ilegală aplicată în RM, de caracterul repetitiv al încălcării art.5 par.1 din Convenţie şi de intenţia de a contesta, după caz, decizia instanţei de recurs la CEDO, invocăm şi alte aspecte ce ţin de fondul problemei. 2. Lipsa elementelor de fapt care ar justifica arestarea La insistenţa apărării, procurorul a prezentat doar o infimă parte din aşa-numitele probe care şi-au găsit reflectare în demersul privind aplicarea arestului, acestea fiind: • procesul-verbal de audiere a bănuitului; • procesul-verbal de cercetare la faţa locului din 16.08.2008; • raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 18.08.2008. Prin analizarea acestor înscrisuri, se poate constata că reprezentanţii statului au comis cel puţin 3 infracţiuni (art.306; 308; 310 CP) care s-au soldat cu urmări grave pentru M.D. Aceasta înseamnă că aşa-numitele probe nu numai că nu puteau fi puse la baza arestării lui M.D., dar şi că autorităţile statului urmează să stabilească cine a creat probe artificiale pentru a-l aresta. Prin declaraţiile bănuitului se constată că, în ziua de 16.08.2008, el, în comun cu alte persoane, a ieşit la pădure să se odihnească. La un moment, pe neaşteptate au fost atacaţi de colaboratorii de poliţie fără niciun motiv. Colaboratorii de poliţie au întocmit şi un procesverbal de cercetare la faţa locului. Reamintim că cercetarea la faţa locului se reglementează prin articolele 118, 124 CPP, norme de procedură care fac parte din Titlul IV, intitulat „Probe şi mijloace de probe”, Capitolul III, intitulat „Mijloacele de probă şi procedeele probatorii”.

380


Conform alin.(1) al art.118 CPP, cercetarea la faţa locului se efectuează în scopul descoperirii urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză. Este relevant faptul că, atunci când s-a început întocmirea procesului-verbal (la data de 16.08.2008, ora 14 şi 30 min.), autorităţile statului nu aveau şi nu puteau să aibă anumite indicii că, la „faţa locului”, a fost comisă o infracţiune. Prin urmare, conform practicii existente în RM, aceiaşi colaboratori de poliţie au încercat să-şi legiferez acţiunile, „depistând întâmplător” substanţe narcotice. În realitate, s-a urmărit scopul reţinerii tuturor persoanelor aflate pe perimetrul desfăşurării „acţiunii”. De fapt, după cum rezultă din conţinutul procesului-verbal de cercetare la faţa locului, toate persoanele au fost reţinute (!!!). În lumina celor expuse, se poate constata cu certitudine că M.D. a fost reţinut la data de 16.08.2008 cel târziu la ora 16 şi 30 min. în urma unei acţiuni de urmărire penală. În acelaşi timp, judecătorului de instrucţie i-a fost prezentat un proces-verbal de reţinere prin care s-a încercat a se confirma că M.D. a fost reţinut la data de 26.08.2008 ora 13. Acest înscris constituie un fals confirmat prin faptul că, la data şi ora indicată, M.D. încă nu a fost eliberat din localul în care îşi ispăşea pedeapsa într-o cauză administrativă care, de asemenea, a fost falsificată. Din aceleaşi considerente este vădit inventat argumentul reţinerii (a se vedea procesul-verbal de reţinere din 26.08.2008), indicat de ofiţerul de urmărire penală, care se rezumă la faptul că M.D a încercat să fugă. Judecătorul de instrucţie care a dispus, la data de 16.08.2008, arestarea lui M.D. nu putea să nu cunoască aceste circumstanţe. În baza celor relatate, se poate constata că există un interes ilegal de a-l trage neîntemeiat pe M.D. la răspundere penală prin falsificarea probelor. Aceasta, încă o dată în plus (dacă mai este necesar), denotă lipsa temeiului prevăzut de art.5 par.1 lit.c) din Convenţie pentru arestarea lui M.D. 3. Detenţia lui M.D. în lipsa mandatului de arest sau a încheierii instanţei de judecată Reamintim că, potrivit procesului-verbal de cercetare la faţa locului din 16.08.2008, M.D. a fost reţinut la data de 16.08.2008 cel târziu la ora 16 şi 30 min. Contrar celor relatate, procesul-verbal de reţinere a persoanei a fost întocmit abia la data de 26.08.2008, ora 13. Reţinerea urma să dureze cel mult până la data de 29.08.2008 ora 13. La data de 29.08.2008, ora 10, procurorul a înregistrat în cancelaria Judecătoriei _______________ un demers privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest în privinţa bănuitului (!!!). Din conţinutul procesului-verbal al şedinţei de judecată rezultă că, la data de 29.08.2008, ora 14 şi 10 min., am înaintat un demers privind eliberarea persoanei din detenţie în legătură cu expirarea termenului de reţinere. Instanţa a respins acest demers. Circumstanţelor de fapt, relatate anterior la acest capitol, le sunt caracteristice următoarele circumstanţe de drept: 3.1 Potrivit art.25 alin.(3) din Constituţie, reţinerea nu poate depăşi 72 de ore. 3.1.2 În conformitate cu prevederile art.63 alin.(2) p. 1) CPP, organul de urmărire penală nu este în drept să menţină în calitate de bănuit persoana reţinută mai mult de 72 de ore. 3.1.3 Articolul 63 alin.(6) CPP prevede faptul că, dacă, la expirarea termenului de 72 de ore, persoana reţinută nu a fost scoasă de sub urmărire penală sau nu a fost pusă sub învinuire, calitatea de bănuit încetează de drept. 3.1.4 Potrivit art.63 alin.(3) CPP, la expirarea termenului prevăzut de p.2) alin.(2) art.63 CPP, organul de urmărire penală, printre altele, este obligat să elibereze bănuitul reţinut.

381


3.1.5 În conformitate cu prevederile art.175; 176; 185 CPP, măsura preventivă sub formă de arest, ca şi alte măsuri preventive, se aplică doar în privinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului. 3.1.6 Potrivit art.7 alin.(1) CPP, procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care RM este parte, cu prevederile Constituţiei şi ale Codului de procedură penală. 3.2 În lumina celor expuse, tragem următoarele concluzii: 3.2.1 Începând cu data de 26.08.2008 ora 13 şi până la data de 29.08.2008 ora 16, M.D. s-a aflat în detenţie în lipsa mandatului de arest sau a încheierii instanţei de judecată. 3.2.2 La data de 29.08.2008, ora 14 şi 10 min., instanţa de judecată neîntemeiat a respins demersul privind eliberarea persoanei reţinute, or, la acel moment, nu exista o încheiere sau un mandat de arest, termenul reţinerii expirase deja. Tot aici ţinem să notăm că, în momentul examinării demersului înaintat de procuror, cu atât mai mult la ora 16, când a fost eliberat mandatul de arest, M.D. nu deţinea calitatea de bănuit, învinuit, inculpat. Calitatea de bănuit a încetat de drept conform art.63 alin.(6) CPP, persoana nefiind pusă sub învinuire în termenul prevăzut de legislaţie. 4. Nemotivarea încheierii privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest În conformitate cu prevederile art.307 alin.(4) CPP, în urma examinării demersului înaintat de procuror, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată. În cauza Becciev c. Moldovei (a se vedea par.54 din hotărâre nr.9190/03) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a indicat cu valoare de principiu că „justificarea pentru orice perioadă de detenţie indiferent de cât e de scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorităţi”. Prin paragraful 56 din aceeaşi hotărâre (cazul Becciev c. Moldovei) Înalta Curte a indicat că „argumentele în favoarea sau defavoarea eliberării nu trebuie să fie generale şi abstracte”. În această ordine de idei, încheierile judecătorului de instrucţie din 29.08.2008 prin care a fost admis demersul procurorului şi prin care a fost respinsă cererea apărării de eliberare a lui M.D. sunt vădit ilegale, contrare normelor naţionale şi celor ale Convenţiei. Încheierea privind aplicarea măsurii preventive este complet nemotivată. Instanţa de judecată nu a făcut nicio menţiune cu privire la argumentele prezentate de partea apărării (a se vedea conţinutul lor din procesul-verbal al şedinţei de judecată), limitându-se doar la reproducerea în încheiere într-un mod abstract şi stereotipizat, a temeiurilor formale pentru detenţie prevăzute de lege, fără a încerca să arate cum se aplică ele în cauza dată. Prin urmare, această cauză este identică cauzei Becciev c.Moldovei (a se vedea paragraful 62 din hotărâre) cu excepţia că încălcările sunt mai grave. Afirmăm acest lucru, deoarece încheierea a fost întocmită, copiată din altă încheiere, cea emisă pe cazul C.C.F. Prin urmare, judecătorul de instrucţie nu a examinat obiectiv motivele aduse atât în favoarea, cât şi în defavoarea arestării lui M.D., dar s-a limitat a pune la baza arestării unele motive neexaminate în şedinţa de judecată, cele care se referă la un oarecare C.C.F. Mai mult, încheierea privind arestarea sau eliberarea persoanei trebuie bazată pe convingerea intimă a judecătorului, care nu este bazată pe sentiment, inspiraţie etc., ci este o convingere rezonabilă, raţională care urmează a fi motivată, ea nu reprezintă un instinct, o intuiţie pur subiectivă, ci constituie un sentiment de certitudine.

382


În raport cu cele indicate, este relevant faptul că judecătorul de instrucţie a încercat să motiveze arestarea lui M.D. prin afirmaţii de genul: „ (…) organul de urmărire penală consideră că bănuitul poate să comită alte acţiuni criminale care pot influenţa urmărirea penală” sau „(…) organul de urmărire penală consideră că M.D. poate să se eschiveze de la organul de urmărire penală şi instanţa de judecată (…)”. În asemenea mod, instanţa de judecată nu a constatat niciun temei prevăzut de lege pentru a-l aresta pe M.D. Aceeaşi instanţă a indicat, în încheiere, doar ceea ce „consideră” organul de urmărire penală. Prin urmare, nu ne vom obosi să apreciem sau să supunem analizei ceea ce nu a fost stabilit de instanţă, dar „consideră” organul de urmărire penală. B. Violarea articolului 3 din Convenţie Prin probele (certificatul medical şi fişa radiologică) prezentate instanţei, se constată că M.D. suferă de afecţiuni ale căilor respiratorii. În localul în care este plasat în detenţie M.D. nu este angajat un medic de profil care ar putea să-i acorde bolnavului asistenţa medicală necesară. În lipsa tratamentului corespunzător, boala poate progresa până la gradul de tuberculoză. Această situaţie îl afectează foarte mult pe M.D. Persoanei arestate fiindu-i cauzate suferinţe puternice fizice şi psihice, i se creează sentimente de frică profundă în legătură cu soarta sa. Prin urmare, deja la această etapă, M.D. este supus unui tratament inuman, interzis prin art.3 din Convenţie. În această ordine de idei, e de notat că, în diverse soluţii de speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că valoarea art.3 din Convenţie impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate, de exemplu, prin a le acorda asistenţa medicală necesară (a se vedea hotărârea Şarban c. Moldovei cererea 410808/05). În baza celor relatate, a normelor de drept invocate, inclusiv cele ale art.311 CPP, SOLICIT: 1. Admiterea recursului. 2. Casarea încheierilor contestate, rejudecarea cauzei, pronunţarea unei noi hotărâri privind respingerea demersului procurorului cu privire la aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, cu eliberarea persoanei – M.D.

Data ___________________________ Semnătura_______________________

383


Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova Recurent: inculpatul B.Gh., ___________________, originar şi domiciliat în satul _______________, raionul __________________

RECURS ÎMPOTRIVA DECIZIEI CURŢII DE APEL BĂLŢI DIN 27.02.2010 ÎN DOSARUL PENAL NR.1A-11/2010 În fond, instanţa de judecată din or.______a constatat că B.Gh., la 04.08.2009, în jurul orei 01.00 min., intenţionat şi cu scopul sustragerii bunurilor altei persoane intrând în lanul de harbuji din s.____________ r.______________ care aparţine SRL ,,G”, a săvârşit un atac aplicând violenţa fizică în privinţa paznicilor Al.H. cu un obiect contondent din lemn peste corp cauzându-i vătămări corporale şi prejudiciu sănătăţii sub formă de excoriaţii şi edem în regiunea scapulară, ceea ce reprezintă un act de violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei, şi lui V.G. i-a aplicat lovituri cu piciorul peste corp, cauzându-i vătămări corporale sub formă de hematom în regiunea lombară, şi că i-a sustras ultimului telefonul mobil de model ,,Nokia 1202”, obiect care are un preţ de 700 de lei. Ca urmare, prin sentinţa Judecătoriei __________ din 03.10.2009, inculpatul B.Gh. a fost recunoscut vinovat în comiterea infracţiunii prevăzute de art.188 alin.(1) din CP RM, instanţa de fond stabilindu-i o măsură de pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de trei ani fără amendă şi, în temeiul art.90 alin.(1) CP RM, i-a suspendat condiţionat executarea pedepsei, stabilindu-i un an termen de probă. Ulterior, sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu apel de către procuror, acesta considerând-o ilegală în latura aplicării faţă de inculpatul B.Gh. a prevederilor art.90 din CP RM. Mai mult ca atât, procurorul afirmă că inculpatul B.Gh. a mai fost condamnat prin sentinţa Judecătoriei __________ din 28.11.2006, în baza prevederilor art.171 alin.(1) CP RM, la trei ani de închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de probă de un an, şi că ultimul se caracterizează negativ, nu a colaborat cu organele MAI pe tot parcursul urmăririi penale. Astfel, prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 27.02.2010, a fost admis apelul declarat de către procuror în Procuratura r.________, prin care a fost casată parţial sentinţa Judecătoriei _______ din 03.10.2009, cu rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care B.Gh. a fost declarat vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.188 alin.(1) CP RM, cu numirea pedepsei de trei ani de închisoare fără amendă. Cu decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 27.02.2010 nu suntem de acord, o considerăm ilegală, nemotivată şi neîntemeiată din următoarele considerente: Atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au dat o apreciere juridică corectă probelor acumulate în dosar, calificând acţiunile inculpatului B.Gh. conform prevederilor art.188 alin.(1) din CP RM. Astfel, instanţa de apel, fără a motiva care este necesitatea aplicării unei pedepse reale pe un termen de trei ani, a decis izolarea condamnatului interpretând greşit prevederile art.90 alin.(1) din CP RM, şi anume, că instanţa de fond nu era 384


în drept să-i suspende condiţionat pedeapsa aplicată, fiindcă acesta a fost anterior judecat, însă, în perioada de probă stabilită prin sentinţa anterioară, B.Gh. nu a săvârşit alte infracţiuni. Respectiv, instanţa de fond, absolut corect şi legal, a ajuns la concluzia că reeducarea şi corectarea condamnatului este posibilă fără a-l izola pe acesta de societate. Argumentele invocate de către instanţa de apel, precum că inculpatul nu şi-a recunoscut vina, fapt care ar constitui o circumstanţă agravantă sunt lipsite de suport juridic, deoarece într-adevăr condamnatul a regretat cele săvârşite şi a restituit paguba materială, fapt care se confirmă prin declaraţiile părţilor vătămate: H.A. şi L.V. Astfel, pedeapsa aplicată de către instanţa de apel este prea aspră şi, drept temei de declarare a prezentului recurs, servesc prevederile art.427 alin.(1) pct.6 din CPP RM. Ţinând cont de cele expuse şi în conformitate cu prevederile art.420-422, 427-430, 435 din CPP RM, Solicit: Admiterea recursului. Casarea deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 27.02.2010, cu menţinerea în vigoare a sentinţei Judecătoriei _________din 03.11.2009. Anexă: -

copia recursului; copia hotărârii Judecătoriei _________ din 04.07.2009; copia deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 27.02.2010.

Data_______________________ Semnătura recurentului________________________

385


RECURSURI ÎN ANULARE CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Plenul Curţii Supreme de Justiţie Recurent: avocatul P. M.

RECURS ÎN ANULARE Prin sentinţa definitivă a Colegiului penal al Tribunalului Chişinău din 17 septembrie 2001, dosarul nr. 1-32/01, N.C. a fost declarată vinovată de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.15, 89, 127 şi 227 alin.(2) din Codul penal în redacţia din 24. 03.1961 şi condamnată la 12 ani privaţiune de libertate cu ispăşirea pedepsei în penitenciar de tip închis. După cum este indicat în sentinţă, N.C. a fost recunoscută vinovată şi condamnată pentru faptul că, la 06 noiembrie 1999, a procurat o grenadă de model RG-42 pe care a păstrat-o în casă, iar la 20 noiembrie 1999, aproximativ la ora 23 şi 30 minute, cu scopul de a1 omorî pe soţul ei, A.C., din motive de gelozie, a lăsat grenada între scaunele din faţă ale automobilului. Autovehiculul constituia proprietatea lor comună. Intenţia nu a fost dusă până la capăt din motive independente de voinţa ei, deoarece explozia s-a produs înainte de a urca A.C. în automobil. Ca rezultat al exploziei, automobilul a fost deteriorat, paguba fiind estimată la 6500 lei. Considerând condamnarea N.C. nelegitimă pe art.15, 89 şi 127 ale CP RM în red. din 24.03. 61, eu, în calitate de apărător, precum şi condamnata N.C., în termenele stabilite de lege, am depus apel asupra sentinţei Tribunalului Chişinău din 17 septembrie 2001. În apel am declarat nelegitimă condamnarea N.C. pe aceste articole, deoarece ea nu a avut intenţia să1 omoare pe A.C., ci să deterioreze averea ce le aparţinea lor. Colegiul penal al Curţii de Apel, prin decizia din 10 decembrie 2001, a admis apelul şi a casat această sentinţă pronunţând o nouă hotărâre prin care, în temeiul art.15, 89 şi 127 ale Codului penal al RM redacţia din 24. 03.1961, N.C. a fost achitată pe motiv că fapta ei nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, în acelaşi timp fiind condamnată, în baza art.227 alin.(2) al CP al RM cu aplicarea art.43 al CP al RM, la doi ani privaţiune de libertate cu suspendarea condiţionată a pedepsei pe un termen de un an. În decizia sa, Colegiul penal al Curţii de Apel a constatat că instanţa de fond a dat o apreciere incorectă probelor acumulate, încadrând acţiunile N.C. pe art.15, 89 şi 127 din CP al RM în redacţia din 24.03.1961. Curtea de Apel a stabilit că, la 06 noiembrie 1999, N.C. a procurat o grenadă de model RG-42. în seara aceleiaşi zile, când s-a întors acasă cu soţul A.C., i-a dat posibilitate să iasă din automobil ca să deschidă porţile, a pus în funcţie mecanismul exploziv al grenadei, a ieşit din automobil, s-a apropiat de soţ şi, în momentul acesta, s-a produs explozia. La momentul exploziei ei erau la aceeaşi distanţă şi nimeni dintre ei nu a pătimit. Instanţa de apel, în aceste circumstanţe, a considerat că tentativa de omor poate avea loc numai cu intenţie directă. Dacă N.C. ar fi avut o asemenea intenţie, ea ar fi procedat altfel. Instanţa de apel a considerat că intenţia N.C. era îndreptată spre deteriorarea automobilului "Moscvici-2141", pentru ca soţul să fie mai mult în familie. Această concluzie a instanţei s-a bazat şi pe faptul că N.C. a făcut aceste declaraţii atât la ancheta preliminară, cât şi în cadrul anchetei judiciare din instanţa de fond şi în instanţa de apel. Referitor la cauzarea prejudiciului material, nici organul de anchetă, nici instanţa de judecată nu au precizat cui i-a fost cauzată paguba şi care-i pătimitul, în folosul căruia urmează să fie 386


încasate despăgubirile. Pe dosarul în cauză asemenea pătimit nu a fost recunoscut şi suma de 6500 lei - costul automobilului - nu a fost încasată. Pornind de la aceste considerente, Colegiul penal al Curţii de Apel a constatat că, în acţiunile N.C., lipsesc elementele constitutive ale tentativei de omor al lui A.C., precum şi nimicirea averii proprietarului (art.15, 89 şi 127 din CP al RM în redacţia din 24. 03.1961), deoarece intenţia de a-1 omorî pe soţ nu se confirmă prin probe. Instanţa a constatat că în dosar lipseşte ordonanţa de a recunoaşte în calitate de parte vătămată pe cineva dintre soţi şi cererea de a recupera prejudiciul. În asemenea împrejurări, instanţa a considerat că sentinţa în privinţa condamnării N.C. pe art.15, 89 şi 127 din CP RM în redacţia din 24.03.1961 trebuie să fie casată şi N.C. a fost achitată pe aceste articole. La 20 decembrie 2001, procurorul care a participat în instanţa de apel a înaintat recurs la decizia Colegiului penal al Curţii de Apel din 10 decembrie 2001, cerând anularea ei, invocând motivul că N.C. a avut intenţie să-şi omoare soţul, fără a aduce probe. Prin decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9 aprilie 2002, decizia instanţei de apel în privinţa N.C. a fost casată, fiind menţinută sentinţa Tribunalului Chişinău din 17 septembrie 2001 în baza aceloraşi argumente care au fost expuse în sentinţa instanţei de fond precum şi a motivului invocat de procuror. La 4 aprilie 2003, procurorul general al RM a înaintat, în Plenul Curţii Supreme de Justiţie a RM, recurs în anulare, solicitând Plenului casarea sentinţei Tribunalului Chişinău din 17 septembrie 2001 şi a deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9 aprilie 2002, în partea condamnării N.C. în baza art.15, 89 şi 127 din CP al RM, cu menţinerea în vigoare a deciziei instanţei de apel. Procurorul general a considerat că, atât la ancheta preliminară, cât şi în cadrul anchetei judiciare în instanţa de fond, nu a fost dovedită intenţia N.C. de a-1 omorî pe A.C. La 21 aprilie 2003, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul în anulare declarat de procurorul general, menţinând în vigoare sentinţa instanţei de fond şi decizia instanţei de recurs. Prezentul recurs în anulare este înaintat de mine pentru prima dată în calitate de apărător al condamnatei N.C. în conformitate cu prevederile art.453 alin.(1), p.1, literele (a) şi (b) din CPP al RM. În prezentul recurs eu invoc, suplimentar, alte motive decât cele invocate de către procurorul general, după cum prevede art.453 alin.(3) din CPP al RM, şi anume, acele expuse în continuare. Consider nelegitime sentinţa instanţei de fond din 17 septembrie 2001 şi decizia instanţei de recurs din 9 aprilie 2002, precum şi hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din următoarele considerente: N.C., în procesul anchetei preliminare a fost impusă să scrie autodenunţare, dar ea a declarat că nu a avut intenţia să-1 omoare pe soţul său, ci a lăsat grenada în automobil cu scopul de a-1 deteriora, deoarece conflictele în familie apăreau pentru că soţul părăsea des familia, cu automobilul, şi nu revenea acasă. Aceste circumstanţe, precum şi faptul că autoturismul în cauză le-a fost dăruit de părinţii ei, i-a întărit hotărârea să-1 deterioreze, f d. 187-194. Conform depoziţiilor N.C. depuse în cadrul anchetei, ea a declarat că, în 1996, s-a căsătorit cu A.C. Însă, după naşterea copilului lor, în 1997, atitudinea soţului faţă de familie a devenit indiferentă: el venea rar acasă, se îndepărta de familie, nu acorda atenţia necesară familiei, nu participa la educarea copilului, nu întreţinea familia. După căsătorie, părinţii N.C. le-au dăruit lor 5000 de dolari şi soţii au deschis un magazin. Pentru buna lui funcţionare, părinţii le-au mai procurat un automobil. În pofida acestor fapte, comportamentul lui A.C. nu s-a schimbat, ceea ce a ofensat-o adânc pe N.C. Toate acestea au dus la contradicţii serioase. În scopul de a-1 readuce în familie, N.C. a considerat că una dintre metode poate fi deteriorarea automobilului, în acest scop procurând o grenadă, /d.196-198. Fiind pusă sub

387


învinuire, la 24 februarie 2000, şi interogată în calitate de învinuită, N.C. nu şi-a recunoscut vinovăţia în tentativa de a-şi omorî soţul, în acest context, ea a mai declarat că, la 20 noiembrie 1999, împreună cu soţul său, au mers în ospeţie la fratele acestuia, G.C. Când s-au întors acasă, N.C. era moralmente distrusă din cauza că soţul său, A.C., nu era niciodată mulţumit de comportamentul ei şi, atunci, ea a hotărât să distrugă automobilul lor. La poartă, A.C. a coborât ca să deschidă porţile, iar N.C. a tras inelul de siguranţă de la grenadă şi a ieşit din automobil. Ea a mai declarat că era sigură că soţul ei nu va păţi nimic, deoarece se afla alături de el, însă ea a dorit doar să-1 întoarcă în familie. Atâta timp cât A.C. nu s-a folosit de automobilul lor, situaţia în familie s-a normalizat, iar după ce a reparat a doua maşină, au început aceleaşi probleme, f .d. 212-214, 225-227, 241-142. Niciunul din martorii care au fost interogaţi la anchetă şi în instanţa de judecată nu au confirmat intenţia N.C. de a-1 omorî pe soţul ei. Toţi martorii indicaţi în rechizitoriul dosarului penal în cauză au fost interogaţi pe cazul omorului lui A.C., care a avut loc pe data de 13 decembrie 1999, iar alte probe care ar dovedi intenţia N.C. de tentativă de omor nu au fost dobândite de către organul de urmărire penală. Din aceste considerente, se desprinde următoarea concluzie: condamnarea N.C. pentru săvârşirea tentativei de omor şi deteriorarea averii proprietarului este nelegitimă, iar decizia instanţei de recurs şi hotărârea Plenului prin care se menţine în vigoare această sentinţa au cauzat un viciu fundamental, care a afectat decizia instanţei de apel. Instanţa de judecată, la adoptarea sentinţei sale, nu a ţinut cont de toate circumstanţele cauzei şi, nelegitim, a declarat-o vinovată pe N.C. de tentativă de omor. În acest context, invoc noi argumente, suplimentare, şi anume: Dosarul penal a fost intentat la 14 decembrie 1999 în legătură cu omorul lui A.C. de către două persoane necunoscute. La 20 decembrie, a fost intentat dosarul penal în privinţa N.C. în legătură cu circumstanţele care au avut loc la 20 noiembrie 1999. Motiv şi temei pentru intentarea dosarului penal nu erau, deoarece nici A.C., nici alte persoane nu s-au adresat în organele de drept şi nici nu au solicitat asistenţă medicală în legătură cu deteriorarea automobilului pe data de 20 noiembrie 1999. În dosar lipseşte ordonanţa de recunoaştere în calitate de parte vătămată în legătură cu acest caz, nimeni dintre rude nu a făcut nicio declaraţie şi nu a înaintat nicio pretenţie faţă de N.C. Nici la ancheta preliminară, nici în cadrul anchetei judiciare nu a fost dovedită intenţia N.C. că ar fi vrut să-şi omoare soţul, nu există probe că l-ar fi ameninţat cu moartea, că ar fi angajat pe cineva să-1 bată sau să-1 omoare. În instanţa de judecată, N.C. a declarat că autodenunţarea a fost scrisă la cererea anchetatorului procuraturii, care i-a sugerat ideea de a recunoaşte că a participat la săvârşirea omorului soţului său, A.C., iar dacă nu va face acest lucru, ea va fi arestată şi i se va intenta dosar penal în legătură cu cazul ce s-a produs la 20 noiembrie 1999, cu grenada. Procesul-verbal de reţinere a fost întocmit pentru 24 de ore, iar, de fapt, ea a fost reţinută până pe 26 decembrie, în incinta procuraturii, fără a se întocmi un proces-verbal de reţinere. La 26 decembrie, la ora 15:30, fată de N.C., a fost întocmit procesul-verbal de reţinere şi apoi ea a fost interogată, în calitate de bănuit. Din conţinutul acestui proces-verbal (f.d.196-198) rezultă că N.C. nu a avut intenţia să-şi omoare soţul. Instanţa de judecată, în sentinţa sa, a administrat cu titlu de probă care ar confirma vinovăţia N.C. de tentativa de omor, procesul-verbal de reconstituire a faptei la faţa locului (f.d.33), în cadrul căruia s-au efectuat imprimări cu camera video. Însă din acest procesverbal nu se poate constata vinovăţia N.C., fiindcă ea a arătat că A.C. se afla în curte chiar lângă dânsa când s-a produs explozia şi s-a deteriorat automobilul. N.C. a confirmat aceste circumstanţe şi în şedinţa de judecată.

388


Procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi de expertizare a automobilului (f.d.1213), tabelul foto (f.d.14-19) şi raportul de expertiză tehnică explozivă (f.d.78-84) nu pot fi aduse ca probe pentru a se demonstra intenţia N.C. de tentativă de omor. Aceste probe pot fi concludente doar pentru a se constata că a avut loc o explozie a grenadei în automobil. Pe tot parcursul procesului penal acuzarea nu a prezentat probe care ar dovedi intenţia N.C. de a-şi omorî soţul. Este constatat faptul că, după seara de 20 noiembrie 1999, soţii C. au continuat să convieţuiască şi el nu s-a adresat la poliţie cu vreo petiţie, nici după vreun ajutor medical, deoarece el nu suferise nicio leziune corporală, de altfel, ca şi soţie-sa, întrucât au fost alături. În sentinţă este indicat că N.C. a lăsat grenada în automobil cu scopul de a-1 omorî pe A.C., tot această concluzie este indicată în decizia instanţei de recurs, precum şi în hotărârea plenului. Însă, din depoziţiile N.C., acest fapt nu rezultă, ea afirmă că grenada nu a fost aruncată, ci lăsată cu scopul de a distruge automobilul. În timpul exploziei, N.C. se afla alături de A.C. lângă poartă, fapt care se confirmă şi prin procesul-verbal de reconstituire a faptei la faţa locului (f.d.33), în cadrul căruia s-au efectuat imprimări cu camera video. Aceleaşi depoziţii N.C. le-a confirmat şi în şedinţa de judecată. Cumulul acestor circumstanţe dovedeşte că N.C. nu a avut intenţia să-1 omoare pe A.C. Conform Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 9 din 1993 cu modificările ulterioare, în p.3, Plenul a atenţionat instanţele de judecată, că ele vor ţine cont de faptul că omorul premeditat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă. Însă tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului, în cazul nostru ale N.C., demonstrau faptul că ea a prevăzut survenirea morţii lui C.A., dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor care nu depindeau de voinţa ei. Astfel aceste acţiuni ale N.C. nu pot fi considerate ca fapte care întrunesc elementele infracţiunii prevăzute de art.15, 89 din CP RM şi în conformitate cu art.275 p.3, urmărirea penală trebuie încetată. Instanţa de fond, precum si instanţele care au menţinut în vigoare sentinţa, soluţionând chestiunea despre vinovăţia N.C. în deteriorarea premeditată a avutului proprietarului, nu au ţinut cont de toate circumstanţele în care s-a produs accidentul dat. Instanţa de fond şi-a întemeiat sentinţa de condamnare pe concluzii greşite, nu a ţinut cont de faptul că tragerea la răspundere pentru deteriorarea avutului proprietarului poate fi aplicată numai faţă de o persoană străină, nu şi faţă de proprietar. În procesul urmăririi penale, precum şi în şedinţa de judecată, C.N. a afirmat că automobilul le-a fost dăruit de părinţii ei pentru familia lor, astfel proprietar al acestui automobil au devenit cei doi soţi C., fapt confirmat şi prin paşaportul tehnic eliberat pe numele lui A.C. În aceste circumstanţe, considerăm că proprietari al automobilului erau cei doi soţi, iar, în astfel de situaţie, calificarea acţiunilor N.C. pe art.127 din CP RM este absolut incorectă. Referitor la cauzarea prejudiciului material, nici organul de anchetă, nici instanţa de judecată nu au precizat cui i-a fost cauzată paguba şi care este pătimitul, în folosul căruia urma să fie încasate despăgubirile. Pe dosarul în cauză asemenea pătimiţi nu au fost recunoscuţi, prin ordonanţă de către anchetator, iar suma de 6500 lei - costul automobilului, nu a fost încasată. Pe dosarul în cauză, referitor la acest episod, nu este nimeni recunoscut drept parte vătămată. Pe lângă circumstanţele expuse cu referire la achitarea N.C. pe art.127 din CP RM în red. 1961, consider necesar să mai invoc un motiv în prezentul recurs în anulare şi să atrag atenţia Plenului Curţii Supreme de Justiţie asupra următorului moment. Codul penal al RM adoptat la 12 aprilie 2002 care a întrat în vigoare la 12 iunie 2003, exclude răspunderea penală a N.C. pe art.197, deoarece acţiunile ei nu sunt prevăzute în dispoziţia acestuia. Dauna cauzată în urma exploziei este de 6500 lei, ceea ce nu constituie

389


prejudiciu de proporţii mari, vezi art.64 alin.(2) şi 126 din acelaşi cod; acţiunea nu a fost soldată cu decesul persoanei, nu s-a soldat cu urmări grave, astfel lipsind componenţa de infracţiune, iar, în conformitate cu art.10 al CP al RM, înlătură caracterul infracţional al faptei. În conformitate cu art.275 alin.(1) p.2 al CPC RM, fapta ei nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune şi urmărirea penală trebuie să fie încetată. În baza celor expuse în prezentul recurs şi în temeiul art.275 alin.(1) p.2 şi 3, art.452 alin.(1), 453 alin.(1), p.l lit.a) şi b) ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova, SOLICIT: - să admiteţi prezentul recurs în anulare; - să casaţi: sentinţa Tribunalului Chişinău din 17 septembrie 2001, decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 09 aprilie 2002, decizia Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 21 aprilie 2003, menţinând în vigoare decizia Colegiului penal al Curţii de Apel din 10 decembrie 2001. Anexe: 1. Copia sentinţei Colegiului penal al Tribunalului Chişinău din 17 septembrie 2001. 2. Copia deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel din 10 decembrie 2001. 3. Copia deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9 aprilie 2002. 4. Copia hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 21 aprilie 2003. 5. Copia recursului în anulare. 6. Mandatul. Data__________________ Semnătura________________

390


Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie a RM Recurenţi: U.Gh. şi B.M., avocaţi, apărători ai învinuitului K.M. în baza art.46, 217/1 alin.4 lit.b) şi d) CP RM

RECURS ÎN ANULARE (în baza art.452 şi art.453 alin.2 CPP RM) împotriva încheierii judecătorului de instrucţie al Judecătoriei sect.Centru, mun.Chişinău din 24 martie 2008 în cauza penală de învinuire a lui K.M. în baza art.46, 217/1 alin.(4) lit.b) şi d) CP RM I. Circumstanţele de fapt în care a fost adoptată încheierea supusă recursului 1. În procedura grupului de procurori ai Secţiei exercitare a urmăririi penale în cauze excepţionale ale Procuraturii Generale condus de procurorul T.R. se află cauza penală K.M., învinuit în baza art.46, 217/1 alin.(4) lit.b) şi d) din CP RM. 2. După terminarea urmăririi penale şi prezentarea materialelor de urmărire penală învinuitului K.M. şi apărătorilor săi în procesul luării de cunoştinţă de aceste materiale s-a constatat următoarele: 3. Învinuitul K.M. a fost reţinut ca bănuit în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.217/1 alin.(4) lit.b) şi d) din CP RM la 20 martie 2008 (vezi: vol-3, f.d.6). 4. Conform mandatului nr.088 din 20 martie 2008 începând cu această dată avocatul B.M. a fost împuternicit să asigure asistenţa juridică a bănuitului K.M. (vezi: vol-3, f.d.2). 5. La prezentarea mandatului, avocatul B.M. a comunicat organului de urmărire penală numărul său de telefon mobil – la care el putea fi contactat de către organul de urmărire penală în caz de necesitate a participării la efectuarea acţiunilor de urmărire penală în cauză. 6. Până la 24 martie 2008, avocatul B.M. a fost contactat la acest număr de telefon de către organul de urmărire penală şi a fost invitat să participe la unele acţiuni de urmărire penală efectuate în cauza dată. 7. La 24 martie 2008, procurorul C.L. s-a adresat cu un demers către judecătorul de instrucţie al Judecătoriei sect.Centru, mun.Chişinău prin care a cerut autorizarea ridicării descifrărilor convorbirilor telefonice de intrare şi ieşire cu indicarea informaţiei privind numărul IMEI, a zonei de aflare a abonatului şi datelor de anchetă ale posesorilor cu nr._______, ________, _________, ___________, ____________ şi descifrarea SMS expediate şi primite în perioada 01.01.2008 până la momentul eliberării informaţiei (vezi: vol1, f.d.158-159). Printre informaţiile cu caracter personal cerute de procuror de a fi autorizate şi colectate, în demers au fost incluse şi informaţiile referitoare la posesorul numărului de telefon KKKKKKKK, adică avocatul B.M., apărător al învinuitului K.M. 8. Prin încheierea din 24 martie 2008, judecătorul de instrucţie al Judecătoriei sect.Centru, mun.Chişinău a admis demersul procurorului C.L. S-a autorizat ridicarea şi colectarea tuturor informaţiilor referitoare la convorbirile telefonice efectuate de pe numerele 391


de telefoane indicate de procuror în demers, printre care şi informaţiile referitoare la convorbirile telefonice şi SMS-le expediate de avocatul B.M. de la numărul său de telefon mobil. 9. Nici procurorul C.L., în demersul său, şi nici judecătorul de instrucţie, în încheierea sa, nu şi-au motivat actele procedurale adoptate şi n-au indicat care a fost necesitatea de a colecta informaţiile cu caracter privat ale avocatului B.M., care participa în cauza penală ca apărător al învinuitului K.M. 10. La 24 martie 2008, operatorul de telefonie mobilă „Moldcell” a executat demersul procurorului C.L. şi a trimis organului de urmărire penală lista apelurilor telefonice de pe numărul KKKKKKKK, posesor al căruia este avocatul B.M., inclusiv perioada de la 20 martie 2008 până la data executării demersului procurorului, perioadă în care avocatul B.M. asigura asistenţă juridică a învinuitului K.M. (vezi: Vol-1, f.d.160). II. Elementele de drept care confirmă ilegalitatea încheierii supusă recursului 11. Considerăm că încheierea judecătorului de instrucţie al Judecătoriei sect.Centru, mun.Chişinău din 24.03.2008 privind autorizarea ridicării descifrărilor convorbirilor telefonice de intrare şi ieşire ale telefonului cu numărul KKKKKKKK este ilegală. Prin această încheiere, judecătorul de instrucţie a autorizat colectarea datelor personale ale avocatului B.M. ca apărător al învinuitului K.M. Acest fapt constituie o încălcare flagrantă a prevederilor art.28 din Constituţie care protejează viaţa personală a avocatului B.M. şi art.26 din Constituţie care garantează dreptul la apărare a învinuitului K.M. şi interzice amestecul autorităţilor publice în activitatea avocatului B.M. de asigurare a asistenţei juridice învinuitului K.M. Încălcarea cerinţelor art.26 şi art.28 din Constituţie de către judecătorul de instrucţie constituie temei pentru recurs în anulare împotriva încheierii din 24 martie 2008 prevăzut de art.453 alin.2 CPP RM 12. Prin încheierea judecătorului de instrucţie al Judecătoriei sect.Centru, mun.Chişinău din 24.03.2008 au fost încălcate şi prevederile art.6 § 3 lit.c) din Convenţie care garantează la nivel internaţional dreptul la apărare a învinuitului K.M. şi interzice amestecul autorităţilor publice în activitatea avocatul B.M. de asigurare a asistenţei juridice învinuitului K.M. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa a menţionat că dreptul la un proces echitabil nu exclude aplicarea exigenţelor art.6 din Convenţie la faza procesului penal anterioară judecării propriu-zise a cauzei de către o instanţă, printre care şi asigurarea dreptului la apărare garantat de art.6 § 3 lit.c) din Convenţie (cauza Imbriosia c. Elveţiei, hotărârea din 24.11.1993, § 36-38, în Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pag.397-398, cauza Modîrcă c. Moldovei, hotărârea din 10.05.2007, § 84-98, în revista Avocatul poporului, nr.6-7/2007, pag.9-17). 13. De asemenea prin încheierea din 24.03.2008 au fost încălcate şi prevederile art.8 alin.1 CEDO care garantează dreptul avocatului B.M. de a i se respecta viaţa privată În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Amann c. Elveţiei (hotărârea din 16.02.2000), a reiterat jurisprudenţa sa că stocarea de către autorităţi a unor date privind viaţa privată a unei persoane echivalează cu un amestec în sensul art.8 al Convenţiei (§ 69). Pentru constatarea violării art.8 al Convenţiei nu are importanţă dacă prin stocarea datelor privind viaţa privată, reclamantul a fost sau nu afectat în vreun fel (§ 70) (vezi: Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pag.32-33).

392


În altă cauză Rotaru c.României (hotărârea din 4 mai 2000) Înalta Curte a menţionat şi faptul că „... nu există niciun motiv de principiu pentru a justifica excluderea activităţii profesionale sau de afaceri din noţiunea de „viaţă privată” (§ 43)” (vezi: Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, Editura Polirom, Bucureşti, 2000, pag.91). 14. Astfel, s-a constatat că judecătorul de instrucţie prin încheierea din 24.03.2008 a autorizat ilegal amestecul procurorului în activitatea avocatului B.M. de acordare a asistenţei juridice învinuitului K.M. şi a încălcat în aşa mod dreptul învinuitului K.M. la apărare şi interzicerea imixtiunii în activitatea avocatul B.M. în timpul exercitării atribuţiilor profesionale de apărător al învinuitului K.M. garantate de art.26 din Constituţie şi art.6 § 3 lit.c) din Convenţie. De asemenea, prin încheierea supusă recursului judecătorul de instrucţie a autorizat, iar procurorul a stocat date privind viaţa privată referitoare la activitatea profesională a avocatului B.M. în timpul exercitării atribuţiilor de apărător al învinuitului K.M., fapt prin care i-a încălcat dreptul avocatului B.M. garantat de art.28 din Constituţie şi art.8 alin.(1) al Convenţiei. Imixtiunile în drepturile menţionate ale învinuitului K.M. şi a apărătorului său - avocatul B.M. n-au fost justificate de procuror şi de către judecătorul de instrucţie nici într-un fel. Ele nici nu pot fi justificate prin excepţiile prevăzute în art.54 din Constituţie şi art.8 alin.2 al Convenţiei. Or, într-o societate democratică dreptul la buna administrare a justiţiei ocupă un loc atât de eminent încât nu am putea să-l sacrificăm atunci când ar fi cazul. Cerinţele generale de echitate a procesului consacrate articolului 6 al Convenţiei se aplică la procedurile care ţin de toate tipurile de infracţiuni, de la cele mai simple până la cele mai complexe (§ 36 din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Teixeria de Castro c. Portugaliei). 15. Despre încheierea pe care o supunem recursului am aflat la 6 august 2008 la luarea de cunoştinţă cu materialele dosarului penal. Încheierea supusă recursului este irevocabilă şi nu poate fi contestată pe căi ordinare de atac la nivel naţional. Pentru a evita prejudicierea autorităţii statului nostru în faţa jurisdicţiilor internaţionale şi luând în vedere prevederile art.5 al Hotărârii Parlamentului nr.72-XVI din 28 martie 2008 care obligă autorităţile publice de a intensifica cooperarea cu societatea civică în vederea promovării şi respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Buletinul CSJ nr.5, 2008, pag.4-5), am hotărât să ne adresăm Curţii Supreme de Justiţie ca acest recurs în anulare. În baza celor expuse şi conform art.452 şi art.453 alin.(2) CPP RM, SOLICITĂM: 1. Admiterea prezentului recurs în anulare şi casarea parţială a încheierii judecătorului de instrucţie a judecătoriei sect.Centru, mun.Chişinău din 24.03.2008 în partea în care s-a dispus autorizarea ridicării descifrărilor convorbirilor telefonice de intrare şi de ieşire cu indicarea informaţiei privind numărul IMEI, zonei de aflare a abonatului şi datelor de anchetă a posesorului cu nr.______ şi descifrarea SMS expediate şi primite pentru perioada de timp 01.01.2008 şi până la momentul eliberării informaţiei, ca contrară art.26 şi art.28 din Constituţie şi art.6 § 3 lit.c) şi art.8 alin.1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. 2. Rejudecarea demersului din 24.03.2008, emis de procurorul C.L., în această parte şi respingerea acestui act ca fiind ilegal. Anexă: 1.Copia încheierii din 24.03.2008

393


Mandatele avocaţilor sunt anexate la dosarul penal. Despre data judecării recursului în anulare rugăm să fim informaţi. Data______________________ Semnături__________________

Cu respect, recurenţii B.M. şi U.Gh. avocaţi, apărătorii învinuitului K.M.

394


Curtea Supremă de Justiţie de la K.G. condamnat în Ucraina şi transferat în Republica Moldova pentru a executa pedeapsa aplicată prin sentinţa de condamnare pronunţată în Ucraina, în prezent se află în Penitenciarul nr. _ din mun. Chişinău

RECURS ÎN ANULARE (în ordinea prevăzută de art.425 CPP) Prin Decizia Colegiului penal al Tribunalului Chişinău (CPTC) din 27 martie 2003, a fost recunoscută şi preluată spre executare pe teritoriul Republicii Moldova sentinţa Judecătoriei Moghiliov-Podolsk, regiunea Viniţa, Ucraina din 18 iulie 2001, prin care K.G. a fost condamnat, în baza art.70, art.17, alin.5 art.70, alin.3 art.194, art.42 CP al Ucrainei (alin.5 art.75, art.15, alin.5 art.75, alin.2 art.209; art.39 CP RM din 1961). Lui K.G. i s-a stabilit pedeapsa definitivă de 3 (trei) ani, 6 (şase) luni privaţiune de libertate cu ispăşirea pedepsei în colonia de corectare prin muncă cu regim înăsprit. Termenul de executare a pedepsei a început să curgă de la 13 decembrie 2000. Pentru executarea acestei decizii, K.G. a fost transferat dintr-un penitenciar din Ucraina în Republica Moldova şi, începând cu 6 august 2003, el se află în Penitenciarul nr. 3 din Chişinău. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău (în continuare CPCAC) din 07 octombrie 2003, recursul avocatului împotriva deciziei Colegiului penal al Tribunalului Chişinău (în continuare CPTC) din 27 martie 2003 a fost respins ca nefondat. La pronunţarea deciziei a fost expusă opinia separată a judecătorului D. P., care nu a fost de acord cu decizia pronunţată. Decizia CPTC din 27 martie 2003 şi decizia CPCAC din 07 octombrie 2003 sunt neîntemeiate şi contrare legii în baza următoarelor considerente: 1. Pentru a respinge recursul, CPCAC a concluzionat că argumentele recursului „ n u se referă la cele examinate de CPTC în decizia din 27 martie 2003". Nu suntem de acord cu o astfel de constatare, fiindcă unul dintre argumentele recursului (notat în recurs sub nr. 1) se bazează pe art.80 şi 82 din Tratatul internaţional între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală încheiat la 13 decembrie 1993 (în continuare - Tratat) care se referă nemijlocit la condiţiile de recunoaştere şi preluare spre executare a hotărârilor pe cauzele penale. În afară de aceasta chiar şi art.558 alin.(1), şi art.559 alin.(4) CPP din 2003 stabilesc că recunoaşterea hotărârilor penale ale instanţelor străine se face de către instanţă în baza tratatului internaţional şi numai dacă se constată că sunt întrunite condiţiile legale, adică condiţiile stabilite în actul internaţional. Or, conform art.2, alin.(2) CPP din 2003, tratatul internaţional este parte integrantă a procesului penal. Mai mult, din decizia CPTC din 27 martie 2003, rezultă că aceasta a fost pronunţată nu în baza art.558-559 CPP din 2003, fapt afirmat în decizia CPCAC. Prima instanţă nici nu a avut posibilitate să se călăuzească de normele CPP din 2003, deoarece acest act a fost publicat la 07 iunie 2003 în Monitorul Oficial şi a intrat în vigoare la 12 iunie 2003. De aceea, concluzia CPCAC despre respingerea recursului este declarativă, ea nu se bazează nici pe aprecierea conţinutului deciziei recurate şi nici pe argumentele evocate în recurs. 2. În fond, potrivit art.80 şi art.82 din Tratat, preluarea executării hotărârii instanţei străine se admite numai în privinţa condamnaţilor-cetăţeni ai Părţilor Contractante, adică R.M. şi Ucraina. Chiar şi în privinţa acestei categorii de 395


condamnaţi, preluarea executării hotărârii instanţei poate fi întreprinsă numai cu consimţământul condamnatului. Din materialele cauzei rezultă că K.G. este cetăţean al Republicii Georgia. El nu şi-a dat consimţământul de preluare a executării sentinţei pronunţate de instanţa judecătorească din Ucraina de către Republica Moldova. De aceea, decizia CPTC din 27 martie 2003 nu se bazează pe stipulările art.80 şi 82 din Tratat pe care trebuie să se întemeieze hotărârea în cauzele de preluare spre executare a unei hotărâri a instanţei străine în cauzele penale. Decizia dată este absolut ilegală şi acest fapt, în baza art.444 alin.(1) pct. 6 CPP din 2003, serveşte drept temei pentru recurs şi drept argument decisiv pentru anularea ei. Nefiind respins de instanţa de recurs, acest argument constituie un evident temei pentru recurs în anulare împotriva deciziilor CPTC din 27 martie 2003 şi CPCAC din 07 octombrie 2003 ca hotărâri contrare legii. 3. CPTC şi-a motivat decizia din 27 martie 2003 şi în baza art.4 CP din 1961, care conţine, de fapt, aceleaşi principii de aplicare a legii penale în spaţiu prevăzute de art.11 CP din 2002, în vigoare de la 12 iunie 2003 (în continuare, CP 2003). Decizia CPTC nu se bazează, de facto, pe art.4 CP din 1961, ci este contrară prevederilor lui. • Astfel, K.G. nu a săvârşit infracţiunile pentru care a fost condamnat în Ucraina, pe teritoriul Republicii Moldova, de aceea, el nu cade sub incidenţa prevederilor alin.l art.4 CP din 1961 (alin.l art.11 CP din 2003). • K.G. este cetăţean al Republicii Georgia şi a săvârşit infracţiuni pe teritoriul Ucrainei. Prin urmare, faţă de el nu pot fi aplicate nici prevederile alin.2. art.4 CP din 1961 (alin.2 art.11 CP din 2003). • K.G., fiind cetăţean străin, nu a săvârşit peste hotarele Republicii Moldova infracţiune prevăzută de vreo convenţie internaţională, de aceea el nu cade nici sub incidenţa alin.4 art.4 CP din 1961 (alin.3 art.11 CP din 2003). CPTC, în decizia din 27 martie 2003, recunoscând şi preluând spre executare pe teritoriul Republicii Moldova sentinţa judecătoriei din Ucraina, a reîncadrat acţiunile lui K.G. în baza alin.5 art.75, art.15, alin.5 art.75, alin.2 art.209 CPP al Republicii Moldova din 1961 şi în baza art.39 CP R.M. din 1961 i-a stabilit o pedeapsă în mărime de 3 ani 6 luni privaţiune de libertate. Din punct de vedere juridico-penal K.G. în prezent execută o pedeapsă stabilită în baza Codului penal al Republicii Moldova. Sub acest aspect, decizia CPTC, după cum am demonstrat deja, este contrară art.4 CP din 1961. Sau, pentru infracţiunile săvârşite de K.G. peste hotarele Republicii Moldova faţă de el nu poate fi aplicată legea penală a R.M. Despre acest fapt, în art.558 alin.(2) CPP din 2003, este direct indicat că hotărârea penală a instanţei unui stat străin poate fi recunoscută numai dacă sunt respectate 3 condiţii, una dintre care este ca hotărârea să poată produce efecte juridice în ţară potrivit legii penale naţionale. Deoarece conform art.11 CP din 2003 (art.4 CP din 1961) în cazul dat faţă de K.G. nu poate fi aplicat CP al R.M., nici hotărârea pronunţată în privinţa lui în Ucraina nu poate produce efecte juridice în R.M. Prin urmare, prin decizia CPTC din 27 martie 2003, s-a dispus executarea unei pedepse penale pe teritoriul Republicii Moldova de către K.G. pentru fapte, care nu cad sub acţiunea CP al R.M. şi acest fapt serveşte drept temei pentru recurs în anulare în baza art.453 alin.(1) pct. 1 lit. „b" CPP din 2003. 4. După cum rezultă din demersul Procuraturii Generale a Republicii Moldova adresat CPTC, procedura de recunoaştere şi preluare spre executare pe teritoriul Republicii Moldova a sentinţei pronunţate în Ucraina a fost iniţiată din motivul că Ucraina a refuzat extrădarea lui K.G. Republicii Moldova, pentru a-l trage la

396


răspundere penală pentru infracţiuni săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova. Ucraina a pus condiţia ca Republica Moldova să garanteze executarea sentinţei în privinţa lui K.G. pronunţate de instanţa judecătorească a Ucrainei. Acest fapt este recunoscut şi în decizia CPTC din 27 martie 2003. Astfel, de facto, decizia CPTC din 27 martie 2003 în privinţa lui K.G. este o formă deghizată de extrădare ilegală menită să ocolească restricţiile prevăzute de art.80, 82 şi art.92 din Tratat cu scopul tragerii la răspundere penală a lui K.G. pe teritoriul Republicii Moldova. Această afirmaţie se confirmă prin faptul că, după transmiterea lui K.G. autorităţilor Republicii Moldova, el a fost tras la răspundere penală şi arestat în altă cauză de către Departamentul de urmărire penală al MAI din Republica Moldova. Potrivit art.5 paragraful (a) şi (f) al CEDO, la care Republica Moldova este parte, orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării de către un tribunal competent; [...] f) dacă este vorba despre arestarea sau deţinerea legală a unei persoane, împotriva căreia se află o procedură de extrădare. Din cele menţionate rezultă că decizia CPTC din 27 martie 2003 a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor actului normativ internaţional menţionat, fiind în acelaşi timp o formă deghizată de extrădare ilegală, nu a fost nici legală în sensul art.5 paragraful l (a) şi (f) al CEDO şi nici compatibilă cu „dreptul siguranţei persoanei". De altfel, în condiţii similare, o astfel de încălcare a art.5 CEDO a fost recunoscută şi de Curtea Europeană în cazul Bozano versus Franţa (hotărârea din 18 decembrie 1986). Astfel, decizia CPTC din 27 martie 2003 în privinţa lui K.G. este absolut ilegală, K.G. se află în detenţie pe teritoriul Republicii Moldova ilegal, fiindu-i astfel încălcate drepturile garantate de art.25 din Constituţie şi art.5 din CEDO. Acestui argument din recurs CPCAC de asemenea, în decizia din 07 octombrie 2003, nu i-a dat nicio apreciere, indicând doar că instanţa de recurs nu a depistat încălcări esenţiale ale legii de procedură penală. Prin urmare, deciziile CPTC şi CPCAC în cauza lui K.G., şi sub acest aspect, sunt contrare legii, iar acest fapt constituie temei real pentru recurs în anulare împotriva lor (conform art.453 alin.(2) CPP din 2003). 5. Decizia CPTC sin 27 martie 2003 a fost adoptată în lipsa lui K.G. şi lui nu i s-a asigurat dreptul de a participa în şedinţa de judecată a CPTC pentru a-şi apăra drepturile. Acest drept al lui K.G. este garantat de art.42 CPP din 1961, art.559 CPP din 2003, art.26 din Constituţie şi art.5 al CEDO. Neasigurarea acestui drept al lui K.G. constituie temei pentru recurs împotriva deciziei CPTC şi repararea în procedura de recurs a erorii de drept comise de CPTC la adoptarea acestei decizii. Acest argument al recursului n-a fost respins de instanţa de recurs şi lui nu i s-a dat nicio apreciere în decizie. De aceea, în baza art.453 alin.l pct. 2) lit. „b” CPP din 2003, acest fapt este temei pentru recurs în anulare. 6. Recursul a fost înaintat împotriva deciziei CPTC din 27 martie 2003 de către condamnatul K.G., însă CPCAC, în decizie, a respins ca nefondat recursul avocatului, care de fapt nu a înaintat recurs, acordându-i doar asistenţă juridică la întocmirea recursului din numele lui K.G. . În baza celor expuse şi conform art.art.452, 453, 455 din CPP din 2003, SOLICIT: A admite în principiu recursul în anulare şi a judeca recursul în anulare.

397


A casa în întregime deciziile CPTC din 27 martie 2003 şi a CPCAC din 07 octombrie 2003 cu rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri. A respinge demersul prim-adjunctului procurorului general al Republicii Moldova adresat CPTC privind recunoaşterea şi preluarea spre executare pe teritoriul Republicii Moldova a sentinţei din 18 iulie 2001, pronunţată de Judecătoria Moghiliov-Podolsk din regiunea Viniţa, Ucraina în privinţa lui K.G. A dispune transmiterea imediată a lui K.G. autorităţilor Ucrainei.

Data________________ Semnătura recurentului K.G. _____________________________________

398


CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA de la condamnatul_____________, domiciliat_____________________ mun. Chişinău, str. ________________, ap. ______________, arestat la ___august 2003 în prezent se află în Penitenciarul nr. ______, mun. _________

RECURS ÎN ANULARE (ÎN ORDINEA PREVĂZUTĂ DE ART.452 CPP RM) Prin sentinţa Judecătoriei sectorului ________, mun. Chişinău, din 20 august 2002, S.J. şi Ş.V. au fost achitaţi din motiv că acţiunile lor nu întrunesc elementele componenţei de infracţiune prevăzute de alin.(2) al art.120 CP al RM din 1961. Procurorul, nefiind de acord cu sentinţa de achitare, a înaintat apel la Tribunalul Chişinău, cerând casarea sentinţei de achitare şi pronunţarea unei noi sentinţe de condamnare a lui S.J. şi Ş. V. în baza alin.(2) al art.120 CP al RM din 1961 din motiv că probele administrate la dosar confirmă vinovăţia lor în săvârşirea acestei infracţiuni. Prin decizia Colegiului Penal al Tribunalului Chişinău din 30 octombrie 2002, apelul procurorului a fost respins ca fiind nefondat. Procurorul, care a participat la judecarea apelului, a înaintat recurs la Curtea de Apel a RM, cerând casarea sentinţei de achitare a primei instanţe, a deciziei instanţei de apel şi pronunţarea unei hotărâri de condamnare a lui S.J. şi Ş.V. în baza alin.(2) al art.120 CP al RM din 1961. Motiv al recursului – probele administrate la dosar – confirmă vinovăţia achitaţilor în săvârşirea infracţiunii de jaf. Colegiul penal al Curţii de Apel a RM, prin decizia din 26 decembrie 2002, a admis recursul procurorului cu casarea deciziei Colegiului Tribunalului Chişinău din 30 octombrie 2002, sentinţei Judecătoriei sectorului ________, mun. Chişinău, din 20 august 2002 în partea achitării lui S.J. şi Ş.V. în jefuirea părţilor vătămate T. C. şi E. D. şi a pronunţat o nouă hotărâre, potrivit ordinii stabilite pentru prima instanţă. S.J. a fost recunoscut culpabil în săvârşirea infracţiunii prevăzute de alin.(2) al art.120 CP al RM din 1961 şi, în baza acestei norme juridice penale, i s-a aplicat o pedeapsă în mărime de 5 ani privaţiune de libertate fără confiscarea averii. În baza art.40 CP al RM din 1961, pentru cumul de sentinţe, la această pedeapsă s-a adăugat o parte neispăşită a pedepsei aplicate lui S.J. prin sentinţa judecătoriei sect. ________ mun. Chişinău din 30 octombrie 2000 şi definitiv, spre executare, lui S.J. i-a fost stabilită o pedeapsă în mărime de 5 ani şi 3 luni privaţiune de libertate, fără confiscarea averii, cu executarea pedepsei în colonie de corectare prin muncă cu regim înăsprit. S-a dispus calcularea termenului executării pedepsei din momentul reţinerii lui S.J., cu includerea în acest termen a deţinerii lui S.J. sub arest ca măsură preventivă, de la 21 noiembrie 2001 până la 22 mai 2002. Decizia instanţei de recurs din momentul pronunţării este irevocabilă.

399


Împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel a RM, condamnatul S.J. a înaintat recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie în baza următoarelor temeiuri prevăzute în art.453 CPP. 1. În acţiunile condamnatului S.J., aşa cum se confirmă ele prin probele examinate şi verificate în sentinţa de judecată a primei instanţe şi a instanţei de apel lipseşte vinovăţia în formă de intenţie şi scopul însuşirii averii părţilor vătămate ca semne obligatorii ale componenţei infracţiunii de jaf, prevăzute de alin.(2) al art.120 CP din 1961 – temei pentru recurs în anulare prevăzut de art.453 alin.(1) pct. 1) lit. a) CPP din 2002. 2. Judecarea cauzei în instanţa de recurs a avut loc cu încălcarea dreptului condamnatului S.J. la apărare. Or, condamnatul S.J. şi apărătorul ales de el – S. G. – n-au fost legal citaţi şi recursul procurorului a fost judecat în lipsa lor – temei pentru recurs în anulare prevăzut de art.453 alin.(1) pct. 2) lit. b) CPP din 2003. Prin decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9 decembrie 2003, recursul în anulare a fost respins ca fiind inadmisibil. Considerăm că decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie este ilegală şi contrară principiului legalităţii procesului penal al RM şi prevederilor tratatelor internaţionale la care RM este parte în temeiul următoarelor considerente: ƒ Potrivit art.2 alin.(2) şi (3) CPP din 2003 principiile generale, normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal. În desfăşurarea procesului penal nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, încalcă principiul contradictorialităţii, precum şi contravin normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, prevederilor tratatelor internaţionale la care republica Moldova este parte. ƒ Principiul legalităţii procesului penal legiferat în art.7 alin.(2) din CPP obligă instanţele judecătoreşti, printre care şi Curtea Supremă de Justiţie, să aplice reglementările internaţionale în direct, dacă, în procesul judecării cauzei va stabili că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care RM este parte. Această obligaţie a instanţelor judecătoreşti este prevăzută direct în art.4 alin.(2) şi art.8 alin.(1) din Constituţie. La această obligaţie a atras atenţia instanţelor judecătoreşti şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie în p.1 al hotărârii nr.17 din 19 iunie 2000 „Privind aplicarea în practică judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.” După cum a explicat Plenul în p.1 alin.(2) şi (3) din hotărârea menţionată, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului constituie parte integrantă a sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca orice altă lege a RM cu deosebirea că Convenţia are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. În caz de incompatibilitate dintre prevederile Convenţiei şi legile interne, instanţa trebuie să aplice direct prevederile Convenţiei, menţionând acest fapt în hotărârea sa. Însă Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, la judecarea recursului în anulare al condamnatului S.J., a ignorat aceste cerinţe ale legii şi a aplicat dispoziţiile art.456 şi art.432 din CPP care contravin art.6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.

400


Astfel: 1. Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, în baza art.456 raportat la art.432 alin.(1) CPP, a judecat recursul în anulare al lui S.J. fără citarea părţilor şi a pronunţat decizia în lipsa recurentului şi a apărătorului cu care avea contact de a-l asista în Şedinţa Curţii Supreme de Justiţie. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie în această parte este ilegală or, conform art.6 par. 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, orice acuzat are dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat la orice etapă de un apărător ales de el în procesul său. În cazul F.C.B. contra Italiei (extrasul din hotărâre se anexează) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a indicat că dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi prevăzut de art.6 par. 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului constituie aspecte deosebite ale dreptului la un proces echitabil, garantat prin paragraful 1 din acest articol. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în acest caz a recunoscut încălcat art.6 paragrafele 1 şi 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, or lui F.C.B. nu i s-a asigurat dreptul de a se apăra nici în faţa Curţii de Apel şi nici în faţa Curţii de Casaţie. În alt caz, Ekbatani contra Suediei, instanţele judecătoreşti suedeze nu i-au permis nici condamnatului şi nici procurorului a se înfăţişa în persoană în faţa judecăţii. Curtea a arătat că problema vinovăţiei sau nevinovăţiei petiţionarului figura pe primul plan în apel, ca şi la primul grad de jurisdicţie. Or, ea nu putea să fie bine soluţionată fără aprecierea directă a mărturiilor personale ale inculpatului şi reclamatului. În consecinţă, ar fi trebuit să aibă loc o nouă audiere, integrală a celor doi în cauză. Deci, a existat încălcarea art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (extras din Hotărârea Curţii Europene se anexează). Referitor la importanţa respectării acestui drept al acuzatului Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Poitrimol contra Franţei a menţionat că, înfăţişarea unui învinuit îmbracă o importanţă capitală atât datorită dreptului acestuia de a fi audiat, cât şi pentru necesitatea de a controla exactitatea afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile victimei, ale cărei interese trebuie protejate, ca şi cele ale martorilor. În consecinţă, legislatorul trebuie să poată descuraja obţinerile nejustificate. Tot în acest caz, cu referire la art.6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, Curtea a statuat că dreptul oricărui acuzat de a fi în mod efectiv apărat de către un avocat la nevoie desemnat din oficiu, figurează printre elementele fundamentale ale unui proces echitabil. Un acuzat nu pierde beneficiul acestui drept prin simplul fapt al absenţei la dezbateri. De aceea, Curtea a putut să recureze valabil în casaţie decizia pronunţată în apel, constituie o violare a art.6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (extrasul din hotărârea Curţii se anexează). În ceea ce priveşte absenţa avocatului ales de către învinuit, Curtea Europeană în cazul Goddi contra Italiei a arătat că lipsa notificării a contribuit la privarea petiţionarului de o apărare concretă şi efectivă. Amintita absenţă este cu atât mai preocupantă cu cât aceasta este dublată de aceea a acuzatului şi, pentru că există un risc – şi acesta s-a şi realizat – de agravare a pedepsei aplicate. Recunoscând ineficientă apărarea din partea unui avocat din oficiu, Curtea a recunoscut în acest caz nerespectarea dreptului la apărare prevăzut de art.6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (copia hotărârii Curţii se anexează). Astfel, art.6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului obligă legiuitorului să asigure prin lege dreptul condamnatului să participe personal şi să fie asistat de un apărător ales cu care a încheiat

401


contract, la judecarea cauzei penale la toate etapele procesului penal, iar instanţele judecătoreşti să asigure real participarea acuzatului şi apărătorului său ales la proces. Or, art.456 CPP raportat la art.432 CPP nu asigură în mod legislativ acest drept al lui S.J., prevederile lor sunt contrare art.6 paragrafele 1 şi 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. În această situaţie Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, conform art.4 alin.(2) şi art.8 alin.(1) din Constituţie, art.2 alin.(2) şi (3) CPP, art.7 alin.(5) CPP, trebuia să aplice în direct art.6 paragrafele 1 şi 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi să asigure participarea lui S.J. şi a apărătorului ales de el la judecarea recursului în anulare. Această obligaţiune s-a cerut şi datorită faptului că Curtea de Apel a RM, a casat hotărârile judecătoreşti de achitare şi l-a judecat pe S.J., la 5 ani şi 3 luni de închisoare, fără a-i respecta dreptul lui S. de a participa personal şi de a fi asistat de apărătorul ales de el la judecarea recursului procurorului. Neasigurarea dreptului condamnatului S. J. de a participa şi de a fi asistat de apărătorul ales la judecarea recursului în anulare constituie temei prevăzut de art.453 alin.(2) lit. c) CPP pentru recurs în anulare împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9 decembrie 2003. 2. Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie la judecarea recursului în anulare în baza art.456 CPP raportat la art.432 CPP, fără a expune motivele, a recunoscut recursul în anulare neîntemeiat şi l-a respins ca fiind inadmisibil. Considerăm că art.456 CPP raportat la art.432 CPP în această parte este contrar art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. În cazul Ruiz Torija contra Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar că nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument. Numai întrebările cele mai importante pentru rezultatul procesului necesită un răspuns special în hotărâre. Din această interpretare a art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului de către Curtea Europeană rezultă că art.456 CPP raportat la art.432 CPP în partea dispoziţiilor referitoare la decizia nemotivată contravine art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. Argumentele din recursul în anulare al lui S.J. se bazau pe materialele dosarului penal care confirmă evident nevinovăţia lui S.J. în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.120 alin.(2) CP din 1961. Curtea de Apel a RM în decizia de condamnare a lui S.J., a expus eronat probele ce se conţin în dosar şi însăşi decizia a fost pronunţată de către Curtea de Apel cu violarea dreptului la apărare al lui S.J. prevăzut de art.6 paragrafele 1 şi 3 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. De aceea, argumentele expuse în recursul în anulare erau decisive pentru rezultatul procesului şi necesitau un răspuns specific şi clar din partea Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie în decizia din 9 decembrie 2003. Din acest punct de vedere, decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9 decembrie 2003 este contrară art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi acest fapt constituie temei pentru recurs în anulare prevăzut de art.453 alin.(2) CPP. 3. Articolul 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului garantează oricărei persoane ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe

402


naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Conform art.432 alin.(3) CPP, decizia prin care recursul ordinar a fost respins ca fiind inadmisibil nu poate fi supus niciunei căi de atac. Considerăm că art.432 alin.(3) CPP contravine art.452 alin. (1) şi (2) CPP, or ultimul direct dă dreptul la recurs în anulare în baza temeiurilor prevăzute în art.453 alin.(1) CPP şi în cazul altor hotărâri decât celor indicate în art.456 alin.(1) CPP când ele, sunt contrare legii. Mai mult ca atât, art.452 alin.(1) CPP este o normă specială în raport cu art.432 alin.(1) CPP şi prima are prioritate în aplicare faţă de a doua. Pe lângă aceasta, art.432 alin.(3) CPP contravine evident art.16 din Constituţie, art.9 alin.(1) CPP şi art.14 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului care proclamă egalitatea tuturora în faţa legii şi a autorităţilor. Or, persoanele în privinţa cărora recursul a fost respins ca fiind inadmisibil sunt discriminate faţă de persoanele ale căror recursuri au fost admise deoarece ultimele au dreptul la recurs în anulare, iar primele – nu. În afară de aceasta, art.432 alin.(3) CPP contravine şi art.13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului De aceea, S.J., în baza art.4 alin.(2), art.8 alin.(1), art.16 din Constituţie, art.2 alin.(2) şi (3), art.7 şi 452 alin.(1) CPP, art.13 şi 14 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, are dreptul de a ataca cu recurs în anulare decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9 decembrie 2003. Din acest punct de vedere, în baza art.35 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului pentru a epuiza toate căile de recurs interne, adică în ţară, ne adresăm Curţii Supreme de Justiţie cu acest recurs în anulare. Considerăm că soluţionarea problemelor puse în recursul în anulare au importanţă nu numai pentru cazul dat, ci şi pentru practica judiciară din ţară. De aceea, considerăm că recursul în anulare urmează a fi judecat de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie. În baza temeiurilor şi argumentelor expuse şi a prevederilor art.4 alin.(2), art.8 alin.(1), art.16 din Constituţie, art.2 alin.(3) şi (3), art.7 şi 452 alin.(1) CPP, art.13 şi 14 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, PROPUN: 1. Judecarea prezentului recurs în anulare de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie. 2. Admiterea prezentului recurs în anulare şi casarea în tot a deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 9 decembrie 2003 în privinţa lui S.J. 3. A admite în principiu recursul în anulare nr.2013 din 11 septembrie 2003 al lui S.J. şi, în baza temeiurilor acestui recurs în anulare, a casa în tot decizia Colegiului penal al Curţii de Apel a RM, din 26 decembrie 2002 prin care S.J. a fost condamnat în baza alin.(2) art.120 CP din 1961 şi a pronunţa o nouă hotărâre privind achitarea lui S.J. din motiv că fapta lui nu întruneşte elementele componenţei de infracţiune prevăzute de art.120 alin.(2) CP din 1961. 4. A-l elibera pe S.J. din penitenciarul în care este deţinut. 5. La judecarea recursului în anulare rog să asiguraţi participarea lui S.J. şi a apărătorului său, Gheorghe Ulianovschi, la proces. Data_________________ Semnăturile________________________

403


CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA de la condamnatul _____________________ domiciliat or. __________, str.__________,__

RECURS ÎN ANULARE (în ordinea prevăzută de art.452 CPP RM) Prin sentinţa Judecătoriei _________ din 24 februarie 2005 E.A.I. a fost condamnat în baza art.151 alin.(1) CP cu aplicarea art.79 şi 64 din CP la pedeapsa amenzii în mărime de 350 unităţi convenţionale echivalente în bani cu 7000 lei în beneficiul statului. S-a încasat de la E.A. 720 lei în beneficiul statului ca cheltuieli de tratament medical acordat părţii vătămate în staţionar. Procurorul, nefiind de acord cu sentinţa, a înaintat apel la Curtea de Apel Chişinău. În apel procurorul a cerut casarea sentinţei şi condamnarea lui E.A. în baza art.27 raportat la art.145 alin.(1) CP pentru tentativă la omor din motivul că E.A. şi-a dat seama că prin acţiunile sale s-ar putea să provoace moartea minorului A.S. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 28 aprilie 2005, apelul procurorului a fost admis cu casarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care E.A. a fost recunoscut vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.27-145 alin.(1) CP şi condamnat cu aplicarea art.79 CP, la 8 ani închisoare în penitenciar de tip închis. Ca măsură preventivă faţă de E.A. a fost aplicat arestul. Instanţa şi-a motivat hotărârea prin faptul că E.A. îşi dădea bine seama de consecinţele care pot surveni, inclusiv şi de posibilitatea decesului pătimitului, însă în mod conştient a admis şi asemenea urmări. Nefiind de acord cu decizia instanţei de apel, avocatul A.N., în interesele condamnatului E.A., a declarat recurs ordinar, solicitând casarea sentinţei primei instanţe şi deciziei instanţei de apel, din motivul că ambele instanţe greşit au încadrat juridic acţiunile lui E. – prima instanţă în baza art.151 alin.(1) CP, iar instanţa de apel în baza art.27-145 alin.(1) CP. S-a cerut reîncadrarea acţiunilor lui E.A. în baza art.157 CP şi aplicarea unei pedepse non-privative de libertate. Prin decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 30 mai 2005, în baza art.432 alin.(2) pct. 4) CPP, recursul ordinar a fost respins ca inadmisibil. Considerăm că decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie este ilegală şi contrară principiului legalităţii procesului penal al RM şi prevederilor tratatelor internaţionale la care RM este parte în temeiul următoarelor considerente: ƒ Potrivit art.2 alin.(2) şi (3) din CPP din 2003 principiile generale, normele dreptului internaţional şi ale tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte constituie elemente integrante ale dreptului procesual penal şi nemijlocit dau naştere drepturilor şi libertăţilor omului în procesul penal. În desfăşurarea procesului penal nu pot avea putere juridică legile şi alte acte normative care anulează sau limitează drepturile şi libertăţile omului, încalcă principiul contradictorialităţii, precum şi contravin normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional, prevederilor tratatelor internaţionale la care republica Moldova este parte.

404


ƒ

Principiul legalităţii procesului penal legiferat în art.7 alin.(2) din CPP obligă instanţele judecătoreşti, printre care şi Curtea Supremă de Justiţie, să aplice reglementările internaţionale în direct, dacă, în procesul judecării cauzei va stabili că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care RM este parte. Această obligaţie a instanţelor judecătoreşti este prevăzută direct în art.4 alin.(2) şi art.8 alin.(1) din Constituţie. La această obligaţie a atras atenţia instanţelor judecătoreşti şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie în p.1 al hotărârii nr. 17 din 19 iunie 2000 „Privind aplicarea în practică judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.” După cum a explicat Plenul în p.1 alin.2 şi 3 din hotărârea menţionată, Convenţia constituie parte integrantă a sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicată direct ca orice altă lege a RM cu deosebirea că Convenţia are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. În caz de incompatibilitate dintre prevederile Convenţiei şi legile interne, instanţa trebuie să aplice direct prevederile Convenţiei, menţionând acest fapt în hotărârea sa. Însă Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, la judecarea recursului ordinar al apărătorului condamnatului E.A., a ignorat aceste cerinţe ale legii şi a aplicat dispoziţiile art.432 din CPP care contravin art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Astfel: 4. Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, în baza art.432 alin.(1) CPP, a judecat recursul ordinar al apărătorului condamnatului E.A. fără citarea părţilor şi a pronunţat decizia în lipsa recurentului şi a apărătorului cu care avea contract de asistenţă juridică în şedinţa Curţii Supreme de Justiţie. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, în această parte, este ilegală or, conform art.6 par.3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice acuzat are dreptul să se apere el însuşi sau să fie asistat la orice etapă de un apărător ales de el în procesul său. În cazul F.C.B. contra Italiei (hotărârea din 28 august 1991), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a indicat că dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi prevăzut de art.6 par.3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale constituie un aspect deosebit al dreptului la un proces echitabil, garantat prin paragraful 1 din acest articol. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest caz, a recunoscut încălcat art.6 paragrafele 1 şi 3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, or lui F.C.B. nu i s-a asigurat dreptul de a se apăra nici în faţa Curţii de Apel şi nici în faţa Curţii de Casaţie. În alt caz, Ekbatani contra Suediei (hotărârea Curţii Europene din 26 mai 1988), instanţele judecătoreşti suedeze nu i-au permis nici condamnatului şi nici procurorului să se înfăţişeze în persoană în faţa judecăţii. Curtea a arătat că problema vinovăţiei sau nevinovăţiei petiţionarului figura pe primul plan în apel, ca şi la primul grad de jurisdicţie. Or, ea nu putea să fie bine soluţionată fără aprecierea directă a mărturiilor personale ale inculpatului şi reclamatului. În consecinţă, ar fi trebuit să aibă loc o nouă audiere, integrală a celor doi în cauză. Deci, a existat încălcarea art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Referitor la importanţa respectării acestui drept al acuzatului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Poitrimol contra Franţei (hotărâre din 23 noiembrie 1993) a menţionat că, înfăţişarea unui învinuit îmbracă o importanţă capitală atât datorită dreptului

405


acestuia de a fi audiat, cât şi pentru necesitatea de a controla exactitatea afirmaţiilor sale şi de a le confrunta cu declaraţiile victimei, ale cărei interese trebuie protejate, ca şi cele ale martorilor. În consecinţă, legislatorul trebuie să poată descuraja obţinerile nejustificate. Tot în acest caz, cu referire la art.6 paragraful 3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Curtea a statuat că dreptul oricărui acuzat de a fi în mod efectiv apărat de către un avocat la nevoie desemnat din oficiu, figurează printre elementele fundamentale ale unui proces echitabil. Un acuzat nu pierde beneficiul acestui drept prin simplul fapt al absenţei la dezbateri. De aceea, Curtea a concluzionat că avocatul nu a fost audiat la Curtea de Apel şi nu a putut să recureze valabil în casaţie decizia pronunţată în apel, constituie o violare a art.6 paragraful 3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în hotărârea din 29 noiembrie 2004 pronunţată în cauza penală a dlui S.J., condamnat în baza art.120 alin.(2) CP din 1961, a recunoscut ca fiind încălcat dreptul dlui S.J. la apărare, drept garantat de art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, deoarece instanţa de recurs a judecat recursul ordinar al procurorului în lipsa condamnatului şi apărătorului acestuia. În acest caz, Plenul Curţii Supreme de Justiţie a aplicat direct art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, dându-i prioritate faţă de art.432 alin (1) din CPP. Astfel, art.6 paragraful 3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale obligă legiuitorul să asigure prin lege dreptul condamnatului să participe personal şi să fie asistat de un apărător ales cu care a încheiat contract, la judecarea cauzei penale la toate etapele procesului penal, iar instanţele judecătoreşti să asigure real participarea acuzatului şi apărătorului său ales la proces. Deoarece art.432 alin.(1) CPP nu asigură în mod legislativ dreptul condamnatului de a participa la judecarea recursului ordinar declarat de el sau de apărătorul său şi de a se apăra la această etapă a procesului penal, prevederile lui sunt contrare art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În această situaţie, Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie, conform art.4 alin.(2) şi art.8 alin.(1) din Constituţie, art.2 alin.(2) şi (3) din CPP, art.7 alin.(5) din CPP, trebuia să aplice direct art.6 paragrafele 1 şi 3 lit.c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi să asigure participarea lui E.A. şi a apărătorului la judecarea recursului ordinar. Neasigurarea dreptului condamnatului E.A. de a participa şi de a fi asistat de apărătorul ales la judecarea recursului ordinar constituie temei prevăzut de art.453 alin.2) lit.c) CPP pentru recurs în anulare împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 30 mai 2005. 2. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie şi în fond este nelegală din următoarele motive. Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău şi Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie au stabilit corect, în baza probelor circumstanţele faptei săvârşite de E.A. însă au încadrat incorect acţiunile lui în baza art.145 alin.(1) raportat la art.27 CP ca tentativă de omor intenţionat. Atât în doctrina dreptului penal, cât şi în practica judiciară este unanim recunoscut faptul că tentativa de omor intenţionat se săvârşeşte numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrau faptul că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu depind de voinţa lui (vezi, de exemplu, Codul penal, comentat şi adnotat, Editura „Cartier Juridic”, Chişinău, 2005, pag. 3135, 52-54, 210-222; sau p. 3 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 15 noiembrie 1993 „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat”). 406


Aceste concluzii ştiinţifice şi practice se bazează pe dispoziţiile art.17 şi art.27 din CP, conform cărora tentativă de infracţiune este o activitate îndreptată nemijlocit, spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul, iar intenţia indirectă este posibilă doar în cazul în care făptuitorul admite conştient urmările survenite, dar nu şi posibilitatea survenirii lor. Recunoaşterea săvârşirii tentativei de infracţiune cu intenţie indirectă ar însemna legiferarea condamnării persoanei bazate pe presupunerea despre posibilitatea survenirii unor consecinţe şi ar conduce la încălcarea principiului prezumţiei nevinovăţiei garantat de art.21 din Constituţie, art.8 din CPP şi art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Prima instanţă a reîncadrat în sentinţă acţiunea lui E.A. din baza art.151 alin.(1) din CP în baza art.145 alin.(1) raportat la art.27 din CP, din motivul că, în şedinţa de judecată, s-a stabilit că E.A. „nu a vrut să-l omoare pe minorul S.A.”, adică nu a avut scopul, dorinţa de a-l omorî pe S.A. Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău, admiţând apelul procurorului. a recunoscut ca fiind constatat faptul că „A.E. îşi dădea seama de consecinţele care pot surveni, inclusiv, de posibilitatea decesului pătimitului, însă în mod conştient admitea şi aceste urmări”. Astfel, Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău, ca şi prima instanţă, a ajuns la concluzia că E.A. nu a dorit să-l omoare pe S.A. Însă, considerând că E.A. a admis conştient nu numai vătămarea gravă a integrităţii corporale a părţii vătămate, ci şi posibilitatea decesului ei, i-a încadrat neîntemeiat acţiunile în baza art.145 alin.(1) raportat la art.27 din CP şi l-a condamnat pentru tentativă de omor săvârşit cu intenţie indirectă. Exact aceleaşi constatări au fost făcute şi de Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie în decizia din 30 mai 2005, însă instanţa de recurs nu a corectat eroarea comisă de Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău, ci a respins recursul ordinar al avocatului ca fiind inadmisibil şi neîntemeiat. De aceea, deciziile Colegiilor penale al Curţii de Apel Chişinău şi al Curţii Supreme de Justiţie menţionate urmează a fi casate ca fiind contrare art.17 şi 27 CP, art.145 alin.(1) din CP, art.8 CPP, art.21 din Constituţie şi art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. 3. Articolul 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale garantează oricărei persoane, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Conform art.432 alin.(3) din CPP, decizia prin care recursul ordinar a fost respins ca fiind inadmisibil nu poate fi supus niciunei căi de atac. Considerăm că art.432 alin.(3) din CPP contravine art.9 alin.(1) CPP, art.16 din Constituţie şi art.14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care proclamă egalitatea tuturor persoanelor în faţa legii şi autorităţilor. Prin dispoziţiile art.432 alin.(3) din CPP, persoanele, în privinţa cărora recursul ordinar este respins ca fiind inadmisibil, sunt discriminate faţă de persoanele, ale căror recursuri au fost admise, deoarece ultimele au dreptul la recurs în anulare, iar primele – nu. În afară de aceasta, art.432 alin.(3) din CPP contravine şi art.13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. De aceea, E.A., în baza art.4 alin.(2), art.8 alin.(1), art.16 din Constituţie, art.2 alin.(2) şi (3), art.7 şi 452 alin.(1) din CPP, art.13 şi 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, are dreptul de a ataca cu recurs în anulare decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 30 mai 2005.

407


Din acest punct de vedere, în baza art.35 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, pentru a epuiza toate căile interne de recurs, adică în ţară, ne adresăm Curţii Supreme de Justiţie cu acest recurs în anulare. Considerăm că soluţionarea problemelor enunţate în recursul în anulare au importanţă nu numai pentru cazul dat, ci şi pentru practica judiciară din ţară. De aceea, considerăm că recursul în anulare urmează a fi judecat de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie. În baza temeiurilor şi argumentelor expuse şi a prevederilor art.4 alin.(2), art.8 alin.(1), art.16 din Constituţie, art.2 alin.(3) şi (3), art.7 şi 452 alin.(1) din CPP, art.13 şi 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, PROPUN: 6. Judecarea prezentului recurs în anulare de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie. 2. Admiterea prezentului recurs în anulare şi casarea în tot a deciziei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 30 mai 2005 şi a deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 28 aprilie 2005 în privinţa lui E.A. 3. Pronunţarea unei noi hotărâri prin care ar fi respins apelul procurorului ca fiind neîntemeiat. 4. Menţinerea fără modificări a sentinţei Judecătoriei _________ din 24 februarie 2005 de condamnare a lui E.A. în baza art.151 alin.(1) din CP. Rugăm să ne informaţi despre data judecării recursului în anulare. Anexa : 1. Copia sentinţei din 24.02.2005 2. Copia deciziei din 28 aprilie 2005 3. Copia deciziei din 30 mai 2005.

Data_________________ Semnătura__________________

408


ALTE CERERI

CURTEA DE APEL CHIŞINĂU, mun. Chişinău, str. Teilor 4 __________________________ De la_____________________ _____________________________________

REFERINŢĂ LA APELUL DECLARAT DE PROCUROR ÎMPOTRIVA SENTINŢEI JUDECĂTORIEI ______, MUN. CHIŞINĂU DIN 19.03.2010 ÎN PRIVINŢA LUI C.M.I. Prin sentinţa Judecătoriei ___________, mun. Chişinău din 19.03.2010, C.M.I., învinuit în comiterea infracţiunilor prevăzute de art.327 alin.(2) lit.c), 332 alin.(1), 328 alin.(3) lit.a), d) din CP RM, a fost achitat pe motiv că în acţiunile lui lipsesc elementele componenţei infracţiunilor. În apel procurorul solicită casarea sentinţei, rejudecarea cauzei, pronunţarea unei noi hotărâri prin care C.M. să fie recunoscut culpabil în comiterea infracţiunilor prevăzute de art.327 alin.(2) lit.c), 332 alin.(1), 328 alin.(3) lit.a), d), 84 din CP RM şi condamnat la 10 ani de închisoare. Argumentele apelului vor fi analizate separat, pe fiecare din cele 6 episoade incriminate. EPISODUL nr.1 Transmiterea patrimoniului ÎM RTR în gestiunea economică a ÎM SCLR. Procurorul invocă aprecierea incorectă a probelor prezentate de învinuire, că în decizia Consiliului orăşenesc din 22.12.2003 privind situaţia creată la ÎM RTR nu este stipulată expres clauza privind transmiterea patrimoniului public, de la întreprinderea municipală nominalizată, altei întreprinderi, că iniţiatorul transmiterii a fost Primăria, şi nu Consiliul orăşenesc, transmiterea patrimoniului a fost efectuată cu încălcarea legislaţiei, faptul lipsei a 24 de unităţi de mijloace de transport, nu s-au transmis datoriile întreprinderii. Argumentele recursului au constituit obiectul cercetării judecătoreşti şi ele nu şi-au găsit confirmare în şedinţa de judecată.

409


Analizând probele învinuirii pe acest episod, instanţa de judecată a ajuns la concluzia că învinuirea înaintată lui M.C. în transmiterea patrimoniului ÎM RTR către ÎM SCLR nu este o faptă prejudiciabilă. M.C., deţinând funcţia de primar, în procesul de transmitere a patrimoniului ÎM RTR în gestiunea economică a ÎM SCLR, nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, a îndeplinit întocmai hotărârea Consiliului orăşenesc în problema dată, nu a prejudiciat interesele statului. 1.1 . Lipsa faptei infracţiunii se confirmă prin ansamblul de probe, şi anume: Inexistenţa cadrului normativ-juridic indicat de procuror în ordonanţa de învinuire şi în rechizitoriul de învinuire. În ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire, lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i reveneau, prevăzute de art.34 alin.(1) lit.a), b), 34 alin.(2); 84 alin.(2) ale Legii cu privire la administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, care este abrogată, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, care este definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ ce nu mai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii, învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare, ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. Este nulă şi trimiterea în ordonanţele de punere sub bănuire, învinuire, rechizitoriul de învinuire şi trimiterea la încălcările, chipurile, a „Regulamentului cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor de stat, organizaţiilor, instituţiilor, a subdiviziunilorlor, clădirilor, construcţiilor, mijloacelor fixe” aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr.688 din 09.10.1995, deoarece, în conformitate cu decizia Consiliului orăşenesc din 22.12.2003, a avut loc nu transmiterea întreprinderii ÎM RTR altei întreprinderi, ci numirea temporară a unei persoane de a purta răspunderea materială pentru averea transmisă ÎM RTR, fapt pentru care s-a încheiat cu această persoană un contract de administrare a patrimoniului aflat în gestiunea întreprinderii. 1.2. Organul de urmărire penală nu a luat în considerare că, la 29.06.2006, cu mult timp până la pornirea urmăririi penale, de Inspectoratul Fiscal de Stat a fost depusă cererea de intentare a procesului de insolvabilitate în privinţa ÎM RTR. Prin Hotărârea Curţii de Apel Economică din 27.09.2007 a fost admisă cererea lichidatorului şi a creditorului în persoana Ministerului de Finanţe de a lichida ÎM RTR cu stingerea creanţelor creditoare şi debitoare ale acesteia şi cu aprobarea raportului financiar de lichidare ale debitorului. S-a dispus lichidarea ÎM RTR. Au fost stinse toate obligaţiunile acestei întreprinderi faţă de bugetul de stat şi creanţele faţă de Ministerul Finanţelor în sumă de ______ lei. Camera Înregistrării de Stat a Ministerului Dezvoltării Informaţionale, prin Decizia sa din 26.11.2007, a radiat ÎM RTR în legătură cu hotărârea Curţii de Apel Economică din 27.09.2007. Astfel, în baza art.154 al Legii insolvabilităţii, art.238-242 CPC, Curtea de Apel Economică, prin hotărârea enunţată, a stins toate datoriile creditoare şi debitoare ale ÎM RTR, inclusiv cele incriminate lui M.C. în dosarul penal respectiv. Şi, prin acest fapt, se poate concluziona lipsa obiectivităţii organului de urmărire penală, care, contrar prevederilor art.254 CPP, nu a luat toate măsurile prevăzute de lege pentru a cerceta sub toate aspectele, complet şi obiectiv, circumstanţele cauzei în scopul stabilirii adevărului.

410


Din cele menţionate în punctul anterior, se poate concluziona că atât la momentul înaintării învinuirii, cât şi în cel al terminării urmăririi penale, problemele ce ţin de aşanumitul prejudiciu material au fost abordate şi soluţionate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Statul nu a fost prejudiciat material. 1.3. Nu există componenţa infracţiunii şi din motivul că, prin lichidarea ÎM RTR, statului nu i s-a cauzat niciun prejudiciu material. Conform contractelor privind cesiunea datoriei din 10.09.2001, datele Ministerului Finanţelor din 11.04.2007, se atestă primirea creditelor, formarea datoriei faţă de bugetul de stat cu mult timp înainte de alegerea lui M.C. în calitate de primar. Nu se contestă faptul că, în conformitate cu Hotărârea Guvernului RM nr.438 din 10.05.2000 „Cu privire la reorganizarea A.R.P. „Termocomenergo”, acordurile de alocare a creditelor nr.12”C”, 13, 13”C” din 10.09.2001, ÎM RTR a fost obligată să la la evidenţă sumă de _____ lei de la fosta A.R.P. „Termocomenergo” formată la situaţia de 01.04.2000. Creditul a fost alocat fără calcularea dobânzii, penalităţii şi fără întocmirea contractului de gaj. La situaţia din 01.04.2007, suma totală a datoriei faţă de Ministerul Finanţelor pe creditul intern constituia în total ______ lei; toată suma datoriei este cu termen expirat (informaţia semnată de ex-ministrul finanţelor dl M.P.). De fapt şi de iure, lui M.C. i se încriminează datoriile istorice pe care le avea A.R.P. „Termocomenergo”, datorii, care s-au format cu 10-20 de ani în urmă. Această concluzie derivă nemijlocit din conţinutul contractului nr.13 „C” din 10.09.2001. Conform p.1.1 al acestui contract : ”Suma datoriei pe creditul primit „Debitorul iniţial” conform contractului f/n din 31 decembrie 1998 „Privind reperfectarea datoriilor ARP „Termocomenergo” aferente creditelor eliberate cu garanţie de stat în creditul intern al Ministerului Finanţelor” de la Ministerul Finanţelor ţinându-se cont de dobânzile şi penalităţile calculate la situaţia din 01 aprilie 2000 se transmite „noului debitor” (ÎM RTR - n.n.), care la asupra sa obligaţia de a stinge datoria faţă de „creditor”, şi anume, suma de ______ lei, care se perfectează în datorie de credit intern faţă de „Creditor” în sumă totală de _______ lei”. În realitate, ÎM RTR nu a primit real niciun credit, niciun bănuţ, preluând formal doar datoriile A.R.P. „Termocomenergo”. Actualmente, autorii învinuirii solicită condamnarea lui M.C. şi pentru aceste datorii istorice ale unui agent economic, datorii restructurate de mai multe ori de către reprezentanţii statului, datorii cu care el nu are nicio legătură. Este important să luăm în considerare că Primăria din or. _____ nici nu a luat la evidenţă datoriile istorice ale A.R.P. „Termocomenergo”. Acest fapt se confirmă prin hotărârea Consiliului orăşenesc ______din 01.06.2000, copia procesului-verbal al căreia a fost anexată la materialele dosarului. Printr-o altă decizie a Consiliului orăşenesc din 10.11.2000 a fost creată ÎM RTR, primăria fiind obligată să transmită prin contract în gestiune economică patrimoniul fostei filiale _______ a A.R.P. „Termocomenergo”. Prin urmare, M.C. care, în anul 2000, nu deţinea postul de primar, nu poartă răspundere pentru deciziile Consiliului orăşenesc şi ale primăriei emise în anul 2000. 1.4. Organul de urmărire penală a încercat să inducă instanţa de judecată în eroare, menţionând, că nu a existat nicio decizie a Consiliului orăşenesc ______cu privire la lichidarea ÎM RTR. În materiale dosarului este anexată decizia Consiliului orăşenesc ______ cu nr.__ din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR şi Dispoziţia primarului cu nr.__ din 25.12.2003 „Cu privire la executarea deciziei Consiliului orăşenesc ______ nr.__ din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR. Ambele documente creează baza normativ-juridică a acţiunilor întreprinse de M.C. în vederea transmiterii patrimoniului ÎM RTR. Învinuirea adusă lui M.C., precum că el, în lipsa deciziei Consiliului orăşenesc ______ a decis ilegal transmiterea patrimoniului proprietate publică a Primăriei ______ din gestiunea economică a în gestiunea economică a ______ or.

411


______, fără întocmirea bilanţului de divizare şi transmiterii spre aprobare către Consiliul orăşenesc ______ a actului de primire-predare, fără preluarea la evidenţă a pasivelor şi activelor întreprinderii, astfel nefiind preluate datoriile faţă de buget în sumă de ______ mii lei, datoriile faţă de Ministerul Finanţelor la situaţia din 01.01.2003 pentru acordarea creditelor în sumă de ______mln ______mii lei, precum şi datoriile întreprinderilor şi persoanelor fizice faţă de ÎM RTR pentru agentul termic livrat în sumă de ______lei., este absolut nefondată. Atât în cadrul urmăririi penale, cât şi în instanţa de judecată, M.C. a afirmat că toate acţiunile lui referitoare la transmiterea patrimoniului proprietate publică a Primăriei ______ din gestiunea economică a ÎM RTR în gestiunea economică a ÎM SCLR au fost întreprinse în strictă conformitate cu Decizia Consiliului orăşenesc ______ cu nr.______din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR. Este nu numai ilegal, dar şi o probă a persecuţiei din partea organului de urmărire penală să afirmi, să indici în Ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire, precum că Decizia Consiliului orăşenesc ______ cu nr.______ din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR, nu există. Despre Decizia nominalizată s-a ştiut şi în timpul urmăririi penale. În actul reviziei economicofinanciare tematice la Primăria oraşului ______ pe perioada 01.01.2001–31.01.2007 se invocă şi se analizează Decizia nominalizată. E de menţionat că M.C. întocmai a îndeplinit Decizia Consiliului orăşenesc ______cu nr.______ din 22.12.2003. În conformitate cu Decizia menţionată, el a fost obligat: - să prezinte procurorului raionului materialele respective pe faptul abuzului de putere din partea dlui A.C. privitor la încheierea şi semnarea contractului de vânzare a patrimoniului public al fondatorului. Această indicaţie a fost realizată prin expedierea procurorului raionului la data de 12.01.2004 a copiei Deciziei şi a contractului de cumpărare-vânzare; - să numească temporar o persoană de răspundere materială la ÎM RTR şi să încheie cu ea contract de administrare a patrimoniului aflat în gestiunea întreprinderii. Şi această indicaţie a fost realizată. Prin Dispoziţia primarului din 25.12.2003 dl V.P. a fost numit, prin cumul, temporar, ca persoană responsabilă de patrimoniul aflat în gestiunea economică a ÎM RTR începând cu data de 01.01.2004; - să finalizeze inventarierea bunurilor materiale şi în cazul descoperirii unor acţiuni culpabile să înainteze materialele respective organelor de drept pentru investigarea cazului infracţional. Pentru realizarea acestui punct, primarul a instituit comisia de primire-predare a patrimoniului aflat în gestiunea ÎM RTR în frunte cu viceprimarul dl S.R., fiind stabilit termenul de 7 zile. Conform actului de primire-predare a întreprinderii din 16.07.2004, a fost efectuată transmiterea patrimoniului proprietate publică din gestiunea economică a ÎM RTR în gestiunea economică a ÎM SCLR or. ______, act aprobat la 16.08.2004 de dl C. Prin urmare, M.C. a îndeplinit toate prevederile ce se conţin în Decizia Consiliului orăşenesc ______ cu nr.______ din 22.12.2003. Abateri de la prevederile Deciziei menţionate primarul nu a admis, prin urmare, el nu şi-a depăşit atribuţiile sale de serviciu. Din cele relatate, se poate concluziona că M.C. nu a fost iniţiatorul transmiterii patrimoniului de la o întreprindere municipală la alta. Iniţial, a fost emisă decizia Consiliului orăşenesc _________ cu nr._____ din 22.12.2003; ulterior, peste 3 zile a fost emisă Dispoziţia primarului cu nr.___ din 25.12.2003 „Cu privire la executarea deciziei Consiliului orăşenesc _________ nr._______ din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR. 1.5. Învinuirea adusă lui M.C., precum că el, în lipsa deciziei Consiliului orăşenesc _________a decis ilegal transmiterea patrimoniului proprietate publică a Primăriei _________ din gestiunea economică a ÎM RTR în gestiunea economică a ÎM SCLR, fără întocmirea bilanţului de divizare şi transmiterii spre aprobare către Consiliul orăşenesc _________ a actului de primire-predare, fără preluarea la evidenţă a pasivelor şi activelor întreprinderii, astfel nefiind preluate datoriile faţă de buget în sumă de _______mii lei, datoriile faţă de

412


Ministerul Finanţelor la situaţia din 01.01.2003 pentru acordarea creditelor în sumă de ______ mln ______mii lei, precum şi datoriile întreprinderilor şi persoanelor fizice faţă de ÎM RTR pentru agentul termic livrat în sumă de ______lei, este lipsită totalmente de forţă probatorie, deoarece, la situaţia din 01.01.2003, M.C. nu deţinea postura de primar. Învinuirea adusă confirmă doar faptul că lui M.C. i se impută nişte fapte pe care el nu le-a săvârşit şi nici nu putea să le săvârşească. Faptele invocate confirmă încă o dată ideea că ele sunt de natură economică şi nu pot fi incriminate. 1.6 Decizia Consiliului orăşenesc _________ cu nr._____ din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR şi Dispoziţia primarului cu nr.___ din 25.12.2003 „Cu privire la executarea deciziei Consiliului orăşenesc _________ nr._______ din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR sunt documente care creează baza normativ-juridică a acţiunilor întreprinse de M.C. în vederea transmiterii patrimoniului ÎM RTR. Ambele acte normative nu sunt anulate şi creează consecinţe juridice. Ele sunt emise în conformitate cu legislaţia în vigoare. Astfel, conform art.18 alin.2 lit.x) al Legii privind administrarea publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, Consiliul local îndeplineşte pe teritoriul administrat atribuţii privind administrarea bunurilor publice ale oraşului. Conform art.8 al Legii menţionate, Consiliul local decide ca bunurile care aparţin domeniului public de interes local să fie date în administrare întreprinderilor municipale şi instituţiilor publice, să fie concesionate, închiriate sau arendate. În baza art.34 alin.1, pct.2, lit.(f) al aceleiaşi Legi, primarul îndeplineşte în teritoriul administrat atribuţii privind efectuarea inventarierii bunurilor din domeniul public şi cel privat al oraşului şi le administrează, în limitele competenţei. Astfel, ambele acte normative, emise de Consiliu şi Primar, sunt legale. 1.7 Învinuirea lui M.C., precum că el, fiind preşedinte al Comisiei de licitaţie, a realizat ilegal imobilul ce aparţine ÎM RTR, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la Primăria or. ______, fapt prin care s-a prejudiciat bugetul local, este absolut neîntemeiată. E de notat că învinuirea nu a indicat anume care imobil a fost realizat ilegal, ce acţiuni ale inculpatului contravin legii. În toate câte se referă la utilaj, e de menţionat că la materialele dosarului sunt anexate mai multe documente ce confirmă faptul transmiterii de către comisia de primire-predare, condusă de R.S., viceprimar, a utilajului ÎM RTR către ÎM SCLR. Astfel, conform actelor de primire-predare, a fost transmis utilajul punctelor termice nr.4, 2 (autogară), 9 (str. Trandafirilor, 26 (MCO) etc. În conformitate cu actul de primire-predare a mijloacelor fixe, comisia a predat mijloace în sumă de ______lei (a se vedea v. f.d.54-62). Din punctul de vedere enunţat, trimiterea în cererea de apel, precum că a avut loc lipsa a 24 de unităţi de transport este neîntemeiată şi din considerentele neimputării lui M.C. a acestui segment de învinuire. 1.8 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior, el a îndeplinit cu exactitate Decizia Consiliului orăşenesc _________ cu nr._____ din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR. Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006 una din atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea sa de a îndeplini, a executa deciziile consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _________ cu nr._____ din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM RTR, deoarece ea este adoptată în conformitate cu prevederile art.43 al legii menţionate, care stipulează imperativ că deciziile privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat sunt de competenţa consiliului raional. Legislaţia naţională şi practica judiciară respectă principiul caracterului personal al răspunderii penale.

413


Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale, nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Astfel, prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L.B. (dosarul nr.1ra-337/08), Curtea Supremă de Justiţie a statuat: ”Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP, persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi le-a săvârşit cu vinovăţie. L.B. nu poate fi atras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de Judecătoria sect. _________, mun. Chişinău este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. 1.9 Învinuirea imputată contravine art.1, protocolul 4 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului care prevede că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală. În cazul dat C.M. I. nu are nicio legătură cu contractele de credit, care au fost încheiate cu 15-20 de ani în urmă şi cu presupusul prejudiciu cauzat statului. 1.10 Segmentul învinuirii aduse lui M.C., precum că el: „Continuând activitatea sa criminală, după transmiterea ilegală a ÎM RTR în perioada 2004-2005, fără aprobarea de către Consiliul orăşenesc _________ a înstrăinării utilajului întreprinderii date, ilegal a realizat diferitelor persoane fizice şi juridice în cadrul licitaţiilor efectuate de el, fiind în calitate de preşedinte al Comisiei de licitaţie, imobilul ce aparţine ÎM RTR, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la Primăria or. _______, fapt prin care s-a prejudiciat bugetul local în sumă de _______lei” este iarăşi un exemplu evident al încălcării dreptului lui M.C. la apărare, al principiului prezumţiei nevinovăţiei. Nu pot fi considerate ca învinuire frazele generale precum că el a realizat ilegal diferitelor persoane fizice şi juridice în cadrul licitaţiilor efectuate imobilul ce aparţine ÎM RTR, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la Primăria or. _______, fapt prin care s-a prejudiciat bugetul local în sumă de _______lei”. Rămâne să ghicim, să presupunem căror persoane fizice şi juridice în cadrul licitaţiilor efectuate le-au fost realizate bunurile respective, în cadrul căror licitaţii nu a fost decizia Consiliului orăşenesc etc. În conformitate cu prevederile art.6 par. 3 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, ale art.64 CPP, orice acuzat are dreptul de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Conform art.281 CPP, formularea învinuirii se efectuează cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvârşire a infracţiunii etc. În cazul de faţă, M.C. nici nu se poate apăra, deoarece învinuirea este neconcretă. Pornind de la sintagma conţinută în învinuirea din acest episod, precum că el, fiind în calitate de preşedinte al comisiei de licitaţie a înstrăinat ilegal imobilul, ce aparţine ÎM RTR, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la Primăria or. ______, fapt prin care s-a prejudiciat bugetul local în sumă de ______lei, putem afirma că şi aceste ipotetice învinuiri sunt lipsite de temei legal. Astfel, nicio licitaţie realizată sub preşedinţia lui M.C. nu este anulată. Cu adevărat, Procuratura raionului _________ a încercat să conteste un şir de licitaţii, dar instanţele de judecată au respins ca nelegitime cererile de chemare în judecată înaintate de procuror. Astfel, prin decizia Colegiului civil al Curţii de Apel Chişinău din 04.11.2008 a fost respins recursul declarat de către procurorul Procuraturii r. _________ cu menţinerea în vigoare a încheierii Judecătoriei or. _________ din 07 mai 2008 în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a Procurorului raionului

414


_________ în interesele statului şi ale societăţii împotriva Comisiei de licitaţie a Primăriei or. _________ cu privire la anularea: - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.14 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a garajului cu nr.cadastral ______din or. _________ str. ______, cu preţul iniţial de ______ lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.15 din 05.10.2005, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. E.V. cu preţul final de ______ lei; - procesului-verbal nr.1 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a cazangeriei cu anexe din or. _________ str. ______, cu preţul iniţial de ______mii lei şi a procesului-verbal nr.2 privind rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. I.C. la preţul final de ______lei; Martorul I.C. a explicat, că, în a.2005 în Monitorul Oficial a văzut că se vinde cazangeria din ______. Având bani, a hotărât să o cumpere. A fost la Primărie, a scris cerere, a achitat taxa şi i-au spus pe ce dată să vină să participe la licitaţie. A venit în ziua numită, era la licitaţie încă lume, dar nu ţine minte câţi pretendenţi la acest obiect au fost. Ce sumă concretă a achitat tot nu ţine minte, banii i-a achitat la bancă, casiera primăriei i-a dat contul şi după ce a achitat a adus înapoi cecul; - procesului-verbal nr.7 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a clădirii fostei Bibliotecii din or. ______, str. ______, cu preţul iniţial de ______ lei şi a şi procesului-verbal nr.8 cu privire rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. E.V., reprezentant SRL AS cu sediul în mun. Chişinău, director fiind S.N., cu preţul final de ______lei; - procesului-verbal nr.6 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie cu vânzarea clădirii fostului comisariat militar din or. _________ str.______, cu preţul iniţial de ______mii lei şi procesului-verbal nr.7 din 05.10.2005 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. C.L., cu preţul final de ______ lei; Martorul L.C. a explicat faptul că în 2005 a citit în ziar un anunţ că se vând la licitaţie clădiri. S-a dus la Primărie şi a procurat la licitaţie clădirea din str. ______ or. ______, la licitaţie a participat personal ea. - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.13 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie cu vânzare a garajului cu numărul cadastral ______din or. _________ str. ______, la preţul iniţial de ______ lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.14 din 05.10.2005, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. C.P. la preţul final de ______ lei.; - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.10 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a garajului f/n cu numărul cadastral ______din or. _________ str. ______, la preţul iniţial ______ lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.11 din 05.11.205, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. D.V. la preţul final de ______ lei; - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.12 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a garajului f/n cu numărul cadastral ______din or. _________ str. ______, la preţul iniţial de ______ lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.13 din 05.10.2005, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. R.A. la preţul final de ______ lei; - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.11 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a garajului f/n cu numărul cadastral ______din or. _________ str. ______, la preţul iniţial ______ lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.12 din 05.11.205, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. S.R. la preţul final de ______ lei; - procesului-verbal nr.5 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a punctului termic din or. _________ str. ______, cu preţul iniţial de 13 mii lei şi procesului-verbal nr.6 din 05.10.2005 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cetăţeanului. B.S., la preţul final de 13650;

415


- procesului-verbal nr.2 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a punctului termic din or. _________ str. ______, cu preţul iniţial de ______ lei şi procesului-verbal nr.3 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cetăţeanului G.A. cu preţul final de ______ lei; - procesului-verbal nr.4 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a punctului termic din or. _________ str. ______, cu preţul iniţial de ______ lei şi procesului-verbal nr.5 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cetăţeanului B.A., reprezentantul I.I. C-M din or. ______, conducător fiind V.M., la preţul final de ______ lei; - procesului-verbal nr.3 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a punctului termic din or. _________ str. ______, cu preţul iniţial de ______ lei şi procesului-verbal nr.4 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cetăţeanului P.V. la preţul final de ______ lei; Martorul A.P. a explicat că lucrează la Primărie în calitate de contabil-casier. Când se efectuau licitaţiile venea la ea persoana cu banii şi hârtia de la licitaţie şi introducea banii în casă, iar ea îi primea. Se achita 2% acontul de la suma obiectului şi taxa de stat. La licitaţie a fost vândută şi cazangeria. A participat la licitaţie soţul ei - V.P., cetăţeanul G.A., mai erau persoane, dar nu le ţine minte. Persoanele veneau cu buletinul şi ea primea banii. Ea a citit în Monitorul oficial anunţul şi soţul ei a participat la licitaţia cazangeriei de pe str. ______, care era alături de casa lor. - procesului-verbal nr.8 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a demisolului blocului locativ din or. _________ str. ______, cu preţul iniţial de ______mii lei şi a procesului-verbal nr.9 din 05.10.2005 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cetăţeanului A.S., la preţul final de ______mii lei; - procesului-verbal nr.1 din 30.09.2005 cu privire la desfăşurarea licitaţiei de vânzare a încăperii proprietate publică din or. _________ str. ______, cu preţul iniţial de ______ lei şi procesului-verbal nr.2 din 30.09.2005 cu privire la rezultatele licitaţiei privind vânzarea bunului dat SRL Fri în persoana cetăţeanului N.C., la preţul final de ______ mii lei. Până la efectuarea licitaţiilor, toate obiectele supuse privatizării au fost expertizate în vederea stabilirii preţului lor de piaţă. Toate licitaţiile s-au finisat cu încheierea contractelor de cumpărare-vânzare, înregistrarea bunurilor la BTI, proprietarii şi-au perfectat toate documentele ce ţin de bunurile procurate. Prin urmare, nu este nicio probă veridică care ar confirma elementele componenţei de infracţiune incriminate lui M. C. EPISODUL nr.2 Achitarea restanţei la salariul foştilor salariaţi ai a ÎM ACR şi ÎM RTR din contul mijloacelor băneşti obţinute în urma comercializării patrimoniului public aflat în gestiunea ÎM RTR În cererea de apel, procurorul menţionează că instanţa de judecată nu era în drept „să se bazeze pe anumite propuneri ale Judecătoriei _________ şi pe decizia Consiliului orăşenesc pentru a achita restanţa la salariu foştilor salariaţi ai ÎM ACR şi ÎM RTR din contul mijloacelor băneşti obţinute în urma comercializării patrimoniului public aflat în gestiunea ÎM RTR. Pe acest epizod procurorul consideră că M.C. din neglijenţă a executat o decizie ilegală a Consiliului orăşenesc. Argumentele procurorului sunt neîntemeiate, se contrazic reciproc. Astfel, dacă am accepta argumentul procurorului precum că M.C. a executat din neglijenţă o decizie ilegală,

416


atunci, este cel puţin straniu faptul că învinuitorul de stat cere condamnarea lui C.M. pentru o infracţiune intenţionată. Analizând probele examinate de către instanţa de judecată şi documentele anexate la materialele dosarului, se poate trage concluzia că lipseşte, cu certitudine, atât latura obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii. Probe în acest sens servesc: 2.1 Depoziţiile lui M.C. care a declarat că mijloacele financiare obţinute din realizarea bunurilor în sumă de 318377 lei au fost date la achitarea salariilor foştilor angajaţi ai întreprinderilor municipale în baza deciziei Consiliului orăşenesc _________ nr.__ din 25.11.2004 „Privind propunerea Judecătoriei raionului _______”, şi nu a dispoziţiei primarului. Gestionar şi proprietar al patrimoniului public, conform Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale, Legii privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121, este Consiliul orăşenesc _________ şi numai el decide vânzarea şi repartizarea mijloacelor financiare, dar nu primarul, prin urmare, inculpatul consideră că nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu şi nu a cauzat prejudiciu bugetului local. 2.2. Decizia Consiliului orăşenesc _________ nr.___ din 25.11.2004 „Privind propunerea Judecătoriei raionului ______”. Conţinutul acestei decizii confirmă lipsa intenţiei inculpatului de a prejudicia bugetul local, de a-şi depăşi atribuţiile de serviciu, fiindcă actul normativ menţionat era obligatoriu pentru a fi executat de către M.C. În Decizia enunţată se indică direct necesitatea de a îndrepta mijloacelor financiare obţinute din vânzarea patrimoniului public a oraşului expus la licitaţie spre achitarea restanţei la salariul foştilor salariaţi ai întreprinderilor municipale ACR, ÎM RTR, ÎM SCLR. Organul de urmărire penală nu a supus intenţionat atenţiei prevederile p.2 al deciziei date, care a stabilit persoana competentă pentru achitarea salariilor respective. Punctul citat este formulat în următoarea redacţie: „Se permite ÎM RTR (manager-şef V. P.), (nu M.C. – n.n.) să achite datoriile la salariu în conformitate cu legislaţia în vigoare a RM”. Prin urmare, M.C. nu are nicio atribuţie la plata datoriilor la salariu, fiindcă obligaţiunea de a plăti datoriile la salariu au fost puse de Consiliul orăşenesc _________ pe seama managerului-şef V. P. 2.3.Depoziţiile martorului P., care a explicat că documentele de contabilitate le-au fost transmise lor, dar nu cunoaşte unde sunt ele acum,fiindcă se cerea doar lista salariaţilor cu datorii pentru salariu. A existat hotărârea Consiliului orăşenesc ca din banii veniţi de la realizarea bunurilor să fie achitate datoriile salariale, hotărârea instanţei de judecată nu a văzut-o. 2.4.Prin depoziţiile sale, martorul L.R. a explicat că ştie despre existenţa hotărârii judecăţii de achitare a salariului din contul vânzării bunurilor. Astfel, au existat două documente ce se referă la achitarea salariilor angajaţilor: propunerea instanţei de judecată şi decizia Consiliului orăşenesc ______. Patrimoniul nu a aparţinut ÎM, a fost doar dat în gestiune şi executorul nu putea executa singur hotărârea instanţei de judecată, de aceea s-a şi adoptat decizia menţionată. Nu ţine minte suma datoriilor salariale. Consiliul a hotărât să achite datoriile la salariu prin vinderea patrimoniului. 2.5.Decizia Consiliului orăşenesc _________ nr._____ din 25.11.2004 „Privind propunerea Judecătoriei raionului _______” care este un act normativ legal, emis de Consiliu în baza Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale nr.523-XIV din 16.07.1999, a Legii privind finanţele publice locale din 16.10.2003 etc. Aceste documente juridice legale, neanulate, constituie cadrul normativ-legal al acţiunilor întreprinse de factorii de decizie ai raionului.

417


2.6 Lipsa componenţei de infracţiune în acţiunile lui M.C. se confirmă şi prin inexistenţa cadrului normativ-juridic indicat de procuror în ordonanţa de învinuire şi în rechizitoriul de învinuire. În ordonanţa de punere sub învinuire şi în rechizitoriul de învinuire, lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i reveneau prevăzute de art.34 alin.(1) lit.a), b), 34 alin.(2); 84 alin.(2) ale Legii cu privire la administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, care este abrogată prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 conţine noţiunea de abrogare, care este definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ care nu mai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii, învinuirea de săvârşire a oricăror infracţiuni, nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006, de abrogare a legii anterioare, era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. Este nulă şi trimiterea în ordonanţele de punere sub bănuire, învinuire, rechizitoriul de învinuire şi trimiterea la încălcările Legii cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998, lege abrogată încă la 29.06.2007. 2.7 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior, el a îndeplinit cu exactitate Decizia Consiliului orăşenesc _________ nr._____ din 25.11.2004 „Privind propunerea Judecătoriei raionului _____”. Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006, una dintre atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea sa de a îndeplini, a executa deciziile consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _________ cu nr._____ din 25.11.2004, deoarece este adoptată în conformitate cu prevederile art.43 al legii din 28.12.2006, care stipulează imperativ că este de competenţa consiliului raional de a decide privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat. Legislaţia naţională şi practica judiciară respectă principiul caracterului personal al răspunderii penale. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale, nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Astfel, prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L.B. (dosarul nr.1 ra-337/08), Curtea Supremă de Justiţie a statuat: „Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP, persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi le-a săvârşit cu vinovăţie. L.B. nu poate fi tras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de Judecătoria sect. _________ din mun. Chişinău, este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. 2.8 Învinuirea adusă lui M.C. în episodul dat este iarăşi neconcretă; efectuată cu încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil. Organul de urmărire penală nu a indicat data, locul, anul săvârşirii infracţiunii, acţiunile concrete, care au fost considerate ca prejudiciabile, motivul şi scopul acţiunilor etc. În conformitate cu prevederile art.6 par. 3 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art.64 CPP orice acuzat are dreptul să fie informat în mod amănunţit asupra

418


naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Conform art.281 CPP, formularea învinuirii se efectuează cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvârşire a infracţiunii etc. În cazul de faţă, M.C. nici nu se poate apăra, deoarece învinuirea este neconcretă. 2.9 Organul de urmărire penală nu a luat în considerare nici faptul că iniţiatorul emiterii unei decizii a Consiliului orăşenesc în problema achitării restanţelor la salariu a fost un organ special de stat – instanţa de judecată, propunere acceptată de Consiliul orăşenesc _______, care, prin Decizia nr._____ din 25.11.2004, a decis ca mijloacele financiare obţinute din vânzarea patrimoniului public să fie îndreptate la achitarea restanţei la salariu foştilor lucrători ai ÎM ACR, ÎM RTR. Şi prin această circumstanţă se confirmă lipsa intenţiei lui M.C. de a prejudicia bugetul local; faptul că el nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, nu a întreprins anumite acţiuni de sine stătător; dl M.C. a îndeplinit întocmai decizia Consiliului orăşenesc nr.___ din 25.11.2004. 2.10 E de menţionat, în mod special, ilegalitatea pornirii urmăririi penale şi pe acest episod al învinuirii. În conformitate cu ordonanţa procurorului din 27.03.09, lui M.C. i se incriminează că: „Nelegitim a fost emisă decizia Consiliului orăşenesc _________ nr.6/27 din 25.11..2004, întru îndreptarea finanţelor obţinute din vânzarea patrimoniului public la achitarea restanţei la salariu foştilor salariaţi ai ÎM ACR şi ÎM RTR, ce a cauzat un prejudiciu bugetului local în sumă de _____ lei.” (v. 1, f.d.1-2). O astfel de învinuire constituie un nonsens juridic. Prima întrebare care apare este acea care se referă la esenţa acestei incriminări: - de ce M.C., care nu era preşedinte al Consiliului orăşenesc, trebuie să răspundă pentru emiterea deciziei nominalizate?; - în baza căror fapte juridice concrete procurorul a ajuns la concluzia că decizia Consiliului orăşenesc _________ nr.__ din 25.11..2004 este nelegitimă, deoarece în materialele dosarului lipsesc datele, care ar confirma anularea acestei decizii; - care este vinovăţia lui M.C., chiar dacă am accepta ipotetic, învinuirea care i se aduce; care sunt şi cum se manifestă presupusele acţiuni ale inculpatului? Care elemente constituie latura obiectivă, cea subiectivă a infracţiunii? Este imposibil a comenta o astfel de învinuire, care mai degrabă este un nonsens juridic, decât un act procesual-penal. Cred că numai comentariul ce se conţine în p.2.10 ar fi suficient pentru a pronunţa şi pe acest episod al învinuirii o sentinţă de achitare. EPISODUL nr.3 M.C. este învinuit în faptul că, deţinând funcţia menţionată, repetat depăşind în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, contrar deciziei Consiliului orăşenesc _________ nr.13/28 din 13.11.2003, prin care s-a dispus Primăriei _________ formarea comisiei de lichidare şi declanşare a procedurii de insolvabilitate la ÎM ACR, prin dispoziţia sa nr.__ din 14.11.2003, a transmis ilegal către ÎM RTR, imobilul ÎM ACR, fără preluarea datoriilor acestei întreprinderi, fapt care a prejudiciat bugetul cu _____ lei. În cererea de apel, procurorul menţionează că Consiliul orăşenesc _____ nu era în drept să iniţieze lichidarea întreprinderii ACR; nu este întemeiată concluzia instanţei de judecată precum că primarul a îndeplinit întocmai decizia Consiliului orăşenesc _________nr.______ din 13.11.2003. Şi în acest episod al învinuirii fapta imputată nu este prejudiciabilă. 3.1 M.C. a declarat că, în baza deciziei Consiliului orăşenesc _________nr.__ din 13.11.2003, s-a dispus formarea comisiei de lichidare a ÎM ACR şi s-a obligat Primăria or.

419


_____ să transmită până la 20.11.2003 patrimoniul proprietate publică a oraşului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM RTR. Pentru executarea deciziei Consiliului, el (M.C.) a emis dispoziţia nr._____ din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru”. Consiliul orăşenesc este organ reprezentativ şi legislativ al populaţiei din teritoriul primăriei, precum şi fondator al întreprinderilor municipale, prin urmare, are drept să decidă lichidarea întreprinderii înfiinţate în baza legislaţiei în vigoare fără trecerea drepturilor şi obligaţiilor pe cale succesorală la alte persoane, primarul este organ executiv şi este obligat să execute dispoziţiile Consiliului. Depoziţiile lui M.C. cu privire la legalitatea acţiunilor sale în legătură cu emiterea dispoziţiei nr._____ din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru” se confirmă obiectiv de materialele dosarului. 3.2 Organul de urmărire penală, imputând episodul analizat, nu a luat în considerare existenţa deciziei Consiliului orăşenesc _________ nr.______ din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR” în care se invocă: În legătură cu situaţia creată la ÎM ACR, lipsa de venituri, acumularea datoriilor debitoriale şi creditoriale, imposibilitatea încasării de la populaţie a plăţilor pentru serviciile comunale, în temeiul Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale nr.523-XIV din16.07.1999, Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 01.1992, Consiliului orăşenesc _________în decizia nominalizată a decis că: - Primăria or. ____ va transmite, până la 20.11.2003, patrimoniul proprietate publică a oraşului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR. - Transmiterea patrimoniului se va efectua conform Regulamentului cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor de stat, a subdiviziunilor lor etc. - ÎM SCLR va efectua modificările respective în statutul întreprinderii, va întocmi organigrama şi statele-tip de personal şi le va prezenta spre aprobare. 3.3 Învinuirea imputată se infirmă şi de expertul R.R., care a explicat faptul că, în 2007, a fost autorizat să efectueze revizia economico-financiară tematică la Primăria or.____. Decizia nr.___, în procesul reviziei nu a fost prezentată şi, după părerea lui, deciziile Consiliului orăşenesc sub nr.13/28 şi ______, fiind emise în aceeaşi zi, sunt contradictorii, prima decizie a fost de a nu transmite proprietatea, iar a doua decizie, din aceeaşi zi, a legalizat transmiterea proprietăţii din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR. Funcţiile de aprovizionare a oraşului cu apă au trecut în competenţă ÎM SCLR. Între decizia Consiliului ___ şi dispoziţia primarului nr.___2 nu este contradicţie. Conţinutul deciziei nr.___ din 08.07.2004 privind aprobarea proiectului bilanţului de lichidare nu-l cunoaşte, în actul reviziei acest document nu este reflectat. Nu a fost prezentat nici actul de lichidare a ÎM ACR. Nu ţine minte, dacă C. i-a prezentat decizia nr.___ din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR în timpul urmăririi penale, înaintând dezacordul său cu actul reviziei. 3.4 Analiza dispoziţiei primarului M.C. cu nr.______ din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru” corespunde total cu conţinutul deciziei Consiliului orăşenesc _________nr.______ din 13.11.2003. Astfel, primarul, în scopul transmiterii patrimoniului, proprietate publică a oraşului, din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR în temeiul Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale nr.523-XIV din16.07.1999 şi întru executarea deciziei Consiliului orăşenesc _________nr.______ din 13.11.2003:

420


- a numit comisia de lucru, preşedintele cărei a fost viceprimarul R.S.; - a obligat comisia în timp de 2 zile să efectueze transmiterea patrimoniului proprietate publică a oraşului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR; - a obligat comisia să întocmească actul de transmitere-predare şi să-l prezinte spre aprobare; - să execute şi alte obligaţii prevăzute de legislaţia în vigoare. Prin urmare, M.C., realizând întocmai decizia Consiliului orăşenesc _________nr.______ din 13.11.2003, nu şi-a depăşit limitele drepturilor atribuite prin lege. 3.5 Legalitatea dispoziţiei primarului M.C. cu nr.______ din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru” se confirmă şi de o altă decizie a Consiliului orăşenesc _________cu nr.___din 08.07.2004, care a aprobat proiectul bilanţului de lichidare a ÎM ACR şi registrul de înregistrare a creanţelor (a se vedea şi anexele nr.1,2,3,4,5. vol. 1, f.d. 216). Cele relatate sunt confirmate şi de procesul-verbal al şedinţei Consiliul orăşenesc _______ din 08.07.2004 (vol. 1, f.d. 218-219). Cele menţionate denotă faptul că din cele două decizii ale Consiliului orăşenesc _________sub nr.13/28 şi ______ este confirmată ultima decizie din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR. 3.6 Legalitatea deciziei din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR şi a dispoziţiei primarului M.C. cu nr.______ din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru” sunt confirmate şi de martorii interogaţi în şedinţa de judecată. Martorul V.B. a explicat faptul că era consilier în Consiliul orăşenesc şi membru al Comisiei servicii comunale şi drumuri. Înainte de şedinţa consiliului, i se dădea ordinea de zi, cu câteva zile înainte de şedinţă se aduna comisia şi se discutau problemele care urmau a fi examinate la şedinţa Consiliului orăşenesc. ÎM ACR a fost lichidată în baza hotărârii Consiliului orăşenesc. S-au transmis bunurile materiale tot prin hotărârea Consiliului şi a dispoziţiei Primarului. ÎM SCLR li s-au transmis activele, pasivele – patrimoniul şi datoriile la salariul angajaţilor. În comisia de transmitere au fost reprezentanţii Primăriei – viceprimarul, contabilul-şef al Primăriei, el, contabilul-şef al întreprinderii, şi alţii. Primea patrimoniul directorul P. şi contabilul-şef de la ÎM SCLR. A fost întocmit şi actul de transmitere de la balanţă la balanţă a fondurilor fixe pentru a nu fi întreruptă aprovizionarea cu apă a oraşului. El a lucrat director la ACR, timp de 1 an şi 6 luni. Datoriile ÎM ACR s-au format din anii 1998-1999. Erau datorii la salariu, apă, servicii comunale. Cine a fost preşedinte al şedinţei Consiliului orăşenesc din 13.11.2003 nu ţine minte, dar nu putea fi C., deoarece acesta era primar. Tot la şedinţa Consiliului orăşenesc a fost aprobată decizia de a vinde bunuri ale întreprinderii ACR pentru lichidarea restanţelor salariale. În toamna 2003, a fost întreruptă aprovizionarea oraşului cu apă, datoria ÎM ACR s-a format timp de 10 ani, au fost nenumărate hotărâri ale instanţelor judecătoreşti despre încasarea datoriilor de la Apă-canal. Datoria la salariu era de peste ____ mii lei. Martorul L.R. a explicat că ştia despre decizia Consiliului orăşenesc _____, potrivit căreia a fost modificat statutul ÎM SCLR. Anume Consiliul orăşenesc a transmis în gestiunea ÎM SCLR patrimoniul de la ACR, scopul căreia era aprovizionarea oraşului cu apă potabilă. ÎM ACR nu a fost lichidată, au fost transmise doar mijloacele fixe. Datoriile nu puteau fi transmise, deoarece nu este succesor în drepturi. Întrebată fiind dacă au fost luate pasivele la balanţă, ea a răspuns că nu ştie, dar trebuia să fie luate. S-au transmis doar acele mijloace fixe, reţele inginereşti care aprovizionau oraşul cu apă. Ce s-a făcut cu lucrătorii de la ACR nu ştie. Era la curent că este hotărârea judecăţii de achitare a salariului din contul vânzării bunurilor. La acest capitol a fost şi decizia Consiliului orăşenesc ________.

421


Martorul L.Ş. a explicat faptul că a lucrat la ÎM SCLR în calitate de contabil-şef din 1997 până în prezent. Conform deciziei Consiliului orăşenesc a fost iniţiată procedura de lichidare a ÎM ACR, în care se stipula că bunurile întreprinderii municipale Apă-canal urmau a fi transmise ÎM SCLR. A fost creată o comisie, membru al căreia era şi martorul dat. S-a transmis patrimoniul public, care era format din mijloace fixe, mijloace circulante, active în decurs de execuţie, a fost preluată datoria la salariu a angajaţilor „Termocom” şi ACR şi a unei datorii la o firmă „Conservicii”. Ea a fost în comisia de primire-predare a patrimoniului şi a primit patrimoniul, l-a luat la balanţă. 3.7 În legătură cu transmiterea patrimoniului proprietate publică a oraşului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR, Consiliul orăşenesc ______, prin decizia nr.___ din 20.11.2003, a modificat Statutul, organigrama şi statele de personal ale ÎM SCLR. Prin urmare, decizia Consiliului orăşenesc _________nr.______ din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR a fost îndeplinită fără derogări de la prevederile Legii; îndeplinirea acestei decizii a fost controlată şi verificată prin adoptarea şi a altor decizii nominalizate anterior. 3.8 Componenţa de infracţiune, incriminată lui M.C., lipseşte şi din motivul inexistenţei cadrului normativ-juridic imputat inculpatului. În ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i reveneau prevăzute de art.34 al Legii cu privire la administraţia publică locală " nr.123-XV din 18.03.2003, care este abrogată, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, care este definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ ce numai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii, învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare, ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire din tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. 3.9 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior, el a îndeplinit cu exactitate Decizia Consiliului orăşenesc _________nr.______ din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM ACR în gestiunea ÎM SCLR. Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006 una din atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea sa de a îndeplini, a executat deciziile consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _________cu nr.______ din 13.11.2003, deoarece ea este adoptată în conformitate cu prevederile art.43 al legii din 28.12.2006, care stipulează, imperativ, că de a decide privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat este de competenţa consiliului raional. Legislaţia naţională şi practica judiciară respectă principiul caracterului personal al răspunderii penale. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Astfel, prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L.B. (dosarul nr.1 ra-337/08) Curtea Supremă de Justiţie a statuat:” Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP

422


persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi le-a săvârşit cu vinovăţie. L. B. nu poate fi atras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de judecătoria sect. _________, mun. Chişinău este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. 3.10 Urmărirea penală în privinţa lui M.C. a fost pornită nelegitim. În materialele dosarului (v.1, f.d. 43-44), este anexată Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 28,02.2005, emisă de către procurorul raionului ____. În Rezoluţie se constată că: „La 22 noiembrie 2004, sub nr.43 în registrul nr.2 de evidenţă a informaţiilor al Direcţiei Generale Teritoriale a Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, a fost înregistrată petiţia anonimă pe faptul lichidării ÎM ACR _______ şi acţiunile nelegitime ale primarului oraşului M.C. în această privinţă”. Studiind raportul şi materialele prezentate, procurorul a constat că, în cazul dat, acţiunile primarului or. _______ nu întrunesc elementele infracţiunii prevăzute de art.327 din Codul penal – depăşirea atribuţiilor de serviciu şi sunt evidente circumstanţe care exclud urmărirea penală”. În baza prevederilor art., art.22,287 CPP, art.4 a Protocolului 7 ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului nimeni nu poate fi urmărit de către organele de urmărire penală pentru aceeaşi faptă. EPISODUL nr.4 Înstrăinarea nelegitimă a bunurilor imobile persoanelor fizice. În cererea de apel, procurorul afirmă că C.L. şi C.L. au procurat bunurile expuse la licitaţie contrar prevederilor art.34 al Legii cu privire la administraţia public locală, p.1 al Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004, şi ale altor acte normative. Aceste afirmaţii ale procurorului nu au suport juridic şi se resping prin următoarele probe: 4.1 Prin declaraţiile sale, inculpatul M.C. a menţionat că bunurile proprietate publică a or. _______ au fost supuse inventarierii în baza actelor, care atestă direct sau indirect apartenenţa acestora, bunuri fără stăpân în actul de inventariere aprobat prin decizia Consiliului nr.2/23 din 08.04.2004 nu au fost incluse, astfel nu a fost încălcată Instrucţiunea Ministerului Finanţelor cu privire la constatarea şi evidenţa bunurilor fără stăpân şi nici Hotărârea Guvernului nr.162 din 19.02.2004. În ceea ce priveşte depozitul din or. _____ str. _____, M.C. a declarat că, în urma lichidării raionului _____ şi formării judeţului Orhei, în anul 1999, a trecut la gestiunea Primăriei or. _____, fapt confirmat prin actul de lichidare a raionului şi decizia Consiliului raional _____ nr.3/11din 08.06.2004 „Cu privire la executarea Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004” prin care s-au aprobat actele de inventariere şi listele bunurilor imobile ale unităţilor administrativ-teritoriale inclusiv ale or. _____ (Direcţia de Învăţământ, Tineret şi Sport aparţine Consiliului raional _____), iar clădirea fostului comisariat militar din str. _____, conform dosarului de inventariere tehnică de la OCT _____ (extrasul se anexează), niciodată nu a aparţinut Societăţii Antiincendiare, ci Primăriei, fapt confirmat şi prin hotărârea irevocabilă a Curţii de Apel Chişinău din 2006. Persoanele considerate deţinătoare a bunurilor au avut dreptul să se adreseze în contenciosul administrativ cu plângere privind lezarea dreptului de proprietate. SOA s-a adresat în toate instanţele de judecată privind contestarea

423


dreptului de proprietate la care s-a decis respingerea cererii, aceasta fiind declarată neîntemeiată. Imobilele au fost înregistrate în Registrul cadastral teritorial, conform deciziei Consiliului orăşenesc _________şi Hotărârii Guvernului RM „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor imobile proprietate a unităţii administrativ-teritoriale şi a statului”, apoi realizate în baza deciziilor Consiliului orăşenesc prin comisiile de licitaţie împuternicite în conformitate cu Legea privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003 şi Hotărârii Guvernului RM nr.1056 din 12.11.1997. Anunţul despre vânzarea imobilelor a fost publicat în Monitorul Oficial al RM, presa naţională, asigurându-se transparenţa efectuării licitaţiei. 4.2 Niciunul din martorii interogaţi nu au confirmat anumite acţiuni ilegale săvârşite de inculpat. - Martorul L.C. a explicat că, în 2005, ea a luat un ziar unde erau mai multe anunţuri cu privire la licitaţii şi deoarece îi venise fata din Italia şi avea bani, lor le-a convenit şi ei au cumpărat o clădire în or. _______, în care ginerele C.V. a făcut o spălătorie de maşini. Ce era în acea clădire până atunci ea nu ştie. La licitaţie a fost ea, a plătit 56 mii lei. Au fost şi au văzut clădirea, erau 2 clădiri, dar ale cui erau nu ştie. Nu ţine minte dacă a fost o hotărâre judecătorească privind evacuarea din acea clădire a Direcţiei de învăţământ. - Martorul L.C. a explicat că, în 2005, a citit în ziar anunţ că se vând la licitaţie clădiri. S-au dus la Primărie şi au procurat la licitaţie clădirea din str. ____ or. _____, la licitaţie a participat personal ea. Ce era înainte în acea clădire, nu ştie. Clădirea era cu două etaje, nelocativă, practic risipită, deteriorată, într-o stare critică, nu ţine minte dacă erau uşi, i se pare că era la intrare uşă, ferestrele erau astupate cu ceva, dar nu ţine minte dacă aveau sticlă. Clădirea au reparat-o capital şi, la moment, o folosesc ca magazin. Era unica pretendentă la acest obiect, nu ţine minte dacă mai era altă lume în sală. Dacă ar fi fost ceva ilegal, ei nu ar fi putut procura acest local. De primar ea nu s-a apropiat niciodată, deoarece nu locuieşte în _______, dar în localitatea vecină. Era o singură clădire cu două etaje în ogradă comună. - Martorul A.U. a explicat că lucra la Primăria _____ în calitate de arhitect şi specialist în construcţie. S-a format o comisie de primire-predare a patrimoniului în proprietate. Ea era membră, era o listă ce era la evidenţă din contabilitate şi ei ieşeau la faţa locului controlau dacă sunt acele obiecte, care figurează în listă. Erau reprezentanţii Reţelelor termice, care transmiteau bunurile şi ei le primeau. De evaluarea bunurilor nu a fost vorba, doar de cantitate. Tot ea a fost membru al comisiei de inventariere. Ei au făcut inventarierea tuturor bunurilor imobile inclusiv a celor de pe str. _____ şi _____. Nu era în acele clădiri nimic. De la Oficiul cadastral au luat date despre stăpânul clădirilor. Aceste clădiri nu erau înregistrate la Organul cadastral şi erau pe pământul Primăriei, erau nişte clădiri părăsite, nu erau îngrijite, nu era acolo nimeni, nu a văzut niciun paznic, uşile erau încuiate cu lăcate. Acolo nu era nimeni, ea nu a ştiut că este clădirea şcolii. În comisie mai erau inginerul cadastral, contabila P.R. - Martorul P.G. a explicat că, în 2004-2005, era vicepreşedinte al Consiliului raional şi, un timp, a fost consilier. Depozitele de pe str. _____ erau la balanţa Direcţiei de Învăţământ din 1960, ele şi până acum stau la balanţa Direcţiei de Învăţământ. Nu este niciun document care să le permită să le scoată de la evidenţă. Aceste depozite au fost reînregistrate când au existat judeţele, dar stăpân era Direcţia de Învăţământ. Acolo mai era liceul Ştefan cel Mare. Liceul este structura consiliului local. S-a realizat o inventariere a patrimoniului fără stăpân. Depozitul dat a fost vândut unei persoane fizice, care se foloseşte de el, şi-a făcut spălătorie de automobile şi de reparaţie. Când a fost aprobat actul de inventariere în conformitate cu care depozitul a fost trecut la balanţa primăriei, el a fost la şedinţa Consiliului Orăşenesc, s-a revoltat, dar actul a fost întărit. Crede că această decizie a fost întărită şi la şedinţa Consiliului

424


raional, dar nu este sigur de această informaţie. Direcţia de Învăţământ, unde lucrează soţia lui în calitate de contabil, avea nevoie de acest obiect, căci nu au unde ţine manualele. Clădirea fostei direcţii de învăţământ în 1964-65, din str. _____, a fost tot recunoscută, prin această decizie, ca bun fără stăpân şi este aceeaşi istorie ca şi cu depozitele, e la balanţa direcţiei până în prezent. 4.3 Prin actul de lichidare a raionului _______, decizia Consiliului Raional _____nr._____din 08.06.2004 „Cu privire la executarea Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004”, listele bunurilor imobile ale unităţilor administrativ-teritoriale ale or. _______ se confirmă că depozitul din or. _____ str. _____în urma lichidării raionului _____ şi formării judeţului Orhei (anul 1999) a trecut la gestiunea Primăriei or. _____. 4.4 Prin decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii de Apel Chişinău din 01.02.2007, decizie neanulată, definitivă, se stipulează că litigiul între Primăria or. _______ şi Societatea Antiincendiară a raionului _____referitor la dreptul de proprietate asupra clădirii din or. _______ str. _____ este unul de natură civilă. Conform deciziei citate a Colegiului civil şi de contencios administrativ a stabilit: „Din materialele cauzei în şedinţa instanţei de recurs s-a constatat că prin Actul de inventariere a clădirilor şi Lista bunurilor imobile proprietate a Primăriei or. _______, aprobat prin Decizia nr.2/23 din 08.04.2004 a Consiliului orăşenesc _____, str. _____ca „fostului comisariat militar” a fost inclusă sub nr.58. Iar prin Decizia nr.3/11 din 08.06.2004 a Consiliului raional _____ „cu privire la executarea Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr.162 din 19.02.2004 „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor imobile proprietate a unităţilor administrativ-teritoriale şi ale Statului” a fost aprobat actele de inventariere şi liste a bunurilor imobile a unităţilor administrativ-teritoriale şi a statului conform anexei nr.1 şi 2. Conform Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr.162 din 19.02.2004 „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor imobile proprietate a unităţilor administrativteritoriale şi ale Statului”, Decizia nr.2/23 din 08.04.2004 a Consiliului orăşenesc _________şi Decizia nr.3/11 din 08.06.2004 a Consiliului raional _______ clădirea din str. _____a fost înregistrată la OCT filiala _____cu drept de proprietate publică. Conform hotărârii Judecătoriei Economice de Circumscripţie din 19 aprilie 2006 a fost respinsă acţiunea Primăriei or. _____ către Societatea Antiincendiară _____privind încasarea forţată a plăţii restante pentru folosirea terenului aferent situat în or. _____str. _____din motivul că Societatea Antiincendiară nu deţine dreptul de proprietate asupra imobilului şi în Registrul de Stat al Camerei Înregistrării de Stat adresa Societatea Antiincendiară figurează în mun. Chişinău. Din informaţia Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru a RM oficiul Cadastral Teritorial Orhei, Filiala _____nr.31 din 27.01.2006, rezultă că după Societatea Obştească Antiincendiară (S-O.A _____) nu este înregistrat niciun bun imobil. Prin decizia Consiliului orăşenesc _________imobilul din str. _____a fost expus la licitaţie şi, în baza contractului nr.6 de vânzare-cumpărare a bunului imobil prin negocieri directe din 05.10.2005, a fost înstrăinat lui L.C. Conform dosarului de inventariere tehnică, se atestă faptul că imobilul din str. _____or. _____ anterior a aparţinut întreprinderii Autovaz „Deservire tehnică” din 20.04.1988. Conform art.118 alin.(1) CPC RM, fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel. Contrar normei menţionate, în materialele cauzei nu se conţin probe incontestabile în susţinerea pretenţiilor reclamantei Societatea Antiincendiară din RM şi SOA _____în deţinerea dreptului de proprietate asupra imobilului din str. _____or. _____.

425


Astfel, din considerentele menţionate şi având în vedere faptul că circumstanţele pricinii au fost stabilite de către prima instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat şi nu este necesară verificarea suplimentară a oricăror dovezi, Colegiul civil ajunge la concluzia de a admite recursul, a casa hotărârea primei instanţe şi a emite o nouă hotărâre, prin care Societăţii Antiincendiare din RM (ŞARM) împotriva Consiliului orăşenesc _________şi Consiliului raional _____cu privire la anularea parţială a deciziilor Consiliului orăşenesc _________ nr.2/23 din 08.04.2004 şi Consiliului raional _____nr._____din 08.06.2004 urmează a fi respins.” 4.5 Caracterul juridico-civil al litigiului apărut între Primăria _____şi Societatea Antiincendiară se constată şi în alte documente. În cadrul verificării petiţiei preşedintelui Societăţii Antiincendiare de către CCCEC din 08.02.2006 ”...s-a constatat că, în baza Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004 „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor imobile-proprietatea unităţilor administrativteritoriale şi a statului”, de către comisia de inventariere a oraşului _____, a fost inclus în actul de inventariere şi clădirea de pe str. _____. Din lipsa înregistrării clădirii date la OTC _______, în baza actului de inventariere, care a fost aprobat de Consiliul orăşenesc _______, conform deciziei nr.2/23 din 8.04.2004 şi coordonat cu preşedintele raionului V.C., în baza deciziei nr.3/11 din 8.06.2004 a Consiliului raional _______, clădirea a fost înregistrată în calitate de fond fix după Primăria _______, care, în prealabil, în baza Comisiei de licitaţie, a fost vândut cu preţul de 3815 lei persoanei C.L. Verificând toate circumstanţele apărute pe faptul vinderii clădirii date şi în lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din partea primarului or. _______, dl M.C., de către DGT Bălţi al RM, a fost înaintată propunerea de a nu începe urmărirea penală şi materialele au fost retrimise procurorului serviciului „Nord” al Procuraturii Anticorupţie, pentru examinare şi emiterea unei rezoluţiei, dat fiind faptul că relaţiile date poartă un caracter juridico-civil şi urmează a fi soluţionat în instanţa de judecată.” 4.6 Existenţa relaţiilor civile apărute între Primăria or. _______ şi Societatea Antiincendiară este confirmată şi de decizia Colegiului economic lărgit al CSJ din 06.11.2008, care a anulat hotărârile instanţelor judecătoreşti economice, evidenţiind unele lacune, care necesită a fi verificate. 4.7 Legalitatea licitaţiilor efectuate de organele autoadministrării publice locale le raionului _______ este confirmată şi de decizia Colegiului civil al Curţii de Apel Chişinău din 04.11.2008, care a respins cererile de chemare în judecată, înaintate de procurorul raionului cu privire la anularea proceselor-verbale ale licitaţiilor din 30.09.2005. În lista a 14 cereri de chemare în judecată înaintate de procuror s-a aflat şi cererea privind scoaterea la licitaţie de vânzare a clădirii fostului comisariat militar, situat pe str. _______, or. _______, procurat de către C.L. la preţul final de 31500 lei. Cele relatate, precum şi alte documente anexate la dosar şi examinate în şedinţa de judecată denotă faptul că M.C. nu a depăşit „în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, ... în urma organizării licitaţiilor deţinând concomitent calitatea de preşedinte al Comisiei de licitaţie din cadrul primăriei _______, a înstrăinat nelegitim bunuri imobile diferitor persoane fizice”. Inculpatul şi în timpul deţinerii posturii de preşedinte al comisiei de licitaţie din cadrul Primăriei _______, nu a înstrăinat nelegitim bunuri imobile diferitor persoane fizice. Acţiunile lui au fost totalmente conforme cerinţelor legii. Organul de urmărire penală a ignorat cadrul normativ, care i-a permis lui M.C. să realizeze bunurile indicate în învinuire.

426


M.C. nu samavolnic, ci, în baza deciziei 6/24 din 12.08.2005 a Consiliului orăşenesc _________„Privind expunerea la licitaţie de vânzare a unor bunuri proprietate publică”, a fost expusă la licitaţie clădirea fostului comisariat militar de pe strada _______. 4.8 Baza normativ-juridică a deciziei 6/24 din 12.08.2005 a Consiliului orăşenesc _________„Privind expunerea la licitaţie de vânzare a unor bunuri proprietate publică” o constituie prevederile art.9 al Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativteritoriale nr.523-XIV din 16.07.1999, art.84 alin (3) al Legii privind administraţia publică locală 3- XV din 18.03.2003, Regulamentul privind licitaţiile cu strigare şi negocierile directe aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M nr.1056 din 12.11.1997. În condiţiile enunţate, obligaţia lui M.C. era de a realiza în întregime obligaţiunile sale legale de a realiza licitaţia obiectelor incluse în deciziile Consiliului orăşenesc _______. Astfel, deciziile Consiliului orăşenesc _________menţionate în episodul dat sunt emise în conformitate cu prevederile legii, nu au fost anulate, constituind baza normativ-juridică şi a acţiunilor întreprinse ulterior în cadrul licitaţiilor de primarul C. 4.9 E de menţionat lipsa cadrului normativ-juridic indicat de procuror în ordonanţa de învinuire şi în rechizitoriul de învinuire. În ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i reveneau prevăzute de art.34 al Legii cu privire la administraţia publică locală " nr.123-XV din 18.03.2003, care este abrogată, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr.436-xvi din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ care nu mai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii, învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni n-ar fi, nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare, ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire din tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. 4.10 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior, el a îndeplinit cu exactitate Decizia Consiliului orăşenesc ________________ nr.3/11din 08.06.2004 „Cu privire la executarea Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004” Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006, una din atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea de a îndeplini, a executa deciziile Consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _________menţionată, deoarece acesta a fost adoptată în conformitate cu prevederile art.43 al legii din 28.12.2006, care stipulează imperativ că de competenţa consiliului raional este a decide privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat. 4.11 Urmărirea penală în privinţa lui M.C. a fost pornită nelegitim. În materialele dosarului (v.1, f.d. 59-60) este anexată Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 24.11.2005, emisă de către procurorul raionului _______. În Rezoluţie se constată că depozitul de pe strada _____ a fost înregistrat după Primăria _______ la data de 02.03.2005 de către Consiliul orăşenesc _______ în baza deciziei 2/19; ulterior a fost scos la licitaţie, vândut cetăţeanului C.L. Vânzarea depozitului se datorează acţiunilor neglijente ale organului colegial – Comisiei de inventariere şi nu a primarului M.C. Litigiul dat este de natură civilă.

427


Studiind raportul şi materialele prezentate, procurorul a constat că, în cazul dat, acţiunile primarului or. _______ nu întrunesc elementele infracţiunilor prevăzute de art.327, 328 din Codul penal – abuzul de putere sau abuzul de serviciu; excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu. Din materialele dosarului nu rezultă că această Rezoluţie privind neînceperea urmăririi penale din 24.11.2005 să fi fost anulată, fapt ce exclude categoric tragerea lui M.C. la răspunderea penală pe acest episod al învinuirii. 4.12 Lipseşte componenţa de infracţiune şi din motivul că, prin hotărârea Judecătoriei _______ din 20.06.2005, a fost admisă cererea lui C.L. către DGÎTS de eliberare a încăperilor procurate. Hotărârea instanţei de judecată este irevocabilă, denotă caracterul legitim al tranzacţiei de cumpărare-vânzare a depozitului de pe strada _____. EPISODUL NR. 5 Încheierea contractului de schimb cu cetăţeanul R.A. a îmbunătăţit nejustificat condiţiile de trai ale familiei R. În cererea de apel, procurorul invocă încălcarea cadrului normativ imputat lui M.C.; consideră decizia Consiliului orăşenesc _________nr.__ din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente” ca fiind ilegală. Acţiunile primarului trebuie să fie examinate prin prisma art.329 CP. Argumentele procurorului sunt lipsite de consecutivitate şi temei juridic. Dacă apelantul este de părerea că în acţiunile lui M.C. se conţin elementele componenţei de infracţiune prevăzute de art.329 CP, atunci de ce se solicită condamnarea lui M.C. în baza art.327, 328 CP? Argumentele apelantului se resping de totalitatea de probe examinate de instanţa de judecată. Astfel: 5.1 Inculpatul M.C. nu a recunoscut învinuirea. El a declarat că, conform deciziei Consiliului orăşenesc _________nr.6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente”, primarului or. _______ M.C. i s-a permis să perfecteze contractul de schimb a apartamentului nr.48 situat în casa nr.15 or. _______, str. ____, proprietate publică, pe un apartament proprietate privată a cetăţeanului R.A., cu condiţii locative bune, situat în or. _______ str. _____, care va fi folosit în scop de cazare. Conform art.823 al Codului civil, părţile contractului de schimb au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun. Fiecare parte a contractului de schimb este considerată vânzător al bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb. Conform Registrului cadastral teritorial _______, la momentul efectuării schimbului de apartamente, proprietar (în baza contractului de vânzare-cumpărare) al apartamentului nr.5 din str. _____era Primăria or. _______. Cetăţeanului R.A. nu i s-a repartizat apartament de stat şi nu putea fi luat la rând pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai din nou, cum se indică în actul de învinuire, cu atât mai mult că art.30 al Codului cu privire la locuinţe al RSS Moldoveneşti prevede expres temeiurile şi categoriile de cetăţeni pentru a considera că ei au nevoie de îmbunătăţirea condiţiilor de locuit. Nu s-a luat în considerare şi starea apartamentului nr.48 din str. _____ (hotărârea judecăţii din 08.06.2004 – starea apartamentului nr.48 din strada _____este critică: uşile şi ferestrele lipsesc, instalaţiile inginereşti sunt deteriorate, încăperea este distrusă şi condiţiile de locuit nu sunt, imobilul s-a transformat într-o gunoişte antisanitară, periculoasă pentru sănătatea oamenilor din casa nr.15 (probe ce dovedesc cele confirmate se găsesc în dosarul

428


civil la instanţa de judecată a raionului _______), astfel nicidecum nu putea fi repartizat pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Preţul de piaţă stabilit de OCT Bălţi este neîntemeiat şi nu corespunde realităţii. 5.2 Depoziţiile lui M.C. obiectiv se confirmă de totalitatea probelor examinate în şedinţa de judecată. - Astfel, prin decizia Consiliului orăşenesc _________6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente”, primarului or. _______ M.C. i s-a permis să perfecteze contractul de schimb al apartamentului nr.48 situat în casa nr.15, str. _____, or. _______ pe un alt apartament proprietate privată cu condiţii de locuit bune, situat în or. _______, str. _______. Primăria a fost obligată să folosească apartamentul nr.5 din str. ______ în scopul de cazare. Consiliul orăşenesc _______, la emiterea deciziei, a luat în considerare starea critică a apartamentului nr.48 situat în casa nr.15, _____ - uşile şi ferestrele lipsesc, instalaţiile inginereşti sunt deteriorate, încăperea este distrusă şi condiţii de locuit nu există, imobilul s-a transformat într-o gunoişte antisanitară, periculoasă pentru sănătatea oamenilor. Temei juridic pentru emiterea deciziei nominalizate servesc prevederile Legii cu privire la proprietate, art.823-826 ale Codului civil, Legii privind administraţia publică locală. 5.3 Potrivit contractului de schimb din 26.04.2005, a avut loc tranzacţia de schimb al apartamentelor nominalizate între proprietari: R.A.N. şi Primăria or. _______. Legalitatea contractului de schimb a fost verificată de notar. Părţilor li s-a explicat conţinutul prevederilor art.13 al Legii cu privire la proprietate, art.240, 242 din Codul civil, art.49 al Legii cu privire la notariat. 5.4 Prin dispoziţia primarului din 05.11.2004, a fost numită Comisia de examinare la faţa locului a apartamentului nr.5 din _____. Conform actului comisiei date din 08.11.2004, starea apartamentului a fost recunoscută ca una bună de locuit. 5.5 Dreptul de proprietate al părţilor care au efectuat schimbul de apartamente este confirmat prin extrasele din registrele bunurilor imobile. 5.6 Instanţa judiciară a raionului _______, prin hotărârea sa din 08.06.2004, examinând cererea primăriei de a-i lipsi pe membrii familiei D. de dreptul lor asupra apartamentului, în conformitate cu prevederile art.25 CPC RM, s-a deplasat la faţa locului, adică în apartamentul nr.48 al casei nr.15 pe str. _____, or. _______. În hotărâre se invocă: „Rezultatul examinării şi cercetării apartamentului nr.48 a confirmat toate rezultatele actelor de control şi declaraţiile martorilor la proces referitoare la starea apartamentului dat. Instanţa judiciară, obiectiv, la faţa locului, a constatat că casa nr.15 de pe str. _____ se află în centrul or. _______ şi are 72 de apartamente. Apartamentul nr.48 se află în intrarea a doua a casei la etajul trei la dreapta şi are acces liber. Uşa de la intrare nu are lăcat şi este deformată şi tăiată. Cercetarea comună a apartamentului nr.48 mărturiseşte faptul că apartamentul este lăsat fără supraveghere şi în momentul prezent este fără stăpân, se află în situaţie critică, uşile lipsesc, sunt fărâmate blocurile de ferestre, scoase podelele, lipsesc chiuveta, baia, aragazul, instalaţiile inginereşti sunt deteriorate, încăperea este distrusă şi condiţii de locuit nu sunt, gazoductul prezintă pericol social şi dacă va fi scoasă pentru metal de cineva din casa nr.15 poate fi o explozie. Rufele murdare, un pat s-a transformat într-o gunoişte antisanitară.” 5.6 Martorul L.R. a explicat că ea, la acel moment, nu a depus cerere privind îmbunătăţirea condiţiilor de trai, deoarece, la acel moment, nu avea dreptul la aşa îmbunătăţire, dispunea de spaţiu locativ privat cu spaţiul locativ de 32 m.p. pentru familia sa de 3 persoane, adică avea mai mult de 6 m.p. pentru o persoană şi nu putea pretinde la îmbunătăţire. Apartamentul cu care a făcut ea schimb era proprietatea oraşului - ap.15 din str. _____, or._______. Acolo persoana a fost evacuată prin hotărârea judecăţii. Peste un an, ea a făcut schimb, familia persoanei care a fost evacuată nu o ţine minte. Apartamentul 16 era al ei

429


personal şi a făcut schimb cu apartamentul 15. Acel apartament, la acel moment ,era fără stăpân, nu avea uşi, ferestre, era o gunoişte, fapt ce îi revolta pe locatari. Apartamentul era la etajul 4 al casei cu 9 etaje. După ce a făcut schimbul, ea a pus uşă, dar Primăria a scos doar gunoiul. Apartamentul ei se afla în preajma Primăriei şi Primăriei i-a convenit să fie apartamentul ei recunoscut ca hotel. Este decizia Primăriei Consiliului orăşenesc de a schimba destinaţia apartamentului ei - ca hotel al Primăriei. Schimbul s-a efectuat tot în baza deciziei Primăriei. Este hotărârea judecăţii din 2003 de a confirma dreptul de proprietate al Primăriei asupra apartamentului în care a trecut. Schimbul a constat numai în aceea că apartamentul ei a fost cu 2 odăi cu reparaţie euro, în care a investit numai pe încălzire autonomă 1000 dolari SUA şi încă pe reparaţie, dar crede că a investit nu mai mult de 3000 dolari SUA, iar celălalt apartament avea trei odăi şi era folosit ca gunoişte. Iniţiativa de schimb a fost din ambele părţi, ea consideră nu a pricinuit prejudiciu nimănui. Dacă e vorba de prejudiciu, trebuia să fi fost o expertiză a apartamentului ei şi a acelui cu care a schimbat, acel cu 3 odăi era straşnic, într-un dezastru total. Poate că şi sunt la ea unele documente despre cheltuielile suportate pentru reparaţia apartamentului cu trei odăi. Nu a fost nicio tentativă de a acorda apartamentul cu 3 odăi altor persoane ce stau în rând, ea nu cunoaşte aşa ceva şi nu putea fi, deoarece apartamentul se dă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai, dar acolo era o gunoişte. Nu cunoaşte nici dacă apartamentul ei ar fi fost propus cuiva. La procedura de schimb a prezentat extrasul din Registrul cadastral OCT _______. Care este soarta apartamentului ei cu nr.16 nu ştie, dacă a fost luat de către primărie la balanţă - tot nu ştie. În apartamentul cu trei odăi a investit bani ea pentru a-l aduce la condiţie. 5.7 Probele invocate infirmă totalmente învinuirea adusă lui M.C. Afirmaţia învinuirii precum că acţiunile primarului au fost efectuate în lipsa Deciziei Consiliului orăşenesc _________este una tendenţioasă, inventată. Neluarea în considerare a deciziei Consiliului orăşenesc _________6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente” prin care primarului or. _______, M.C., i s-a permis să perfecteze contractul de schimb al apartamentului nr.48 situat în casa nr.15, strada______, or. _______ pe un alt apartament, proprietate privată, cu condiţii de locuit bune, situat în or. _______, str. _______, nu este altceva decât o lipsă totală de obiectivitate în cadrul urmăririi penale. Decizia Consiliului orăşenesc _________6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente”, precum şi art.13 al Legii cu privire la proprietate, art.240.242 din Codul civil, art.49 al Legii cu privire la notariat, constituie temeiul legal al acţiunilor inculpatului în cadrul efectuării schimbului de apartamente. Prin urmare, M.C. nu a depăşit atribuţiile sale de serviciu, a acţionat legal, în interesele statului căruia nu i-a fost cauzat niciun prejudiciu, fiindcă apartamentul nr.48 situat în casa nr.15, strada______, or. _______ se afla într-o stare dezastruoasă şi nu putea fi repartizat altei persoane. E de competenţa Consiliului orăşenesc să decidă soarta apartamentului respectiv. În conformitate cu cerinţele art.825 ale CC, în cazul în care bunurile schimbate nu au aceeaşi valoare, diferenţa de valoare poate fi compensată printr-o sumă de bani, numită sultă, dacă aceasta este prevăzută de contract. Contractul de schimb nu prevede o astfel de compensaţie şi considerăm că bugetului local nici nu i s-a adus anumite prejudicii, deoarece schimbul unui apartament cu două odăi într-o stare bună cu un apartament cu trei odăi, dar care se afla într-o stare dezastruoasă, poate fi considerat ca unul egal. Problema stabilirii costurilor apartamentelor schimbate în condiţiile enunţate anterior ţine de domeniul dreptului civil, şi nu al celui penal. 5.8 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior, el a îndeplinit cu exactitate Decizia Consiliului orăşenesc _______ nr.6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente”. Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006, una din atribuţiile de bază ale

430


primarului constă în obligaţiunea sa de a îndeplini, a executa deciziile consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _________menţionată, deoarece ea a fost adoptată în conformitate cu prevederile art.43 al legii din 28.12.2006, care stipulează imperativ că de competenţa Consiliului raional este de a decide acţiunile privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat. 5.9 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate si din alte considerente. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale, nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia. Conform ordonanţei de pornire a urmăririi penale din 27.03.09, în privinţa lui M.C., a fost pornită urmărirea penală, deoarece organul de urmărire penală este de părere că decizia Consiliului orăşenesc _________nr.6/28 din 25.11.2004, act care i-a permis inculpatului să perfecteze contractul de schimb al apartamentelor, este nelegitimă. Astfel, M.C. este tras la răspundere penală pentru acţiunile unui organ colegial, acţiuni, în viziunea apărării, absolut legale. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008, în privinţa lui L.B. (dosarul nr.1 ra-337/08), Curtea Supremă de Justiţie a statuat: ”Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi le-a săvârşit cu vinovăţie. L.B. nu poate fi atras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de Judecătoria sect. _________, mun. Chişinău este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. EPISODUL NR. 6 Transmiterea ilicită în proprietatea lui V.C. a apartamentului nr.51 de pe str. _____10 din or. _______. În cererea de apel se menţionează că primarul nu era în drept să-i elibereze lui V.C. certificatul solicitat, fără a fi verificat de poliţistul de sector; nu sunt luate în vedere depoziţiile părţilor vătămate, ale martorului E.L.; consideră că certificatul eliberat de primar este unul fals, cea ce a condiţionat privatizarea ilegală a apartamentului. Argumentele invocate de procuror au fost verificate şi apreciate de instanţa de judecată. Învinuirea şi în acest episod nu şi-a găsit confirmarea în instanţa de judecată. Probe, în acest sens, sunt: 6.1 Depoziţiile inculpatului care nu şi-a recunoscut vina în comiterea acţiunilor ce cad sub incidenţa legii penale. El a declarat că, conform art.34 alin (2) al Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, primarul, în afară de atribuţiile de bază, execută şi alte atribuţii în condiţiile legii. În competenţa primarului intră eliberarea certificatelor privind componenţa familiei, confirmarea locului de trai şi a stării familiale, lipsa sau aflarea cetăţenilor în teritoriu, conform datelor poliţistului de sector, precum şi eliberarea caracteristicilor cetăţenilor. Primăria or. _______ i-a eliberat cetăţeanului C. un certificat, fapt confirmat de spusele lui şi de spusele vecinilor (C.V.E., L.E., C.P.A.) lui V.C. Certificatul a fost eliberat pentru a fi prezentat la locul de destinaţie, din spusele dlui C. – instanţei de judecată.

431


Considerăm că şi în acest episod al învinuirii lipsesc elementele componenţei infracţiunii. Organul de urmărire penală a prezentat probe selectate unilateral, apreciindu-le eronat. Primarul or. _______ nu răspunde de acţiunile Comisiei de privatizare a fondului de locuinţe, care a fost obligată, în caz de necesitate, să solicite acordul membrilor familiei. Certificatul eliberat de primar nu poate servi drept bază juridică la privatizarea apartamentului. Lipsa infracţiunii se confirmă şi prin: 6.2 - Depoziţiile martorului C., care a explicat faptul că locuia într-o casă cu C. Cunoaşte că, în 2005, a venit V.C. la bătrânul C., care trăia singur din 2001 şi nu avea lumină, gaz, totul era distrus, la el veneau beţivanii şi beau acolo, se băteau între ei, î-l băteau pe bătrân. Vecinii se săturaseră de acele bătăi, în apartament era dezastru. Când a venit V.C., el a vorbit cu vecinii şi a schimbat apartamentul, a scos vreo maşină de gunoi din apartamentul bătrânului, a făcut intrare în apartament, în casă, în scară e curat acum. Pe C.M. nu l-a văzut niciodată în acest apartament, cunoaşte că fraţii nu se prea împacă. - Depoziţiile martorului P. care a explicat că ea a fost vecina lui C. În apartamentul lui era totul stricat, uşile, ferestrele, nu era nici apă, nici lumină, nici gaz. Uneori ea îi ducea bătrânului de mâncare, el avea slăbiciune la beţie şi se grămădeau acolo toţi beţivanii. Pe primar niciodată nu l-a văzut la ei în casă. Cunoaşte că V. a cumpărat apartamentul de la C. Pe urmă a aflat că acest V. este fratele primarului. Acuma la ei pe scară, e curat, frumos. - Depoziţiile martorului L.L., care a explicat că este specialist în problemele privatizării şi activează la Consiliul raional _______. Persoana care doreşte să privatizeze apartamentul trebuie să prezinte un şir de documente, ea le verifică, le face calculul şi le depune spre examinare la Comisia de privatizare. Persoanele care doresc să privatizeze se pot adresa personal sau prin procură. În cazul lui C., ea personal nu l-a cunoscut, dar, din numele lui, s-a adresat o persoană cu procură. În cazul dat, în ordinul de repartiţie erau înscrişi 4-5 persoane, dar Primăria le-a eliberat certificat care confirma faptul că persoanele respective lipsesc de pe teritoriul oraşului mai mult de 5 ani zile. Executor al certificatului era dna R., dar era semnat de primarul C. La privatizare trebuie să fie cererea de participare la privatizare, ordinul de repartiţie, tabelul nominal, fişa locuinţei, certificatul de la organul cadastral, planul apartamentului, copia buletinelor sau a adeverinţelor de naştere a persoanelor puse la evidenţă, copia carnetului de muncă. Cererea care se află în volumul 5 f.d.138 este a lui C. Certificatul care confirmă faptul precum că el trăieşte de unul singur nu este obligatoriu a fi prezentat la privatizarea apartamentului. Certificatul, eliberat de dl C.-f.d.128,v.5, nu este obligatoriu, dar ea a fost la jurista Primăriei şi a văzut că era cerere scrisă de mâna lui C., precum că el doreşte să privatizeze apartamentul (acest certificat ea îl are şi acasă). Cererea lui C., pe care ea a citit-o la Primărie este identică cu cererea de la f.d.38,v.5. Când a adunat toate documentele aduse pentru privatizare, acolo erau 5 persoane şi ei îi trebuia acest certificat, deoarece fondul locativ este al Primăriei care răspunde de aceasta. Ea nu a verificat, dacă celelalte 5 persoane locuiesc acolo sau nu, această acţiune nu intră în funcţiile ei. Pe f.d.129 este tabelul nominal şi fişa personală, unde sunt indicate 6 persoane. De bază este ordinul de repartiţie. În certificat este indicat că, din spusele persoanei, C. locuieşte de unul singur. Certificatul nu este inclus în lista documentelor necesare pentru privatizare. C. este chiriaşul-principal, poate face orice şi el poate scoate pe cine vrea de la evidenţă. 6.3 E de menţionat şi lipsa cadrului normativ-juridic indicat de procuror în ordonanţa de învinuire şi în rechizitoriul de învinuire. În ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i reveneau prevăzute de art.34 al Legii cu privire la administraţia publică locală " nr.123-XV din 18.03.2003, lege

432


abrogată, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, care este definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ ce numai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii, învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni ar fi, nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare, ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire din tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. 6.4 Nu este componenţa de infracţiune şi din motivul că M.C. a eliberat certificatul pe numele lui C. legal. Prevederile art.34 alin.(2) al Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003 stipulează că primarul, în afară de atribuţiile de bază execută şi alte atribuţii în condiţiile legii. În competenţa primarului intră eliberarea certificatelor privind componenţa familiei, confirmarea locului de trai şi a stării familiale, lipsa sau aflarea cetăţenilor în teritoriu, conform datelor poliţistului de sector, precum şi eliberarea caracteristicilor cetăţenilor. La materialele dosarului este anexată cererea lui C. în care el a solicitat primarului eliberarea unui certificat, menţionând că el trăieşte de unul singur de mai mulţi ani, copiii lui locuiesc în alte părţi şi ei nu sunt împotriva privatizării de către dânsul a locuinţei. Certificatul eliberat de M.C. este identic după conţinut cu cererea solicitantului, fapt care confirmă depoziţiile inculpatului. La eliberarea acestui certificat C. s-a condus şi de cererea vecinilor, care au confirmat faptul că, din anul 2007, copiii lui C. nu locuiesc cu C. 6.5 Este lipsită de temei juridic şi afirmaţia ce se conţine în actele de învinuire, precum că eliberarea de către primar a certificatului cu privire la starea familiară a lui C. i-a permis ultimului să perfecteze aşa-numita procură unică cu drept de semnare a actelor de privatizare şi înstrăinare a apartamentului către V.C. În primul rând, o astfel de procură în materialele dosarului lipseşte. În afară de aceasta, o astfel de procură nici nu poate să existe, deoarece legislaţia în vigoare nu prevede astfel de procuri. Conform art.252-258 din Codul civil există doar noţiunea de procură, este şi procura de substituire. Primarul, în conformitate cu stipulările alin.(3) al art.252 CC, a fost în drept să-i elibereze lui C., în caz de necesitate, şi o procură, ceea ce nu a avut loc. Alin.(2) al art.252 CC stabileşte că procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să fie autentificată notarial. În conformitate cu Legea cu privire la notariat, responsabilitatea pentru legalitatea eliberării procurii o poartă notarul. Procura întocmită de C. cu privire la reprezentarea intereselor lui la Comisia de privatizare este perfectată de notar şi acest fapt nu poate să-i fie imputat lui C. 6.6 Afirmaţia ce se conţine în învinuire, precum că M.C. a inclus date vădit denaturate în certificatul nr.464 eliberat şi semnat la 03.11.2005 cu referire la componenţa şi existenţa acordului membrilor familiei lui V.C. la privatizarea de către ultimul, în lipsa lor, a apartamentului dat, este, din considerentele invocate supra, o relatare incorectă a situaţiei obiective. Denaturând situaţia obiectivă ce se referă la eliberarea certificatului pe numele lui C., organul de urmărire penală nici nu a apreciat alte documente prezentate Comisiei de privatizare în care sunt enumeraţi toţi locatarii, care au trăit în apartament. 6.7 Lipsa obiectivităţi organului de urmărire penală în episodul incriminat se confirmă şi prin faptul că probele ce infirmă învinuirea nu au fost apreciate de către organul de urmărire penală. La materialele dosarului de către ofiţerul de urmărire penală a fost anexat contul

433


personal pe numele lui C. (v.5, f.d.16-17), semnat de primarul C. Acest document a fost prezentat şi Comisiei de privatizare. În documentul dat este stipulat că sunt 6 membri ai familiei lui C., care au dreptul la spaţiul locativ. Un alt document – extrasul din fişa locuinţei, anexat la materialele dosarului de privatizare, semnat de M.C. – enumeră concret membrii familiei lui C., care trăiesc în apartament: C.N. –fiică; M.N. – fiică; M.I. şi M.D. – nepoţi. 6.8 Este nejustificată şi concluzia organului de urmărire penală precum că certificatul nr.464 eliberat pe numele lui C. i-a lipsit pe ceilalţi membrii ai familiei de dreptul de a participa la privatizarea apartamentului. În primul rând, certificatul nominalizat nu a fost prezentat Comisiei de privatizare şi nu intră în lista documentelor obligatorii pentru privatizarea locuinţei. La adoptarea deciziei cu privire la privatizarea apartamentului sunt necesare următoarele documente, care şi au fost prezentate de C.: - cererea de privatizare; - copia tabelului nominal cu locatarii apartamentului; - extrasul din fişa locuinţei; - certificatul OCT; - Schiţă-plan al apartamentului; - copia cărticelelor de muncă; - bonul de plată; - copia buletinelor de identitate. 6.9 Lipseşte latura obiectiva a componenţei de infracţiune, fiindcă de iure toţi membrii familiei au participat la privatizarea apartamentului lui C. Conform borderoului de calcul al costului locuinţei supuse privatizării (v.5, f.d. 23), numărul persoanelor care locuiesc legitim în apartament şi inclus în borderoul de calcul este de 6 persoane. Din considerentele expuse, afirmaţia autorilor învinuirii precum că alţi membri ai familiei nu au participat la privatizarea apartamentului nu este veridică. 6.10 Lipseşte latura obiectiva a componenţei de infracţiune şi din motivul că relaţiile legate de înstrăinarea apartamentului lui C. sunt de natură civilă. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare din 12.12.2005, C.V. a procurat, iar C.V. a vândut apartamentul nr.51, situat în or. _______, str. Eminescu 10. Contractul a fost întocmit notarial, cu respectarea prevederilor art.13 al Legii cu privire la proprietate, art.753, 755,756,776,777 CC, art.50 al Legii cu privire la notariat. Contractul nominalizat nu a fost anulat, este în vigoare. 6.11 Din considerentele expuse, nu există nici infracţiune de fals în actele publice, deoarece certificatul eliberat nu este obligatoriu a fi prezentat pentru privatizarea apartamentului, a fost întocmit în baza declaraţiilor lui C., au fost prezentate şi alte documente semnate de M.C. care confirmă înscrierea în apartament a mai mulţi membri ai familiei etc. În condiţiile relatate, M.C. a eliberat certificatul bazându-se pe cererea lui C., afirmaţiile vecinilor C., L., C. Totodată M.C. a semnat şi alte certificate: extrasul din fişa locuinţei, certificatul OCT, certificatul cu privire la componenţa familiei, în care au fost indicaţi toţi locatarii acestui apartament. Prin urmare, el a relatat obiectiv situaţia creată în familia lui C. 6.12 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate şi din alte considerente. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale, nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia.

434


Conform ordonanţei de pornire a urmăririi penale din 27.03.09, în privinţa lui M.C., a fost pornită urmărirea penală, deoarece organul de urmărire penală nici nu a luat în considerare existenţa hotărârii Comisiei de privatizare, document neanulat până în prezent; existenţa contractelor de cumpărare-vânzare a apartamentelor nominalizate etc. C. este tras la răspunderea penală pentru acţiunile unui organ colegial, acţiuni, în viziunea apărării, absolut legale. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L.B. (nr.1 ra-337/08), Curtea Supremă de Justiţie a statuat: „Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP, persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi lea săvârşit cu vinovăţie. L.B. nu poate fi tras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de Judecătoria sect. _________, mun. Chişinău este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. 6.13 M.C. nu poate fi învinuit în privatizarea apartamentului menţionat, deoarece în materialele dosarului este anexată rezoluţia procurorului Procuraturii _______ din 10.02.2006 privind neînceperea urmăririi penale din motivul lipsei componenţei de infracţiune. Procurorul, analizând probele acumulate, a ajuns la concluzia că, la comercializarea apartamentului de către C., nu au avut loc acţiuni ilegale. Este corect şi faptul că procurorul general, prin ordonanţa sa din 22.02.2007, a anulat această rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Însă ordonanţa procurorului general este nelegitimă şi contravine prevederilor art.22, 287 CPP, art.4 al Protocolului 7 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, care stipulează imperativ că nimeni nu poate fi urmărit de către organele de urmărire penală pentru aceeaşi faptă de două şi mai multe ori. Conform prevederilor alin.(4) al art.287 CPP, reluarea urmăririi penale se poate face numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente a afectat hotărârea respectivă. În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai târziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale. Ordonanţa procurorului general este emisă peste un an, nu sunt indicate nici faptele noi sau recent descoperite. Procurorul general repetă faptele care au fost cunoscute de procurorul raionului _______. E de menţionat şi faptul că, pe tot parcursul urmăririi penale, a fost încălcat dreptul lui M.C. la apărare. La toate etapele efectuării urmăririi penale, el a fost asistat de avocat doar formal. După cum s-a menţionat supra însăşi fapta aplicării unei legi inexistente denotă caracterul formal al numirii unui avocat, ceea ce constituie o gravă încălcare a dreptului la apărare prevăzut de art.17 al CPP, art.21 din Constituţie, art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. Concluzie : - organul de urmărire penală a incriminat relaţii civile reglementate în episoadele incriminate de hotărâri ale Consiliului orăşenesc, contracte, hotărâri ale instanţelor de judecată etc.; - organul de urmărire penală şi-a argumentat oficial tragerea lui M.C. la răspundere penală făcând trimitere la o lege abrogată, care nu poate avea consecinţe juridice; - intereselor statului nu i-au fost cauzate daune materiale, deoarece toate licitaţiile au avut loc în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare; procesele-verbale ale licitaţiilor nu au fost anulate; în primul episod al învinuirii, cererea lichidatorului şi a creditorului în persoana Ministerului de Finanţe de a lichida ÎM RTR din _______ cu stingerea creanţelor creditoare şi debitoare ale ÎM RTR din _______ a acesteia cu aprobarea raportului financiar

435


de lichidare al debitorului; lichidarea întreprinderii a fost admisă de către Curtea de Apel Economică la 27.09.2007. Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate a fost depusă la 29.06.2006; - urmărirea penală în unele episoade a fost pornită în pofida faptului existenţei ordonanţelor de refuz în pornirea urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale; - lipseşte subiectul şi latura subiectivă a infracţiunii, deoarece în toate episoadele imputate există decizii colegiale ale organelor puterii de stat. În temeiul art.414-415, 218 CPP, SOLICIT: 1. Respingerea apelului declarat de procurorul Serviciului Nord al Procuraturii Anticorupţie dl D.D. împotriva sentinţei Judecătoriei _________, mun. Chişinău din 19.03.2010 în privinţa lui C.M.I., ca fiind nefondat. 2. Emiterea unei decizii interlocutorii în adresa Procuraturii Republicii Moldova cu privire la încălcările grave procesual-penale admise în cadrul urmăririi penale, menţionate în referinţa dată. Anexă:- copia referinţei; - copia mandatului Data ________________ Semnătura avocatului___________________

436


JUDECĂTORIA SECTORULUI BUIUCANI mun. Chişinău

CERERE FORMULATĂ ÎN BAZA ART.345 ALIN.(4), P.3; 350; 332 ALIN.(1); 275 P. 9); 274 ALIN. (2); 28 CPP PRIVIND ÎNCETAREA PROCESULUI PENAL Astăzi suntem întruniţi în şedinţa preliminară în cauza penală privind învinuirea inculpaţilor P.I. şi R.O. în comiterea infracţiunilor prevăzute de art.art.217 alin.(4) lit. b) şi 218 alin.(3) lit.b) ; c) CP şi a inculpatului B.S. în comiterea infracţiunilor prevăzute de art.art.42 alin.(5); art.art.217 alin.(4) lit.b) şi 218 alin.(3) lit. b); c) CP. Conform art.7 CPP, procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care RM este parte, cu prevederile Constituţiei şi ale Codului de procedură penală. Potrivit art.8 CPP, art.21 din Constituţie, orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal. La această etapă a procesului, fără a mă expune asupra pretinselor fapte prejudiciabile, a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului (a inculpaţilor), vreau să pun accentul pe existenţa circumstanţelor care impun încetarea procesului penal, emiterea unei sentinţe în conformitate cu prevederile art.350 alin.(1) CPP. Pornind de la faptul că procesul penal este guvernat de mai multe principii, printre care cel al preeminenţei dreptului, garantat prin art.1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în cele ce va urma – Convenţie) în coroborare cu Preambulul Convenţiei, prezenta cerere va fi argumentată în baza prevederilor legislaţiei procesuale dar şi prin prisma practicii stabilite de Curtea Supremă de Justiţie. Or, această instanţă, potrivit atribuţiilor acordate, are menirea să asigure aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei, un element esenţial al principiului preeminenţei dreptului. Notez faptul că, în speţa dată, există doar o singură ordonanţă de pornire a urmăriri penale în privinţa inculpatului P.I. Astfel, prin ordonanţa din 20.07.2010 (f.d. 7), a fost pornită cauza penală nr. 2010481068, avându-se la bază existenţa bănuielii rezonabile că a fost săvârşită infracţiunea prevăzută de art.361 alin.(2) lit.b) CP. Pornind de la prevederile art.274 alin.(2) CPP (a se vedea Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 27.07.2010, emisă în cadrul dosarului nr.1ra-817/10, p.8.1), ordonanţa din 21.07.2010 urmează a fi percepută în raport cu procesul-verbal privind autosesizarea în privinţa începerii urmăririi penale întocmit la data de 20.07.2010 (f.d. 9) şi Raportul întocmit de I.C. la data de 15.07.2010 (f.d. 10). Prin urmare, trebuie a fi reţinut faptul că, în actul de autosesizare, ofiţerul de urmărire penală a indicat :Ţinând cont de faptul constatării săvârşirii de către P.I. şi B.S. a infracţiunii prevăzute de art.361 alin.(2) CP, urmează a fi dispusă, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale.

437


Infracţiunea prevăzută de art.361 alin.(2) lit.b) este atribuită la capitolul XVII, intitulat INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢILOR PUBLICE ŞI A SECURITĂŢII DE STAT. Contrar celor enunţate anterior, P.I. a fost recunoscut în calitate de bănuit în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.217 alin.(3) lit.c) CP (a se vedea Ordonanţa din 07.07.2010, f.d.157). Aici vreau să trec cu vederea faptul că atribuirea acestei calităţi procesuale a avut loc în prezenţa avocatului P.M., care era şi apărătorul lui R.O. Prin Ordonanţa din 17.08.2010, procurorul l-a pus pe P,I. sub învinuire, invocându-i-se faptele care cad sub incidenţa art.218 alin.(3) lit.b), c); 217 alin.(4) lit.b) CP. Această învinuire este formulată şi în rechizitoriu. Pornind de la cele enunţate, putem constata că, în privinţa lui P.I., nu a fost pornită urmărirea penală în baza art.217; 218 CP. Pentru a consolida această concluzie, ţin să aduc conţinutul integral al p.8.1 din Decizia Curţii Supreme de Justiţie, emisă la data de 27.07.2010 în cadrul dosarului 1ra-817/10: În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea depistată şi dispune înregistrarea infracţiunii, iar apoi potrivit art.274 alin.(2) CP, prin ordonanţă dispune începerea urmăririi penale. Necesitatea începerii urmăririi penale în fiecare caz separat rezultă şi din principiul oficialităţii procesului penal, prevăzut de art.28 CPP, din care rezultă că, organele competente, în cazul în care, sînt sesizate în modul prevăzut de lege, sau în cazul autosesizării că s-a săvârşit o infracţiune, sunt obligate să pornească urmărirea penală şi a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei şi a persoanei vinovate. În baza acestor constatări a rămas irevocabilă soluţia de încetare a procesului penal în privinţa lui P.G. în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.27, 332 alin.(1) CP, în legătură cu existenţa circumstanţelor prevăzute de lege, care exclud sau condiţionează pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală - faptul că nu a fost pornită urmărirea penală pe acest articol. Anticipând eventualele argumente, care ar putea fi aduse în detrimentul cererii de încetare a procesului penal, cât şi în vederea cercetării sub toate aspectele a acestei cereri, ţin să-mi expun poziţia vizavi de alte acte de procedură anexate la cauza penală. La data de 04.05.2010, a fost emisă Ordonanţa de pornire a urmăririi penale nr. 2010480545 (f.d. 1) în baza art.217 alin.(3) lit.b) CP. În baza celor enunţate anterior, această ordonanţă urmează a fi percepută în raport cu procesul-verbal privind autosesizarea în privinţa începerii urmăririi penale din 04.05.2010 (f.d. 3). Dacă e să ne bazăm pe prevederile art.28; 274 alin.(2) CPP, prezintă interes pretinsa infracţiune, în legătură cu care s-a autosesizat organul de urmărire penală. Astfel, în acest proces-verbal a fost indicat faptul depistării, în cadrul percheziţiei, efectuate la domiciliul lui R.O. a substanţei –Tramadol hidroclorid cu masa totală de 1.00 gr. Aceleaşi circumstanţe de fapt au fost invocate şi în Ordonanţa din 04.05.2010. În concluzie, ofiţerul de urmărire penală a indicat în procesul-verbal din 04.03.2010 următoarele: Ţinând cont de faptul constatării săvârşirii de către R.O. a infracţiunii prevăzute de art.217 alin.(3) lit.b)CP, urmează a fi dispusă, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale. În raport cu aceste două acte de procedură care au stat la baza pornirii urmăririi penale nr. 2010480545, se impun următoarele concluzii: 438


a)Cauza penală nr. 2010480545 a fost pornită pe faptul săvârşirii de către R.O. a infracţiunii prevăzute de art.217 alin.(3) lit.b) CP (a se vedea procesul-verbal din 04.05.2010 prin care s-a autosesizat organul de urmărire penală). b) Urmărirea penală a fost pornită doar pe faptul depistării la domiciliul lui R.O. a substanţei psihotrope –Tramadol cu masa de 1.00 gr., cantitate ce constituie proporţii mici, dar nu proporţii deosebit de mari. c) Organul de urmărire penală nu s-a autosesizat şi nu a pornit urmărirea penală în privinţa lui P.I. în baza unor pretinse fapte care ar cădea sub incidenţa art.217; 218 CP. Caracterul obiectiv al acestor concluzii se confirmă prin conţinutul Raportului întocmit de ofiţerul de urmărire penală I.C. la data de 03.05.2010; Ordonanţa de atribuire a competenţei pe dosarul penal nr.2010480545 din data de 04.05.2010 şi Ordonanţa de conexare a cauzelor penale din data de 30.07.2010. Mai mult, urmează a fi reţinut şi faptul că organul de urmărire penală a emis încă o ordonanţă de pornire a urmăririi penale în baza art.361 alin.(2) lit.b) CP (dosarul nr. 2010481069). În acest act de procedură este fixat: în perioada de timp 21.04.2009 – 29.01.2010, cet. R.O. împreună şi în urma înţelegerii prealabile cu B.S., urmărind scopul procurării preparatelor psihotrope – Tramadol – a falsificat reţetele din numele medicilor „P E (...), I L (...) şi alţii. La baza acestei ordonanţe a stat procesul-verbal privind autosesizarea în privinţa începerii urmăririi penale din 20.07.2010 în care a fost indicat: Ţinând cont de faptul constatării săvârşirii de către R.O. şi B.S. a infracţiunii prevăzute de art.361 alin.(2) CP, urmează a fi dispusă, prin ordonanţă începerea urmăririi penale. Având la bază aceste două acte de procedură putem constata că nici în privinţa lui R.O. şi B.S. nu a fost pornită urmărirea penală pe art.218 CP. În aşa mod, revin la situaţia că, în privinţa lui P.I., în baza Ordonanţei din 20.07.2010, a fost pornită doar cauza penală nr.20104801068 pe infracţiunea prevăzută de art.361 alin.(2) lit.b) CP. Această ordonanţă nu poate produce efecte juridice în detrimentul intereselor inculpatului P.I. din următoarele considerente: a) Inculpatul nu a fost recunoscut bănuit/învinuit în raport cu dispoziţia art.361 alin.(2) lit.b) CP. b) Fapta prevăzută de art.361 alin.(2) lit.b) CP nu este reflectată în rechizitoriu. c) Recalificarea faptei de la art.361 la art.218 sau art.217 CP este inadmisibilă. Este relevant că obiectul general, obiectul generic de grup, obiectul nemijlocit de bază, obiectul material al infracţiunii prevăzute de art.361 CP diferă de cele care sunt caracteristice pentru art.217 şi 218 CP. d) Ordonanţa de punere sub învinuire este actul prin care persoana se consideră învinuită şi, din momentul adoptării, aceasta este trasă la răspundere penală. Astfel, prin Ordonanţa din 17.08.2010, transcrisă în rechizitoriu, P.I. este tras la răspundere penală în baza art.218 alin.(3) lit.b), c); 217 alin.(4) lit.b) CP, fără ca, în privinţa acestuia, să fi fost pornită urmărirea penală, în conformitate cu prevederile art.28; 274 alin.(2) CPP, pentru comiterea acestor infracţiuni. Or, conform art.279 alin.(1) CPP, orice acţiune de urmărire penală, cu excepţia celor prevăzute expres în lege (în art.279 alin.(1) CPP), poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale. 439


Derogările de la legislaţie reflectate anterior nu mai pot fi înlăturate şi impun aplicarea art.251 CPP – nulitatea actelor de procedură îndeplinite în această speţă. Conform art.345 alin.(4) p.3); 350 CPP, dacă în şedinţa preliminară s-au constat temeiurile prevăzute în art.332 CPP, instanţa, prin sentinţă motivată, încetează procesul penal. Potrivit art.332 alin.(1) CPP, procesul penal încetează inclusiv în baza art.275 pct.9)CPP. Potrivit acestei norme, procesul penal încetează atunci când există circumstanţe care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală. În speţa dată, învinuirea formulată în rechizitoriu nu are la bază o soluţie sau soluţii (ordonanţă/ordonanţe) de pornire a urmăririi penale, situaţie care implică nulitatea absolută a oricăror acte şi acţiuni de urmărire penală şi, în cele din urmă, exclud urmărirea penală. În baza celor enunţate, solicit respectuos încetarea procesului penal. Data_______________ Semnătura_________________

440


JUDECĂTORIA ECONOMICĂ DE CIRCUMSCRIPŢIE CHIŞINĂU

DEMERS PRIVIND RIDICAREA EXCEPŢIEI DE NECONSTITUŢIONALITATE Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat excluderea asociatului F.T. din societatea comercială ÎM „ FN” SRL. Fără a-mi expune poziţia vis-à-vis de pertinenţa, concludenţa şi utilitatea motivelor puse la baza pretenţiilor, insist asupra faptului că, în cadrul dezbaterilor judiciare, au apărut temeiurile prevăzute de art.12/1 din Codul de procedură civilă pentru ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Prin acţiunea înaintată, reclamantul a pretins ca, în cadrul soluţionării litigiului, să fie aplicate dispoziţiile art.154 din Codul civil. Potrivit art.154 alin.(3) din Codul civil, asociatului exclus i se restituie, în termen de 6 luni, doar aportul depus. E de notat că, potrivit art.43 alin.(3) din Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr.135 din 14.06.2007, asociatul exclus din societate nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul societăţii, dar are dreptul numai la o sumă de bani ce reprezintă valoarea contabilă a părţii sociale la data excluderii, dacă hotărârea judecătorească nu prevede altfel. În conformitate cu art.24 alin.(1) din aceeaşi lege, partea socială reprezintă o fracţiune din capitalul social al societăţii al cărei cuantum se stabileşte în funcţie de cuantumul aportului şi include toate drepturile şi obligaţiile asociatului. E de notat faptul că, într-o hotărâre, Curtea de la Strasbourg a decis cu valoare de principiu că, cota parte într-o societate comercială este un bun complex, care se protejează prin art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Ea certifică faptul că deţinătorul posedă o parte din capitalul social şi alte drepturi, inclusiv dreptul de creanţă asupra activelor societăţii (a se vedea Hotărârea din 25.07.2002 pe cauza Savtransavto contra Ucrainei). Este relevant faptul că, potrivit prevederilor art.4 din Constituţie, Hotărârile Curţii Constituţionale nr.55 din 14.10.1999 şi Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.17 din 19.06.2000, Convenţia constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi, respectiv, urmează a fi aplicată ca şi orice altă lege cu excepţia că prevederile Convenţiei au prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. Reamintim că, potrivit art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, orice persoană (...) are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. În conformitate cu art.46 din Constituţie, dreptul la proprietatea privată, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Pornind de la cele enunţate consider că art.154 alin.(3) din Codul civil contravine art.46 din Constituţie. În conformitate cu prevederile art.121 din Codul de procedură civilă, dacă, în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei, iar controlul constituţionalităţii actului normativ este de competenţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este în drept să sesizeze, în conformitate cu prevederile Codului Jurisdicţiei Constituţionale, Curtea 441


Constituţională pentru a verifica constituţionalitatea actului respectiv. Din momentul emiterii de către instanţă a încheierii cu privire la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi până la adoptarea hotărârii de către Curtea Constituţională, procedura de examinare a pricinii sau de executare a hotărârii pronunţate se suspendă. În baza celor relatate, a normelor de drept invocate, solicit iniţierea procedurii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea verificării constituţionalităţii art.154 alin.(3) din Codul civil, emiterea unei încheieri în acest sens. Data________________ Semnătura_____________

442


CURTEA DE APEL CHIŞINĂU avocatul Alexei Barbăneagră în interesele M.I.

REFERINŢĂ ASUPRA CERERII DE APEL ÎNAINTATE DE PROCUROR ÎMPOTRIVA SENTINŢEI JUDECĂTORIEI CENTRU, MUN. CHIŞINĂU DIN 28.01.2009 Prin sentinţa Judecătoriei Centru, mun. Chişinău din 28.01.2009, I.M., învinuită de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 328 alin. (1), 329 alin. (1) şi 332 alin. (1) Cod penal, a fost achitată din motivul lipsei infracţiunii. Conform învinuirii, I.M., deţinând, funcţia de medic-expert al Comisiei de Expertiză Medicală a Vitalităţii (în continuare CEMV) psihiatrie din cadrul Consiliului Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii, fiind persoană cu funcţie de răspundere, abilitată cu drepturi administrative de dispoziţie şi organizatorice, şi anume, cu drept de decizie în cadrul stabilirii gradelor de invaliditate, a săvârşit infracţiunea de depăşire a atribuţiilor de serviciu şi fals în actele publice. Astfel, la 25 ianuarie 2000, activând în funcţia nominalizată, contrar pct.21,32 ale Regulamentului organelor de expertiză medicală a vitalităţii din Republica Moldova aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.470 din 29.08.1991 (abrogat prin Hotărârea Guvernului cu privire la expertiza medicală a vitalităţii nr.746 din 30.06.2004) de sine stătător, nefiind preşedinte şi fără participarea celorlalţi membri ai CEMV psihiatrie, medicii-experţi S.V. şi preşedinte B.V., a atribuit, în mod unilateral, gradul doi de invaliditate pentru boală obişnuită fără termen de reexaminare, fapt ce a generat falsificarea şi eliberarea cotorului (certificatul) seria DM-EM-6 nr._____ din 25 ianuarie ___, care a servit temei pentru achitarea pensiilor şi compensaţiilor pseudoinvalidului, astfel cauzând un prejudiciu bugetului de asigurări sociale prin achitarea neîntemeiată a pensiei de invaliditate şi compensaţiilor nominative pseudoinvalidului A.C. în sumă totală de 21702,96 lei. Tot ea a fost învinuită în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.329 alin.(1) din Codul penal, prin neasigurarea păstrării a 97 de procese-verbale de expertizare-reexpertizare a invalizilor. În cererea de apel, procurorul consideră că instanţa de judecată nu a apreciat critic probele: procesul-verbal de expertizare medicală a vitalităţii invalidului A.C., registrul de evidenţă a proceselor-verbale, nu a analizat critic declaraţiile martorului B.V., că instanţa de judecată a fost imparţială şi a respins demersurile de interogare a martorului S., nu a dispus numirea unei contraexpertize. Procurorul solicită casarea sentinţei, rejudecarea cauzei, condamnarea M.I. pe art.328 alin. (1), 332 alin. (1) din Codul penal cu încetarea procesului penal din motivul expirării termenului de prescripţie; iar pe art.329 alin. (1) CP – a lipsei elementelor infracţiunii.

443


Considerăm apelul procurorului ca fiind unul vădit nefondat, introdus în scopul tergiversării procesului penal, deoarece anume Domnia Sa a respins demersurile avocatului şi ale M.I. cu privire la numirea unei expertize medico-legale în comisie, a refuzat anexarea la materialele dosarului a proceselor-verbale de expertizare-reexpertizare a invalizilor ridicate în timpul urmăririi penale de către colaboratorii CCCEC, a ignorat (a se vedea sentinţa) prevederile art. 254 CPP, a încălcat principiul prezumţiei nevinovăţiei, principiul prescripţiei tragerii la răspundere penală etc. Aceste încălcări grave ale legislaţiei în vigoare se manifestă prin următoarele fapte. 1) În timpul urmăririi penale, avocatul şi M.I. au solicitat anexarea la materialele dosarului a tuturor proceselor-verbale, motivând necesitatea acestei acţiuni prin faptul că învinuirea în neasigurarea păstrării a 97 de procese-verbale de expertizare-reexpertizare a invalizilor este nefondată, deoarece toate procesele-verbale ale invalizilor au fost ridicate de către anchetator. Procurorul a respins acest demers, motivând că învinuita poate înainta un demers similar şi în şedinţa de judecată. Evident, demersul respectiv a fost repetat în şedinţa de judecată şi acceptat. Procurorul a fost obligat şi a prezentat în şedinţa de judecată 2 volume ale listelor proceselor-verbale ridicate de către colaboratorii CCCEC. În urma analizei acestor procese-verbale de către M.I. s-a constatat că toate procesele-verbale – 97 la număr – nu au fost pierdute, ele fiind transmise consiliilor de expertizare teritoriale. În cererea de apel, procurorul a recunoscut că acuzarea lui M.I. în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.329 alin. (1) CP nu întruneşte elementele infracţiunii. Prin urmare, organul de urmărire penală nu şi-a îndeplinit obligaţiunea sa prevăzută de art. 96, 328 CPP: cea de a stabili în cadrul urmăririi penale faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Concomitent, a fost încălcat şi principiul prezumţiei nevinovăţiei prevăzut de art.8 CPP, art. 6, p.2 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. De fapt şi de iure, organul de urmărire penală a pus în sarcina M.I. obligaţia de a-şi demonstra nevinovăţia. 2) Sunt neîntemeiate şi argumentele conţinute în cererea de apel precum că M.I. a săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 328 alin (1), 332 alin. (1) CP. Instanţa de judecată a analizat minuţios toate probele prezentate de procuror şi a ajuns la concluzia că nu există nicio probă care ar confirma vinovăţia inculpatei. Mai mult ca atât, acţiunile M.I. au fost legale, întreprinse în strictă conformitate cu obligaţiunile ei de serviciu. Instanţa de judecată s-a expus asupra tuturor probelor invocate în cererea de apel. Astfel, procurorul menţionează că învinuirea în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 328 alin.(1), 332 alin.(1) CP se confirmă de concluziile a două expertize: medico-legală şi grafologică, efectuate în timpul urmăririi penale. Considerăm că nu putem vorbi de aceste documente ca acte de expertiză şi ca probe. Suntem de acord cu concluziile instanţei, precum că ambele acte de expertiză sunt nule, deoarece: a) sunt realizate cu încălcarea dreptului la apărare – M.I. a fost lipsită de drepturile sale prevăzute de art.145 CPP, şi anume, de a lua act de obiectul expertizei, de a recuza experţii, a formula întrebări, a participa la efectuarea expertizelor etc.; b) ambele expertize sunt nule şi din alt punct de vedere, deoarece, conform art.94 alin.(2) CPP, în procesul penal nu pot fi admise ca probe datele care au fost obţinute prin încălcarea dreptului la apărare; c) expertiza medico-legală efectuată în cadrul urmăririi penale este nulă ca probă şi din motivul că experţii au fost incompetenţi, în comisie nu a fost inclus niciun expert psihiatru, datele obiective ale bolnavului au fost incomplete, ea contravine concluziilor actului de expertiză medico-legală în comisie etc.;

444


d) expertiza medico-legală efectuată în cadrul urmăririi penale este nulă ca probă şi din motivul că ea contravine prevederilor art. 20 al Legii privind asistenţa psihiatrică din 16.12.1997, care stipulează univoc: ”Stabilirea diagnosticului afecţiunii psihice, deciderea asupra aplicării masurilor medicale coercitive sau avizarea examinării acestei probleme constituie dreptul exclusiv al medicului psihiatru sau al comisiei de medici psihiatri”; e) expertizele medico-legală şi grafologică sunt nule şi datorită faptului că au fost efectuate până la pornirea urmăririi penale împotriva M.I. Ordonanţa privind dispunerea expertizei medico-legale este emisă la 14.08.2006, cea grafologică – la 04.01.2007. Ordonanţa privind începerea urmăririi penale în privinţa M.I. pe faptul acordării lui C. a gradului doi de invaliditate este datată cu 14.02.2007. Prin urmare, ambele expertize au fost numite şi efectuate în afara procedurii penale în privinţa învinuitei, ceea ce denotă încălcarea flagrantă a prevederilor art.279 CPP; j) şi preşedintele consiliului de expertiză medicală a vitalităţii ____ – B.S. – a declarat că expertiza efectuată de medicii-experţi în timpul anchetei penale nu a fost finisată şi ea trebuie să fie apreciată doar ca o consultaţie. Decizia finală trebuia să fie adoptată de CREMV. Prin urmare, argumentele invocate de procuror, precum că sunt două expertize contradictorii şi urmau a fi interogaţi medicii A.S., N.A. sunt neîntemeiate. O probă incontestabilă din punctul de vedere al legalităţii, care a formulat, practic, răspunsuri la toate aspectele ce ţin de încadrarea în grad de invaliditate a bolnavului C.A.T., o constituie raportul de expertiză medico-legală în comisie, nr. ___ din 24.05.2007. În raportul de expertiză medico-legală, experţii, în baza materialelor dosarului penal, a documentelor medicale prezentate, a circumstanţelor cazului şi în conformitate cu întrebările înaintate pentru soluţionare, au ajuns la următoarea concluzie: Pacientul C.A.T., cu diagnosticul trimis la CMC indicat în forma nr. F-088/u – „Boală cerebro-vasculară. Consecinţele hemoragiei subarahnoidiene. Malformaţie arterio-venoasă în regiunea temporo-occopitală. Sindromul hidrocefal-hipertensiv. Cefalee secundară de tip tensional permanent. Insuficienţă piramidală bilaterală, risc înalt de recidiv.”, „Consecinţele leziunii organice cu schimbări de personalitate de tip organic. Sindomul asteno-vegetativ cu elemente obsesiv-fobice” –a fost încadrat corect în gradul doi de invaliditate de boală obişnuită în baza „Listei defectelor şi bolilor ce serveşte drept bază pentru stabilirea invalidităţii fără indicarea termenului reexpertizării”, punctul 6. boli ale sistemului nervos, invaliditatea a fost stabilită corect fără termen de expertizare. Martorul V.B., la care face trimitere procurorul, a declarat că semnăturile din certificatul seria DM-EM nr. _____ din 25.01.2000 şi din registrul de evidenţă în partea ce se referă la bolnavul C. sunt îndeplinite de ea. Martorul E.V. a declarat că ea în calitate de asistentă medicală, a îndeplinit prima pagină a procesului-verbal de expertizare a bolnavului C., celelalte au fost completate de M.I. Certificatul pe numele acestui bolnav e semnat de B. Atât ea, cât şi martorul V.S., au confirmat faptul controlului efectuat de dânşii a procesului-verbal în privinţa lui C. Înainte de a fi expediat la DENV dosarul acestui bolnav era în ordine. De ce lipseşte o pagină a procesului-verbal ei nu ştiu. Şi aceste probe, în cumul cu cele relatate anterior, denotă veridicitatea concluziilor instanţei de judecată despre legalitatea încadrării bolnavului C. în gradul doi de invaliditate. Din cele relatate, se poate deduce: 1) M.I. nu a săvârşit fapte prejudiciabile. 2) Lipseşte şi latura subiectivă a infracţiunii – organul de urmărire penală nu a stabilit şi nu a invocat concret în ce anume constă aşa-numitul „interes profesional”.

445


Este incorect stabilit de organul de urmărire penală şi statutul de serviciu al M.I. Ea nu a fost persoană cu funcţii de răspundere. Conform Clasificatorului Unic al funcţiilor publice medicilor-experţi nu li se conferă statut de funcţionar public. Pornind de la cele relatate, încălcările grave ale legislaţiei procesual-penale admise de către organul de urmărire penală, SOLICIT: 1. Respingerea apelului procurorului ca fiind unul nefundat. 2. A emite, în baza art. 218 CPP, o încheiere interlocutorie în adresa Procuraturii, CCCEC cu privire la încălcările grave ale normelor procesual-penale; ale dreptului la apărare; neîntreprinderea tuturor măsurilor prevăzute de lege pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele, complet şi obiectiv; încălcarea principiului prezumţiei nevinovăţiei; principiului prescripţiei tragerii la răspundere penală, ceea ce a permis organului de urmărire penală, ca pe parcursul a doi ani, să-i încalce drepturile şi libertăţile lui M.I., cauzându-i suferinţe grave de ordin fizic şi psihic. Anexa: - copia recursului; - copia mandatului de avocat. Data__________ Semnătura_______________

446


PLEDOARII

INDEPENDENŢA JUSTIŢIEI, TRIUMFUL ADEVĂRULUI ŞI AL LEGII ONORATĂ INSTANŢĂ ! Afirmăm din capul locului că învinuirea înaintată lui V.C. este nefondată şi nelegitimă. V.C., director general al SA „ZFR”, fiind o persoană cu funcţie de răspundere, este învinuit de faptul că, prin încheierea, cu SRL „MP”, la 22.10.2003, a contractului nr.760 de procurare a 6750 kg de făină de calitate superioară la preţul de 5000 lei/tona, a 4700 lei/tona pentru făină de calitatea întâi şi 4400 lei/tona pentru făină de calitatea a doua, a constituit abuz de serviciu, pe motiv că preţul de achiziţionare a fost vădit dezavantajos, cauzându-i SA „ZFR” o daună materială în mărime de 1802386 lei. Aşadar, învinuirea este nefondată, nelegitimă din următoarele considerente: 1. Intentarea urmăririi penale în privinţa lui V.C. este rezultatul unei imixtiuni politice în efectuarea justiţiei. La 28.02 2004, a avut loc şedinţa Consiliului Suprem de Securitate condusă de Preşedintele Republicii. La şedinţa dată, a fost discutată „situaţia extraordinară din sfera asigurării ţării cu pâine”. La şedinţa acestui Consiliu, au fost date indicaţii de a destitui din funcţie demnitarii: şeful CCCEC generalul R.; responsabilul pentru aprovizionarea republicii cu pâine din aparatul Guvernului – L. şi directorul SA „ZFR” - V.C. Vina lui V.C. a constat în faptul încheierii, la 22.10. 2003, a contractului cu SRL „MP”, contract, care, în viziunea membrilor Consiliului Suprem de Securitate, a prejudiciat interesele statului. Din materialele şedinţei Consiliului Suprem de Securitate şi ale presei rezultă că tranzacţia economică – încheierea contractului la 22.10. 2003 între agenţii economici: SA „ZFR” şi SRL „MP” a fost considerată ca un lanţ al activităţii structurilor mafiotice. Aceste circumstanţe – eliberarea lui V.C. din funcţia de director, pornirea urmăririi penale, din motivul menţionat sunt obiectiv confirmate prin decizia Consiliului Suprem de Securitate din 28.02.2004 în care se conţin indicaţii directe Guvernului – a iniţia procedura de eliberare din funcţie a directorului general al SA „ZFR”; Procuraturii Generale, împreună cu alte organe de resort – a verifica legitimitatea contractului de procurare a făinii. Aceste circumstanţe sunt elucidate şi în circa 20 de articole ale presei republicane, depoziţiile preşedintelui Consiliului SA „ZFR” T.I., care a confirmat faptul eliberării din funcţia de director a lui C. la demersul Consiliului Suprem de Securitate. Ordonanţa de pornire a procesului penal este o urmare a deciziei Consiliului Suprem de Securitate, deoarece lupta cu aşa-numită mafie a pâinii a condiţionat adoptarea ordonanţei de pornire a procesului penal. Dovadă a acestui fapt este emiterea ordonanţei de pornire a procesului penal imediat după şedinţa Consiliului Suprem de Securitate – în aceeaşi zi, la 28.02. 2004, ordonanţă emisă (iarăşi excepţie) de către procurorul general. Numai prin argumentele enunţate se poate explica „operativitatea” urmăririi penale, care într-un termen „record” – 5 zile – a finisat ancheta, adunând în calitate de materiale probante 4 volume de documente. Evident că şi crearea completului de judecată pe un dosar ordinar – învinuirea în săvârşirea infracţiunii prevăzute de alin.(1) al art.327 CP – infracţiune mai puţin gravă – este un fapt vorbitor despre imixtiunea în efectuarea justiţiei.

447


Consiliul Suprem de Securitate a creat o comisie în frunte cu preşedintele comisiei parlamentare pentru securitate, S., care, la o conferinţă de presă, a informat opinia publică despre intentarea de către Procuratura Generală a 6 dosare penale în privinţa persoanelor care au mărit „artificial” preţurile la pâine, printre care a fost numit şi V.C., dosarul căruia, cum s-a menţionat la conferinţa de presă nominalizată, a fost trimis deja în judecată. La aceeaşi conferinţă de presă, secretarul Consiliului Suprem de Securitate, dl M., a declarat că ceea ce sa întâmplat pe piaţa de panificaţie este o diversiune politică şi economică. În împrejurările menţionate, pornirea urmăririi penale, eliberarea din serviciu a unui conducător al SA (competenţă exclusivă a Consiliului SA) constituie o acţiune de violare a art.1, 6, 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, a art.4 (drepturile şi libertăţile omului), a art.6 (separaţia şi colaborarea puterilor), a art.20 (accesul liber la justiţie), a art.21 (prezumţia nevinovăţiei), a art.26 (dreptul la apărare) etc. din Constituţia RM. 2. Pornirea urmăririi penale în privinţa lui V.C., incriminându-i acestuia un segment al activităţii economice (chiar dacă statul deţine 56 % din capitalul statutar) constituie violarea art.126 din Constituţia statului. Acest articol stipulează faptul că economia RM este o economie de piaţă şi statul trebuie să asigure reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine în condiţiile legii; libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie etc. Conform legii cu privire la societăţile pe acţiuni, Codului civil şi altor acte normative, încheierea unei tranzacţii economice ţine de competenţa directorului sau a Consiliului SA, în funcţie de valoarea tranzacţiei. 3. În acţiunile lui V.C. nu sunt elementele constitutive ale componenţei de infracţiune, prevăzute de art.327 CP. V.C., deţinând funcţia de director al SA „ZER” şi semnând contractul nr.760 din 22.10.2003 cu SRL „MP”, nu a folosit intenţionat situaţia de serviciu în detrimentul intereselor SA „ZFR”. Contractul nr.760 din 22.10.2003 cu SRL „MP” a fost încheiat de către V.C. pornind de la necesităţile bunei funcţionări a SA „ZFR” şi pentru a evita criza de pâine pe piaţa alimentară. Preţurile de 5000 MDL la făina de calitate superioară, 4700 MDL la făina de calitatea întâi şi 4400 MDL la făina de calitatea a două au fost reale. 4. În materialele dosarului sunt multiple documente, care confirmă situaţia de criză creată pe piaţa RM referitoare la asigurarea populaţiei cu producte de panificaţie. Comisia creată de Consiliul Suprem de Securitate, în scopul controlului asigurării RM cu produse de panificaţie, a menţionat activitatea nesatisfăcătoare a organelor executive în perioada de criză alimentară în 2003-2004. S-a menţionat faptul că, la finele anului 2003, din cele 300 mii de tone de grâu, planificate pentru a fi importate, s-au adus doar 86,4 mii tone. N-au fost adoptate măsuri de protecţie a pieţei interne a RM, ceea ce, chiar în situaţia de criză, a favorizat exportul grâului din ţară. Guvernul, prin dispoziţia din 23.06.2003, a creat o comisie guvernamentală cu scopul de a monitoriza situaţia în sectorul agroalimentar sub preşedinţia prim-ministrului. La şedinţa acestei comisii, factorii de decizie au informat de multiple ori conducerea republicii despre situaţia catastrofală în domeniul asigurării ţării cu grâu şi făină. Situaţia de criză se datorează calamităţilor climaterice din iarna anului 2003 care au condus la faptul că recolta globală de grâu recoltată de către gospodăriile agricole nu a asigurat nici pe departe necesităţile republicii. O situaţie similară s-a creat în Ucraina şi în unele raioane ale Rusiei. Deficitul de grâu a cauzat o majorare esenţială a preţului de achiziţie a grâului alimentar şi a făinii, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă (a se vedea nota explicativă a viceministrului agriculturii pe marginea proiectului de lege pentru completarea art.4 din Legea nr.1417-XIII din 17.12.1997 pentru punerea în aplicare a titlului III al Codului fiscal). 5. Directorul SA „ZFR”, V.C., în adresările sale către Preşedintele RM din 28. 11.03, Preşedintele Parlamentului RM din 28.11.03, Guvernul RM din 17.10.2003, Ministerul

448


Agriculturii din 10.09.2003; 15.09.2003; 22.09.2003, a informat despre situaţia catastrofală care s-a creat la SA „ZFR” în a doua jumătate a anului 2003 în partea asigurării întreprinderii cu grâu şi făină, la preţurile la pâine. Suplimentar, s-a accentuat că asupra preţurilor de achiziţie şi realizare a producţiei de panificaţie a mai influenţat creşterea preţurilor la energia electrică, carburanţi, materie primă, materiale etc. Ţinând cont de faptul că preţurile la pâine au fost stopate din 2001, datoriile SA „ZFR”, în octombrie 2003, au atins suma de 46 mln. lei. 6. Directorul SA „ZFR”, V.C., informa permanent Consiliul SA despre situaţia ce s-a creat la achiziţionarea grâului şi a făinii. La şedinţa Consiliului, SA “ZER” din 02.10.2003 V.C. a prezentat lista contractelor de achiziţionare a grâului şi a făinii, evidenţiind că preţurile făinii prelucrate din grâul procurat era de 4580- 5320 lei/tona. Despre situaţia creată Dumnealui a înaintat mai multe demersuri către Preşedinte, Guvern, Parlament. 7. Contractul nr.760 din 22.10.2003 cu SRL „MP” a fost semnat de către V.C. după ce toţi specialiştii din subdiviziunile societăţii au vizat proiectul contractului. Contractul dat a fost coordonat şi vizat de şeful secţiei juridice, A.M., şeful secţiei economie, A., alţi specialişti. Ca atare, tratativele cu SRL „MP” despre condiţiile semnării contractului le-a coordonat A. În urma negocierii contractului, s-a ajuns la compromisul de a micşora preţul la făina de grâu de calitatea întâi de la 4800 lei tona până la 4700 lei/tona. Această scădere a preţului este foarte considerabilă, deoarece făina de grâu de calitatea întâi a fost cea mai solicitată şi a constituit 57 % din volumul contractului. 8. E de menţionat şi faptul că V.C. nici nu poate fi subiectul acestei infracţiuni. Conform procesului-verbal al şedinţei Consiliului SA „ZER” din 18 iulie 2003, V.C. a fost împuternicit să semneze contracte pentru achiziţionarea făinii de grâu în volum de până la 1000 de tone la un preţ sub 4000 mii lei/tona. Pentru a respecta interdicţiile indicate, V.C. a inclus problema semnării contractului nr.760 din 22.10.2003 cu SRL „MP” la şedinţa Consiliului SA „ZER”. Pe data de 22.10.2003, Consiliul SA „ZER” a aprobat semnarea acestui contract. Deci, responsabil pentru încheierea contractelor în condiţiile indicate este Consiliul SA „ZER”, şi nu directorul executiv. 9. Este lipsită de temei juridic şi logică învinuirea lui V.C. în semnarea contractului nr.760 din 22.10.2003 cu SRL „MP” la un preţ vădit dezavantajos. Oare în condiţiile economiei de piaţă este de competenţa organelor de anchetă să decidă, dacă preţul este avantajos sau nu!? Cine dacă nu organele de conducere ale SA deţin în exclusivitate aceste împuterniciri? Sunt totalmente ignorate de către organele de anchetă criteriile obiective, care condiţionează formarea preţurilor libere. La materialele dosarului sunt anexate buletinele cotărilor bursiere din septembrie, octombrie 2003. Din conţinutul lor rezultă univoc că preţul de achiziţionare al făinii inclus în contractul nr.760 din 22.10.2003 cu SRL „MP” este real, cu mult mai mic decât preţurile de la bursă. De exemplu, preţul unui kg de făină la 21 octombrie 2003, la bursa universală de mărfuri a Moldovei, era de 5,20 lei pentru kilogramul de făină de categoria întâi şi de 5,40 lei pentru un kg de făină de categoria superioară. 10. Martorii G.L., SA, A.B., S.E. etc. au confirmat corectitudinea şi realitatea preţului inclus în contractul nr.760. Mai mult ca atât, aceste preţuri de achiziţionare a făinii au fost mai mici decât la achiziţionarea făinii la sudul şi nordul republicii. Martorul C.I., directorul combinatului de panificaţie din Cahul, a declarat în instanţa de judecată că, în luna octombrie 2003, ei procurau făină la următoarele preţuri: de calitatea superioară: 5,20 – 5,30 lei/kg., de calitatea întâi – 5,00 lei/kg, de calitatea a doua – 4,6 lei/kg. Martorul a prezentat instanţei de judecată două facturi fiscale, care au fost anexate la dosar. Din conţinutul facturii fiscale nr.0973065 din 28.10.03, rezultă procurarea de la SRL „CSU” a făinii de calitatea întâi la preţul de 4,80 lei/kg, pe factura fiscală nr.0377738 combinatul de panificaţie Cahul, la 20.10.03, a procurat făină de categoria întâi la preţul de 5 lei kg. 11. La şedinţa din 22.10.2003 a Consiliului SA „ZFR” au fost discutate şi preţurile de achiziţionare a făinii. Membrii Consiliului SA „ZFR” nu au ridicat niciun fel de probleme.

449


Membrii Consiliului SA – I., V.P. – au asistat la şedinţa din 22.10.03 la care s-a discutat aprobarea contractelor de achiziţionare a făinii. Contractele au fost aprobate. Apropo, la aceeaşi şedinţă a Consiliului SA, la preţul de 5 lei/kg, au fost aprobate şi alte contracte. În acest context, este stranie poziţia organelor de anchetă de ce din două contracte la acelaşi preţ unul este considerat dezavantajos, celălalt nu a stârnit nici cele mai neînsemnate dubii? 12. Conform deciziei şedinţei de lucru convocate de dl V.I., prim-viceprim-ministru, la 02.10.2003, SA „ZFR” a fost împuternicită să poarte negocieri şi să încheie contractele respective pentru a importa grâu alimentar din Kazahstan. În regim de urgenţă, pentru purtarea negocierilor şi încheierea contractelor în Kazahstan, s-a deplasat reprezentantul SA „ZFR”. Pe 14 octombrie 2003, contractul a fost semnat pentru 10000 tone de grâu la preţul de 180 dolari SUA (DAF Ucraina-Moldova). S-au adus numai 5000 tone, deoarece, ulterior, Kazahstanul a majorat preţul la grâu până la 220 de dolari SUA. SA „ZFR” nu avea mijloace circulante, pentru a procura grâul la preţul cerut, fapt care a condus la rezilierea contractului. 13. Este nefondată învinuirea lui V.C. în semnarea contractului nr.760 din 22.10.2003 cu SRL „MP” la un preţ vădit dezavantajos şi din motivul că tranzacţia în cauză a fost aprobată de funcţionarii Ministerului Agriculturii şi ai Ministerului Economiei. Martorii: G.S., viceministru, E.S., director al firmei SRL „G.T.”, L.G., director al SRL „MP”, au confirmat faptul examinării de către Ministerul Agriculturii şi Ministerul Economiei a contractelor ce ţin de importul grâului. Aşadar, pentru a obţine CERTIFICATUL de confirmare a dreptului de import a grâului alimentar era necesar a prezenta ministerelor nominalizate toate contractele: ale SRL „G.T.” cu SRL „MP” de vânzare-cumpărare a grâului, ale SRL „MP” cu SA „ZFR” de vânzare-cumpărare a făinii. În contractele respective erau indicate şi preţurile la grâu şi făină. Aceleaşi contracte urmau a fi prezentate şi la etapa de obţinere, de la Ministerul Economiei, a Autorizaţiei de scutire de TVA. Funcţionarii ambelor Ministere eliberau documentele nominalizate numai după verificarea legalităţii tuturor contractelor. Pornind de la cele menţionate, se poate afirma că preţurile la contractul nr.760 din 22.10.2003 între SRL „MP” şi SA „ZFR” au fost obiect de studiu şi monitorizare al funcţionarilor de stat. 14. Organele de anchetă nu au prezentat nicio probă veridică, care ar confirma depăşirea atribuţiilor de serviciu, aşa-numitul interes personal, preţul „vădit dezavantajos”, acţiuni realizate, în viziunea organelor de anchetă, de către V.C. la semnarea contractului nr.760 din 22.10.2003. Niciunul dintre martorii acuzării nu a confirmat asemenea lucruri. 15. Martorul principal, L.G., directorul executiv al SRL „MP”, a declarat că, iniţial, sa adresat către V.C. cu propunerea de a semna contractul de livrare a făinii. V.C. a refuzat, fiindcă anterior SRL „MP” nu şi-a onorat obligaţiunile contractuale. Ulterior, după atingerea înţelegerii de import a grâului, iarăşi s-a adresat către V.C. cu propunerea de a semna contractul respectiv. V.C. i-a poruncit lui A. să se ocupe de pregătirea acestui document. S-au negociat preţurile. SRL „MP” a cedat la preţul făinii de calitatea întâi şi, după coordonările cu specialiştii de la SA „ZFR” şi cu cei de la Ministerul Agriculturii şi de la Ministerul Economiei, contractul a fost semnat, la 22.10.2003, sub nr.760. De asemenea, martorul afirmă că, la semnarea acestui contract, V.C. nu a urmărit interese personale, preţul de livrare al făinii a fost real. În preţ au inclus rentabilitatea minimală, scopul a fost de a păstra locurile de muncă ale lucrătorilor SRL „MP”. În octombrie 2003, preţul de piaţă al unui kilogram de făină era de 5,50 lei şi mai mare. SRL „MP” a procurat 2986 tone de grâu de la SRL „G.T.” la preţul de circa 200 de dolari tona. Cu adevărat, preţul unei tone de grâu la vama moldoucraineană a fost de 177 de dolari pentru o tonă. După taxarea la vamă, staţionarea timp de patru zile, serviciile băncii, transportarea mărfii, costul grâului a ajuns la 195 de dolari tona. Grâul a fost măcinat la un preţ minim de 200 de lei tona. Preţul mediu al făinii de calitatea superioară a ajuns la 4196 lei tona, fiindcă dintr-o tonă de grâu se obţin 740 kg. de făină. Astfel, transformarea grâului de 200 dolari tona în făină a costat 296 dolari tona. Din cauza TVA de 20%, preţul la făină a mai crescut cu 70 dolari tona. Şi în condiţiile date preţul de 5

450


lei kg. a fost mai mic decât cel de piaţă. E de menţionat faptul că controlul legalităţii contractelor de achiziţionare a grâului şi a făinii, al monitorizării preţurilor a fost efectuat, înaintea semnării contractului, de către funcţionarii Ministerului Agriculturii şi ai Ministerului Economiei, care eliberau Certificatul de confirmare a dreptului de import al grâului şi a Autorizaţiei de scutire de TVA. Acelaşi martor este de părerea că, dacă nu ar fi fost semnat contractul nr.760, era posibilă survenirea crizei în asigurarea populaţiei cu pâine, fiindcă 50% din volumul de asigurare a SA „ZFR” cu făină aparţinea SRL „MP”. Prim-ministrul T.V. ştia că SRL „MP” importă grâu pentru a asigura populaţia cu pâine. 16. Martorul E.S., directorul firmei SRL „G.T.”, a confirmat semnarea contractului de livrare a grâului cu SRL „MP”. Pentru a obţine Certificatul de confirmare a dreptului de import al grâului a prezentat Ministerului Agriculturii contractele: de procurare a grâului de la „Ketr”, de realizare a grâului către SRL „MP” şi contractul de vânzare-cumpărare a făinii dintre SRL „MP” şi SA „ZFR”. După verificarea acestor documente, a primit Certificatul de confirmare a dreptului de import al grâului. Consideră că preţul de achiziţionare a grâului şi al făinii a fost real. În preţul de 200 dolari tona de grâu sunt incluse cheltuielile de transport de la staţia Cuciurgan până la Chişinău, serviciile gării, taxele Inspectoratului Cereale, ale Departamentului Standardizare etc. În octombrie 2003, preţul făinii de calitate superioară era de 5 lei kg., al făinii de calitatea întâi era de 4,80 lei kg şi al făinii de calitatea a doua era de 4,60 lei kg. Pe V.C. nu-l cunoaşte şi, evident, nu a discutat semnarea niciunui contract. 17. Martorul G.S., viceministru al Ministerului Agriculturii, a confirmat situaţia de criză în domeniul asigurării populaţiei cu grâu şi făină, situaţie care s-a creat în RM în toamna anului 2003, condiţionată de efectele climaterice. Ministerul Agriculturii monitoriza importul grâului şi al făinii, eliberând agenţiilor economici, după verificarea contractelor, Certificatul de confirmare a dreptului de import al grâului. Colaboratorii CCCOC erau informaţi despre toate contractele de import al grâului sau al făinii. El a semnat Certificatul de confirmare a dreptului de import al grâului eliberat lui SRL „G.T.”. 18. Martorul B.A. a confirmat perfectarea de către sine a contractului cu SRL „MP”. Preţurile s-au negociat, ele au fost coordonate cu specialiştii SA „ZFR” şi corespundeau situaţiei create pe piaţa alimentară. La semnarea acestui contract, V.C. nu a încălcat legea, SA „ZFR” nu i s-au cauzat daune materiale. 19. Martorul V.R., directorul SRL „Nex”, a confirmat încheierea, în luna noiembrie 2003, a unui contract de vânzare a făinii de calitate superioară la preţul de 4950 lei tona cu SA „ZFR”. Propunerea de a semna tranzacţia dată a fost a lor. La semnarea acestui contract conducerea SA „ZFR” nu a comis încălcări de lege. 20. Martorul T.I., viceministru în Ministerul Agriculturii, preşedintele Consiliului SA „ZFR”, a declarat că, până la 01.01.2004, cu Ministerul Agriculturii era obligatorie coordonarea în prealabil doar a contractelor de furnizare a grâului. T.I. a menţionat că, pe data de 22.10. 2003, la Consiliul SA „ZFR” s-a discutat lista contractelor şi preţurile de achiziţionare a făinii. Nu ţine minte, dacă a fost discutat şi contractul cu SRL „MP”. Inculpatul V.C. nu a recunoscut învinuirea şi a declarat că, exercitând funcţia de director general al Combinatului de panificaţie din Chişinău, SA „ZFR” (11.07.200328.02.2004) nu a folosit intenţionat situaţia de serviciu în detrimentul SA „ZFR”. Semnând contactul cu SRL „MP”, nu s-a condus de interese personale. Scopul lui a constat în asigurarea activităţii şi prosperării întreprinderii, aprovizionarea zilnică a consumatorilor cu pâine şi produse de panificaţie calitative. Condiţiile esenţiale ale contractelor (modul de livrare şi achitare, calitatea şi altele) erau discutate permanent cu specialiştii SA „ZFR” şi ai ministerului de ramură, examinate şi confirmate de Consiliul SA „ZFR”, astfel asigurându-se transparenţa totală a procesului de încheiere a acordurilor.

451


Conform deciziei Comisiei Guvernamentale din 21.08.2003 (procesul-verbal nr.011033), Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare i-a fost pus în sarcină să întreprindă acţiuni pentru „selectarea pentru viitor din rândul producătorilor autohtoni din diferite zone ale ţării furnizori stabili de cereale către SA „ZFR” în bază de contracte de colaborare pe termen lung, având drept scop crearea unor rezerve de grâu pentru o perioadă de 6 luni de activitate” (la şedinţă au fost prezenţi ministrul D.T. şi viceministrul G.S.). La şedinţa convocată la 22.09.2003 de prim-ministrul R.M., V.T., în problema asigurării S.A „ZFR” cu materie primă au fost prezenţi reprezentanţii SRL „MP” – V.M. şi L.G. V.M. a asigurat că, în timpul apropiat, va aduce în ţară mari cantităţi de grâu alimentar. Pe parcursul lunii octombrie 2003, situaţia se complica, preţurile făinii ajungând pe piaţa internă până la 5400-5500 lei/tona (calitatea superioară) şi 5000-5200 lei/tona (calitatea I). Deseori făină în stocurile SA „ZFR” rămânea doar pentru 1-3 zile de muncă. Toţi furnizorii cereau majorarea preţurilor la făină, micşorarea termenelor de achitare. Situaţia a început să se agraveze după 15.10.2003, din circa 20 de furnizori care erau până la acel moment au rămas doar 7. La 16.10.2003, făină de calitate superioară ajungea doar pentru 3 zile, de calitatea I - pentru o zi, de calitatea II - pentru 2 zile. Cât priveşte contractul nr.760, încheiat pe 22.10.2003 cu SRL „MP”, V.C. susţine că acesta nu a fost dezavantajos pentru SA „ZFR” şi, contrar celor afirmate de învinuire, a fost acordat cu CCCEC şi Consiliul SA „ZFR”. Semnarea contractului în asemenea proporţii necesita aprobarea Consiliului şi faptul respectiv nu mai era de competenţa directorului general. Aceasta confirmă încă o dată ideea că directorul general nu a comis niciun abuz, totul a fost coordonat cu reprezentanţii structurilor guvernamentale. Consiliul a aprobat acest contract pe 22.10.2003 în prezenţa a 5 din 7 membri: dl T.I. – preşedinte al consiliului, viceministru al agriculturii şi industriei alimentare; dl M.C. – director-interimar al Departamentului de Privatizare; dl V.P. – directorul fabricii de paste făinoase; dl A.M. – juristul SA „ZFR” ; dl S.D. – ex-director-general al SA „ZFR”. După 10.10.2003, toate contractele erau vizate, înainte de a fi semnate, de către specialiştii SA „ZFR”. La 09.10.2003, SA „ZFR”, conform deciziei şedinţei Comisiei Guvernamentale din 08.10.2003 (procesul-verbal nr.0110), a afişat condiţiile prealabile pentru începerea negocierilor în scopul excluderii presiunilor din partea firmelor furnizoare. Anume pentru a micşora preţurile la făina propusă, au fost afişate intenţionat nişte preţuri mai mici decât cele de pe piaţă, acestea fiind preţuri propuse de cumpărător (SA „ZFR”), dar nu stabilite oficial. Mai erau şi preţurile de vânzare propuse de vânzător. Astfel apărea necesitatea de a găsi corelaţia dintre ambele preţuri în funcţie de: situaţia pe piaţa internă, situaţia de la întreprindere, calitatea făinii, modalitatea şi termenul de plată, modul de livrare şi alte condiţii. Avantajul afişării, la 09.10.2003, a unor preţuri minimale urma să se resimtă anume în timpul negocierii preţului cu furnizorii, ajungându-se la un preţ mediu între cel propus de vânzător şi cel propus de cumpărător. Contractul nr.760 a fost perfectat personal de către B.A., care îndeplinea la momentul cela funcţia de şef al secţiei pronosticare şi asigurare cu produse cerealiere. Toate condiţiile contractului (preţul, termenele de livrare şi plată, cantitatea şi calitatea făinii, sortimentul şi altele) au fost discutate de dumnealui cu specialiştii şi directorul de la SRL „MP”. După aceasta, B.A. a coordonat condiţiile contractului cu specialiştii Secţiei Economie şi Finanţe, Juridică, Contabilitate ale SA „ZFR”. Schimbările apărute au fost din nou discutate cu SRL „MP”. Dumnealui l-a informat că S.C., colaborator al CCCEC, cunoştea intenţia încheierii contractului încă până la momentul semnării acestuia. SRL „MP” a livrat, din februarie până în octombrie 2003 către SA „ZFR” 1,2 mii tone de făină (contractele nr.185 din 25.02.2003; nr.293 din 26.03.2003; nr.706 din 23.09.2003 şi altele). Practic nu era nevoie de o adresare către CCCEC pentru a verifica legalitatea activităţii acestei firme. Toţi cunoşteau faptul că SRL „MP” se află pe teritoriul

452


CPC Chişinău şi că făina e prelucrată cu utilajul CPC. V.C. era şi este convins că SRL „MP” nu este intermediar, ci producător de făină. Inculpatul menţionează că pe parcurs, în prezenţa lui B.A., a discutat personal cu S.C. toate formalităţile condiţionate de acest contract, în conformitate cu deciziile Comisiei Guvernamentale. S.C. a atras atenţia asupra necesităţii de coordonare doar a contractelor cu furnizorii noi şi, mai ales, cu acei care nu sunt producători de făină. Ca urmare a acestor acţiuni de aprobare şi acorduri, specialiştii SA „ZFR” i-au recomandat directorului general să semneze contractul. La momentul semnării contractului, la Bursa Universală de Mărfuri a Moldovei, preţurile de vânzare a făinii de calitatea superioară erau de 5400 lei/tona. În ofertele de vânzare, făina se propunea numai în saci, ceea ce conducea la cheltuieli suplimentare (descărcare, depozitare, transportare, costul sacilor, pierderile de făină ce rămâne în saci etc.). V.C. a mai menţionat că făina măcinată din grâul din Rezerva de Stat şi livrată de la Bălţi avea un preţ de 4975lei/tona. La sfârşitul anului 2003, Combinatele de panificaţie din Cahul şi Bălţi procurau făină de calitate superioară la preţuri mai mari de 5000 lei/tona. V.C. consideră că, în august-decembrie 2003, situaţia de criză în vederea aprovizionării ţării cu grâu s-a agravat din cauza lipsei unei politici consecvente la nivel de stat. Rezerva de Stat nu era asigurată cu grâu. Nimic nu s-a făcut ca producătorii de pâine să primească în acea perioadă grea credite preferenţiale, scutiri pentru cheltuielile de transport, alte înlesniri. Toată povara greutăţilor a căzut doar pe umerii fabricilor de pâine şi ai brutăriilor. Costurile grâului şi ale făinii de import puteau fi micşorate dacă se micşorau, respectiv, cheltuielile furnizorilor legate de staţionare şi taxare la vamă, de transportare pe calea ferată pe teritoriul Moldovei, de cheltuielile pentru a obţine certificatul fitosanitar şi cel de la Moldova Standard. Nimeni nu a făcut nimic pentru a clarifica unde şi cum din fiecare vagon se fura până la 30 de saci de făină. Despre tot s-a ştiut, dar, la nivel de Stat, nu s-a făcut nimic pentru a rezolva aceste probleme şi a ajuta concret producătorii de pâine. Băncile ofereau credite cu condiţii drastice şi totul era practic gajat, deoarece anterior au fost luate credite de circa 40 mln. de lei. Unii furnizori, propunând făină de o calitate mai joasă, în saci, în partide mici de 1-2 livrări, erau de acord să semneze contracte la preţuri mai mici. Avantajul SRL „MP”, faţă de restul furnizorilor, consta în faptul că: făina se livra ritmic în maşini speciale conform comenzii primite de la SA „ZFR”, calitatea fiind stabilă. Acest fapt permitea acoperirea cerinţelor consumatorilor faţă de produsele de panificaţie. Termenele de plată erau depăşite permanent de către SA „ZFR”, însă SRL „MP” continua să livreze făină în sortiment. Un plus pentru SRL „MP” a fost faptul că „Zer” a lucrat anterior cu ei. În februarie-aprilie 2003, au livrat către SA ”ZFR” 517 de tone de făină. Livrarea a fost stopată doar din cauza lipsei grâului. În august SRL, ”MP” din nou s-a adresat cu o ofertă de conlucrare, dar nu erau gata din punct de vedere tehnic şi nu aveau grâu. Cu SRL „MP” au fost încheiate, în septembrie şi octombrie 2003, contracte de prestare a serviciilor de producere a făinii din grâul clientului. În cadrul acestor contracte SA „ZFR” a prelucrat o parte din grâul primit din rezerva de stat. Ultimul contract nr.706 pe 1000 tone grâu predat de SA „ZFR” şi recepţionat de SRL „MP” prevedea producerea a 740 tone de făină. Conform acordului suplimentar la acest contract din 23.10.2003, SA „ZFR” a mai predat SRL „MP” încă 392,16 tone de grâu din Rezerva de Stat. Faptul că în acea perioadă de la alţi agenţi economici se achiziţiona făină la un preţ mai mic, dimpotrivă, demonstrează că SA „ZFR” lucra deschis, transparent cu toţi furnizorii fără excepţie, întreprinzând totul pentru a micşora preţurile. Conform ofertei SRL „MP” (nr.158 din17.10.2003) au fost propuse următoarele preţuri: calitatea superioară - 5000 lei/tona; calitatea I – 4800 lei/tona; calitatea II - 4400 lei/tona. SA „ZFR” a propus micşorarea preţurilor până la 4900 - calitatea superioară; 4600 -

453


calitatea I. În urma negocierilor, SRL „MP” a acceptat micşorarea preţului doar la calitatea I până la 4700 lei/tona. Acest gest a fost favorabil pentru SA „ZFR”, deoarece întreprinderea utiliza în producere de la 50 până la 65% de făină de calitatea I. Anume SRL „MP”, aducând grâu şi furnizând făină, a contribuit la stabilizarea preţurilor pe piaţa internă, care, în octombrie-noiembrie 2003, erau în permanentă creştere din cauza deficitului de grâu în ţară. Începând cu 13.10.2003, firmele locale furnizoare de făină au stopat livrările. În total, din 13 până în 23 octombrie 2003, au fost livrate doar 117 de tone de făină de către 3 firme, mai puţin decât folosea SA „ZFR” într-o singură zi (în octombrie 2003 zilnic se foloseau în mediu câte 134 de tone de făină). Alţi furnizori nu livrau făină din cauză că nu o aveau sau nu-i aranjau preţurile propuse. SRL „MP” a livrat, în doar 4 zile (28.10-31.10.2003), conform contractului nr.760, 590 de tone de făină, astfel stabilizând situaţia. Despre intenţia încheierii acestui contract, au ştiut viceminiştrii Agriculturii şi Economiei, domnii G.S. şi V.M., din moment ce au semnat autorizaţiile de scutire de TVA. Certificatele de confirmare a dreptului de import al grâului alimentar pentru SRL „GT” au fost semnate de dl G.S. la 08.10.2003 şi 10.11.2003 (6350 tone). Pentru primirea autorizaţiilor şi certificatelor SRL „GT” a prezentat Ministerului Agriculturii toate copiile contractelor sale cu SRL „MP” şi SRL „MP” cu SA „ZFR”. Cele relatate sunt în deplină concordanţă reciprocă şi se confirmă obiectiv şi prin alte probe. La capitolul probe ce se referă la preţurile de achiziţionare prezintă interes costul făinii, fabricate din grâul procurat în aceeaşi perioadă de către organele de stat. De exemplu, făina măcinată din grâul achiziţionat de organul statal – Rezerva de Stat avea preţul de 4975 lei/tona. Făina măcinată din grâul primit din Kazahstan, conform contractului din 14.10.2003, condiţiile căruia au fost negociate de conducerea republicii, avea acelaşi preţ – de 4975 lei/tona. Combinatele de panificaţie din Cahul şi Bălţi procurau în acea perioadă făină de calitate superioară la preţuri mai mari de 5000 lei/tona. Preţul de achiziţionare a făinii, indicat în contractul nr.760, a fost în concordanţă deplină şi cu hotărârea guvernului RM „Cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare către stat a preţurilor (tarifelor) nr.547 din 04.08.95, nr.7 – a se vedea Hotărârile Guvernului 547/04.08.95 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare către stat a preţurilor (tarifelor)// Monitorul Oficial 53-54/426, 28.09.1995 Apărarea consideră că nu pot fi admise drept probe actele de revizie economicofinanciară, efectuate la SA „ZFR”, SRL „MP”, SRL „GT”, din motivul încălcării de către organele de urmărire penală a prevederilor art.24 şi 94 CPP. La efectuarea acestor aşa-numite revizii sunt utilizate metode ce contravin prevederilor ştiinţifice. De exemplu, revizorii, la aprecierea daunei materiale, au tras concluzii, pornind de la preţurile orientative la făină ce erau afişate în incinta SA „ZER”. Experţii nu s-au condus de actele normative ce reglementează relaţiile economice într-o economie de piaţă, de hotărârea Guvernului menţionată anterior. Despre faptul că preţurile afişate erau preţuri orientative ne vorbeşte conţinutul procesului-verbal nr.0110-44 al şedinţei convocate la dl V.T., prim-ministru, la 08.10.2003. La această şedinţă s-a decis că SA „ZFR” va afişa condiţiile prealabile (preţul maximum, parametrii de calitate etc.) pentru începere a negocierilor în scorul excluderii presiunilor din partea firmelor, care doresc să furnizeze materie primă în scopuri nefavorabile pentru combinat. În afară de cele menţionate, inculpatul nu a avut acces la numirea şi realizarea acestor revizii. Lui i s-au adus la cunoştinţă numai materialele adunate deja de anchetă.

454


În conformitate cu prevederile p.2 şi 7 ale art.94 CP, nu pot fi admise ca probe şi nu pot fi puse la baza sentinţei datele, care au fost obţinute prin încălcarea dreptului la apărare; prin utilizarea căilor ce contravin metodelor ştiinţifice. Şi ultima expertiză, cea din 11.08.2006, efectuată de Institutul Republican de Expertiză Judiciară şi Criminalistică confirmă incorectitudinea concluziilor ce se conţin în actele de revizie economico-financiară ale revizorilor CCCEC. Analiza completă a probelor în cauza dată ne permite să formulăm următoarele concluzii: În acţiunile lui V.C. lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii. Nu există latura obiectivă a infracţiunii, deoarece măsurile întreprinse de inculpat au fost dictate de necesităţile de serviciu, au fost realizate conform împuternicirilor sale, scopul fiind unul social-util, cel de a asigura populaţia cu producte de panificaţie. Semnând contractul nr.760 din 22.10.2003 între SRL „MP” şi SA „ZFR”, V.C. nu a folosit intenţionat situaţia de serviciu, preţul contractului nu a fost deloc dezavantajos. Invers, preţul a fost mai jos decât cel de piaţă. Nu există nici latura subiectivă a infracţiunii. În documentele procesuale, organele de anchetă au indicat că V.C., semnând contractul nominalizat, s-a condus de interese personale. Încălcând prevederile art.281 CPP, organele de anchetă nu au stabilit în ce anume rezidă interesul material al inculpatului. Documentele procesuale nu conţin anumite considerente pentru a-şi întemeia concluzia. (A se vedea decizia Colegiului penal al CSJ din 30.01.2001). V.C. nu este subiect al infracţiunii imputate. S-a menţionat, şi acest fapt nu este contestat de învinuire: contractul nr.760 din 22.10.2003 între SRL „MP” şi SA „ZER” a fost confirmat de Consiliul SA „ZFR”. Nu există nici obiect al infracţiunii în cauza dată, fiindcă relaţiile sociale, de la semnarea contractului nr.760 din 22.10.2003 dintre SRL „MP” şi SA „ZFR”, nu au fost prejudiciate. Onorată instanţă! Pe tot parcursul examinării cauzei nici inculpatul, nici apărarea nu a încercat să emită declaraţii, alte acţiuni procesuale etc. care ar fi creat dificultăţi, nervozitate la examinarea probelor. Am considerat utilă păstrarea unei stări calme, care ar asigura stabilirea adevărului. Considerăm că sunt create toate premisele pentru a pronunţa o sentinţă bazată pe lege, care ar rezulta din analiza probelor examinate, şi această sentinţă poate fi numai una de achitare, fapt pe care îl solicit. Numai o astfel de sentinţă în privinţa lui V.C. ar fi un fapt care ar demonstra şi confirma independenţa Justiţiei, triumful Adevărului şi al Legii.

455


PLEDOARIA AVOCATULUI ALEXEI BARBĂNEAGRĂ ÎN CAUZA PENALĂ DE ÎNVINUIRE A LUI C.M.I. ÎN SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNILOR PREVĂZUTE DE ART.327 ALIN.(2) LIT.C), 328 ALIN.(3) LIT A),D), 332 ALIN.(1) DIN CP I. INTRODUCERE Urmărirea penală în privinţa lui M.C.I. nu este altceva decât o simplă persecutare din partea organelor de drept. Această concluzie derivă şi din faptul că în privinţa lui M.C. au fost deschise mai multe dosare penale. Astfel, prin sentinţa Judecătoriei sect. ______, mun. Chişinău din 01.07.2008, C.M.I., învinuit de comiterea infracţiunilor prevăzute de art.42 alin.(2), (3), (4), 45 şi 332 al.(2) lit.b) CP RM; art.42 al.(2), (3), (4), 45, art.328 alin.(3) lit.b) CP RM, a fost achitat pe motiv că nu s-a constatat existenţa infracţiunii. E de menţionat faptul că procurorul a solicitat instanţei condamnarea dlui M.C. la 13 ani de închisoare. În acest dosar procurorul a modificat nelegitim de două ori învinuirea. Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău, prin decizia sa din 16.06.2009, a respins ca fiind nefondat apelul declarat de procuror şi a menţinut sentinţa de achitare. Dosarul penal de astăzi este o prelungire a persecuţiilor în privinţa lui M.C. în alt dosar pe care instanţele de judecată îl examinează pe parcursul a circa doi ani. Nu este întâmplător că şi pe acest dosar acelaşi procuror a modificat învinuirea. Şi pe acest dosar aşa-numita urmărire penală a avut loc cu încălcări flagrante ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale inculpatului, prevăzute de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, Constituţia Republicii Moldova, CPP etc., derogări care vor fi analizate pe fiecare episod incriminat inculpatului. Apelând la această introducere, nu este de prisos a invoca temeiurile, care au servit drept bază de pornire a urmăririi penale. Procurorul a dat citire plângerii anonime (v.1, f.d.22-27) şi plângerii lui S. (v.1, f.d. 35-39). Ambele adresări trebuiau să fie respinse din start, deoarece conţinutul lor nu corespunde realităţii. Conform art.10 al Legii cu privire la petiţionare din 19.07.94, petiţiile, care nu sunt semnate de autor se examinează doar în cazul în care acestea conţin informaţii ce vizează securitatea naţională şi ordinea publică. Infracţiunile imputate lui M.C. nu vizează securitatea naţională şi ordinea publică (nu sunt incluse în cap.13 CP. Infracţiuni contra securităţii publice şi a ordinii publice). Plângerea lui S., după cum a constatat instanţa de judecată în primul dosar penal intentat împotriva lui C., tot la plângerea lui S., conţine informaţii neobiective. Conform sentinţei Judecătoriei sect. ________ din 01.07.08, M.C. a fost achitat de învinuirea adusă, precum că el ar fi săvârşit infracţiunile prevăzute de art.328 alin.(3) lit.b) şi d), art.332 alin.(2) lit.b), 328 alin.3 lit.b) şi d) CP. Instanţa a stabilit că: „Nu rezistă criticii afirmaţia precum că M.C. s-a răzbunat pe A.S. pentru implicarea ultimului la licitaţia din 30.09.2005 în legătură cu înstrăinarea lotului XI sub formă de magazin situat pe str. ______________ nr. 8, or. _____________ şi ridicarea preţului de vânzare a imobilului dat de la 44500 lei la 220 000 lei. Sensul acestei licitaţii a şi constat în ridicarea preţului la imobil. A fost şi în interesele primăriei de a ridica preţul de vânzare a imobilului dat de la 44500 lei la 220 000 lei. Motivul de răzbunare invocat de organul de urmărire penală nu poate fi considerat ca unul relevant, deoarece A.S. nu numai că a participat

456


la licitaţia nominalizată, dar a şi câştigat tenderul din 30.09.2005 de procurare a subsolului magazinului situat pe str. _________ nr. 8, or. _____________. Dacă ar fi existat motivul răzbunării, A.S. nu câştiga tenderul. Într-un alt episod al învinuirii, instanţa de judecată a stabilit că A.S. a prezentat primăriei documente false. Exceptând acest fapt, procuratura a luat apărarea nu a reprezentantului puterii de stat, ci a unei persoane care a săvârşit fapte dubioase (A se vedea sentinţa Judecătoriei sect. ________ din 01.07.08). Astfel şi motivele de pornire a urmăririi penale sunt bazate pe declaraţii anonime, declaraţii ale martorului A.S., care nu pot fi considerate ca fiind obiective şi veridice. Din considerentele expuse în dosarul dat nici nu au existat motive plauzibile de a crede sau a presupune săvârşirea de către M.C. a faptelor prejudiciabile. II. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI EPISODUL NR. 1 Transmiterea patrimoniului ÎM «RT”_____________ în gestiunea economică a ÎM „SCL”or. _____________. ÎNVINUIREA: M.C. este învinuit în faptul că, deţinând funcţia de primar al or. _____________, validat în această funcţie în baza hotărârii Judecătorii _____________ din 03.06.2003, deci fiind persoană cu funcţie de răspundere, ignorând obligaţiunea ce-i revenea în virtutea statului legal deţinut, prevăzută de Legea privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, de asigurare a respectării, în limitele competenţei sale a Constituţiei, legilor şi altor acte normative, a executării deciziilor consiliilor locale, derogând de la competenţele legale proprii primarului şi consiliului local prevăzute de art.84 alin.(2) al Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, care stipulează că consiliile locale decid ca bunurile care aparţin domeniului public de interes local să fie date în administrare întreprinderilor municipale şi instituţiilor publice, să fie concesionate, închiriate sau arendate, prin depăşirea în mod vădit a limitelor drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, la 25.12.2003 prin dispoziţia sa nr.587-CN, în lipsa deciziei Consiliului orăşenesc _____________ şi argumentării necesităţii transmiterii patrimoniului ÎM «RT”_____________ şi în lipsa dovezilor şi calculelor care argumentează necesitatea, caracterul şi modul de transmitere, inclusiv modul de separare a transmiterii şi termenele de executare a operaţiilor de transmitere, a decis ilegal transmiterea patrimoniului proprietate publică a primăriei _____________ din gestiunea economică a ÎM «RT”_____________ în gestiunea economică a ÎM „SCL” or. _____________, fără întocmirea bilanţului de divizare şi transmiterii spre aprobare către Consiliul orăşenesc _____________ a actului de primirepredare, fără preluarea la evidenţă a pasivelor şi activelor întreprinderii, astfel nefiind preluate datoriile faţă de buget în sumă de 517,2 mii lei, datoriile faţă de Ministerul Finanţelor la situaţia din 01.01.2003 pentru acordarea creditelor în sumă de 2 mln. 865,2 mii lei, precum şi datoriile întreprinderilor şi persoanelor fizice faţă de ÎM «RT”_____________ pentru agentul termic livrat în sumă de 1.301.642 lei. Continuând activitatea sa criminală, după transmiterea ilegală a ÎM «RT”_____________ în perioada de timp a anilor 2004-2005, fără aprobarea de către Consiliul orăşenesc _____________ a înstrăinării utilajului întreprinderii date, ilegal a realizat diferitor persoane fizice şi juridice în cadrul licitaţiilor realizate de el, fiind în calitate de preşedinte al Comisiei de licitaţie, imobilul ce aparţine ÎM „RT” _____________, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la primăria or. _____________, fapt prin care a prejudiciat bugetul local în sumă de 2.881.029 lei.

457


Prin acţiunile sale, primarul or. _____________ M.C. a cauzat o pagubă bugetului consolidat al Republicii Moldova în sumă de 3.352.524,4 lei, astfel derogând de la prevederile „Regulamentului cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor de stat, organizaţiilor, instituţiilor, a subdiviziunilor lor, clădirilor, construcţiilor, mijloacelor fixe şi altor active, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.688 din 09.10.1995, şi anume: pct.16, conform căruia: „Decizia de transmitere a întreprinderilor, a subdiviziunilor lor şi a unor obiecte aparte, a altor active, ce se află în gestiunea autorităţii administraţiei publice locale se adoptă în modul stabilit de legislaţie”, pct.18, conform căruia: „Iniţiatorul transmiterii prezintă autorităţilor împuternicite pentru punerea de acord şi adoptarea deciziilor de transmitere, argumentarea necesităţii transmiterii şi, după caz, avizele, iar în cazurile prevăzute de prezentul Regulament, şi permisul autorităţilor administraţiei ierarhic superioare precum şi consimţământul altor autorităţi interesate.”, pct. 19, conform căruia: „Argumentarea transmiterii trebuie să conţină dovezi şi, după caz, calcule care argumentează necesitatea, caracterul şi modul de transmitere, inclusiv modul de separare a subdiviziunilor întreprinderii ce se transmit, a unor obiecte aparte a altor active ale ei, precum şi data transmiterii şi termenele de executare a operaţiilor de transmitere”, pct.20, conform căruia: „Data transmiterii, precum şi termenele de executare a lucrărilor ce ţin de transmiterea întreprinderilor, a subdiviziunilor lor şi a unor obiecte aparte a altor active sânt stabilite în decizia de transmitere.”, pct.23, conform căruia: „Întreprinderile se transmit împreună cu toate activele şi pasivele, alocările bugetare, precum şi cu toate documentele contabile, tehnice, contractuale, de proiectare şi deviz şi alte documente necesare pentru activitatea întreprinderii.”, pct. 24, conform căruia: „Comisia este obligată să efectueze inventarierea patrimoniului întreprinderii, a subdiviziunilor ei, să determine starea reală şi valoarea estimativă a obiectelor, să întocmească bilanţul de transmitere sau de divizare, actul de primire-predare a întreprinderii, a subdiviziunii ei şi să transmită bilanţul şi actul menţionate pentru aprobare”, pct.25 conform căruia: „Valoarea estimativă a întreprinderii ce se transmite, a subdiviziunilor ei se determină în modul stabilit în baza materialelor inventarierii, datelor contabile, evaluării stării reale şi reevaluării (indexării) mijloacelor fixe şi altor active. La transmiterea patrimoniului care se află în proprietatea publică, fără schimbarea tipului de proprietate, reevaluarea (indexarea) lui nu se efectuează, dacă ea a fost efectuată anterior în modul şi termenele stabilite de legislaţie şi dacă în decizia de transmitere nu este indicat altceva. Actele inventarierii sau reevaluării (indexării) servesc drept temei pentru întocmirea bilanţului de transmitere sau divizare. În bilanţul menţionat pierderile anilor precedenţi admise de întreprinderea care transmite se reflectă ca pierderi ale anului de gestiune ale întreprinderii care primeşte. Bilanţul de transmitere sau de divizare serveşte drept temei pentru întocmirea actului de primire-predare a întreprinderii, a subdiviziunii ei, precum şi pentru reflectarea în evidenţa contabilă a faptului predării-primirii patrimoniului. În cazul schimbării valorii de bilanţ a patrimoniului, partea care transmite îl exclude din bilanţ la valoarea veche, iar partea care primeşte îl la la bilanţ la valoarea estimativă indicată în actul de primire-predare.”, pct. 28, conform căruia: ”Actul de primire-predare a întreprinderii, a subdiviziunii ei, precum şi bilanţul de transmitere sau de divizare se aprobă într-un termen de 10 zile de către autoritatea sau autorităţile care au adoptat decizia de transmitere. În cazul în care decizia de transmitere este adoptată de Guvern, actul de primire-predare a întreprinderilor, a subdiviziunii ei, bilanţul de transmitere sau de divizare se aprobă de autorităţile centrale de specialitate, antrenate în transmiterea obiectelor respective.”, pct.29, conform căruia: „Transmiterea unor obiecte aparte şi a altor active, cu excepţia acţiunilor este efectuată prin întocmirea şi aprobarea actului sau actelor de primire-predare a mijloacelor fixe, excluderea lor de la bilanţul întreprinderii care transmite şi reflectarea lor la bilanţul întreprinderii care primeşte, reînregistrarea obiectelor imobile, mijloacelor de transport şi altor obiecte stabilite de legislaţie la organul teritorial cadastral, poliţia rutieră de stat şi alte organe

458


autorizate. Actele de primire-predare a mijloacelor fixe se întocmesc conform formelor-tip de evidenţă primară, aprobate în modul stabilit.”, pct.30, conform căruia: ”Actele de primirepredare a mijloacelor fixe se întocmesc în baza materialelor de inventariere şi estimare a lor, paşapoartelor tehnice şi altor documente tehnice, precum şi documentelor despre înregistrarea precedentă a acestor obiecte, efectuată de organele autorizate pe numele întreprinderii care transmite. În cazul lipsei documentelor, care confirmă faptul înregistrării precedente a obiectelor mijloacelor fixe, confirmarea drepturilor patrimoniale în privinţa lor se efectuează pe cale administrativă sau judiciară, stabilită de legislaţie.”, pct.35, conform căruia: ”Reflectarea transmiterii întreprinderilor, a subdiviziunilor lor şi a unor obiecte aparte a altor active în evidenţa contabilă, precum şi soluţionarea achitării întreprinderilor care transmit şi celor care primesc cu bugetul de stat şi bugetele raioanelor, oraşelor şi satelor se efectuează în modul stabilit de Ministerul Finanţelor.”, pct. 36, conform căruia: „Decompletarea patrimoniului supus transmiterii nu se admite. Mijloacele fixe, uzura fizică reală a cărora, după reevaluare, este egală cu 100 la sută şi care nu pot fi restabilite, nu se transmit şi urmează a fi lichidate în modul stabilit”, prevederile Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, art.34 alin (2) lit.f), conform căreia: în domeniul economic şi financiar-bugetar, primarul „efectuează inventarierea bunurilor din domeniul public şi cel privat al satului(comunei), oraşului (municipiului), le administrează, în limitele competenţei”, prevederile Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale nr.523XIV din 16.07.1999, art.7, conform căruia: „Autorităţile administraţiei publice locale exercită dreptul de proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale în baza actelor emise în conformitate cu Constituţia, Legea cu privire la proprietate, prezenta lege, alte legi şi acte normative”. Inculpatul M.C. nu a recunoscut învinuirea. El a declarat că, conform Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr.438 din 10.05.2000, Departamentul privatizării în comun cu Ministerul Mediului şi Amenajării teritoriului urma să transmită, până la 1 august 2000, patrimoniul (activele, pasivele şi personalul) ARP „TermCE” şi al subdiviziunilor ei, cu datoriile debitoare şi creditoare în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale de prim nivel, autorităţile administraţiei publice locale urma să fondeze în baza patrimoniului transmis în termen de 10 zile de la data transmiterii-preluării patrimoniului respectiv, întreprinderi municipale de termoficare. Prin Decizia nr.4.1 din 01.06.2000, Consiliul Orăşenesc _____________ nu şi-a dat acordul la primirea în proprietatea publică a oraşului a patrimoniului ARP „TermCE” din cauza datoriilor debitoare şi creditoare, însă ulterior, conform Deciziei nr. 6.1 din 09 august 2000, Consiliul a decis primirea patrimoniului filialelor ARP „TermCE”, DP „AC” şi DP „DLC” şi a obligat Primăria oraşului în termen de până la 25 august 2000 să efectueze primirea patrimoniului direcţiilor menţionate şi să prezinte documentele privind înfiinţarea agenţilor economici cu statut de societăţi pe acţiuni. La şedinţa Consiliului din septembrie 2000, conducătorii filialelor ARP „TermCE”, DP „AC” şi DP „DLC” au fost preîntâmpinaţi de responsabilitatea personală pentru păstrarea şi integritatea bunurilor mobile şi imobile ce urmau a fi transmise. Primăria or._____________ (primar Ion Burciu) nu a executat decizia nr. 6/1 din 09.08.2000 „Privind transmiterea în proprietatea publică a oraşului din proprietatea publică a statului a patrimoniului (activele, pasivele şi personalul) filialelor ARP „TermCE”, DP „AC” şi DP „DLC” în sensul că nu a luat la evidenţă contabilă bunurile materiale transmise în proprietatea oraşului şi nu a făcut niciodată inventarierea lor. Actul de transmitere-preluare a patrimoniului de la ARP „TermCE” către întreprinderea municipală de termoficare „Reţele Termice din _____________” a fost întocmit la 1august 2000, până la adoptarea deciziilor respective.

459


La 10 noiembrie 2000, în baza Deciziei Consiliului Orăşenesc _____________ nr.8/5, a fost înfiinţată Întreprinderea Municipală „Reţele Termice _____________” şi a obligat Primăria oraşului în termen de o săptămână să încheie contracte de muncă şi responsabilitate cu managerul întreprinderii şi să transmită prin contract în gestiune economică patrimoniul fostei filiale _____________ a ARP „TermCE”, contract de gestiune economică nu a fost încheiat. *** Controlul asupra executării deciziilor Consiliului 6/1 din 09.08.2000 şi nr. 8/5 din 10.11.2000 a fost pus în seama dlui Efim R., care din anul 1999 şi până în prezent este consilier al Consiliului orăşenesc, interogat pe dosarul dat în calitate de martor. ÎM «RT”nu funcţionează din anul 2001.C. M. a fost ales în funcţia de primar al oraşului în anul 2003 şi nu poate purta răspundere pentru persoanele care nu au executat hotărârile Guvernului şi deciziile consiliului privind evidenţa contabilă a bunurilor care se aflau în gestiunea economică a întreprinderilor municipale. Activând în calitate de primar al or. _____________ a executat întocmai decizia 6/1 din 22.12.2003 a consiliului orăşenesc _____________ „Despre situaţia creată la ÎM «RT”, a numit prin decizia sa nr.587-CN din 25.12.2003 „Cu privire la executarea deciziei consiliului orăşenesc _____________ nr.6/1 din 22.12.2003”, conform însărcinării atribuite de consiliu, persoană responsabilă de patrimoniul aflat în gestiunea ÎM «RT”, prin cumul, managerul şef al ÎM „SCL”, iar comisia de primire-predare a predat bunurile numai sub răspunderea materială dlui P. V. (p. 3 al dispoziţiei „se obligă comisia nominalizată în termen de 7 zile să efectueze transmiterea patrimoniului sub răspunderea materială cu întocmirea actului de primire-predare”), dar nu în gestiune economică altei întreprinderi cum se stipulează în învinuire, astfel nu s-a încălcat Regulamentul cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor de stat, organizaţiilor, instituţiilor, subdiviziunilor lor, clădirilor, construcţiilor, mijloacele fixe şi a altor active, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.688 din 09.10.1995 deoarece acest act normativ nu putea fi aplicat. Pasivele, activele, documentele contabile au rămas la întreprinderea «RT”, transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a întreprinderii nu a avut loc, dar nici nu putea să fie, deoarece atât Consiliul, cât şi primarul, au dispus transmiterea patrimoniului doar sub răspunderea materială pentru a evita în continuare furturile de la Întreprinderea Municipală. La 12 ianuarie 2004, prin scrisoarea nr.09 către Procuratura raionului _____________, procuror B., s-a solicitat investigarea cazului comiterii de către A.C., managerul-şef al ÎM «RT”a acţiunilor ilegale privind vânzarea patrimoniului public fără permisiunea consiliului, dar despre rezultatele cercetării Primăria nu a fost informată. În baza Hotărârii Curţii de Apel Economice din 27.09.2007, s-a dispus lichidarea ÎM ”RT _____________” cu stingerea creanţelor creditoare şi debitoare şi aprobarea raportului financiar de lichidare a debitorului. Imobilele aflate în gestiune au fost înregistrate ca bunuri proprietate publică ale oraşului în baza Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004 şi în baza deciziei Consiliului privind aprobarea actelor de inventariere, iar drept act care atestă direct apartenenţa lor a servit Hotărârea Guvernului RM nr.438 din 10.05.2000. Pe perioada anilor 2004-2005, Consiliul orăşenesc a emis un şir de decizii de expunere la licitaţii de vânzare a bunurilor imobile proprietate publică, preţul iniţial de vânzare a fost numit în baza actelor de expertiză, primarul fiind preşedintele Comisiei de licitaţie. Comisia de licitaţie, împuternicită fiind de Consiliul orăşenesc, a organizat şi desfăşurat licitaţiile în conformitate cu Regulamentul privind licitaţiile cu strigare şi în condiţiile prevăzute în decizii, ceva din utilaj, reţele inginereşti nu s-au vândut, confirmare servesc procesele-verbale ale Comisiei de licitaţie, care sunt anexate la dosar. Prin urmare, dl C. nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, nu a încălcat prevederile Legii, acţiunile lui fiind în strictă concordanţă cu deciziile Consiliului orăşenesc, nu a cauzat niciun prejudiciu material intereselor statului, nici intereselor persoanelor.

460


1.2 Analizând probele învinuirii pe acest episod considerăm că învinuirea înaintată lui M.C. în transmiterea patrimoniului ÎM «RT”_____________ în gestiunea economică a ÎM „SCL” or. _____________ nu conţine o faptă prejudiciabilă. M. C., deţinând funcţia de primar, în procesul de transmitere a patrimoniului ÎM «RT”_____________ în gestiunea economică a ÎM „SCL” or. _____________, nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, a îndeplinit întocmai hotărârea Consiliului orăşenesc în problema dată, nu a prejudiciat interesele statului. 1.3 Conform prevederilor art.389 alin(1) CPP, sentinţa de condamnare se adoptă numai în cazul în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului a fost confirmată prin ansamblul de probe dobândite în corespundere cu normele procesual-penale. Analizând probele acumulate în urma cercetării judecătoreşti consider că niciuna, din cele indicate în rechizitoriul de învinuire, nu şi-a găsit confirmarea. 1.4 Lipsa faptei infracţiunii se confirmă prin ansamblul de probe, şi anume: Inexistenţa cadrului normativ-juridic indicat de procuror în ordonanţa de învinuire şi în rechizitoriul de învinuire. În ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i reveneau, prevăzute de art.34 alin.(1) lit.a), b), 34 alin.(2); 84 alin.(2) ale Legii cu privire la administraţia publică locală nr. 123-XV din 18.03.2003, care este abrogată, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr. 436-XVI din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, care este definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ ce nu mai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii, învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni n-ar fi, nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare, ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, pur şi simplu nu au suport juridic. Este nulă şi trimiterea din ordonanţele de punere sub bănuire, învinuire, rechizitoriul de învinuire şi trimiterea la încălcările "Regulamentului cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor de stat, organizaţiilor, instituţiilor, a subdiviziunilorlor, clădirilor, construcţiilor, mijloacelor fixe şi alte" aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr. 688 din 09.10.1995, deoarece, în conformitate de decizia Consiliului orăşenesc din 22.12.2003, nu a avut loc transmiterea întreprinderii I.M. „RT” altei întreprinderi, ci numirea temporară a unei persoane pentru a purta răspunderea materială pentru averea transmisă ÎM „RT” _____________ prin, încheierea cu această persoană a unui contract de administrare a patrimoniului aflat în gestiunea întreprinderii. 1.4 Niciunul dintre martorii interogaţi în şedinţa de judecată nu a confirmat anumite ilegalităţi din partea primarului. - C.A. a explicat faptul că, la 10 mai 2000, Asociaţia Republicană de producţie „TermCE” a fost lichidată şi transmisă Primăriei în anul 2000, 10 mai. Prin decizia Consiliului orăşenesc _____________ din 22.12.2003 el a fost eliberat din funcţia de director al ÎM „RT”. Conform dispoziţiei primarului din 25.12.2003, a fost formată Comisia pentru transmiterea patrimoniului. A semnat actul respectiv. ÎM „RT” avea datorii enorme şi nu mai funcţiona. - P.V., S.R., E.I., R.P., U.A., R.E., M.A. au declarat că în baza deciziei Consiliului orăşenesc _____________ din 22.12.2003 şi a dispoziţiei primarului din 25.12.2003 a fost formată Comisia pentru transmiterea patrimoniului de la ÎM „RT” către ÎM „SCL” în gestionare.

461


Martorul V.P. a explicat că lui, fiind şeful gospodăriei comunale şi locative, i-a fost transmisă la păstrare averea ÎM “RT”, şi anume: 2 cazangerii, 4-5 puncte termice, în care se afla averea ”AC” şi încă unele puncte termice mici şi RT aeriene, care aveau o distanţă indicată în act. Martorul R.S., pe atunci subalternul direct al lui C., viceprimarul or. _____________ a explicat: referitor la RT, în 2003 sau 2004, prin dispoziţia primarului M.C., a fost iniţiată inventarierea Reţelelor termice. Preşedinte al Comisiei de inventariere a fost numit el, membrii erau R. P. - contabilul responsabil de materiale, C.A., fostul şef de la Termocom, dl G. de la întreprinderea „CSL”, I.E. - lucrător la Primăria _____________, responsabil de materiale. Conform dispoziţiei, ei trebuiau să inventarieze bunurile Termocomului. Au făcut legătura cu fostul contabil al Termocomului, care le-a prezentat documentele cu privire la mijloacele fixe şi circulante, bilanţul lor. Bilanţul era din 1992, de când Termocom şi-a sistat activitatea. În conformitate cu dispoziţia, Comisia, la faţa locului, a făcut evaluarea bunurilor, s-au întocmit actele necesare şi, prin actul de primire-predare, au fost transmise Întreprinderii comunal-locative, actul era întocmit cum prevedea legea, era pusă pe el data din 16.07.2004 şi a fost aprobat de primar. De la bilanţ la bilanţ bunurile nu au fost trecute. Prin acest act s-au transmis bunurile doar sub pază. Bunurile erau proprietate publică, ele au fost transmise Termocom în gestiune. Martorul A.U. a explicat că lucra la Primăria _____________ în calitate de arhitect şi specialist în construcţie. S-a format Comisia de primire-predare a patrimoniului în proprietate. Ea era membră, era o listă a bunurilor care stipula evidenţa lor la contabilitate. Ei ieşeau la faţa locului, controlau dacă sunt acele obiecte, care figurează în listă. Erau reprezentanţii Reţelelor termice, care predau lucrurile şi ei le primeau. De evaluarea bunurilor nu a fost vorba, doar de cantitate se vorbea. Tot ea a fost membru al comisiei de inventariere. Martorul P.R. a explicat că este contabilă la Primărie. În 2004, primarul a emis o dispoziţie în baza deciziei Consiliului că se face inventarierea Reţelelor termice. Ea a fost membru al comisiei. Au făcut inventarierea, au întocmit actul respectiv, s-au condus şi de actul din 2000 când Termocomul a făcut inventarierea. Ei au fost de două ori, dintâi au făcut inventarierea, apoi s-au dus a doua oară şi au transmis bunurile lui I.G., la Serviciul comunal, care le-a primit în gestiune, la păstrare. - Martorul T.U. a explicat că, în noiembrie 2003, s-a eliberat de la „RT” şi a rămas doar directorul. Când a fost predarea mijloacelor fixe-averea publică la Primărie - ea nu mai activa. Ea a fost contabil-casier la „RT” şi toată documentaţia era la ei. La eliberare documentaţia a rămas acolo, ea nu le-a transmis pe act nimănui, dar oral i-a spus dl C., că toate documentele integral au rămas în contabilitate şi el i-a răspuns că o crede pe cuvânt. Nu ţine minte în ce an, dar când s-au divizat undeva prin 2000, august-septembrie ei au făcut evaluarea bunurilor, adică valoarea estimativă a mijloacelor fixe. Martorul Z.C. a explicat că activa în calitate de consilier al Consiliului orăşenesc _____________ iar funcţia ei de bază este de şefa Secţiei economie a Consiliului orăşenesc _____________. Ea, ca membru al Comisiei de licitaţie, a asistat la toate şedinţele. Lista membrilor a fost propusă, aleasă, întărită prin decizia Consiliului. Ea a semnat toate procesele-verbale. Toate întrebările de la şedinţe în prealabil se discutau la şedinţele fracţiunii, ea făcea parte din fracţiunea în care erau 16 membri. Toate problemele le discutau, erau conştienţi de ceea ce fac şi semnau. La Consiliul orăşenesc, în una dintre şedinţe, a fost aprobată hotărârea şi lista obiectelor care erau fără stăpân şi această listă a fost aprobată unanim de către consilieri. Mai târziu, în această listă au fost introduse şi RT, deoarece erau fără stăpân, fără gestiune, au fost trecute în categoria patrimoniului public. Pe acest bun a fost şi hotărârea judecăţii şi ei au discutat aceste hotărâri la şedinţa Consiliului. Prin decizia lor ei

462


au introdus acest bun în acea listă, s-a luat la gestiune ca obiect devastat şi ei nu poartă răspundere pentru persoanele care au dus la devastarea acestui obiect. Martorul L.R. a explicat că în perioada mandatului lui M.C. a activat în calitate de jurist la Primăria or. _____________. Ea a fost membru al Comisiei de licitaţie, care a fost desfăşurată şi organizată în baza deciziei Consiliului orăşenesc _____________. În decizia Consiliului orăşenesc se indica imobilul scos la licitaţie, numărul cadastral şi preţul iniţial. Comisia publica anunţul în ziar, înregistra cererile doritorilor de a participa la licitaţie şi în cazul în care este înregistrat doar un ofertant, Comisia avea dreptul din prima şedinţă să purceadă la negocieri directe. Licitaţiile se realizau în conformitate cu legislaţia în vigoare. Martorul G.Ş. a explicat că era consilier al Consiliului orăşenesc atunci când primar era M.C.. La adunări au discutat despre vinderea Reţelelor termice, despre recunoaşterea bunurilor fără stăpân, s-a format o comisie, a fost organizată o licitaţie, el era chiar membru al Comisiei de licitaţie, unde s-au vândut nişte garaje, cazangeriile de pe lângă şcoală, punctele termice dar ce a fost mai departe el nu ştie. Ţine minte că erau acolo şi datorii la salariu. S-a hotărât să le permită vinderea utilajului ca să se achite salariile. Pregătea ordinea de zi secretarul Primăriei, el cu 5 zile înainte de eveniment le înmâna seturile de documente care urmau să se discute la şedinţă. Primarul cu secretarul luau parte şi la şedinţele comisiilor. Ţine minte că s-a format şi comisie pentru a se face evaluarea bunurilor Reţelelor electrice, dar nu ţine minte cine a fost în comisie, el nu a fost doar membru al comisiei respective. S-a discutat la şedinţă că RT deveniseră falite, că aveau mari datorii faţă de stat şi lucrători şi anume de aceea ei au hotărât aşa. 1.5. Organul de urmărire penală nu a luat în considerare că prin Hotărârea Curţii de Apel Economică din 27.09.2007 a fost admisă cererea lichidatorului şi a creditorului în persoana Ministerului de Finanţe de a lichida ÎM „RT” din _____________ cu stingerea creanţelor creditoare şi debitoare a acesteia şi cu aprobarea raportului financiar de lichidare ale debitorului. S-a dispus lichidarea ÎM „RT” din _____________. Camera Înregistrării de Stat a Ministerului Dezvoltării Informaţionale, prin Decizia sa din 26.11.2007, a radiat ÎM „RT” din _____________ în legătură cu hotărârea Curţii de Apel Economică din 27.09.2007. Astfel, în baza art.154 al Legii insolvabilităţii, art.238-242 CPC, Curtea de Apel Economică, prin hotărârea enunţată, a stins toate datoriile creditoare şi debitoare ale ÎM «RT» din _____________, inclusiv cele incriminate lui M.C. în dosarul penal judecat astăzi. Şi prin această hotărâre a Curţii de Apel Economică din 27.09.2007 se poate concluziona că organul de urmărire penală a incriminat relaţii civile, soluţionate deja printr-o hotărâre judiciară irevocabilă. Şi prin acest fapt se poate concluziona lipsa obiectivităţii organului de urmărire penală, care, contrar prevederilor art.254 CPP, nu a luat toate măsurile prevăzute de lege pentru a cerceta sub toate aspectele, complet şi obiectiv circumstanţele cauzei în scopul stabilirii adevărului. Din cele menţionate în punctul anterior, se poate concluziona că atât la momentul înaintării învinuirii, cât şi la cel al terminării urmăririi penale, problemele ce ţin de aşanumitul prejudiciu material erau deja soluţionate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Statul nu a fost prejudiciat material. 1.6. Nu există componenţa infracţiunii şi din motivul că prin lichidarea ÎM “RT” din _____________ statului nu i s-a cauzat niciun prejudiciu material. Conform contractelor privind cesiunea datoriei din 10.09.2001, datele Ministerului Finanţelor din 11.04.2007, se atestă primirea creditelor, formarea datoriei faţă de bugetul de stat cu mult timp înainte de alegerea lui M.C. în calitate de primar. Nu se contestă faptul că, în conformitate cu Hotărârea Guvernului RM nr. 438 din 10.05.2000 „Cu privire la reorganizarea A.R.P. „TermCE”, acordurile de alocare a creditelor nr. 12 ”C”, 13, 13 ”C” din 10.09.2001 ÎM „RT” din _____________ a preluat datoria în sumă de 2865206,92 lei de la fosta A.R.P. „TermCE”

463


formată la situaţia de 01.04.2000. Creditul a fost alocat fără calcularea dobânzii, penalităţi şi fără întocmirea contractului de gaj. La situaţia din 01.04.2007 suma totală a datoriei faţă de Ministerul Finanţelor pe creditul intern constituia în total 2865206,92 lei; toată suma datoriei este cu termen expirat (informaţia semnată de ex-ministrul finanţelor, dl M.I.P.). De fapt şi de iure, lui M.C. i se încriminează datoriile istorice pe care le avea ARP „TermCE”, datorii, care s-au format cu 10-20 de ani în urmă. Această concluzie rezultă din conţinutul nemijlocit al contractului nr.13 „C” din 10.09.2001. Conform p.1.1 al acestui contract, ”Suma datoriei pe creditul primit „Debitorul iniţial” conform contractului f/n din 31 decembrie 1998 „Privind reperfectarea datoriilor ARP „TermCE” aferente creditelor eliberate cu garanţie de stat în creditul intern al Ministerului Finanţelor” de la Ministerul Finanţelor ţinându-se cont de dobânzile şi penalităţile calculate la situaţia din 01 aprilie 2000, se transmite „noului debitor” (ÎM „RT” din _____________ - n.n.), care la asupra sa obligaţia de a stinge datoria faţă de „creditor”, şi anume: suma de 1 995 000.00 lei, care se perfectează în datorie de credit intern faţă de „Creditor” în sumă totală de 1 995 000.00 lei”. În realitate ÎM “RT” din _____________ nu a primit real niciun credit, niciun bănuţ, preluând juridic doar datoriile A.R.P. „TermCE”. Actualmente autorii învinuirii solicită condamnarea lui M.C. şi pentru aceste datorii istorice ale unui agent economic, datorii restructurate de mai multe ori de către reprezentanţii statului, datorii cu care el nu are nicio legătură. 1.7. Organul de urmărire penală induce judecata în eroare, menţionând că nu a existat nicio decizie a Consiliului orăşenesc _____________ cu privire la lichidarea ÎM „RT” _____________. În materiale dosarului este anexată decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.16/1 din22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM “RT” _____________ şi Dispoziţia primarului cu nr. 587-CN din 25.12.2003 „Cu privire la executarea deciziei Consiliului orăşenesc _____________ nr.16/1 din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM “RT” _____________. Ambele documente creează baza normativ-juridică a acţiunilor întreprinse de M.C. în vederea transmiterii patrimoniului ÎM “RT” _____________. Învinuirea adusă lui M. C., precum că el, în lipsa deciziei Consiliului orăşenesc _____________ a decis ilegal transmiterea patrimoniului proprietate publică a primăriei _____________ din gestiunea economică a ÎM «RT”_____________ în gestiunea economică a ÎM „SCL” or. _____________, fără întocmirea bilanţului de divizare şi transmiterii spre aprobare către Consiliul orăşenesc _____________ a actului de primire-predare, fără preluarea la evidenţă a pasivelor şi activelor întreprinderii, astfel nefiind preluate datoriile faţă de buget în sumă de 517,2 mii lei, datoriile faţă de Ministerul Finanţelor la situaţia din 01.01.2003 pentru acordarea creditelor în sumă de 2 mln 865,2 mii lei, precum şi datoriile întreprinderilor şi persoanelor fizice faţă de ÎM «RT”_____________ pentru agentul termic livrat în sumă de 1.301.642 lei., este absolut nefondată. Atât în cadrul urmăririi penale, cât şi în instanţa de judecată, M.C. a afirmat că toate acţiunile lui referitoare la transmiterea patrimoniului proprietate publică a primăriei _____________ din gestiunea economică a ÎM «RT”_____________ în gestiunea economică a ÎM „SCL” or. _____________ au fost întreprinse în strictă conformitate cu Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.16/1 din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM “RT” _____________. Este nu numai ilegal, dar şi o probă a persecuţiei de către organul de urmărire penală să afirmi, să indici în Ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire, precum că Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.16/1 din22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM “RT” _____________, nu există. Despre Decizia nominalizată s-a ştiut şi în timpul urmăririi penale. În actul reviziei economico-financiare tematice la Primăria oraşului _____________ pe perioada 01.01.2001-31.01.2007 se invocă şi se analizează Decizia nominalizată.

464


E de menţionat că M.C. a îndeplinit întocmai Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.16/1 din 22.12.2003. În conformitate cu Decizia menţionată el a fost obligat: - să prezinte procurorului raionului materialele respective pe faptul abuzului de putere din partea dlui A.C. privitor la încheierea şi semnarea contractului de vânzare a patrimoniului public al fondatorului. Această indicaţie a fost realizată prin expedierea copiei Deciziei şi a contractului de cumpărare – vânzare către procurorul raionului la data de 12.01.2004 ; - să numească temporar o persoană care s poarte răspundere materială la ÎM “RT” _____________ şi să încheie cu ea contract de administrare a patrimoniului aflat în gestiunea întreprinderii. Şi această indicaţie a fost realizată. Prin Dispoziţia primarului din 25.12.2003, dlV. P. a fost numit prin cumul, temporar, persoană responsabilă de patrimoniul aflat în gestiunea economică a ÎM “RT” _____________ începând cu data de 01.01.2004; - să finalizeze inventarierea bunurilor materiale şi, în cazul descoperirii unor acţiuni culpabile, să înainteze materialele respective organelor de drept pentru investigarea cazului infracţional. Pentru realizarea acestei prevederi, primarul a instituit Comisia de primire-predare a patrimoniului aflat în gestiunea ÎM “RT” _____________ în frunte cu viceprimarul S.R., fiind stabilit termenul de 7 zile. Conform actului de primire-predare a întreprinderii din 16.07.2004, a fost efectuată transmiterea patrimoniului proprietate publică din gestiunea economică a ÎM «RT”_____________ în gestiunea economică a ÎM „SCL” or. _____________, act aprobat la 16.08.2004 de dl C.. Prin urmare, M.C. a îndeplinit toate prevederile ce se conţin în Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.16/1 din 22.12.2003. Abateri de la prevederile Deciziei menţionate primarul nu a admis, prin urmare, el nu şi-a depăşit atribuţiile sale de serviciu. 1.8. Învinuirea adusă lui M. C., precum că el, în lipsa deciziei Consiliului orăşenesc _____________ a decis ilegal transmiterea patrimoniului proprietate publică a Primăriei _____________ din gestiunea economică a ÎM «RT”_____________ în gestiunea economică a ÎM „SCL” or. _____________, fără întocmirea bilanţului de divizare şi transmiterii spre aprobare către Consiliul orăşenesc _____________ a actului de primire-predare, fără preluarea la evidenţă a pasivelor şi activelor întreprinderii, astfel nefiind preluate datoriile faţă de buget în sumă de 517,2 mii lei, datoriile faţă de Ministerul Finanţelor la situaţia din 01.01.2003 pentru acordarea creditelor în sumă de 2 mln 865,2 mii lei, precum şi datoriile întreprinderilor şi persoanelor fizice faţă de ÎM «RT”_____________ pentru agentul termic livrat în sumă de 1.301.642 lei., este lipsită totalmente de forţă probatorie, deoarece la situaţia din 01.01.2003 M.C. nu deţinea postura de primar. Învinuirea adusă confirmă doar faptul că lui M.C. i se impută nişte fapte pe care acesta nu le-a săvârşit şi nici nu putea să le săvârşească. Faptele invocate confirmă încă o dată că ele sunt de natură economică şi nu pot fi incriminate. 1.9 Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.16/1 din22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM “RT” _____________ şi Dispoziţia primarului cu nr. 587-CN din 25.12.2003 „Cu privire la executarea deciziei consiliului orăşenesc _____________ nr.16/1 din22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM “RT” _____________ sunt documente care creează baza normativ-juridică a acţiunilor întreprinse de M.C. în vederea transmiterii patrimoniului ÎM “RT” _____________. Ambele acte normative nu sunt anulate şi creează consecinţe juridice. Ele sunt emise în conformitate cu legislaţia în vigoare. Astfel, conform art.18 alin.2 lit.(x) al Legii privind administrarea publică locală nr. 123-xv din 18.03. 2003, Consiliul local îndeplineşte pe teritoriul administrat atribuţii privind administrarea bunurilor publice ale oraşului. Conform art.8 al Legii menţionate, Consiliul local decide ca bunurile care aparţin domeniului public de interes local să fie date în administrare întreprinderilor municipale şi instituţiilor publice, să fie concesionate, închiriate sau arendate. În baza art.34 alin.1, pct. 2, lit.(f) al aceleiaşi Legi, primarul îndeplineşte în teritoriul administrat atribuţii privind efectuarea inventarierii

465


bunurilor din domeniul public şi cel privat al oraşului şi le administrează, în limitele competenţei. Astfel, ambele acte normative, emise de Consiliu şi Primar, sunt legale. 1.10 Învinuirea lui M. C., precum că el, fiind preşedinte al Comisiei de licitaţie, a realizat ilegal imobilul ce aparţine ÎM «RT”_____________, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la Primăria or. _____________, fapt prin care s-a prejudiciat bugetul local, este absolut neîntemeiată. E de notat că învinuirea nu a indicat care imobil a fost realizat ilegal, anume care acţiuni ale inculpatului contravin legii. În ceea ce se referă la utilaj, e de menţionat că la materialele dosarului sunt anexate mai multe documente care confirmă faptul transmiterii de către Comisia de primire-predare, condusă de R. Socol, viceprimar, a utilajului ÎM «RT”către ÎM „ Servicii comunal-locative”. Astfel, conform actelor de primire-predare, a fost transmis utilajul punctelor termice nr. 4, 2 (autogară), 9 (str. Trandafirilor, 26 (MCO) etc. În conformitate cu actul de primire-predare a mijloacelor fixe, Comisia a predat mijloace în sumă de 6 694 522 lei (a se vedea v. f.d.54-62). 1.11 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior, el a îndeplinit cu exactitate Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.16/1 din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM “RT” _____________. Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr. 436-xvi din 28.12.2006, una din atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea de a îndeplini, a executa deciziile Consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.16/1 din 22.12.2003 „Despre situaţia creată la ÎM “RT” _____________, deoarece ea este adoptată în conformitate cu prevederile art.43 al legii menţionate, care stipulează imperativ că de competenţa Consiliului raional este de a decide privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat. Atât legislaţia naţională cât şi practica judiciară respectă principiul caracterului personal al răspunderii penale. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea însi şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale, nimeni nu poate fi atras la răspundere penală pentru fapta altuia. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Astfel, prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L.B. (doc. nr.1 ra-337/08), Curtea Supremă de Justiţie a statuat: ”Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP, persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi le-a săvârşit cu vinovăţie. L.B. nu poate fi atras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu examinat de Judecătoria sect. ________, mun. Chişinău îl constituie dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. 1.12 Învinuirea imputată contravine art.1, protocolul 4 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului care prevede că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală. În cazul dat, C. M. I. nu are nicio legătură cu contractele de credit, care au fost încheiate cu 15-20 de ani în urmă şi cu presupusul prejudiciu cauzat statului. 1.13 Segmentul învinuirii aduse lui M.C., precum că el: „Continuând activitatea sa criminală, după transmiterea ilegală a ÎM «RT”_____________ în perioada de timp 2004-2005, fără aprobarea de către Consiliul orăşenesc _____________ a înstrăinării utilajului întreprinderii date, ilegal a realizat diferitor persoane fizice şi juridice în cadrul licitaţiilor petrecute de el, fiind în calitate de preşedinte al Comisiei de licitaţie, imobilul ce aparţine ÎM «RT”_____________, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la Primăria or. _____________, prin ce s-a prejudiciat bugetul

466


local în sumă de 2.881.029 lei” este iarăşi un exemplu evident al încălcării dreptului lui M.C. la apărare, al principiului prezumţiei nevinovăţiei. Nu pot fi considerate ca învinuire frazele generale precum că el ilegal a realizat diferitor persoane fizice şi juridice în cadrul licitaţiilor petrecute imobilul ce aparţine ÎM «RT”_____________, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la primăria or. _____________, prin ce s-a prejudiciat bugetul local în sumă de 2.881.029 lei”. Rămâne s ghicim, să presupunem căror persoane fizice şi juridice în cadrul licitaţiilor petrecute le-au fost realizate bunurile respective, în cadrul căror licitaţii nu a fost decizia Consiliul orăşenesc etc. În conformitate cu prevederile art.6 par. 3 CEDO, art.64 CPP, orice acuzat are dreptul de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Conform art.281 CPP, formularea învinuirii se efectuează cu indicarea datei, locului, mijloacelor şi modului de săvârşire a infracţiunii etc. În cazul de faţă, M.C. nici nu se poate apăra, deoarece învinuirea este neconcretă. Pornind de la sintagma, care este în învinuirea pe acest episod precum că el „fiind în calitate de preşedinte al Comisiei de licitaţie a înstrăinat ilegal imobilul, ce aparţine ÎM «RT”_____________, împreună cu utilajul, reţelele inginereşti care nu au fost luate la evidenţă cu preţul de bilanţ la Primăria or. _____________, prin ce s-a prejudiciat bugetul local în sumă de 2.881.029 lei”, putem afirma că şi aceste ipotetice învinuiri sunt lipsite de orice temei legal. Astfel, nicio licitaţie petrecută sub preşedinţia lui M.C. nu este anulată. Cu adevărat, Procuratura raionului _____________ a încercat să conteste un şir de licitaţii, dar instanţele de judecată au respins ca fiind nelegitime cererile de chemare în judecată înaintate de procuror. Astfel, prin decizia Colegiului civil al Curţii de Apel Chişinău din 04.11.2008 a fost respins recursul declarat de către procurorul Procuraturii r. _____________ cu menţinerea în vigoare a încheierii Judecătoriei or. _____________ din 07 mai 2008 în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a procurorului raionului _____________ în interesele statului şi ale societăţii împotriva Comisiei de licitaţie a Primăriei or. _____________ cu privire la anularea: - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.14 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţia de vânzare a garajului cu nr. cadastral 6701205.229 din or. _____________ str. Eminescu, cu preţul iniţial de 15850 lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.15 din 05.10.2005, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. Esipov Vitalie cu preţul final de 16642 lei; - procesului-verbal nr.1 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţia de vânzare a cazangeriei cu anexe din or. _____________ str. 1 Mai, cu preţul iniţial de 165 mii lei şi a procesului-verbal nr.2 privind rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. I.. Chirtoacă cu preţul final de 173250 lei; Martorul Iu.Chirtoacă a explicat că în 2005 în Monitorul Oficial a văzut că se vinde cazangeria din _____________. Având bani, a hotărât să o cumpere. A fost la Primărie, a scris cerere, a achitat taxa şi i-au spus pe ce dată să vină să participe la licitaţie. A venit la ziua numită, era la licitaţie încă lume, dar nu ţine minte câţi pretendenţi la acest obiect au fost. Ce sumă a achitat concret tot nu ţine minte, banii i-a achitat la bancă, casiera primăriei i-a dat contul şi după ce a achitat a adus înapoi cecul. - procesului-verbal nr.7 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţia de vânzare a clădirii fostei bibliotecii din or. _____________, str._________, 139, cu preţul iniţial de 23000 lei şi a şi procesului-verbal nr.8 cu privire rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. E.V., reprezentant SRL „Autoprim - Service” cu sediul în mun. Chişinău, director fiind S.N., cu preţul final de 24150 lei; - procesului-verbal nr.6 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzarea a clădirii fostului comisariat militar din or. _____________ str. _________, 173,

467


cu preţul iniţial de 30 mii lei şi procesului-verbal nr.7 din 05.10.2005 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. C.L., cu preţul final de 31500 lei; Martorul L.C. a explicat, că în a.2005 a citit în ziar anunţ că se vând la licitaţie clădiri. S-au dus la Primărie şi au procurat la licitaţia clădirea din str. _________, 173 or. _____________, la licitaţie a participat personal ea. - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.13 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a garajului f/n cu numărul cadastral 6701205.299 din or. _____________ str. Eminescu, cu preţul iniţial de 6000 lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.14 din 05.10.2005, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. C.P. cu preţul final de 6300 lei.; - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.10 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a garajului f/n cu numărul cadastral 6701205.299 din or. _____________ str. Eminescu, cu preţul iniţial 4600 lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.11 din 05.11.205, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. D.V. cu preţul final de 4830 lei; - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.12 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a garajului f/n cu numărul cadastral 6701205.299 din or. _____________ str. Eminescu, cu preţul iniţial de 6000 lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.13 din 05.10.2005, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. R.A. cu preţul final de 6300 lei; - procesului-verbal al licitaţiei nule nr.11 din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a garajului f/n cu numărul cadastral 6701205.299 din or. _____________ str. Eminescu, cu preţul iniţial 4700 lei şi a procesului-verbal privind rezultatele negocierilor directe nr.12 din 05.11.205, prin care lotul dat i-a fost adjudecat cet. S.R. cu preţul final de 4935 lei; - procesului-verbal nr.5 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a punctului termic din or. _____________ str. Voluntarilor, cu preţul iniţial de 13 mii lei şi procesului-verbal nr.6 din 05.10.2005 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. B.S., cu preţul final de 13650; - procesului-verbal nr.2 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a punctului termic din or. _____________ str. 1 Mai, 2, cu preţul iniţial de 19000 lei şi procesului-verbal nr.3 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. G.A. cu preţul final de 19950 lei; - procesului-verbal nr.4 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a punctului termic din or. _____________ str. 1 Mai, 21, cu preţul iniţial de 29000 lei şi procesului-verbal nr.5 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. B.A., reprezentantul I.I. „________-Mari” din or. _____________, conducător fiind V.M., cu preţul final de 30450 lei; - procesului-verbal nr.3 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a punctului termic din or. _____________ str. Trandafirilor, 2/2, cu preţul iniţial de 27000 lei şi procesului-verbal nr.4 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. PâPârţuV. cu preţul final de 28350 lei; Martorul A.P. a explicat că lucrează la Primărie în calitate de contabil-casier. Când se efectuau licitaţiile venea la ea persoana cu banii şi hârtia de la licitaţie şi introducea banii în casă iar ea îi primea. Se achita 2% acontul de la suma obiectului şi taxa de stat. La licitaţie a fost vândută şi cazangeria. A participat la licitaţie soţul ei - V.P., cetăţeanul G.A., mai erau persoane, dar nu le ţine minte. Persoanele veneau cu buletinul la ea şi ea primea banii. Ea a citit în Monitorul oficial anunţul şi soţul ei a participat la licitaţia cazangeriei de pe str. Trandafirilor, care era alături de casa lor.

468


- procesului-verbal nr.8 al licitaţiei nule din 30 septembrie 2005 privind scoaterea la licitaţie de vânzare a demisolului blocului locativ din or. _____________ str. Basarabia 8 nr.129, cu preţul iniţial de 25 mii lei şi procesului-verbal nr.9 din 05.10.2005 cu privire la rezultatele negocierilor directe privind vânzarea bunului dat cet. A.S, cu preţul final de 25 mii lei; - procesului-verbal nr.1 din 30.09.2005 cu privire la desfăşurarea licitaţiei de vânzare a încăperii proprietate publică din or. _____________ str. Basarabia 8 nr.130, cu preţul iniţial de 44500 lei şi procesului-verbal nr.2 din 30.09.2005 cu privire la rezultatele licitaţiei privind vânzarea bunului dat SRL „Fraţii” în persoana cet. N.C., cu preţul final de 220 mii lei. Toate licitaţiile s-au finisat cu încheierea contractelor de cumpărare-vânzare, înregistrarea bunurilor în BTI, proprietarii şi-au perfectat toate documentele ce ţin de bunurile procurate. Prin urmare, nu este nicio probă veridică ce ar confirma elementele componenţei de infracţiune incriminate lui M. C.. EPISODUL NR. 2 Achitarea restanţei la salariu foştilor salariaţi ai ÎM „AC” _____________ şi ÎM «RT”_____________ din contul mijloacelor băneşti obţinute în urma comercializării patrimoniului public aflat în gestiunea ÎM «RT”_____________ ÎNVINUIREA: M.C. este învinuit în faptul că, deţinând funcţia menţionată, repetat depăşind în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, obţinând în urma comercializării patrimoniului public aflat în gestiunea ÎM «RT”_____________ mijloace băneşti în sumă de 318377 lei, nu le-a îndreptat spre achitarea datoriilor faţă de bugetul local, dar ilegal au fost transferate spre achitarea restanţei la salariu foştilor salariaţi ai ÎM „AC” _____________ şi ÎM «RT”_____________, fapt prin care a prejudiciat bugetul local în suma de 318377 lei. Prin acţiunile sale primarul or. _____________, M. C., a derogat de la prevederile Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, art.34 alin.(1) conform căreia: „pornind de la competenţa unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întâi, primarul îndeplineşte în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază: 1) în domeniul asigurării ordinii de drept; b) asigură, în limitele competenţei, respectarea Constituţiei, legilor şi altor acte normative”, Legii cu privire la programul de privatizare pe anii 1997-1998 nr.1217-XIII din 25.06.1997, art.91 conform căruia „Mijloacele băneşti obţinute din vânzarea activelor neutilizate în procesul de producţie, după acoperirea cheltuielilor aferente vânzării lor, sunt folosite în primul rând la decontările cu bugetul de stat. Cel puţin 50 la sută din sold se repartizează pentru renovarea mijloacelor fixe, iar restul pentru completarea mijloacelor circulante (cu excepţia fondului de salarizare)”, pct.5 al Regulamentului aprobat prin hotărârea Guvernului nr.665 din 29.11.1996, conform căruia: ”Mijloacele obţinute de la comercializarea activelor se utilizează, în primul rând, pentru decontările cu bugetul şi Fondul social. Mijloacele rămase se repartizează, cel puţin 50 la sută, pentru renovarea fondurilor fixe, restul - pentru completarea mijloacelor circulante, cu excepţia fondului de salarizare. Instituţiile bugetare transferă integral mijloacele obţinute în bugetele respective.” 2.1. Învinuirea imputată lui M.C. este şi pe acest episod de învinuire nefondată, nelegitimă. Analizând probele examinate de către instanţa de judecată, documentele anexate la materialele dosarului se poate concluziona cu certitudine atât lipsa laturii obiective, cât şi a celei subiective a infracţiunii. Probe în acest sens sunt: Depoziţiile lui M.C. care a declarat că mijloacele financiare obţinute din realizarea bunurilor în sumă de 318377 lei au fost date la achitarea salariilor foştilor angajaţi ai întreprinderilor municipale în baza deciziei consiliului orăşenesc _____________ nr.6/27

469


din 25.11.2004 „Privind propunerea judecătoriei raionului _____________” şi nu a dispoziţiei primarului. Gestionar şi proprietar al patrimoniului public conform Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale, Legii privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121 este Consiliul orăşenesc _____________ şi numai el decide vânzarea şi repartizarea mijloacelor financiare, dar nu primarul, prin urmare inculpatul consideră, că nu a depăşit atribuţiile de serviciu şi nu a cauzat prejudiciu bugetului local. 2.2 Decizia Consiliului orăşenesc _____________ nr.6/27 din 25.11.2004 „Privind propunerea Judecătoriei raionului _____________”. Conţinutul acestei decizii confirmă lipsa intenţiei inculpatului de a prejudicia bugetul local, de a-şi depăşi atribuţiile de serviciu fiindcă actul normativ menţionat era obligatoriu de a fi executat de către M. C.. În Decizia enunţată se indică direct necesitatea de a îndrepta la achitarea restanţei la salariu a foştilor salariaţi ai întreprinderilor municipale „AC”, „RT”, „Servicii comunal-locative” a mijloacelor financiare obţinute din vânzarea patrimoniului public al oraşului expus la licitaţie. Organul de urmărire penală intenţionat nu a supus atenţiei prevederile p. 2 al deciziei date, care a stabilit persoana competentă de a achita salariile respective. Punctul citat este formulat astfel: ”Se permite ÎM „Servicii comunal-locative” _____________ (manager-şef V. P.), (nu M.C. – n.n.) să achite datoriile la salariu în conformitate cu legislaţia în vigoare a RM”. Prin urmare, M.C. nu are nicio atribuţie la plata datoriilor la salariu, fiindcă obligaţiunea de a plăti datoriile la salariu au fost puse de Consiliul orăşenesc _____________ pe seama managerului-şef V. P.. 2.3 Depoziţiile martorului P., care a explicat că documentele de contabilitate le-au fost transmise lor, unde sunt acum nu cunoaşte, ei cereau doar lista salariaţilor cu datorii pentru salariu. A fost hotărârea Consiliului orăşenesc ca banii veniţi de la realizarea bunurilor să fie achitate pentru datoriile salariale, hotărărea instanţei de judecată nu a văzut-o. 2.4 Martorul L.Railean a explicat faptul că ştie de existenţa hotărârii judecăţii de achitare a salariului din contul vânzării bunurilor. Astfel au existat două documente ce se referă la achitarea salariilor salariaţilor: propunerea instanţei de judecată şi decizia Consiliului orăşenesc _____________. Patrimoniul nu a aparţinut ÎM, a fost doar dat în gestiune şi executorul nu putea singur executa hotărârea instanţei de judecată, de aceea a şi adoptat decizia menţionată. Nu ţine minte suma datoriilor salariale. Consiliul însui a hotărât să achite datoriile la salariu prin vinderea patrimoniului. 2.5 Martorul L.Ştirbu explicat că a lucrat la SCL _____________ în calitate de contabil-şef din 1997 până în prezent. Conform deciziei Consiliului orăşenesc, a fost iniţiată procedura de lichidare a ÎM „AC”, unde se stipula că bunurile Întreprinderii municipale „AC” urmează a fi transmise Serviciului comunal-locativ. A fost creată o comisie, membru al căreia era şi ea. S-a transmis patrimoniul public, care era format din mijloace fixe, mijloace circulante, active, a fost preluată datoria la salariu a angajaţilor „Termocom” şi „AC” şi a unei datorii de la firma „Conservicii”. Ea a fost în Comisia de primire-predare a patrimoniului, pe care l-a primit, l-a luat la bilanţ. Salariul foştiilor angajaţi l-au achitat ei, dar nu din mijloacele lor, dar din banii de la realizarea patrimoniului „Termocom”, banii li s-au transferat lor, căci în casă au achitat trei persoane fizice P., Curchi-53700 lei, I.Suruceanu-15477 lei şi trei persoane juridice: SRL „Dimilial Com” - 103mii lei, SRL „Medplas” - 150mii lei, ÎI „Iaşa” - 24500 lei, în total au fost transferate 277 mii lei. Aceste surse le-au cheltuit pentru lichidarea restanţelor pe salariu şi altor plăţi. Ei au activat conform deciziei Consiliului orăşenesc în care era indicat direct de a achita restanţele la salariu din banii primiţi de la realizarea patrimoniului. Prioritar a fost achitarea salariului şi toate plăţile pentru stat-fondul social etc. Patrimoniul a fost primit conform deciziei Consiliului orăşenesc. 2.6 Depoziţiile martorului Cuzuioc, care a explicat că a fost consilier în 2003-2005. Prin 2003 a fost începută o procedură de lichidare a ÎM „RT”. Trebuia să se înceapă procedura de lichidare, iar patrimoniul urma să fie transmis către Gospodăria comunală a ÎM a Consiliului

470


orăşenesc. A fost o şedinţă extraordinară la care dl C. a raportat că s-a început de cineva stihiinic demontarea şi seansamblau Reţelele. Şeful Reţelelor, dl M.C., a răspuns că are hotărârea Judecătoriei _____________ de a achita salariul foştilor lucrători ai Reţelelor termice, care s-au adresat în judecată şi aveau hotărâri de încasare a salariului. S-a decis la consiliu transmiterea patrimoniului, realizarea lui şi achitarea restanţelor la salariu. 2.7 Depoziţiile martorului Martorul R.S., care a explicat, că la Reţelele AC a fost instituită procedura de lichidare, a fost decizia consiliului orăşenesc şi dispoziţia Primarului. În această decizie din 25.11.2004 la propunerea judecătoriei _____________ s-a decis de a îndrepta pentru achitarea datoriilor salariale mijloacele băneşti din urma licitaţiei de vânzare a obiectelor AC, Reţelele termice şi Serviciile comunal-locative. Primarul nu era în drept să scoată bunurile la licitaţie fără decizia consiliului orăşenesc _____________. Bunurile respective Primăria le-a trecut la balanţa primăriei ca bunuri ce nu erau înregistrate şi erau fără stăpân; 2.8 Decizia consiliului orăşenesc _____________ nr.6/27 din 25.11.2004 „Privind propunerea judecătoriei raionului _____________” care este un act normativ legal, emis de Consiliu în baza Legii privind administraţia publică locală nr. 123-xv din 18.03.2003, Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ teritoriale nr. 523-xiv din 16.07.1999, Legii privind finanţele publice locale din 16.10.2003 etc. Aceste documente juridice legale, neanulate constituie cadrul normativ-legal al acţiunilor întreprinse de factorii de decizie ale raionului; 2.9 Lipsa componenţei de infracţiune în acţiunile lui M.C. se confirmă şi prin inexistenţa cadrului normativ-juridic indicat de procuror în ordonanţa de învinuire şi în rechizitoriul de învinuire. În ordonanţa de punere sub învinuire şi în rechizitoriul de învinuire lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i reveneau prevăzute de art.art.,34 alin.(1) lit.a), b), 34 alin.(2); 84 alin.(2) ale Legii cu privire la administraţia publică locală " nr. 123-XV din 18.03.2003, care este abrogată, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr. 436-xvi din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, care este definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ ce numai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni n-ar fi, nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire din tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. Este nulă şi trimiterea în ordonanţele de punere sub bănuire, învinuire, rechizitoriul de învinuire şi trimiterea la încălcările chipurile a Legii cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998, lege abrogată la 29.06.2007. 2.10 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior el a îndeplinit cu exactitate Decizia consiliului orăşenesc _____________ nr.6/27 din 25.11.2004 „Privind propunerea judecătoriei raionului _____________”. Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr. 436-xvi din 28.12.2006 una din atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea sa de a îndeplini, a executa deciziile consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr.6/27 din 25.11.2004 deoarece ea este primită în conformitate cu prevederile art.43 al legii din 28.12.2006, care imperativ stipulează, că de competenţa consiliului raional este de a decide privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul

471


public şi privat. Legislaţia naţională, cât şi practica judiciară respectă principiul caracterului personal al răspunderii penale. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Astfel, prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L.B. (doc. nr.1 ra-337/08) Curtea Supremă de Justiţie a statuat:” Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi le-a săvârşit cu vinovăţie. L. B. nu poate fi atras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de judecătoria sect. ________, mun. Chişinău este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. 2.11 Învinuirea adusă lui M.C. pe episodul dat este iarăşi neconcretă; efectuată cu încălcarea dreptului la apărare, la un proces echitabil. Organul de urmărire penală nu a indicat data, locul, anul săvârşirii infracţiunii, acţiunile concrete, care au fost considerate ca prejudiciabile, motivul şi scopul acţiunilor etc. 2.12 Organul de urmărire penală nu a luat în consideraţie nici faptul că iniţiatorul emiterii unei decizii a Consiliului orăşenesc în problema achitării restanţelor la salariu a fost un organ special de stat – instanţa de judecată, propunere acceptată de Consiliul orăşenesc _____________, care prin Decizia nr.6/27 din 25.11.2004 a decis ca mijloacele financiare obţinute din vânzarea patrimoniului public să fie îndreptate la achitarea restanţei la salariu foştilor lucrători ai ÎM „Apă – Canal”, ÎM “RT” _____________. Şi prin această circumstanţă se confirmă lipsa intenţiei lui M.C. de a prejudicia bugetul local; faptul, că el nu a depăşit atribuţiile sale de serviciu, nu a întreprins acţiuni de sine stătător; el doar a îndeplinit întocmai decizia Consiliului orăşenesc nr. 7/27 din 25.11.2004. 2.13 E de menţionat, în mod special, ilegalitatea pornirii urmăririi penale şi pe acest episod al învinuirii. În conformitate cu ordonanţa procurorului din 27.03.09 lui M.C. i se incriminează că: „ Nelegitim a fost emisă decizia Consiliului orăşenesc _____________ nr. 6/27 din 25.11..2004, întru îndreptarea finanţelor obţinute din vânzarea patrimoniului public la achitarea restanţei la salariu foştilor salariaţi ai ÎM „AC” şi ÎM „RT” _____________, ce a cauzat un prejudiciu bugetului local în sumă de 354177 lei.” (v. 1, f.d.1-2). O astfel de învinuire este un nonsens juridic. Prima întrebare care apare este cea ce se referă la esenţa acestei incriminări. În contextul invocat apar mai multe întrebări: - de ce M.C., care nu era preşedinte al Consiliului orăşenesc, trebuie să răspundă pentru emiterea deciziei nominalizate; - în baza căror fapte juridice concrete procurorul a ajuns la concluzia că decizia Consiliului orăşenesc _____________ nr. 6/27 din 25.11..2004 este nelegitimă, deoarece în materialele dosarului lipsesc date, care ar confirma anularea acestei decizii; - care este vinovăţia lui M. C., chiar dacă am accepta ipotetic, învinuirea care i se aduce; în ce se manifestă presupusele acţiuni ale inculpatului ce constituie latura obiectivă, cea subiectivă a infracţiunii? Este imposibil de a comenta o astfel de învinuire, care mai degrabă este un nonsens juridic, decât un act procesual-penal. Cred că numai comentariul ce se conţine în p.2.13 ar fi suficient pentru a pronunţa şi pe acest episod al învinuirii o sentinţă de achitare. EPISODUL NR.3

472


Transmiterea către ÎM „SCL” din or. _____________ a imobilului ÎM „AC”, fără preluarea datoriilor acesteia. ÎNVINUIREA: M.C. este învinuit în faptul că, deţinând funcţia menţionată, repetat depăşind în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, contrar deciziei Consiliului Orăşenesc _____________ nr. 13/28 din 13.11.2003, prin care s-a dispus primăriei _____________ formarea comisiei de lichidare şi declanşare a procedurii de insolvabilitate la ÎM „AC” din or. _____________, prin dispoziţia sa nr. 512 din 14.11.2003, a transmis ilegal către ÎM „SCL” din or. _____________ imobilul ÎM „AC”, fără preluarea datoriilor acestei întreprinderi, fapt ce a prejudiciat bugetul în sumă de 1340800 lei. Prin acţiunile sale primarul M.C. a încălcat prevederile Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, art.34 alin (1) conform căruia : „pornind de la competenţa unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întâi, primarul îndeplineşte în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază: 1) în domeniul asigurării ordinii de drept: a) asigură executarea deciziilor consiliului local, b) asigură, în limitele competenţei, respectarea Constituţiei, legilor şi altor acte normative, c) constată încălcările legislaţiei în vigoare comise de persoane fizice şi juridice în teritoriul administrat şi la măsuri pentru înlăturarea sau curmarea acestora, şi, după caz, sesizează organele de drept, de asigurare a respectării”, art.34 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.1992, conform căreia, alin (1) „Lichidarea întreprinderii conduce la încetarea activităţii acestora, fără trecerea drepturilor şi obligaţiilor pe cale succesorală la alte persoane, (2)Întreprinderea se lichidează prin hotărâre a: a)fondatorilor (asociaţilor) în conformitate cu condiţiile prevăzute în documentele de constituire a întreprinderii, inclusiv în legătură cu expirarea termenului pentru care întreprinderea respectivă a fost înfiinţată; b) instanţei de judecată în caz de: 1) insolvabilitate a întreprinderii, declarată în conformitate cu legislaţia, 2) declarare a documentelor de constituire a întreprinderii ca fiind nule, 3) încălcare a cerinţelor, stabilite de legislaţie privind desfăşurarea unui anumit gen de activitate, prin care se explică activitatea întreprinderii, 4) expirare a termenului pentru care a fost înfiinţată întreprinderea respectivă după atingerea scopurilor în care a fost înfiinţată (la cererea procurorului sau a Camerei Înregistrării de Stat a Ministerului Dezvoltării Informaţionale, dacă fondatorii nu au luat hotărârea de lichidare a întreprinderii”, prevederile Legii insolvabilităţii art.26 alin.1, conform crea „Debitorul este obligat să depună cerere introductivă dacă există unul din temeiurile prevăzute la art.22.” Şi pe acest episod al învinuirii fapta imputată nu este prejudiciabilă. 3.1 M.C. a declarat, că în baza deciziei consiliului orăşenesc _____________ nr.13/29 din 13.11.2003 s-a dispus formarea comisiei de lichidare a ÎM „AC” şi s-a obligat primăria or. _____________ să transmită până la 20.11.2003 patrimoniul proprietate publică a oraşului din gestiunea economică a ÎM „AC” _____________ în gestiunea ÎM „SCL” (a se vedea Regulamentul de transmitere aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr.688 din 09.10.1995). Întru executarea deciziei consiliului, el a emis dispoziţia nr.512-CN din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru”. Consiliul orăşenesc este organ reprezentativ şi legislativ al populaţiei din teritoriul primăriei, precum şi fondator al întreprinderilor municipale, prin urmare are drept să decidă lichidarea întreprinderii înfiinţate în baza legislaţiei în vigoare fără trecerea drepturilor şi obligaţiilor pe cale succesorală la alte persoane, primarul este organ executiv şi este obligat să execute dispoziţiile consiliului. Depoziţiile lui M.C. cu privire la legalitatea acţiunilor sale în legătură cu emiterea dispoziţiei nr.512-CN din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru” se confirmă obiectiv de materialele dosarului.

473


3.2 Organul de urmărire penală imputând episodul analizat nu a luat în consideraţie existenţa deciziei Consiliului orăşenesc _____________ nr. 13/29 din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC”. În legătură cu situaţia creată la ÎM „AC”, lipsa de venituri, acumularea datoriilor debitoriale şi creditoriale, imposibilitatea încasării de la populaţie a plăţilor pentru serviciile comunale, în temeiul Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale nr.523-xiv din16.07.1999, Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845-xii din 01.1992, Consiliului orăşenesc _____________ în decizia nominalizată a decis că: - Primăria or. _____________ va transmite până la 20.11.2003 patrimoniul proprietate publică a oraşului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC”. - Transmiterea patrimoniului se va efectua conform Regulamentului cu privire la modul de transmitere a întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor de stat, a subdiviziunilor lor etc. - ÎM „SLC” va efectua modificările respective în statutul întreprinderii, va întocmi organigrama şi statele-tip de personal şi le va prezenta spre aprobare. 3.3 Învinuirea imputată se infirmă şi de expertul R.R., care a explicat, că în a.2007 a fost autorizat să efectueze revizia economico-financiară tematică la Primăria or._____________. Decizia nr.13/29, în procesul reviziei nu a fost prezentată şi după părerea lui, deciziile Consiliului orăşenesc sub nr. 13/28 şi 13/29, fiind emise în aceeaşi zi, sunt contradictorii, prima decizie a fost de a nu transmite proprietatea, iar a doua decizie, din aceeaşi zi, a fost de a transmite proprietatea din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC”. Funcţiile de aprovizionare a oraşului cu apă au trecut în competenţă ÎM „SLC”. Între decizia Consiliului 13/29 şi dispoziţia primarului nr.512 nu este contradicţie, însă în partea de descriere a dispoziţiei nr.512 primarul se bazează pe decizia consiliului nr. 13/28, dar nu pe decizia nr. 13/29. Cu conţinutul deciziei nr.4/1 din 08.07.2004 privind aprobarea proiectului bilanţului de lichidare, nu a fost cunoscut, în actul reviziei acest document nu este reflectat. Nu a fost prezentat nici actul de lichidare a ÎM „AC”. Nu ţine minte, dacă C. i-a prezentat decizia nr. 13/29 din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC” în timpul urmăririi penale, înaintând dezacordul său cu actul reviziei. 3.4 Analiza dispoziţiei primarului M.C. cu nr. 512-CIV din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru” corespunde întru totul cu conţinutul deciziei Consiliului orăşenesc _____________ nr. 13/29 din 13.11.2003. Astfel, primarul în scopul transmiterii patrimoniului, proprietate publică a oraşului, din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC” în temeiul Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, al Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale nr.523-XIV din16.07.1999 şi întru executarea deciziei Consiliului orăşenesc _____________ nr. 13/29 din 13.11.2003: - a numit comisia de lucru, preşedintele cărei a fost viceprimarul R.S.; - a obligat comisia în timp de 2 zile să efectueze transmiterea patrimoniului proprietate publică a oraşului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC”; - a obligat comisia să întocmească actul de transmitere-predare şi să-l prezinte spre aprobare; - să execute şi alte obligaţii prevăzute de legislaţia în vigoare. Prin urmare, M.C. realizând întocmai decizia Consiliului orăşenesc _____________ nr. 13/29 din 13.11.2003 nu a depăşit limitele drepturilor atribuţiile sale acordate prin lege. 3.5 Legalitatea dispoziţiei primarului M.C. cu nr. 512-CIV din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru” se confirmă şi de o altă decizie a Consiliului orăşenesc _____________ cu nr. 4/1 din 08.07.2004, care a aprobat proiectul bilanţului de lichidare a

474


ÎM „AC” şi registrul de înregistrare a creanţelor (a se vedea şi anexele nr.1,2,3,4,5. vol. 1, f.d. 216). Cele relatate se confirmă şi de procesul-verbal al şedinţei Consiliul orăşenesc _____________ din 08.07.2004 (vol. 1, f.d. 218-219). Cele menţionate denotă faptul că din cele două decizii ale Consiliului orăşenesc _____________ sub nr. 13/28 şi 13/29 este confirmată ultima decizie din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC”. 3.6 Legalitatea deciziei din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC” şi a dispoziţiei primarului M.C. cu nr. 512-CIV din 14.11.2003 „Cu privire la instituirea comisiei de lucru” sunt confirmate şi de martorii interogaţi în şedinţa de judecată. Martorul V.B. a explicat, că era consilier în consiliul orăşenesc şi membru al comisiei servicii comunale şi drumuri. Înainte de şedinţa consiliului li se dădea ordinea de zi, cu câteva zile înainte de şedinţă se aduna comisia şi se discutau întrebările, care urmau a fi examinate la şedinţa Consiliului orăşenesc. ÎM „AC” a fost lichidată în baza hotărârii Consiliului orăşenesc. S-au transmis bunurile materiale tot prin hotărârea consiliului şi dispoziţiei Primarului. ÎM „SC” li s-au transmis activele, pasivele-patrimoniul şi datoriile pe salariu a angajaţilor. În comisia de transmiterea au fost reprezentanţii Primăriei-viceprimarul, contabilul-şef al Primăriei, el, contabilul-şef al întreprinderii, şi alţii. Primea patrimoniul directorul P. şi contabilul-şef de la ÎM „SC”. A fost întocmit şi actul de transmitere de la bilanţ la bilanţ a fondurilor fixe pentru a nu fi întreruptă aprovizionarea cu apă a oraşului. El a lucrat director la”AC”, timp de 1 an 6 luni. Datoriile ÎM „AC” s-au format din anii 19981999. Erau datorii la salariu, apă, servicii comunale. Cine a fost preşedinte al şedinţei Consiliului orăşenesc din 13.11.2003 nu ţine minte, dar nu putea fi C., deoarece el era primar. Tot la şedinţa Consiliului orăşenesc a fost aprobată decizia de a vinde unele bunuri ale întreprinderii „AC” pentru lichidarea restanţelor salariale. În toamna a.2003 a fost întreruptă aprovizionarea oraşului cu apă, datoria ÎM „AC” s-a format timp de 10 ani, au fost nenumărate hotărâri ale instanţelor judecătoreşti despre ��ncasarea datoriilor de la AC. Datoria la salariu erau de peste 300 mii lei. Martorul L.R. a explicat că cunoaşte despre decizia consiliului orăşenesc _____________, potrivit căreia a fost modificat statul ÎM „SCL”. De către Consiliu orăşenesc a fost transmis în gestiunea ÎM „SCL” patrimoniul de la AC, scopul căreia era aprovizionarea oraşului cu apă potabilă. ÎM „AC” nu a fost lichidată, au fost transmise doar mijloacele fixe. Datoriile nu puteau fi transmise deoarece nu este succesor în drepturi. Dacă au fost luate pasivele la balanţă ea nu cunoaşte, dar trebuia să fie luate. S-au transmis doar acele mijloace fixe, reţele inginereşti care aprovizionau oraşul cu apă. Ce s-a făcut cu lucrătorii de la AC nu cunoaşte. Era la curent că este hotărârea judecăţii de achitare a salariului din contul vânzării bunurilor. La acest capitol a fost şi decizia consiliului orăşenesc _____________. Martorul L.Ş. a explicat, că a lucrat la ÎM „SCL _____________” în calitate de contabil-şef din a.1997 până în prezent. Conform deciziei consiliului orăşenesc a fost iniţiată procedura de lichidare a ÎM „AC”, unde se stipula că bunurile întreprinderii municipale AC urmau a fi transmise ÎM „SCL”. A fost creată o comisie, membru al căreia era şi ea. S-a transmis patrimoniul public, care era format din mijloace fixe, mijloace circulante, active în decurs de execuţie, a fost preluată datoria la salariu a angajaţilor „Termocom” şi „AC” şi a unei datorii la o firmă „Conservicii”. Ea a fost în comisia de primire-predare a patrimoniului şi a primit patrimoniul, l-a luat la balanţă. 3.7 În legătură cu transmiterea patrimoniului proprietate publică a oraşului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC” Consiliul orăşenesc _____________ prin

475


decizia nr. 14/1 din 20.11.2003 a modificat Statutul, organigrama şi statele de personal a ÎM „SLC”. Prin urmare, decizia Consiliului orăşenesc _____________ nr. 13/29 din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC” a fost îndeplinită fără anumite derogări de la prevederile Legii; îndeplinirea acestei decizii a fost controlată şi verificată prin adoptarea şi altor decizii nominalizate anterior. 3.8 Componenţa de infracţiune incriminată lui M.C. lipseşte şi din motivul inexistenţei cadrului normativ-juridic imputat inculpatului. În ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i revenea prevăzute de art.,34 al Legii cu privire la administraţia publică locală " nr. 123-XV din 18.03.2003, care este abrogată, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr. 436-xvi din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, care este definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ ce numai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni n-ar fi, nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire din tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. 3.9 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior el a îndeplinit cu exactitate Decizia consiliului orăşenesc _____________ nr. 13/29 din 13.11.2003 „Cu privire la transmiterea patrimoniului din gestiunea economică a ÎM „AC” în gestiunea ÎM „SLC”. Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr. 436-XVI din 28.12.2006 una din atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea sa de a îndeplini, a executa deciziile consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _____________ cu nr. 13/29 din 13.11.2003 deoarece ea este primită în conformitate cu prevederile art.43 al legii din 28.12.2006, care imperativ stipulează, că de competenţa consiliului raional este de a decide privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat. Legislaţia naţională, cât şi practica judiciară respectă principiul caracterului personal al răspunderii penale. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Astfel, prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L. B. (doc. nr.1 ra-337/08) Curtea Supremă de Justiţie a statuat:” Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi le-a săvârşit cu vinovăţie. L.B. nu poate fi atras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de judecătoria sect. ________, mun. Chişinău este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. 3.10 Urmărirea penală în privinţa lui M.C. a fost pornită nelegitim. În materialele dosarului (v.1, f.d. 43-44) este anexată Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 28,02.2005, emisă de către procurorul raionului _____________. În Rezoluţie se constată că:” La 22 noiembrie 2004, sub nr.43 în registrul nr.2 de evidenţă a informaţiilor al Direcţiei Generale Teritoriale a ________lui pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, a fost

476


înregistrată petiţia anonimă pe faptul lichidării ÎM „AC” _____________ şi acţiunile nelegitime ale primarului oraşului M.C. în această privinţă. . ..Studiind raportul şi materialele prezentate, procurorul a constat, că în cazul dat acţiunile primarului or. _____________ nu întrunesc elementele infracţiunii prevăzute de art.327 Cod penal – depăşirea atribuţiilor de serviciu şi sunt evidente circumstanţe care exclud urmărirea penală”. În baza prevederilor art., art.22,287 CPP, art.4 a Protocolului 7 ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului nimeni nu poate fi urmărit de către organele de urmărire penală pentru aceeaşi faptă.

EPISODUL NR.4 Înstrăinarea nelegitimă a bunurilor imobile persoanelor fizice. ÎNVINUIREA: Tot el este învinuit în faptul că repetat, depăşind în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, în urma inventarierii clădirilor proprietate a primăriei or. _____________ conform situaţiei de la 01.01.2004 aprobată prin Decizia Consiliului orăşenesc _____________ nr. 2/23 din 08.04.2004, sub pretextul că unele bunuri sunt fără stăpân, în lipsa hotărârii judecătoreşti pronunţate la cererea organului fiscal privind declararea bunurilor fără stăpân, fără a dispune de date care atestă, direct sau indirect apartenenţa bunurilor, preluând nelegitim aceste bunuri la bilanţul primăriei _____________, în urma organizării licitaţiilor deţinând concomitent calitatea de preşedinte al comisiei de licitaţie din cadrul primăriei _____________, a înstrăinat nelegitim bunuri imobile diferitor persoane fizice, inclusiv: - cet. C.L., conform contractului de vânzare-cumpărare din 01.04.2005, depozitul din or. _____________ str. _________ 16, cu valoarea estimativă de 54522 lei, aflat la acel moment la bilanţul Direcţiei de Învăţământ, Tineret şi Sport _____________; - cet. C.L. conform contractului de vânzare-cumpărare din 15.10.2005 clădirea fostului comisariat militar din or. _____________ str. _________ 173 cu valoarea estimativă de 31500 lei, aflat la acel moment la bilanţul Societăţii Obşteşti Antiincendiare din or. _____________, fapt prin care a cauzat Direcţiei de Învăţământ, Tineret şi Sport _____________ o pagubă de 54522 lei şi Societăţii Obşteşti Antiincendiare din or. _____________ o pagubă de 31500 lei. Prin acţiunile sale intenţionate primarul or. _____________ M.C. a încălcat prevederile Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, art.34 alin (1) conform căruia: „pornind de la competenţa unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întâi, primarul îndeplineşte în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază: 1) în domeniul asigurării ordinii de drept:. .. b) asigură, în limitele competenţei, respectarea Constituţiei, legilor şi altor acte normative”, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 162 din 19.02.2004 „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor mobile proprietate a unităţii administrativ-teritorale şi a statului”, pct.1 conform căruia: ”Autorităţile administraţiei publice locale, în comun cu autorităţile administraţiei publice centrale, vor efectua în termen de 30 de zile inventarierea clădirilor proprietate publică(după caz pe etaje sau încăperi izolate) aflate pe teritoriul unităţilor administrativ-teritorale, conform situaţiei de la 1 ianuarie 2004, şi vor întocmi, în modul stabilit, acte de inventariere de forma prevăzută în anexă. Actele de inventariere vor fi întocmite în baza actelor ce atestă, direct sau indirect, apartenenţa acestora ”, pct.4 conform căruia: „Bunurile imobile fără stăpân se vor înregistra cu drept de proprietate a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, conform prevederilor în vigoare a legii.”, Instrucţiunii cu privire la constatarea şi evidenţa bunurilor

477


fără stăpân emisă la 20.10.1993 de către Ministerul Finanţelor şi Ministerul Justiţiei, pct.2 conform căruia : „Lucrurile ale cărui titular este neidentificat sau proprietarul absent, se consideră bunuri fără stăpân şi trec în proprietatea statului potrivit hotărârilor judecătoreşti pronunţate la cererea organului fiscal. Se consideră bunuri fără stăpân următoarele lucruri: a)locuinţele şi clădirile auxiliare din curte, bunurile de uz casnic şi alte bunuri, obiectele de valoare, banii, etc., dacă drepturile asupra acestora nu au fost revendicate de titulari în cursul unui an şi a fost pronunţată hotărârea judecătorească privind constatarea lor drept bunuri fără stăpân”, prevederile Instrucţiunii cu privire la modul de evidenţă, evaluare şi vânzare a bunurilor confiscate, fără stăpân, a bunurilor trecute în posesia statului du drept de succesiune şi a comorilor nr.6-08/03, emise de către Ministerul Finanţelor şi Ministerul Justiţiei la 20.10.1993, pct.4 conform căruia: „Bunuri fără stăpân sunt considerate bunurile ale căror titular este absent sau necunoscut. Bunurile fără stăpân trec în proprietatea statului. În conformitate ci legislaţia Republicii Moldova, bunurile se constată drept bunuri fără stăpân pe baza hotărârilor judecătoreşti luate la cererea organului fiscal. Cererea se depune la expirarea unui an din ziua luării bunurilor la evidenţă. Ordinea de constatare şi de luare în evidenţă a bunurilor fără stăpân se stabileşte de Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova. ” Învinuirea înaintată şi pe acest episod este nefondată şi se respinge prin totalitatea probelor examinate de către instanţa de judecată. Aceste probe sunt: 4.2 Declaraţiile inculpatului M.C., care a menţionat că bunurile proprietate publică a or. _____________ au fost supuse inventarierii în baza actelor, care atestă direct sau indirect apartenenţa acestora, bunuri fără stăpân în actul de inventariere aprobat prin decizia consiliului nr.2/23 din 08.04.2004 (se anexează) n-au fost incluse, astfel nu a fost încălcată Instrucţiunea Ministerului Finanţelor cu privire la constatarea şi evidenţa bunurilor fără stăpân şi nici Hotărârea Guvernului nr.162 din 19.02.2004. Ce se referă la depozitul din or. _____________ str. _________, 16, M.C. a declarat, că în urma lichidării raionului _____________ şi formării judeţului Orhei, anul 1999, a trecut la gestiunea primăriei or. _____________, fapt confirmat prin actul de lichidare a raionului şi decizia consiliului raional _____________ nr.3/11din 08.06.2004 „Cu privire la executarea Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004” (copia se anexează) prin care s-au aprobat actele de inventariere şi listele bunurilor imobile ale unităţilor administrativ-teritoriale inclusiv a or. _____________ (Direcţia de Învăţământ, Tineret şi Sport aparţine Consiliului raional _____________), iar clădirea fostului comisariat militar din str. _________, 173 conform dosarului de inventariere tehnică de la OCT _____________ (extrasul se anexează) niciodată nu a aparţinut Societăţii Antiincendiare, ci primăriei, fapt confirmat şi prin hotărârea irevocabilă a Curţii de Apel Chişinău din 2006 (copia se anexează). Persoanele considerate deţinătoare a bunurilor au avut dreptul să se adreseze în contenciosul administrativ cu plângere privind lezarea dreptului de proprietate. SOA s-a adresat în toate instanţele de judecată privind contestarea dreptului de proprietate la care s-a decis respingerea cererii ca neîntemeiată. Imobilele au fost înregistrate în registrul cadastral teritorial conform deciziei consiliului orăşenesc _____________ şi Hotărârii Guvernului RM „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor imobile proprietate a unităţii administrativ-teritoriale şi a statului”, apoi realizate în baza deciziilor consiliului orăşenesc prin comisiile de licitaţie ÎM împuternicite în conformitate cu Legea privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003 şi Hotărârii Guvernului RM nr.1056 din 12.11.1997. Anunţul despre vânzarea imobilelor a fost publicat în Monitorul Oficial al RM, presa naţională, asigurându-se transparenţa petrecerii licitaţiei. 4.2 Niciunul din martorii interogaţi nu au confirmat niciun fel de acţiuni ilegale săvârşite de inculpat.

478


- Martorul L.C. a explicat, că în a.2005 ea a luat un ziar unde erau mai multe reclame şi deoarece venise fata din Italia şi avea bani, le-a convenit or._____________ şi au cumpărat o clădire în care ginerele C.V. a făcut o spălătorie de maşini. Ce era în acea clădire până atunci ea nu cunoaşte. La licitaţie a fost ea, a plătit 56 mii lei. Au fost şi au văzut clădirea, erau 2 clădiri, dar a cui erau nu cunoaşte. Nu ţine minte dacă a fost o hotărâre judecătorească privind evacuarea din acea clădire a Direcţiei de învăţământ. - Martorul L.C. a explicat, că în a.2005 a citit în ziar anunţ că se vând la licitaţie clădiri. S-au dus la Primărie şi au procurat la licitaţia clădirea din str. _______________, 173 or. _____________, la licitaţie a participat personal ea. Ce era înainte în acea clădire, nu cunoaşte. Clădirea era cu două etaje, nelocativă, practic risipită, deteriorată, într-o stare critică, nu ţine minte dacă erau uşi, i se pare că era la intrare uşă, ferestrele erau astupate cu ceva, dar nu ţine minte de erau sticle la ele. Clădirea au reparat-o capital şi la moment o folosesc ca magazin. Era unica pretendentă la acest obiect, nu ţine minte dacă mai era altă lume în sală. Dacă ar fi fost ceva ilegal, ei nu ar fi putut procura acest local. De primar ea nu s-a apropiat niciodată, deoarece nu locuieşte în _____________, dar în localitatea vecină. Era o singură clădire cu două etaje în ogradă comună. - Martorul A.U. a explicat că ea lucra la Primăria _____________ în calitate de arhitect şi specialist în construcţie. S-a format comisie de primire-predare a patrimoniului în proprietate. Ea era membră, era o listă ce era la evidenţă din contabilitate şi ei ieşeau la faţa locului controlau dacă sunt acele obiecte, care figurează în listă. Erau reprezentanţii Reţelelor termice, care dădeau lucrurile şi ei le primeau. De evaluarea bunurilor nu a mers vorba, doar de cantitate. Tot ea a fost membru al comisiei de inventariere. Ei au făcut inventarierea la toate bunurile imobile inclusiv şi la cele de pe str. ________________ şi ________________. Nu era în acele clădiri nimic. De la Oficiul cadastral au luat date cine este stăpânul clădirilor. Aceste clădiri nu erau înregistrate la Organul cadastral şi erau pe pământul Primăriei, erau nişte clădiri părăsite, nu erau îngrijite, nu era acolo nimeni, nu a văzut niciun paznic, uşile erau încuiate cu lăcate. Acolo nu era nimeni, ea nu a ştiut că este clădirea şcolii. În comisie mai erau inginerul cadastral, contabila P. R.. - Martorul P.G. a explicat, că în a.2004-2005 el era vice-preşedinte al consiliului raional şi un timp a fost consilier. Depozitele de pe str. _______________ erau la balanţa Direcţiei de învăţământ din a.1960, ele şi până acum stau la balanţa Direcţiei de învăţământ. Nu este niciun document care să le permită să le scoată de la evidenţă. Aceste depozite au fost reînregistrate când au fost judeţele, dar stăpân era Direcţia de învăţământ. Acolo mai era liceul Ştefan cel Mare. Liceul este structura consiliului local. S-a petrecut o inventariere a patrimoniului fără stăpân. Depozitul dat a fost vândut la o persoană fizică, care se foloseşte de el, şi-a făcut spălătorie de automobile şi de reparaţie. Când a fost întărit actul de inventariere în conformitate cu care depozitul a fost trecut la balanţa primăriei, el a fost la şedinţa consiliului orăşenesc, s-a revoltat, dar actul a fost întărit. Crede că această decizie a fost întărită şi la şedinţa consiliului raional, dar nu cunoaşte precis. Direcţia de învăţământ, unde lucrează soţia lui ca contabil, avea nevoie de acest obiect, căci nu au unde ţine manualele. Clădirea fostei direcţii de învăţământ în a.1964-65, din str. _________ a fost tot prin această decizie recunoscută ca bun fără stăpân şi este aceeaşi istorie ca şi cu depozitele, e la balanţa direcţiei până în prezent. 4.3 Prin actul de lichidare a raionului _____________, decizia consiliului raional _____________ nr.3/11din 08.06.2004 „Cu privire la executarea Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004” (copia se anexează), listele bunurilor imobile ale unităţilor administrativteritoriale a or. _____________ se confirmă că depozitul din or. _____________ str. _________, 16 în urma lichidării raionului _____________ şi formării judeţului Orhei (anul 1999) a trecut la gestiunea primăriei or. _____________.

479


4.4 Prin decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ al Curţii de Apel Chişinău din 01.02.2007, decizie neanulată, definitivă, se stipulează că litigiul între primăria or. _____________ şi Societatea Antiincendiară a raionului _____________ referitor la dreptul de proprietate asupra clădirii din or. _____________ str. _________, 173 este unul de natură civilă. Conform deciziei indicate Colegiului civil şi de contencios administrativ a stabilit: ”Din materialele cauzei în şedinţa instanţei de recurs s-a constatat că prin Actul de inventariere a clădirilor şi Lista bunurilor imobile proprietate a primăriei or. _____________, aprobat prin Decizia nr. 2/23 din 08.04.2004 a Consiliului orăşenesc _____________, str. _________, 173 ca „fostului comisariat militar” a fost inclusă sub nr. 58. Iar prin Decizia nr. 3/11 din 08.06.2004 a Consiliului raional _____________ „cu privire la executarea Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr. 162 din 19.02.2004 „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor imobile proprietate a unităţilor administrativ-teritoriale şi ale Statului” a fost aprobat actele de inventariere şi liste a bunurilor imobile a unităţilor administrativteritoriale şi a statului conform anexei nr.1 şi 2. Conform Hotărârii Guvernului Republicii Moldova nr. 162 din 19.02.2004 „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor imobile proprietate a unităţilor administrativteritoriale şi ale Statului”, Decizia nr. 2/23 din 08.04.2004 a Consiliului orăşenesc _____________ şi Decizia nr. 3/11 din 08.06.2004 a Consiliului raional _____________ clădirea din str. _________, 173 a fost înregistrată la OCT filiala _____________ cu drept de proprietate publică. Conform hotărârii judecătoriei Economice de Circumscripţie din 19 aprilie 2006 a fost respinsă acţiunea Primăriei or. _____________ către Societatea Antiincendiară _____________ privind încasarea forţată a plăţii restante pentru folosirea terenului aferent situat în or. _____________ str. _________, 173 din motivul că Societatea Antiincendiară nu deţine dreptul de proprietate asupra imobilului şi în Registrul de Stat al Camerei Înregistrării de Stat adresa Societatea Antiincendiară figurează în mun. Chişinău. Din informaţia Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru a RM oficiul Cadastral Teritorial Orhei, Filiala _____________ nr.31 din 27.01.2006 rezultă că după Societatea Obştească Antiincendiară (S-O.A _____________) nu este înregistrat niciun bun imobil. Prin decizia Consiliului orăşenesc _____________ imobilul din str. _________, 173 a fost expus la licitaţie şi în baza contractului nr.6 de vânzare-cumpărare a bunului imobil prin negocieri directe din 05.10.2005 a fost înstrăinat lui L. Caciur. Conform dosarului de inventariere tehnică se atestă faptul că imobilul din str. _________, 173 or. _____________ anterior a aparţinut întreprinderii Autovaz „Deservire tehnică” din 20.04.1988. Conform art.118 alin.1 CPC RM, fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel. Contrar normei menţionate la materialele cauzei nu se conţin probe incontestabile în susţinerea pretenţiilor reclamantei Societatea Antiincendiară din RM şi SOA _____________ în deţinerea dreptului de proprietate asupra imobilului din str. _________, 173 or. _____________. Astfel, din considerentele menţionate şi având în vedere faptul că, circumstanţele pricinii au fost stabilite de către prima instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat şi nu este necesară verificarea suplimentară a unor dovezi, Colegiul Civil ajunge la concluzia de a admite recursul, de a casa hotărârea primei instanţe şi de a emite o nouă hotărâre, prin care Societăţii Antiincendiare din RM (ŞARM) ÎM potriva Consiliului orăşenesc _____________ şi Consiliului raional _____________ cu privire la anularea parţială a deciziilor Consiliului orăşenesc _____________ nr. 2/23 din 08.04.2004 şi Consiliului raional _____________ nr.3/11 din 08.06.2004 urmează de a fi respins.”

480


4.6 Caracterul juridico-civil al litigiului apărut între primăria _____________ şi Societatea Antiincendiară se constată şi în alte documente. În cadrul verificării petiţiei preşedintelui Societăţii Antiincendiare de către CCCEC din 08.02.2006. ..” s-a constatat că, în baza Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004 „Despre unele măsuri privind inventarierea bunurilor imobile-proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale şi a statului”, de către comisia de inventariere a oraşului _____________, a fost inclus în actul de inventariere şi clădirea de pe str. _________ 173. Din lipsa înregistrării clădirii date la OTC _____________, în baza actului de inventariere, ce a fost aprobat de Consiliul orăşenesc _____________, conform deciziei nr.2/23 din 8.04.2004 şi coordonat cu preşedintele raionului V. C., în baza deciziei nr.3/11 din 8.06.2004 a Consiliului Raional _____________, clădirea a fost înregistrată ca fonduri fixe după primăria _____________, ce, în prealabil, în baza comisiei de licitaţie, a fost vândut cu preţul de 3815 lei persoanei C.L.. Verificând toate circumstanţele apărute pe faptul vinderii clădirii date şi în lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din partea primarului or. _____________, d. M. C., de către DGT Bălţi al RM, a fost înaintată propunerea de a nu începe urmărirea penală şi materialele au fost retrimise procurorului serviciului „Nord” al Procuraturii Anticorupţie, pentru examinare şi primirea rezoluţiei, dat fiind faptul că relaţiile date poartă un caracter juridico-civil şi urmează a fi soluţionat în instanţa de judecată.” 4.7 Existenţa relaţiilor civile apărute între primăria or. _____________ şi Societatea Antiincendiară este confirmată şi de decizia Colegiului economic lărgit al CSJ din 06.11.2008, care a anulat hotărârile instanţelor judecătoreşti economice, evidenţiind unele lacune, care necesită a fi verificate. 4.9 Legalitatea licitaţiilor petrecute de organele autoadministrării publice locale a raionului _____________ este confirmată şi de decizia Colegiului civil al Curţii de Apel Chişinău din 04.11.2008, care a respins cererile de chemare în judecată, înaintate de procurorul raionului cu privire la anularea proceselor-verbale ale licitaţiilor din 30.09.2005. În lista a 14 cereri de chemare în judecată înaintate de procuror s-a aflat şi cererea privind scoaterea la licitaţie de vânzare a clădirii fostului comisariat militar, situat pe str. _________ 173, or. _____________, procurat de către C.L. la preţul final de 31500 lei. Cele relatate, precum şi alte documente anexate la dosar şi examinate în şedinţa de judecată denotă faptul, că M.C. nu a depăşit „în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege,. .. în urma organizării licitaţiilor deţinând concomitent calitatea de preşedinte al comisiei de licitaţie din cadrul primăriei _____________, a înstrăinat nelegitim bunuri imobile diferitor persoane fizice”. Inculpatul şi în timpul deţinerii posturii de preşedinte al comisiei de licitaţie din cadrul primăriei _____________, nu a înstrăinat nelegitim bunuri imobile diferitor persoane fizice. Acţiunile lui au fost totalmente conforme cerinţelor legii. Organul de urmărire penală a ignorat cadrul normativ, care i-a permis lui M.C. de a realiza bunurile indicate în învinuire. M.C. nu samavolnic ci şi în baza deciziei 6/24 din 12.08.2005 a Consiliului orăşenesc _____________ „Privind expunerea la licitaţie de vânzare a unor bunuri proprietate publică” a fost expusă la licitaţie clădirea fostului comisariat militar de pe str. _________,173. 4.10 Baza normativ-juridică a deciziei 6/24 din 12.08.2005 a Consiliului orăşenesc _____________ „Privind expunerea la licitaţie de vânzare a unor bunuri proprietate publică” o constituie prevederile art.9 al Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale nr. 523-XIV din 16.07.1999, art.84 alin (3) al Legii privind administraţia publică locală 3-XV din 18.03.2003, Regulamentul privind licitaţiile cu strigare şi negocierile directe aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M nr. 1056 din 12.11.1997. În condiţiile enunţate, obligaţia lui M.C. era de a realiza în întregime obligaţiunile sale legale de a petrece licitaţia obiectelor incluse în deciziile Consiliului orăşenesc _____________. Astfel, deciziile Consiliului orăşenesc _____________ menţionate pe

481


episodul dat sunt emise în conformitate cu prevederile legii, nu au fost anulate, constituind baza normativ-juridică şi a acţiunilor întreprinse ulterior în cadrul licitaţiilor de primarul C.. 4.11 E de menţionat lipsa cadrului normativ-juridic indicat de procuror în ordonanţa de învinuire şi în rechizitoriul de învinuire. În ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul de învinuire lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i revenea prevăzute de art.,34 al Legii cu privire la administraţia publică locală " nr. 123-XV din 18.03.2003, care este abrogată, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr. 436-xvi din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, care este definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ ce numai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni n-ar fi, nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire din tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. 4.12 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior el a îndeplinit cu exactitate Decizia consiliului orăşenesc _____________ _____________ nr. nr.3/11din 08.06.2004 „Cu privire la executarea Hotărârii Guvernului nr.162 din 19.02.2004” Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr. 436-xvi din 28.12.2006 una din atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea sa de a îndeplini, a executa deciziile consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _____________ menţionată deoarece ea a fost primită în conformitate cu prevederile art.43 al legii din 28.12.2006, care imperativ stipulează, că de competenţa consiliului raional este de a decide privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat. 4.13 Urmărirea penală în privinţa lui M.C. a fost pornită nelegitim. În materialele dosarului (v.1, f.d. 59 - 60) este anexată Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 24.11.2005, emisă de către procurorul raionului _____________. În Rezoluţie se constată că depozitul de pe str. _________ 16 a fost înregistrat după primăria _____________ iar la 02.03.2005 Consiliul orăşenesc _____________, în baza deciziei 2/19, l-a scos la licitaţie şi l-a vândut cet. C.L. Vânzarea depozitului se datorează acţiunilor neglijente ale organului colegial – Comisia de inventariere –, şi nu ale primarului M.C. Litigiul dat este de natură civilă. Studiind raportul şi materialele prezentate, procurorul a constat că, în cazul dat acţiunile primarului or. _____________ nu întrunesc elementele infracţiunilor prevăzute de art.327, 328 CP – abuzul de putere sau abuzul de serviciu; excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu. Din materialele dosarului nu rezultă că această Rezoluţie privind neînceperea urmăririi penale din 24.11.2005 ar fi fost anulată, fapt ce exclude categoric tragerea lui M.C. la răspundere penală în acest episod al învinuirii. Chiar dacă ar fi fost anulată Rezoluţia privind neînceperea urmăririi penale din 24.11.2005 acţiunile organului de urmărire penală contravin prevederilor art.22, 287 CPP, art.4 al Protocolului 7 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, care prevede univoc că nimeni nu poate fi urmărit de către organele de urmărire penală pentru aceeaşi faptă de două şi mai multe ori. 4.14 Lipseşte componenţa de infracţiune şi din motivul că prin hotărârea judecătoriei _____________ din 20.06.2005 a fost admisă cererea lui C.L. către DGÎTS de eliberare a

482


încăperilor procurate. Hotărârea instanţei de judecată este irevocabilă, denotă caracterul legitim al tranzacţiei de cumpărare-vânzare a depozitului de pe str. _________, 16. EPISODUL NR. 5 Încheierea contractului de schimb cu cetăţeanul R.A. a îmbunătăţit nejustificat condiţiile de trai ale familiei R. ÎNVINUIREA: M.C. este învinuit că, repetat, depăşind în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, în lipsa Deciziei Consiliului orăşenesc _____________ şi documentelor confirmative privind atribuirea cet. R.A. la categoria persoanelor care au nevoie de Îmbunătăţirea condiţiilor de trai, şi a temeiurilor de îmbunătăţire a acestor condiţii, a încheiat contractul de schimb din 26.04.2005 în baza căruia a trecut apartamentul nr.5 din str. 27 August 16 or. _____________ în proprietate publică, pe când apartamentul nr.48 din str. 27 August 15 or. _____________ l-a distribuit în folosinţa cet. R.A., astfel nejustificat îmbunătăţind condiţiile de trai ale familiei R., prin acordarea în schimb a altui apartament cu o suprafaţă mai mare, fapt prin care a adus prejudiciu statului în sumă de 100875 lei, format în urma diferenţei între costul apartamentului trecut în proprietatea publică a primăriei şi costul apartamentului distribuit. Prin acţiunile sale, primarul or. _____________ M.:C. a încălcat prevederile Hotărârii Miniştrilor al RSS Moldoveneşti despre aprobarea regulamentului cu privire la modul de acordare a încăperilor de locuit în RSS Moldovenească nr.405 din 35.11.1978, pct. 20 conform căruia „Cererile de a fi luaţi la evidenţă a celor ce au nevoie de Îmbunătăţirea condiţiilor de locuit se depun la comitetul executiv al sovietului local de deputaţi ai norodului de la locul de muncă. În cerere se indică numele de familie, prenumele, numele după tată, adresa, locul şi vechimea în muncă la întreprindere, instituţie organizaţie, funcţia, componenţa familiei, se face o caracterizare a condiţiilor de locuit. La cerere se anexează: un extras din cartea de imobil sau o copie a contului analitic, fişa locuinţei; adeverinţa biroului interraional de inventariere tehnică privitor la faptul dacă în ultimii 5 ani cetăţeanul sau membrii majori ai familiei au avut sau nu în centrul populat respectiv o casă (parte de casă) cu drept de proprietate personală, o copie a contractului de subînchiriere a unei încăperi de locuit în casa unei cooperative de construire a locuinţelor sau în casa, ce aparţine unui cetăţean cu drept de proprietate personală, iar în caz de necesitate şi alte documente. Cetăţenii care se bucură de dreptul de primire cu întâietate sau prioritară a încăperilor de locuit, trebuie să prezinte suplimentar documentele, ce confirmă acest drept. Alte documente necesare pentru rezolvarea problemei privind luarea la evidenţă a celor ce au nevoie de Îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, se cer de la întreprinderile, instituţiile, organizaţiile respective de către organele care îi iau la evidenţă pe cetăţeni. Cererea depusă se înregistrează în condica de înregistrare a cererilor cetăţenilor pentru luarea la evidenţă a celor ce au nevoie de Îmbunătăţirea condiţiilor de locuit (Anexa N1)”, pct.23 conform căruia „Luarea la evidenţă a celor ce au nevoie de Îmbunătăţirea condiţiilor de locuit se efectuează la locul de trai printr-o hotărâre a comitetul executiv al sovietului local de deputaţi ai norodului, iar la locul de muncă – printr-o hotărâre comună a administraţiei şi a comitetului sindical al întreprinderii, instituţiei, organizaţiei. Când se examinează chestiunea privind luarea la evidenţă se iau în considerare recomandările colectivului de muncă. Hotărârea cu privire la luarea la evidenţă a celor ce au nevoie de Îmbunătăţirea condiţiilor de locuit ori cu privire la respingerea cererii respective i se comunică cetăţeanului în scris în termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii indicându-se data luării la evidenţă ori temeiul refuzului de a satisface cererea”, pct. 50, conform căruia: „Înainte de adoptarea deciziei cu privire la acordarea încăperilor de locuit cetăţenii trebuie să prezinte din nou, respectiv, a comitetului

483


executiv al sovietului local de deputaţi ai norodului, la administraţia întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, documentele prevăzute în pct. 20 al prezentului Regulament, consimţământul scris al membrilor majori ai familiei, prin care ei se obligă ca după acordarea spaţiului locativ să elibereze încăperile de locuit, ocupate mai înainte în casa sovietului local de deputaţi ai norodului a întreprinderii, instituţiei, organizaţiei a cooperative de construire a locuinţelor sau în casa, ce aparţine unui cetăţean cu drept de proprietate personală. Cetăţeni care au în proprietate personală o casă de locuit (parte de casă) în decurs de un an. Regula acesta nu se aplică în cazurile când, conform legislaţiei uniunii RSS, cetăţeanul foloseşte casa de locuit, ce-i aparţine într-o localitate sătească pentru domiciliere temporară sau sezonieră”. Codul „Cu privire la locuinţe a RSS Moldoveneşti” 2718 din 03.06.1983, art.30 conform căruia : „Temeiurile pentru a considera că cetăţenii au nevoie de Îmbunătăţirea condiţiilor de locuit cetăţenii: 1) care sunt asiguraţi pentru fiecare membru al familiei cu spaţiu locativ sub norma, stabilită de Sovietul de Miniştri al RSS Moldoveneşti şi de Consiliul republican al sindicatelor din Moldova; 2) cei care locuiesc un timp îndelungat în condiţii de subînchiriere în case ale fondului obştesc şi de stat şi în locuinţe sau pe baza unor contracte de închiriere a locuinţelor în case ce aparţin cooperativelor de construire a locuinţelor sau în case ale fondului individual de locuinţe şi nu au o altă încăpere de locuit; 3)cei care locuiesc în cămine, cu excepţia lucrătorilor sezonieri sau temporari, precum şi a cetăţenilor care s-au instalat în ele în legătură cu studiile; 4) cei ce locuiesc într-o casă de locuit (încăpere de locuit) care nu corespunde cerinţelor sanitare şi tehnice stabilite; 5)cei care locuiesc cîte două sau mai multe familii într-o singură cameră; 6)în familia cărora este o persoană, care suferă de o boală cronică într-o formă gravă şi care în legătură cu aceasta are nevoie să locuiască într-o cameră izolată; 7) cei care locuiesc în încăperi care servesc ca locuinţe de serviciu; 8) în familia cărora există, în afară de soţi, persoane de ambele sexe mai mari de 9 ani, care sunt nevoite să locuiască într-o singură cameră, dacă obiectul contractului de închiriere a încăperii de locuit este o singură cameră, un apartament cu o cameră sau cu două camere. Pentru invalizii Marelui Război pentru Apărarea Patriei, familiile de ostaşi căzuţi în luptă sau dispăruţi fără urmă, şi persoane echivalate cu ei în modul stabilit, pentru persoanele care s-au aflat în armata de operaţii în perioada războiului civil şi al Marelui Război pentru Apărarea Patriei Sovietul de Miniştri al RSS Moldoveneşti poată să prevadă înlesniri în vederea trecerii lor în categoria celor ce au nevoie de Îmbunătăţirea condiţiilor de locuit.” Prin acţiunile sale intenţionate, fiind persoană cu funcţii de răspundere, săvârşind acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, cauzând daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege a persoanelor fizice şi juridice, în mod repetat, soldate cu urmări grave,C. M.l Iuri a comis infracţiunea prevăzută de articolul 328 aliniatul (3) litera a), d) Cod Penal. Şi acest episod al învinuirii este unul nefondat şi nelegitim. 5.1 Inculpatul M.C. nu a recunoscut învinuirea. El a declarat că conform deciziei consiliului orăşenesc _____________ nr. 6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente” primarului or. _____________ M.C. i s-a permis să perfecteze contractul de schimb a apartamentului nr. 48 situat în casa nr.15 or. _____________, str. 27 August, proprietate publică, pe un apartament proprietate privată a cet. R. A., cu condiţii locative bune, situat în or. _____________ str.27 August 16/5, care va fi folosit în scop de cazare. Conform art.823 al Codului civil părţile contractului de schimb au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de proprietate asupra unui bun. Fiecare parte a contractului de schimb este considerată vânzător al bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb.

484


Conform registrului cadastral teritorial _____________ la momentul efectuării schimbului de apartamente, proprietar (în baza contractului de vânzare-cumpărare) al apartamentului nr. 5 din str. 27 August, 15 era Primăria or. _____________. Cetăţeanului R. A. nu i s-a repartizat apartament de stat şi nu putea fi luat la rând pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai din nou, cum se indică în actul de învinuire, cu atât mai mult că art.30 al Codului cu privire la locuinţe al RSS Moldoveneşti prevede expres temeiurile şi categoriile de cetăţeni pentru a considera că ei au nevoie de îmbunătăţirea condiţiilor de locuit. Nu s-a luat în consideraţie şi starea apartamentului nr.48 din str. 27 August, 15 (hotărârea judecăţii din 08.06.2004 – starea apartamentului nr.48 din str. 27 August, 15 este critică: uşile şi ferestrele lipsesc, instalaţiile inginereşti sunt deteriorate, încăperea este distrusă şi condiţiile de locuit nu sunt, imobilul s-a transformat într-o gunoişte antisanitară, periculoasă pentru sănătatea oamenilor din casa nr.15, (probe ce dovedesc cele confirmate se găsesc în dosarul civil la instanţa de judecată a raionului _____________), care nicidecum nu putea fi repartizat pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai. Preţul de piaţă stabilit de OCT Bălţi este neîntemeiat şi nu corespunde realităţii. 5.2 Depoziţiile lui M.C. obiectiv se confirmă de totalitatea probelor examinate în şedinţa de judecată. - Astfel, prin decizia Consiliului orăşenesc _____________ 6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente” primarului or. _____________ M.C. i s-a permis să perfecteze contractul de schimb a apartamentului nr. 48 situat în casa nr.15, str. 27 August, or. _____________ pe un alt apartament proprietate privată cu condiţii de locuit bune, situat în or. _____________, str. 27 August 16/5. Primăria a fost obligată să folosească apartamentul nr. 5 din str. 27 August 16 în scopul de cazare. Consiliul orăşenesc _____________ la emiterea deciziei a luat în consideraţie starea critică a apartamentului nr. 48 situat în casa nr.15, str. 27 August - uşile şi ferestrele lipsesc, instalaţiile inginereşti sunt deteriorate, încăperea este distrusă şi condiţiile de locuit nu sunt, imobilul s-a transformat într-o gunoişte antisanitară, periculoasă pentru sănătatea oamenilor. Temei juridic pentru emiterea deciziei nominalizate sunt prevederile Legii cu privire la proprietate, art.823-826 ale Codului civil, Legii privind administraţia publică locală. 5.3 Potrivit contractului de schimb din 26.04. 2005 a avut loc tranzacţia de schimb a apartamentelor nominalizate între proprietari: R.A.N. şi Primăria or. _____________. Legalitatea contractului de schimb a fost verificată de notar. Părţilor li s-a explicat conţinutul prevederilor art.13 a Legii cu privire la proprietate, art.240, 242 din Codul civil, art.49 al Legii cu privire la notariat. 5.6 Prin dispoziţia primarului din 05.11.2004 a fost numită comisia de examinare la faţa locului a apartamentului nr.5 din str. 27 August 16. Conform actului comisiei date din 08.11.2004 starea apartamentului a fost recunoscută ca una bună de locuit. 5.7 Dreptul de proprietate a părţilor care au efectuat schimbul de apartamente este confirmat prin extrasele din registrele bunurilor imobile. 5.6 Instanţa judiciară a raionului _____________ prin hotărârea sa din 08.06.2004, examinând cererea primăriei de a-i lipsi pe membrii familiei D. de dreptul lor asupra apartamentului, în conformitate cu prevederile art.25 CPC R. Moldova s-a deplasat la faţa locului, adică în apartamentul nr. 48 al casei nr.15 pe str. 27 August, or. _____________. În hotărâre se invocă: ”Rezultatul examinării şi cercetării apartamentului nr. 48 a confirmat toate rezultatele actelor de control şi declaraţiile martorilor la proces referitor la starea apartamentului dat. Instanţa judiciară obiectiv la faţa locului a constatat că casa nr. 15 de pe str. 27 August se află în centrul or. _____________ şi are 72 apartamente. Apartamentul nr.48 se află în intrarea a doua a casei la etajul trei la dreapta şi are acces liber. Uşa de la intrare nu are lăcat şi este deformată şi tăiată. Cercetarea comună a apartamentului nr.48

485


mărturiseşte faptul că apartamentul este lăsat fără supraveghere şi în momentul prezent este fără stăpân, se află în situaţie critică, uşile lipsesc, sunt fărâmate blocurile de ferestre, scoase podelele, lipsesc chiuveta, baia, aragazul, instalaţiile inginereşti sunt deteriorate, încăperea este distrusă şi condiţii de locuit nu sunt, gazoductul prezintă pericol social şi dacă va fi scoasă pentru metal de cineva din casa nr. 15 poate fi o explozie. Rufele murdare, un pat s-a transformat într-o gunoişte antisanitară.” 5.7 Martorul L.R. a explicat, că ea la acel moment nu a depus cerere privind îmbunătăţirea condiţiilor de trai deoarece la acel moment nu avea dreptul la aşa îmbunătăţire, dispunea de spaţiu locativ privat cu spaţiul locativ de 32 m.p. la componenţa familiei de 3 persoane, adică avea mai mult de 6 m.p. pentru o persoană şi nu putea pretinde la îmbunătăţire. Apartamentul cu care a făcut ea schimb era proprietatea oraşului - ap.15 din str. 27 August, or._____________. Acolo persoana a fost evacuată prin hotărârea judecăţii. Undeva peste un an ea a făcut schimb, familia persoanei ce a fost evacuată nu o ţine minte. Ap.16 era al ei personal şi a făcut schimb cu ap.15.Acel apartament la acel moment era fără stăpân, nu avea uşi, ferestre, era o gunoişte, fapt ce îi revoltau pe locatari. Apartamentul era la et.4 a casei cu 9 etaje. După ce a făcut schimbul, ea a pus uşă, dar Primăria a scos doar gunoiul. Apartamentul ei se afla în preajma Primăriei şi Primăriei i-a convenit să fie apartamentul ei recunoscut ca hotel. Este decizia Primăriei consiliului orăşenesc de a schimba destinaţia apartamentului ei ca hotel al Primăriei. Schimbul s-a efectuat tot în baza deciziei Primăriei. Este hotărârea judecăţii din 2003 de a confirma dreptul de proprietate a Primăriei asupra apartamentului în care a trecut. Schimbul a constat numai în aceea că apartamentul ei a fost cu 2 odăi cu reparaţie euro, în care a investit numai pe încălzire autonomă 1000 dolari SUA şi încă pe reparaţie, dar crede că a investit nu mai mult de 3000 dolari SUA iar celălalt apartament avea trei odăi şi era folosit ca gunoişte. Iniţiativa de schimb a fost din ambele părţi, prejudiciu ea nu a pricinuit nimănui. Dacă de vorbit de prejudiciu trebuia să fie o expertiză al apartamentului ei şi acelui cu care a schimbat, acel cu 3 odăi era straşnic, într-un dezastru total. Poate că şi sunt la ea unele documente despre cheltuielile suportate de ea pentru reparaţia apartamentului cu trei odăi. Nu a fost nicio tentativă de a acorda apartamentul cu 3 odăi altor persoane ce stau în rând, ea nu cunoaşte aşa ceva şi nu putea fi deoarece apartamentul se dă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai, dar acolo era gunoişte practic. Nu cunoaşte nici dacă apartamentul ei ar fi fost propus cuiva. La procedura de schimb a prezentat extrasul din registrul cadastral OCT _____________. Care este soarta apartamentului ei cu nr.16 nu cunoaşte, dacă a fost luat de către primărie la balanţă - tot nu cunoaşte. În apartamentul cu trei odăi a investit bani ea pentru a-l aduce la condiţie. 4.1 Probele invocate infirmă totalmente învinuirea adusă lui M. C.. Afirmaţia învinuirii precum că acţiunile primarului au fost efectuate în lipsa Deciziei Consiliului orăşenesc _____________ este una tendenţioasă, inventată. Neluarea în consideraţie a deciziei Consiliului orăşenesc _____________ 6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente” prin care primarului or. _____________ M.C. i s-a permis să perfecteze contractul de schimb a apartamentului nr. 48 situat în casa nr.15, str. 27 August, or. _____________ pe un alt apartament proprietate privată cu condiţii de locuit bune, situat în or. _____________, str. 27 August 16/5, nu este altceva decât o lipsă totală de obiectivitate în cadrul urmăririi penale. Decizia Consiliului orăşenesc _____________ 6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente”, precum şi art.13 al Legii cu privire la proprietate, art.240.242 din Codul civil, art.49 al Legii cu privire la notariat, constituie temeiul legal al acţiunilor inculpatului în cadrul efectuării schimbului de apartamente. Prin urmare, M.C. nu a depăşit atribuţiile sale de serviciu, a acţionat legal, intereselor statului nu i-a fost cauzat niciun prejudiciu, fiindcă apartamentul nr. 48 situat în casa nr.15, str. 27 August, or. _____________ se afla într-o stare dezastruoasă şi nu putea fi repartizat altei persoane. E de competenţa Consiliului orăşenesc de a decide soarta apartamentului respectiv. În conformitate cu cerinţele

486


art.825 ale CC în cazul în care bunurile schimbate nu au aceeaşi valoare, diferenţa de valoare poate fi compensată printr-o sumă de bani, numită sultă, dacă aceasta este prevăzută de contract. Contractul de schimb nu prevede o astfel de compensaţie, şi considerăm că bugetului local nici nu i s-a adus prejudiciu, deoarece schimbul unui apartament cu două odăi într-o stare bună cu un apartament cu trei odăi, dar care se afla într-o stare dezastruoasă, poate fi considerat ca unul egal. Problema stabilirii costurilor apartamentelor schimbate în condiţiile enunţate anterior ţine de domeniul dreptului civil şi nu a celui penal. 5.9 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate. După cum s-a menţionat anterior el a îndeplinit cu exactitate Decizia consiliului orăşenesc _____________ _____________ nr. 6/28 din 25.11.2004 „Privind schimbul de apartamente”. Conform p.a) al art.29 al Legii privind administraţia publică locală nr. 436-xvi din 28.12.2006 una din atribuţiile de bază ale primarului constă în obligaţiunea sa de a îndeplini, a executa deciziile consiliului local. M.C. nu era în drept să nu execute Decizia Consiliului orăşenesc _____________ menţionată deoarece ea a fost primită în conformitate cu prevederile art.43 al legii din 28.12.2006, care imperativ stipulează, că de competenţa consiliului raional este de a decide privind administrarea bunurilor ce ţin de domeniul public şi privat. 5.10 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate si din alte considerente. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia. Conform ordonanţei de pornire a urmăririi penale din 27.03.09 în privinţa lui M.C. a fost pornită urmărirea penală deoarece organul de urmărire penală este de părerea că decizia Consiliului orăşenesc _____________ nr. 6/28 din 25.11.2004, ce i-a permis inculpatului de a perfecta contractul de schimb al apartamentelor, este nelegitimă. Astfel, M.C. este tras la răspunderea penală pentru acţiunile unui organ colegial, acţiuni, în viziunea apărării, absolut legale. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L.B. (doc. nr.1ra-337/08) Curtea Supremă de Justiţie a statuat:” Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi le-a săvârşit cu vinovăţie. L.B. nu poate fi atras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de judecătoria sect. ________, mun. Chişinău este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale. EPISODUL NR. 6 Transmiterea ilicită în proprietatea lui V.C. a apartamentului nr.51 de pe str. _________10 din or. _____________ ÎNVINUIREA: M.C. este învinuit în faptul că fiind persoană cu funcţii de răspundere, ignorând obligaţiunea ce-i revenea în virtutea statutului legal deţinut, prevăzută de art.34 alin (1) pct.1) lit.a), b) al Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003, de asigurare a respectării, în limitele competenţei sale, a Constituţiei, legilor şi altor acte normative, a executării deciziilor consiliilor locale, din interes personal exprimat în transmiterea ilicită în proprietatea fratelui său V.C. a apartamentului nr.51 de pe str. _________10 din or. _____________, în pofida funcţiei deţinute de primar al or.

487


_____________, prin folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu, a inclus date vădit denaturate în certificatul nr.464 eliberat şi semnat la 03.11.2005 de către el, privitor la componenţa şi existenţa acordului membrilor familiei lui V.C. la privatizarea de către ultimul, în lipsa lor, a apartamentului dat, certificat care în cele din urmă a creat posibilitatea obţinerii de la V.C. a procurii unice cu drept la semnarea actelor de privatizare şi înstrăinarea apartamentului către V.C. – ruda că grad de afinitate a primarului, iar la finisarea actului de privatizare a apartamentului, acesta a fost înstrăinat soţului ei V.C. (fratele primarului) astfel prejudicind interesele celorlalţi proprietari ai apartamentului nr.51 de pe str. _________10 din or. _____________ N.C., N.M., I.M., D.M., în sumă totală de 174611 lei. Acţiunile enumerate sunt imputate în baza art.art.327 alin.(2) lit.c) şi 332 alin.(1) CP. Inculpatul nu a recunoscut vina sa în comiterea unor acţiuni ce cad sub incidenţa legii penale. El a declarat, că conform art.34 alin (2) al Legii privind administraţia publică locală nr.123XV din 18.03.2003 primarul, în afară de atribuţiile de bază execută şi alte atribuţii în condiţiile legii. În competenţa primarului intră eliberarea certificatelor privind componenţa familiei, confirmarea locului de trai şi stării familiale, lipsa sau aflarea cetăţenilor în teritoriu, conform datelor poliţistului de sector, precum şi eliberarea caracteristicilor cetăţenilor. Primăria or. _____________ a eliberat cet. C. certificat ce a confirmat spusele lui şi de asemenea s-au luat în consideraţie spusele vecinilor (C.,V.E., L.E., C.P.A.) lui. V.C. Certificatul s-a eliberat pentru a fi prezentat la locul de destinaţie, din spusele d-lui C., – instanţei de judecată. Considerăm că şi pe acest episod al învinuirii lipsesc elementele componenţei infracţiunii. Organul de urmărire penală a prezentat probe unilateral selectate, apreciindu-le eronat. Primarul or. _____________ nu răspunde de acţiunile comisiei de privatizare a fondului de locuinţe, care a fost obligată, în caz de necesitate, să solicite acordul membrilor familiei. Certificatul eliberat de primar nu poate servi ca bază juridică la privatizarea apartamentului. Lipsa infracţiunii se confirmă prin: 6.1 - Depoziţiile martorului C., care a explicat, că locuia într-o casă cu C. Apoi cunoaşte că în a.2005 a venit V.C. la bătrânul C., care din 2001 trăia singur şi nu avea lumină, gaz, totul era distrus, la el veneau beţivanii şi beau acolo, se băteau între ei, îl băteau pe bătrân. Vecinii se săturase de acele bătăi, în apartament era dezastru. Când a venit V.C., el a vorbit cu vecinii şi au schimbat apartamentul, a scos vreo maşină de gunoi din apartamentul bătrânului, a făcut intrare în apartament, în casă, în scară e curat acum. Pe C.M.I. nu l-a văzut niciodată în acest apartament, cunoaşte că fraţii nu se prea împacă; - Depoziţiile martorului P. care a explicat că ea a fost vecina lui C. În apartamentul lui era totul stricat, uşile, ferestrele, nu era nici apă, nici lumină, nici gaz. Uneori ea îi ducea bătrânului de mâncare, el avea slăbiciune la beţie şi se grămădeau acolo toţi beţivanii. Pe primar niciodată nu l-a văzut la ei în casă. Cunoaşte că V. a cumpărat apartamentul de la C. Pe urmă a aflat că acest V. este fratele primarului. Acuma la ei pe scară, e curat, frumos; - Prin depoziţiile sale martorul L. a explicat că este specialist în problemele privatizării şi activează la consiliul raional _____________. Persoana care doreşte să privatizeze apartamentul trebuie să prezinte un şir de documente, ea le verifică, le face calculul şi le depune spre examinare la comisia de privatizare. Persoanele care doresc să privatizeze un bun se pot adresa personal sau prin procură. În cazul lui C., ea nu l-a cunoscut personal, dar din numele acestuia i s-a adresat o persoană cu procură. În cazul dat în ordinul de repartiţie erau înscrise 4-5 persoane, dar Primăria le-a eliberat certificat care confirma că persoanele respective lipsesc de pe teritoriul oraşului mai mult de 5 ani de zile. Executor al certificatului era dna R., dar actul era semnat de primarul C. La privatizare trebuie să existe depusă o cerere de participare la privatizare, ordinul de repartiţie, tabelul nominal, fişa locuinţei, certificatul de la Organul cadastral, planul apartamentului, copia buletinelor sau a adeverinţelor de naştere ale persoanelor puse la evidenţă, copia carnetului de muncă. Cererea care se află în

488


volumul 5 f.d. 138 este a lui C. Certificatul, care dovedeşte faptul că persoana locuieşte de una singură, nu este obligatoriu să fie prezentat în procedura de privatizare a apartamentului. Certificatul eliberat de dl C. - f.d.128, v.5, nu este obligatoriu, dar ea a fost la jurista Primăriei şi a văzut că era cerere scrisă de mâna lui C., precum că el doreşte să privatizeze apartamentul (acest certificat martora îl are şi acasă). Nu ţine minte dacă conţinutul certificatului corespunde cu conţinutul cererii lui C. Da, cererea lui C., pe care martora a citit-o la Primărie este identică cu cererea din dosar f.d.38, v.5. Când a adunat toate documentele aduse pentru privatizare, acolo erau 5 persoane şi ei îi trebuia acest certificat, deoarece fondul locativ este al Primăriei şi primăria răspunde de aceasta. Ea nu a verificat dacă celelalte 5 persoane locuiesc acolo sau nu, nu intră în funcţiile ei. Pe f.d.129 este tabelul nominal şi fişa personală, unde sunt indicate 6 persoane. Ea a verificat aceste două documente, dar persoana care a venit cu procura i-a spus că celelalte persoane nu sunt, fiindcă sunt plecate în Italia şi dl C. moare de foame. De bază este ordinul de repartiţie. În certificat este indicat faptul că, din spusele persoanei, C. locuieşte de unul singur. Certificatul nu este inclus în lista documentelor necesare pentru privatizare. C. este chiriaş principal, poate face orice şi el poate scoate pe cine vrea de la evidenţă. 6.2 E de menţionat şi lipsa cadrului normativ-juridic indicat de procuror în ordonanţa de învinuire şi în rechizitoriul de învinuire. În ordonanţa de punere sub învinuire şi în rechizitoriul de învinuire, lui M.C. i se incriminează nerespectarea obligaţiunilor ce-i reveneau prevăzute de art.34 al Legii cu privire la administraţia publică locală " nr. 123-XV din 18.03.2003, act abrogat, prin adoptarea altei Legi privind administraţia publică locală nr. 436-xvi din 28.12.2006. Art.37 al Legii privind actele legislative din 27.12.2001 dă noţiunea de abrogare, definită ca un procedeu tehnico-juridic de suprimare prin care sunt scoase din vigoare prevederile actului legislativ care nu mai corespund echilibrului dintre cerinţele sociale şi reglementarea legală. În atare condiţii învinuirea în săvârşirea oricărei infracţiuni ar fi, nu poate fi efectuată în baza unei Legi anulate, inexistente de facto şi de iure. E de menţionat că Legea din 28.12.2006 era în vigoare şi la etapa înaintării bănuirii şi învinuirii inculpatului. Prin urmare, ordonanţele de bănuire din 17 septembrie 2007, ordonanţele de învinuire din tot din 17.09.2007, rechizitoriul de învinuire în privinţa inculpatului sunt nule, nu au suport juridic. 6.3 Nu este componenţa de infracţiune şi din motivul că M.C. a eliberat certificatul pe numele lui C. legal. Prevederile art.34 alin.(2) al Legii privind administraţia publică locală nr.123-XV din 18.03.2003 stipulează că primarul, în afară de atribuţiile de bază execută şi alte atribuţii în condiţiile legii. În competenţa primarului intră eliberarea certificatelor privind componenţa familiei, confirmarea locului de trai şi a stării familiale, lipsa sau aflarea cetăţenilor în teritoriu, conform datelor poliţistului de sector, precum şi eliberarea caracteristicilor cetăţenilor. La materialele dosarului este anexată cererea lui C. în care el a solicitat primarului eliberarea unui certificat, menţionând că el trăieşte de unul singur de mai mulţi ani, copiii lui locuiesc în alte părţi şi ei nu sunt împotriva privatizării de către dânsul a locuinţei. Certificatul eliberat de M.C. este identic după conţinut cu cererea solicitantului, fapt care confirmă depoziţiile inculpatului. La eliberarea acestui certificat C. s-a condus şi de cererea vecinilor, care au confirmat faptul că, din anul 2007, copiii lui C. nu locuiesc cu C. 6.4 Este lipsită de temei juridic şi afirmaţia ce se conţine în actele de învinuire, precum că eliberarea de către primar a certificatului cu privire la starea familiară a lui C. i-a permis ultimului de a perfecta aşa numită procură unică cu drept la semnarea actelor de privatizare şi înstrăinarea apartamentului către Viorica C.. În primul rând o astfel de procură în

489


materialele dosarului lipseşte. În afară de aceasta o astfel de procură nici nu poate să existe, deoarece legislaţia în vigoare nu prevede astfel de procuri. Conform art.art.252-258 Cod civil există doar noţiunea de procură, este şi procura de substituire. Primarul, în conformitate cu stipulările ce se conţin în alin.3 al art.252 CC, a fost în drept să-i elibereze lui C., în caz de necesitate, şi a unei procuri, cea ce nu a avut loc. Alin.2 al art.252 CC stabileşte că procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie să fie autentificată notarial. În conformitate cu Legea cu privire la notariat responsabilitatea pentru legalitatea eliberării procurii o poartă notarul. Procura, care este întocmită de C. cu privire la prezentarea intereselor lui la comisia de privatizare este perfectată de notar şi acest fapt nu poate să-i fie imputat lui C.. 6.5 Afirmaţia ce se conţine în învinuire, precum că M.C. a inclus date vădit denaturate în certificatul nr.464 eliberat şi semnat la 03.11.2005 de el însuşi, date privitoare la componenţa şi existenţa acordului membrilor familiei lui V.C. la privatizarea de către ultimul, în lipsa lor, a apartamentului dat, constituie, din considerentele invocate supra, o relatare incorectă a situaţiei obiective. Denaturând situaţia obiectivă ce se referă la eliberarea certificatului pe numele lui C., organul de urmărire penală nici nu a apreciat alte documente prezentate Comisiei de privatizare în care sunt enumeraţi toţi locatarii, care au locuit în apartament. 6.6 Lipsa obiectivităţi organului de urmărire penală pe episodul incriminat se confirmă şi prin faptul, că probele ce infirmă învinuirea nu au fost apreciate de către organul de urmărire penală. La materialele dosarului de către ofiţerul de urmărire penală a fost anexat contul personal pe numele lui C. (v.5, f.d.16-17), semnat de primarul C.. Acest document a fost prezentat şi comisiei de privatizare. În documentul dat este stipulat că sunt 6 membri ai familiei lui C., care au dreptul la spaţiul locativ. Un alt document – extrasul din fişa locuinţei, anexat şi el la materialele dosarului de privatizare, semnat de M.C. enumără concret membrii familiei lui C., care trăiesc în apartament: C.N. – fiică; M.N. – fiică; M.I. şi M. D. – nepoţi. 6.7 Lipsa obiectivităţi organului de urmărire penală în episodul incriminat se confirmă şi prin faptul că probele ce infirmă învinuirea nu au fost apreciate de către organul de urmărire penală. La materialele dosarului de către ofiţerul de urmărire penală a fost anexat contul personal pe numele lui C. (v.5, f.d.16-17), semnat de primarul C. Acest document a fost prezentat şi Comisiei de privatizare. În documentul dat este stipulat că sunt 6 membri ai familiei lui C., care au dreptul la spaţiul locativ. Un alt document – extrasul din fişa locuinţei, anexat la materialele dosarului de privatizare, semnat de M.C. – enumără concret membrii familiei lui C., care trăiesc în apartament: C.N. –fiică; M.N. – fiică; M.I. şi M.D. – nepoţi. 6.8 Este nejustificată şi concluzia organului de urmărire penală precum că certificatul nr.464 eliberat pe numele lui C. i-a lipsit pe ceilalţi membrii ai familiei de dreptul de a participa la privatizarea apartamentului. În primul rând, certificatul nominalizat nu a fost prezentat Comisiei de privatizare şi nu intră în lista documentelor obligatorii pentru privatizarea locuinţei. La adoptarea deciziei cu privire la privatizarea apartamentului sunt necesare următoarele documente, care şi au fost prezentate de C.: - cererea de privatizare; - copia tabelului nominal cu locatarii apartamentului; - extrasul din fişa locuinţei; - certificatul OCT;

490


- Schiţă-plan al apartamentului; - copia cărticelelor de muncă; - bonul de plată; - copia buletinelor de identitate. 6.9 Lipseşte latura obiectiva a componenţei de infracţiune, fiindcă de iure toţi membrii familiei au participat la privatizarea apartamentului lui C. Conform borderoului de calcul al costului locuinţei supuse privatizării (v.5, f.d. 23) numărul persoanelor care locuiesc legitim în apartament şi inclus în borderoul de calcul este de 6 persoane. Din considerentele expuse afirmaţia autorilor învinuirii precum că alţi membri ai familiei nu au participat la privatizarea apartamentului nu este veridică. 6.10 Lipseşte latura obiectiva a componenţei de infracţiune, fiindcă de iure toţi membrii familiei au participat la privatizarea apartamentului lui C. Conform borderoului de calcul al costului locuinţei supuse privatizării (v.5, f.d. 23), numărul persoanelor care locuiesc legitim în apartament şi inclus în borderoul de calcul este de 6 persoane. Din considerentele expuse, afirmaţia autorilor învinuirii precum că alţi membri ai familiei nu au participat la privatizarea apartamentului nu este veridică. 6.11 Din considerentele expuse, nu există nici infracţiune de fals în actele publice, deoarece certificatul eliberat nu este obligatoriu a fi prezentat pentru privatizarea apartamentului, a fost întocmit în baza declaraţiilor lui C., au fost prezentate şi alte documente semnate de M.C. care confirmă înscrierea în apartament a mai mulţi membri ai familiei etc. În condiţiile relatate, M.C. a eliberat certificatul bazându-se pe cererea lui C., afirmaţiile vecinilor C., L., C. Totodată M.C. a semnat şi alte certificate: extrasul din fişa locuinţei, certificatul OCT, certificatul cu privire la componenţa familiei, în care au fost indicaţi toţi locatarii acestui apartament. Prin urmare, el a relatat obiectiv situaţia creată în familia lui C. 6.12 M.C. nu poate fi subiect al acţiunilor imputate şi din alte considerente. Astfel, art.6 al CP stabileşte că persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite de ea şi numai în cazul existenţei vinovăţiei. Potrivit legii penale, nimeni nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta altuia. Conform ordonanţei de pornire a urmăririi penale din 27.03.09, în privinţa lui M.C., a fost pornită urmărirea penală, deoarece organul de urmărire penală nici nu a luat în considerare existenţa hotărârii Comisiei de privatizare, document neanulat până în prezent; existenţa contractelor de cumpărare-vânzare a apartamentelor nominalizate etc. C. este tras la răspunderea penală pentru acţiunile unui organ colegial, acţiuni, în viziunea apărării, absolut legale. Aceste prevederi ale legislaţiei sunt confirmate şi de practica judiciară. Prin Decizia Colegiului penal lărgit din 01.04.2008 în privinţa lui L.B. (nr.1 ra-337/08), Curtea Supremă de Justiţie a statuat: „Conform principului caracterului personal al răspunderii penale, stipulat în art.6 CP, persoana poate fi supusă răspunderii penale numai pentru faptele pe care ea însăşi lea săvârşit cu vinovăţie. L.B. nu poate fi tras la răspundere penală pentru hotărârile colectivului de muncă al FAI „Anina” prin care s-a hotărât punerea în gaj a bunurilor acestei întreprinderi”. Un alt exemplu, care a fost examinat de Judecătoria sect. _________, mun. Chişinău este dosarul lui S.U. în sentinţa de achitare a căruia este invocat acelaşi principiu al caracterului personal al răspunderii penale.

491


6.13 nu poate fi învinuit în privatizarea apartamentului menţionat, deoarece în materialele dosarului este anexată rezoluţia procurorului Procuraturii _______ din 10.02.2006 privind neînceperea urmăririi penale din motivul lipsei componenţei de infracţiune. Procurorul, analizând probele acumulate, a ajuns la concluzia că, la comercializarea apartamentului de către C., nu au avut loc acţiuni ilegale. Este corect şi faptul că procurorul general, prin ordonanţa sa din 22.02.2007, a anulat această rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Însă ordonanţa procurorului general este nelegitimă şi contravine prevederilor art.22, 287 CPP, art.4 al Protocolului 7 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, care stipulează imperativ că nimeni nu poate fi urmărit de către organele de urmărire penală pentru aceeaşi faptă de două şi mai multe ori. Conform prevederilor alin.(4) al art.287 CPP, reluarea urmăririi penale se poate face numai dacă apar fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente a afectat hotărârea respectivă. În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai târziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale. Ordonanţa procurorului general este emisă peste un an, nu sunt indicate nici faptele noi sau recent descoperite. Procurorul general repetă faptele care au fost cunoscute de procurorul raionului _______. E de menţionat şi faptul că, pe tot parcursul urmăririi penale, a fost încălcat dreptul lui M.C. la apărare. La toate etapele efectuării urmăririi penale, el a fost asistat de avocat doar formal. După cum s-a menţionat supra însăşi fapta aplicării unei legi inexistente denotă caracterul formal al numirii unui avocat, ceea ce constituie o gravă încălcare a dreptului la apărare prevăzut de art.17 al CPP, art.21 din Constituţie, art.6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului. M.C. nu este persoană cu înaltă funcţie de răspundere. Conform opiniei Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi din 17.07.2008 adresată Consiliului Baroului Avocaţilor din RM, primarul oraşului se încadrează în categoria persoanelor cu funcţie de răspundere, prevăzută de alin.(1) al art.123 CP. Această concluzie este în concordanţă cu stipulările ce se conţin în art.7 al Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public din 15.12.2008. Argumentele invocate denotă cu certitudine faptul tragerii ilegale la răspundere penală a lui M.C., considerente din care solicit achitarea lui M.C. pe motivul lipsei faptei infracţiunii.

Data__________ Semnătura____________

492


JUDECĂTORIA RAIONALĂ ______________

PLEDOARIE ÎN CADRUL DOSARULUI PENAL PRIVIND ÎNVINUIREA LUI A.V. ÎN COMITEREA INFRACŢIUNII PREVĂZUTE DE ART.264 ALIN.(3) LIT.A) CP Onorată instanţă, a fost finalizată cercetarea judecătorească în cadrul dosarului penal privind învinuirea lui A.V. de comiterea infracţiunii prevăzute de art.264 alin.(3) lit.a) din CP. În cadrul dezbaterilor judiciare îmi voi expune poziţia vis-à-vis de chestiunile pe care instanţa de judecată le va soluţiona la adoptarea sentinţei în conformitate cu prevederile art.385 CPP. Această poziţie rezultă din analiza conţinutului învinuirii şi aprecierea probelor aduse de acuzatorul de stat. 1. Aspecte ce ţin de învinuirea formulată inculpatului 1.1. Inculpatul A.V. a fost pus sub învinuire pe motiv că „la 17.10.2009, aproximativ la ora 11 şi 30 min., conducând automobilul de model „Audi A8”(...) pe traseul „BălţiSărăteni”, la km 43, în apropierea s.Mihailovca, raionul Sângerei, cu o viteză de aproximativ 100 km/oră, cu direcţia de deplasare din mun.Bălţi spre mun. Chişinău, încălcând brutal cerinţele pct.45 alin.(1) lit.a), b), c), d), e), alin.(2) al Regulamentului de circulaţie rutieră (aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr. 713 din 27.07.1999), cu modificările ulterioare, adică nu a condus vehiculul în conformitate cu limita de viteză stabilită ţinând permanent seama de următorii factori: starea psihofiziologică ce influenţează atenţia şi reacţia, dexteritatea în conducere, care i-ar permite să prevadă situaţiile periculoase, starea tehnică a vehiculului şi particularităţile încărcăturii, condiţiile rutiere, situaţia rutieră, în cazul în care în limita vizibilităţii apar obstacole, care pot fi observate de conducător, el nu a redus viteza sau chiar nu a oprit, pentru a nu pune în pericol siguranţa traficului şi ca rezultat a tamponat pietonul P.C., care traversa partea carosabilă a traseului, cauzându-i (...) vătămări grave corporale”. Fapta, care se pretinde că a fost săvârşită cu vinovăţie, a fost încadrată în baza art.264 alin.(3) lit.a) din CP. 1.2. Analiza conţinutului învinuirii formulate denotă caracterul formal al acesteia. Mai mult, învinuirea este una abstractă, ceea ce înseamnă că organul de urmărire penală şi acuzatorul de stat au încălcat mai multe drepturi şi chiar principii generale, care au menirea să asigure dreptul la un proces echitabil în sensul art.6 par.1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în cele ce va urma – „Convenţie”). 1.2.1. În primul rând, ţin să notez faptul că, potrivit art.281 alin.(2), 296 alin.(2) CPP, procurorul a avut obligaţia să indice în ordonanţa de punere sub învinuire şi în rechizitoriu modul de săvârşire a pretinsei infracţiuni şi caracterul vinei. Aceste norme poartă un caracter imperativ, fiind obligatorii inclusiv prin prisma art.7 CPP, care prevede că procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu normele Codului de procedură penală. În acest sens, reamintesc că, inclusiv la şedinţa preliminară, am indicat asupra faptului că imprudenţa (ca 493


formă a vinovăţiei) se exprimă prin două modalităţi – a) încrederea în sine exagerată (uşurinţa) şi b) neglijenţa. Aceste două modalităţi se exclud reciproc. a) Potrivit art.18 CP şi teoriei dreptului penal, încrederea în sine exagerată se caracterizează prin faptul că persoana îşi dă seama că, în condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, această activitate prezintă un anumit grad prejudiciabil, rezultat pe care nu-l doreşte şi nici nu-l acceptă, dar consideră uşuratic că prin felul în care acţionează îl va evita. Prevederea în cadrul încrederii în sine exagerate presupune nu numai prevederea posibilităţii de producere a urmării prejudiciabile, ci şi posibilitatea preîntâmpinării unei astfel de urmări. Posibilitatea preîntâmpinării urmărilor se bazează pe aprecierea unor temeiuri şi împrejurări care, în concepţia făptuitorului, ar trebui să evite rezultatul prevăzut. La baza acestei aprecieri pot sta încrederea făptuitorului în experienţa şi pregătirea sa profesională, starea tehnică a mecanismelor, acţiunile altor persoane, precum şi alte împrejurări de natură să prevină producerea rezultatului prejudiciabil. b) Neglijenţa ca modalitate a imprudenţei există atunci când persoana nu î-şi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă. Astfel, lipsa de înţelegere a gradului prejudiciabil al faptei şi a prevederii producerii rezultatului ei, deosebeşte imprudenţa de toate celelalte forme şi modalităţi ale vinovăţiei. În dreptul penal, esenţa neglijenţei constă în faptul că persoana trebuia şi putea să prevadă posibilitatea producerii rezultatului prejudiciabil. În lipsa obligaţiunii de a prevedea posibilitatea survenirii rezultatului se exclude vinovăţia. Prin urmare, dacă se va stabili că persoana nicidecum nu putea să prevadă producerea rezultatului va exista o faptă săvârşită fără vinovăţie şi nu infracţiune - art.20 CP (a se vedea p. 2.1; p.2.1.3). Acestea fiind trecute în revistă, la moment, ca şi la şedinţa preliminară, mă întreb: ce s-a avut în vedere la înaintarea învinuirii şi susţinerea acuzării - care modalitate a imprudenţei? Neglijenţa sau încrederea exagerată în sine? Nu cred că cineva din cei prezenţi în sală ar putea răspunde la această întrebare. Or, concretizările respective ar fi survenit în mod inevitabil. În lumina celor enunţate, este important să se înţeleagă că organul de urmărire penală a avut obligaţia să răspundă la aceste întrebări foarte importante pentru soluţionarea cauzei. În lipsa acestor răspunsuri, a fost pusă sub semnul întrebării legalitatea întregului proces penal. Dacă organul de urmărire penală şi acuzatorul de stat ar fi constatat că persoana pretinsă vinovată şi-a dat seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar a considerat în mod uşuratic că le va putea evita, atunci această concluzie urma a fi expusă expres în învinuire şi dovedită prin anumite mijloace de probă. În acelaşi timp, dacă persoana nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă, învinuirea urma să îmbrace altă formă şi aspectul probatoriu ar fi fost altul. 1.2.2. Caracterul formal şi, în acelaşi timp, abstract al învinuirii rezultă din faptul că, prin actul de acuzare, se pretinde că inculpatul ar fi încălcat în totalitate cerinţele p.45 al Regulamentului aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.713 (în continuare – „Regulament”). Or, procurorul a transcris în învinuire conţinutul deplin al acestei norme, fără a se încerca să se demonstreze pertinenţa prevederilor respective cazului în speţă. În acelaşi mod putem constata că învinuirea este şi absurdă. a.) Notez faptul că mie (cred că şi celor prezenţi în această sală) nu-mi este clar ce s-a avut în vedere când inculpatul a fost pus sub învinuire pentru faptul că nu a condus vehiculul

494


în conformitate cu limita de viteză stabilită ţinând seama de (...) starea psihofiziologică ce influenţează atenţia şi reacţia. În primul rând, actul de învinuire nu conţine informaţia în ceea ce priveşte limita de viteză stabilită pentru această porţiune de traseu şi, în acelaşi timp, în materialele dosarului nu au fost administrate probe care ar demonstra cu ce viteză s-a deplasat inculpatul în momentul accidentului. Reamintesc că niciunul din martorii audiaţi nu au fost în stare să informeze instanţa de judecată despre viteza de deplasare. Deci, urmează a fi acceptată poziţia inculpatului potrivit căreia acesta se deplasa în timpul şi locul respectiv cu circa 70 km/oră. Astfel, capătul de acuzare că inculpatul s-ar fi deplasat cu o viteză de aproximativ 100 km/oră poartă un caracter declarativ. Indiferent de aspectele ce ţin de viteza de deplasare, până în prezent nu este clar ce s-a avut în vedere când s-a insistat că inculpatul nu a ţinut cont de starea psihologică ce influenţează atenţia şi reacţia. Or, organul de urmărire penală şi procurorul au avut obligaţia să dezvăluie esenţa acestor factori. Prin urmare, în asemenea situaţie ne rămâne să constatăm doar că viteza de deplasare a fost în conformitate cu p.45 alin.(1) lit.a) din regulament. b.) Prin învinuire se insistă că inculpatul a condus vehiculul fără a ţine cont de dexteritatea în conducere care i-ar permite să prevadă situaţiile periculoase. Partea apărării nu a înţeles şi până în prezent nu înţelege în ce constă acest element al învinuirii. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, „dexteritate” înseamnă abilitate, dibăcie, îndemânare. Dacă analizăm elementele de fapt administrate în dosar, nu cred că inculpatul ar putea fi învinuit că a condus vehiculul fără a ţine cont de acest factor. Or, factorul respectiv ar putea fi pertinent cazului când vehiculul ar fi fost condus de un conducător auto fără experienţă, unul începător sau ţinându-se cont de alte circumstanţe. c.) Potrivit învinuirii, inculpatul a condus vehiculul fără a ţine cont de starea tehnică şi particularităţile încărcăturii. Este relevant că atât la urmărirea penală, cât şi în cadrul cercetării judecătoreşti nu s-a constat că inculpatul ar fi transportat încărcături sau că starea tehnică a vehiculului nu ar fi corespuns cerinţelor legale. În asemenea caz, nu e clar ce s-a avut în vedere atunci când inculpatul a fost învinuit că nu a ţinut cont de acest factor. Or, de care particularităţi ale încărcăturii nu a ţinut cont inculpatul în situaţia în care nici nu a transportat încărcături? d.) Sunt lipsite de sens şi elementele învinuirii, potrivit cărora inculpatul a condus mijlocul de transport fără a ţine cont de condiţiile rutiere şi situaţia rutieră. În mod normal, o învinuire formulată în baza art.264 alin.(3) CP urma să conţină o informaţie clară, fiind indicat expres că învinuitul, după caz, inculpatul, nu a ţinut cont de condiţiile rutiere care se exprimă prin fluxul de transport, de starea mediului ambiant sau prezenţa mijloacelor tehnice de dirijare etc. (a se vedea p.4 din Regulament). O simplă referire la noţiunile condiţii rutiere şi situaţie rutieră face ca învinuirea să fie una abstractă şi contrară mai multor drepturi fundamentale. e.) În ceea ce priveşte elementul învinuirii că inculpatul a condus mijlocul de transport fără a ţine cont de prevederile p.45 alin.(2) din Regulament, ţin să notez doar câteva aspecte: În primul rând, în actul de învinuire a fost transcris textul normei de drept fără a se încerca să se demonstreze pertinenţa acestora cazului în speţă. Din aceste considerente, acuzarea nu a constatat cum ar fi trebuit să procedeze conducătorul vehiculului să reducă viteza sau să oprească. Este evident că o acţiune exclude altă acţiune. În al doilea rând, menţionăm că nu a existat niciun obstacol care l-ar fi impus pe inculpat să procedeze în conformitate cu această normă. Persoana care are statut de parte

495


vătămată în acest dosar nu poate fi considerată obstacol, el fiind un pieton şi participant la trafic, care este obligat să respecte regulile de circulaţie. În acelaşi dicţionar găsim că obstacol înseamnă piedică, stavilă care închide drumul, care opreşte vederea, trecerea. 1.3. În lumina celor enunţate, insist asupra faptului că informaţiile conţinute în actul de acuzaţie sunt insuficiente pentru a permite calificarea faptei inculpatului conform normei penale. Reamintesc că, potrivit art.113 CP, se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzute de norma penală. Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători. Concomitent, actul de învinuire se caracterizează prin imprecizii cu privire la detaliile esenţiale ale situaţiei de fapt. În aşa mod, învinuirea adusă inculpatului contravine în mod evident dreptului garantat prin art.6 par.3 din Convenţie. Astfel, se încalcă şi dreptul la apărare. Or, este evident că, în speţa dată, părţii apărării îi revine doar să presupună contra căror argumente să se apere. 2.Aspectul probatoriu 2.1. Potrivit art.93 CPP, probele sunt elemente de fapt dobândite în modul stabilit care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei. Probele administrate şi examinate în cadrul cercetării judecătoreşti demonstrează că inculpatul a săvârşit o faptă fără vinovăţie (art.20 CP), inclusiv lipsa legăturii cauzale dintre fapta inculpatului şi consecinţele survenite. 2.1.1. Martorii audiaţi în cadrul cercetării judecătoreşti, oricare ar fi ei, E.B., I.N. sau altă persoană, nu au furnizat instanţei de judecată suficientă informaţie, pentru a se considera că declaraţiile acestora pot fi apreciate drept probe pertinente, concludente şi utile, care ar confirma vinovăţia inculpatului. Mai mult, declaraţiile martorilor urmează a fi apreciate în favoarea lui A.V. deoarece acestea poartă în sine contradicţii esenţiale şi sunt bazate pe presupuneri. (389 CPP) Astfel, la şedinţa din 02.07.2009, martorul E.B. a relatat instanţei că, în ziua accidentului, a fost la încărcat cu sfeclă de zahăr. În timpul producerii accidentului, în comun cu alte persoane, se afla aşezată sub copaci şi serveau bucate, aceasta însă nu-i împiedica să vadă traseul. A mai relatat că, până la accident şi în timpul accidentului, nu circulau alte mijloace de transport pe traseu. Partea vătămată a traversat traseul fără să se grăbească. Martorul a relatat că este sigură că şoferul Kamaz-ului a făcut un pas înapoi, fără să se întoarcă, după ce s-a auzit claxonul. Acelaşi martor a afirmat că partea vătămată a fost lovită în partea dreaptă a corpului. În legătură cu aceste declaraţii, vreau să notez doar câteva aspecte, care sunt caracteristice pentru tot cercul de probe cu martori. În primul rând, nu e clar din care motiv, dar martorul respectiv încearcă să denatureze evenimentele, să-l învinovăţească pe inculpat. Concluzia rezultă din faptul că E.B. nu putea să vadă momentul producerii accidentului. Or, la şedinţa din 27.07.2009, martorul N.I. a relatat instanţei că, în momentul producerii accidentului, E.B. era cu spatele la şosea. Mai mult, la şedinţa din 30.10.2009, martorul C.S. a relatat instanţei că, atât B.E., cât şi celelalte persoane care luau masa nu puteau să vadă momentul producerii accidentului, deoarece porţiunea respectivă de traseu se află la un nivel mai ridicat decât locul unde se aflau martorii audiaţi de instanţă. Posibil că, din aceste considerente, martorul a afirmat că partea vătămată a fost lovită

496


în partea dreaptă a corpului pe când, potrivit raportului de expertiză (f.d. 84), lovitura a fost în partea stângă. Martorii N.I. şi G.A. fiind audiaţi în şedinţa din 27.07.2009 nu au furnizat anumite informaţii utile şi concludente, care ar permite constatarea vinovăţiei inculpatului. Aceştia au relatat că, la data de 17.10.2008, pe la orele 4 şi 30 min., l-au trezit pe P.C. şi au început să încarce sfeclă. După ce au terminat de încărcat s-au aşezat să la masa sub copaci la o distanţă de 5 m de şosea. La un anumit moment, partea vătămată s-a pornit să traverseze repede traseul. Cu toate că martorul C.S. a relatat instanţei că, în momentul în care pietonul P.C. traversa traseul, la trafic erau implicate şi alte mijloace de transport, în special un „bus”, martorii audiaţi la data de 27.07.2009, au relatat că alte mijloace de transport nu erau implicate în trafic. Martorul N.I. a mai explicat instanţei că părţii vătămate i-a mai rămas 1 m pentru a termina de traversat drumul, dar a fost lovit. Cu privire la circumstanţele concrete ale accidentului, N.I. a explicat: când a auzit semnalul, Andrei a încercat să se întoarcă spre Kamaz, dar a fost lovit la piciorul stâng. Martorul G.A. a relatat instanţei că nu a văzut cum a avut loc accidentul deoarece nu era cu faţa la traseu. În cadrul şedinţei din 30.10.2009 a fost audiat martorul C.S. care a făcut unele declaraţii ce schimbă esenţa evenimentelor redate de ceilalţi martori. Potrivit lui C.S. în momentul când P.C. a pornit să traverseze traseul, în trafic erau implicate şi alte mijloace de transport. Martorul a relatat că, în momentul când a trecut un „bus”, P.C. se afla la mijlocul traseului. Este relevant că încă la urmărirea penală martorul C.S. a furnizat aceeaşi informaţie. În acelaşi timp, nici organul de urmărire penală şi nici procurorul nu a încercat să întreprindă măsuri pentru a exclude divergenţele dintre acest martor şi ceilalţi martori. Or, aceasta este foarte important odată ce fluxul de transport caracterizează condiţiile rutiere (p.4; 45 alin.(1) lit.d) din Regulament). Acelaşi martor (C.S.) a mai relatat instanţei că nu poate spune cu ce viteză se deplasa inculpatul în momentul producerii accidentului, informaţie care nu a fost furnizată nici de ceilalţi martori. Martorul a mai declarat că, în momentul în care P.C. a început să traverseze a doua parte a drumului, el nu a întors capul (eu zic pentru a se asigura). Martorul a relatat că nu ştie dacă partea vătămată ar fi putut să evite ciocnirea în cazul în care până a începe să traverseze a doua parte a traseului s-ar fi uitat în dreapta. Acelaşi martor mai afirmă că P.C. a fost lovit în partea dreaptă. În raport cu declaraţiile martorilor, putem trage următoarele concluzii: a) Doi martori afirmă că P.C. a fost lovit în partea dreaptă a corpului, iar alţii doi - în partea stângă. b) Un martor (C.S.) afirmă că P.C., fiind implicat în traversarea traseului, nu şi-a schimbat direcţia de deplasare, nu s-a întors şi nu a făcut niciun pas în direcţia opusă (a deplasării) fiind lovit în partea dreaptă a corpului. Un martor (E.B.) a afirmat că, în momentul când i-a rămas doar 1 m până a finisa traversarea traseului, P.C. a făcut un pas în urmă, fără să se întoarcă, fiind lovit în partea dreaptă a corpului. Un martor (N.I.) a relatat că P.C., auzind semnalul claxonului, a încercat să se întoarcă în direcţia opusă, fiind lovit la piciorul stâng. Un alt martor (G.A.) nu a văzut momentul accidentului. În asemenea mod, prin declaraţiile martorilor, nu se confirmă că inculpatul a comis o faptă cu vinovăţie. Mai mult, informaţiile furnizate de martori confirmă încălcarea cerinţelor Regulamentului de către P.C.

497


2.1.2. Celelalte mijloace de probă nu pot fi considerate utile, în sensul constatării vinovăţiei inculpatului şi tragerii la răspundere penală a persoanei. Cauzarea leziunilor corporale, gradul acestor leziuni nu se pun în discuţie – nu se contestă. Prin urmare, din cercul de probe, prezentate de acuzare, prezintă interes pentru analiză doar procesul-verbal de cercetare la faţa locului (f.d.27-28), schema accidentului (f.d.29-30) şi rezultatele experimentului (f.d.91-92). Din aceste înscrisuri, rezultă că lăţimea părţii carosabile este de 11.30 m. Drumul este cu circulaţie în dublu sens şi are trei benzi pentru circulaţie, fiecare bandă având lăţimea de 3.77 m.(11.3 / 3 = 3.77). Tamponarea pietonului a avut loc la distanţa de 3.40 m. de la acostament, pe banda de deplasare a vehiculului condus de inculpat. Calculele respective au fost puse şi la baza experimentului de urmărire penală. Prin urmare, declaraţiile martorilor care sunt contradictorii nu corespund nici înscrisurilor anexate la dosar. În acelaşi timp, de la sine, procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi schema accidentului rutier nu confirmă vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii imputate. În lumina celor enunţate anterior şi prin prisma altor lacune admise de organul de urmărire penală, insist asupra faptului că, pe tot parcursul procesului penal, autorităţile statului nici nu au încercat să elucideze aspecte ce ţin de existenţa sau lipsa legăturii cauzale dintre fapta inculpatului şi consecinţele survenite. De fapt, aşa după cum rezultă şi din p.3 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 20 din 08.07.1999, această legătură cauzală ar fi una din condiţiile tragerii la răspundere penală a persoanei. 2.1.3. Pentru a elucida anumite circumstanţe ce ţin de fondul cauzei este necesar să facem o trecere în revistă a prevederilor legale care reglementează conduita pietonului implicat la trafic. Astfel, potrivit p.1 al Regulamentului, acest act normativ cuprinde normele ce determină circulaţia nu numai a vehiculelor, dar şi a pietonilor. Conform p.3 din Regulament, participanţii la trafic, inclusiv pietonii sunt obligaţi să se conformeze actului normativ respectiv şi prin acţiunile lor să nu cauzeze prejudicii altor participanţi la trafic, să nu-i expună pericolului, precum şi să nu creeze neîntemeiat obstacole circulaţiei. Potrivit p.4 din Regulament, orice participant la trafic care respectă acest act normativ este în drept să ţină cont de faptul că şi ceilalţi participanţi la trafic execută cerinţele acestuia. Potrivit p.11 alin.(5) din Regulament, conducătorul de autovehicul are obligaţia să acorde prioritate pietonilor la trecerile nedirijate, semnalizate prin indicatoarele şi/sau marcajele corespunzătoare. Conform p.42 alin.(4) din Regulament, pe drumurile cu circulaţie în dublu sens care au trei benzi pentru circulaţie, banda din mijloc este destinată numai pentru efectuarea manevrelor de ocolire, depăşire, preselectare pentru virare la stânga sau întoarcere. În conformitate cu p.114 alin.(1) din Regulament, pietonii trebuie să traverseze drumul numai pe la treceri semnalizate, inclusiv pe pasajele denivelate, iar în lipsa acestora – la intersecţii – pe linia trotuarelor sau acostamentelor. În calitate de excepţie, potrivit alin.(2) din aceeaşi normă, în cazul în care în limitele vizibilităţii nu sunt treceri pentru pietoni sau intersecţii, ei pot traversa drumul numai ulterior asigurării că nu se apropie niciun vehicul, efectuând trecerea pe traiectorie perpendiculară în raport cu marginea carosabilului. Este relevant că, potrivit p.115 alin.(2) din Regulament, pietonul are prioritate faţă de conducătorii de vehicule la trecerile nedirijate, doar dacă acestea sunt semnalizate prin indicatoare şi marcaje, însă şi în acest caz ei pot ieşi pe partea carosabilă numai când vor fi convinşi în siguranţa traversării. Prin urmare, se impun următoarele concluzii: a) Inculpatul, la data şi locul accidentului se deplasa regulamentar în conformitate cu cerinţele Regulamentului şi era în drept, conform p.4 din Regulament, să conteze pe faptul că şi ceilalţi participanţi la trafic execută cerinţele acestuia. Prin urmare, fapta a fost săvârşită de

498


inculpat fără vinovăţie. Or, acesta nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia şi nu putea să le prevadă. b) Pietonul P.C. s-a angajat în traversarea drumului contrar cerinţelor prevăzute la p. 114 alin.(1) din Regulament, fără a se asigura în conformitate cu alin.(2) al normei respective. c) Consecinţele accidentului rutier se află în legătură cauzală cu acţiunile pietonului P.C., care a încălcat p.114 din Regulament. În acelaşi timp, lipseşte legătura cauzală dintre acţiunile inculpatului şi consecinţele survenite. Or, dacă P.C. nu ar fi încălcat cerinţele Regulamentului, consecinţele respective nu ar fi survenit. În aşa mod, este evident că, în speţa dată, persistă un caz fortuit (art.20 CP). Potrivit art.51 CP, temeiul real al răspunderii penale îl constituie doar fapta prejudiciabilă săvârşită. Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. Conform art.390 CPP, sentinţa de achitare se adoptă dacă nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii. În baza celor relatate, solicit achitarea inculpatului pe motiv că nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii.

Data_______________ Semnătura_____________

499


TEZE PENTRU DEZBATERI JUDICIARE ÎN CAUZA PENALĂ V.Ş. ŞI ALŢII Onorată instanţă! Încheierea examinării cauzei penale în care dl V.Ş. este învinuit în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.327 alin.(2), lit.a) şi c), art.328 ale Codului penal al RM, a vărsat lumină asupra circumstanţelor de fapt şi de drept şi a convins participanţii la proces de lipsa infracţiunilor imputate lui Ş. Acţiunile organului de urmărire penală CCCEC, care au fost întreprinse la începutul urmăririi penale pe ambele capete de învinuire, nu urmăreau scopul stabilirii adevărului, ci intimidarea cadrelor din Primăria municipiului Chişinău, cu atât mai mult că funcţionarii primăriei erau reţinuţi, de regulă, la sfârşitul săptămânii şi orelor de muncă, vinerea. Societatea urmărea cu atenţie acţiunile organului de urmărire penală, pe care acesta le întreprindea vinerea, după amiază. În mass-media era tipărită cu insistenţă informaţia ca, în cadrul Primăriei, a fost descoperit un „cuib de infractori”, care, zilnic, prin acţiunile sale, încălcau flagrant legislaţia RM. Rolul activ al organelor de urmărire penală se limita de fiecare dată doar la reţinerea funcţionarilor Primăriei. După ce a trecut euforia acestor evenimente, când s-a trecut la analiza probelor ce sunt puse la baza acuzării dlui Ş. de acuzatorul de stat, ne-am convins că lucrurile nu sunt deloc aşa, unele circumstanţe fiind chiar şi falsificate de organele de urmărire penală. La august 2004, pe faptul abuzului de serviciu al factorilor de decizie ai Primăriei municipiului Chişinău, Procuratura municipală a pornit urmărirea penală. Ulterior, evenimentele derulează cu intensitate sporită. Pe 12.11.2004, V.Ş. a fost reţinut în temeiul art.327, alin.(1), lit.d) CP în baza faptului că martorii oculari indicau că dumnealui a săvârşit infracţiunea. Curtea de Apel Chişinău admite recursul apărării, anulează actul procesual de aplicare a arestului pe 30 zile şi aplică arestul la domiciliu pe aceeaşi perioadă. Fiind invitat la CCCEC pentru a lua cunoştinţă de încheierea Curţii de Apel privitoare la restricţiile stabilite pe 19.11.2004, dl Ş. este reţinut din nou şi izolat de societate în baza altei cauze penale pornite în aceeaşi zi de către colaboratorii CCCEC, în temeiul art.328, alin.(1) al Codului penal. În procesul-verbal de reţinere este indicat, fără a-i numi, că „martorii oculari au indicat că dl Ş. a săvârşit infracţiunea”. Eforturile apărării de a convinge organul de urmărire penală şi instanţa să nu-l izoleze pe Ş. de societate şi familie s-au ciocnit de un perete în persoana reprezentantului Statului. Mai mult ca atât, simţind şi conştientizând ilegalitatea acţiunilor prin diferite pârghii, în proces au fost antrenate de stat forţe mai serioase. Mandatul de arest, este eliberat de preşedintele Judecătoriei sect. Buiucani, iar recursul apărării este examinat de către completul Curţii de Apel „în frunte” cu preşedintele acestei instanţe. Nenumăratele solicitări argumentate ale apărării în cadrul examinării cauzei penale în fond, adresate instanţei, de a-i schimba măsura de reprimare a dlui Ş. au fost respinse fără nicio motivare. Argumentele apărării au fost auzite, examinate de Curtea Europeană care, prin hotărârea sa de la 04.10.2005, a decis: Instanţele naţionale nu au acordat nicio atenţie argumentelor expuse în cererile cu privire la aplicarea măsurilor de reprimare - arestul preventiv dlui Ş.

500


Admiţând integral cererea apărării, Înalta Curte menţionează în hotărârea sa (vezi p.103) că nau existat motive relevante şi suficiente pentru adoptarea deciziei cu privire la detenţia preventivă a dlui Ş. În hotărâre este specificat faptul menţinerii în stare de arest fără a prelungi termenul. Analiza probelor în „cauza ambulanţelor” art.328 alin.(3) lit.d) din Codul penal al RM. După cum susţine procurorul în discursul său, dl Ş. a săvârşit infracţiunile în următoarele circumstanţe. La 12.12.2002, Consiliul Municipal Chişinău a votat decizia nr.6/26, prin care primarul general al municipiului Chişinău a fost abilitat cu dreptul de negocieri şi semnare a contractului privind procurarea autosanitarelor de modelul „Volkswagen-Transporter”, utilate medical pentru Spitalul Clinic Municipal de Urgenţă. În realitate, după cum susţine acuzatorul de stat la şedinţă, chipurile, s-a decis abilitarea primarului general doar cu dreptul de negociere a condiţiilor contractului, dar secretarul Consiliului municipal, dl Ş., depăşindu-şi în mod vădit limitele împuternicirilor de serviciu a introdus în hotărârea (decizia) în cauză sintagma „şi semnarea contractului”. Prin aceste acţiuni, V.Ş. a abilitat primarul general cu împuterniciri şi drepturi organizatorico-economice suplimentare, fapt ce a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice, exprimate prin diminuarea funcţiilor autorităţii şi bunei funcţionări a autorităţii publice locale şi Legii nr.186-XIV din 06.11.1998 „Privind administraţia publică locală”. V.Ş., persoană cu funcţie de răspundere, a depăşit în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor de serviciu acordate prin lege, cauzând, astfel, daune considerabile intereselor publice care s-au soldat cu urmări grave”. Analizând probele prezentate de procuror şi examinate minuţios de instanţă, ne convingem de contrariul afirmaţiei. Procurorul susţine că V.Ş., secretarul Consiliului municipal Chişinău, a semnat unilateral decizia Consiliului Municipal Chişinău din 12.12.2002, împuternicind ilegal primarul general cu dreptul de negociere şi semnare a contractului menţionat, pe când Consiliul Municipal a decis abilitarea primarului general al municipiului cu dreptul de negociere a condiţiilor contractuale. Prin aceste acţiuni, dl V.Ş. a depăşit în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor de serviciu exprimate în partea dispozitivă a deciziei Consiliului Municipal nr.6/26 din 12.12.2002 prin adăugarea sintagmei ”şi semnarea contractului.” Prin aceste acţiuni, primarului i-au fost acordate drepturi organizatorico-economice suplimentare. Totul s-a început de la un proiect de decizie al Consiliului Municipal Chişinău, din mai 2002, în care, într-adevăr, era indicat faptul că primarul general este împuternicit să negocieze condiţiile procurării transportului sanitar medical. Procurorul nu a ţinut cont de desfăşurarea evenimentelor ulterioare, şi anume, că la şedinţa Consiliului Municipal din 23-30 mai şi încheiată la 13.06.2002 a fost adoptată o altă decizie. Problema de împuterniciri suplimentare a primarului general nici nu a fost discutată. Conform procesului-verbal al şedinţei din 23-30 mai şi 13.06.2002, prin decizia nr.2-31, s-a decis: 1. Se ia act de nota informativă cu privire la asigurarea serviciului de asistenţă medicală de urgenţă cu transport sanitar specializat şi măsurile ameliorării activităţii lui. 2. Se aprobă componenţa Comisiei Consiliului Municipal pentru negocierea contractului privind condiţiile procurării prin leasing a unităţilor de transport sanitar specializat, conform anexei. 3. Preşedintele Comisiei de examinare A.V. va informa Consiliul Municipal la următoarea şedinţă ordinară despre rezultatele negocierilor purtate. Deci, proiectul de decizie pentru şedinţa din mai 2002 a fost examinat, dar la 13.06.2002 a fost adoptată o altă decizie, cu un alt conţinut, în care nu se mai vorbeşte de împuternicirile primarului general.

501


Procurorilor nu le-a fost pe plac dezvoltarea de mai departe a evenimentelor, au falsificat probele ca să creeze impresia că dl V.Ş. a săvârşit infracţiunea imputată. Anexează la cauza penală proiectul deciziei Consiliului Municipal în care sunt divizate împuternicirile primarului (ce ţin de negocierea condiţiilor contractului) din luna mai, trec cu tăcerea decizia Consiliului Municipal nr.2-31 din 13.06.2002, trăgând concluzia că proiectul deciziei din mai 2002 a fost examinat la 10-12 decembrie 2002 la şedinţa Consiliului Municipal şi decizia nr.6/26 din 12.12.2002 a fost completată unilateral de dl Ş. Acuzarea nu doreşte să ţină cont de realitatea existentă, tratează lucrurile după propria dorinţă, neglijând cerinţele Codului de procedură penală, în care este prevăzut expres faptul (art.7, 8, 9, 52, 53, 55,279) că procurorul (organul de urmărire penală) este obligat să cerceteze cauza penală multiaspectual şi sub aspectul respectării legii, al principiului constituţional al procesului penal – prezumţia nevinovăţiei. Declarând că dl V.Ş. a introdus unilateral în decizia Consiliului Municipal Chişinău din 12.12.2002 sintagma „si semnarea contractului”, acuzarea nici nu a încercat să cerceteze circumstanţele apariţiei deciziei nr.6/26. În cadrul examinării cauzei în instanţă a fost identificat autorul deciziei nr.6/26 din 12.12.2002, martorul S.V. a declarat că proiectul deciziei a fost întocmit de d-lui, împreună cu colegii Direcţiei sănătăţii a Primăriei Municipiului Chişinău şi a confirmat că proiectul deciziei conţinea sintagma „şi semnarea contractului”. Proiectul deciziei în cauză a fost înregistrat şi avizat de către funcţionarii primăriei, conform procedurii existente, iar la 12.12.2002 a fost votat de către consilieri. În decizie nu a fost adăugat niciun cuvânt de nimeni, inclusiv de dl V.Ş. Proiectul deciziei a fost contrasemnat pe verso de către viceprimarul responsabil de ramura „medicină” şi înregistrat în modul stabilit de lege. Proiectul nu a suferit vreo modificare, cum a fost înaintat, aşa a şi fost votat de către consilieri (legea cu privire la lucrările de secretariat). Fiecare dintre consilierii Consiliului Municipal avea proiectul deciziei, pe care l-a studiat şi l-a votat. Martorii cercetaţi care au avut calitatea de consilier la 12.12.2002 au declarat în instanţă că au votat proiectul prezentat cu avizele comisiilor respective şi decizia nr.6/26 din 12.12.2002 care corespunde proiectului. În procesul dezbaterilor în şedinţa Consiliului din 12.12.2002 nu s-a vorbit despre împuternicirile primarului general. S-a stabilit cu certitudine că dl V.Ş. nu a făcut vreo modificare la decizia nr.6/26 din 12.12.2002, martorii cercetării n-au confirmat faptul modificării deciziei nr.6/26 din 12.12.2002. Apare o altă problemă: dacă primarul general avea nevoie de împuterniciri speciale pentru semnarea contractului menţionat. În conformitate cu art.38 al Legii RM nr.186-XIV din 06.11.1998 „Privind administraţia publică locală”, primarul reprezintă municipiul în calitate de persoană juridică în raporturile de drept public, inclusiv în cele de drept civil. Referitor la acoperirea contractelor încheiate este obligat să solicite consimţământul Consiliului local, fapt respectat de primarul general în cazul dat. Cât priveşte faptul că dl Ş. a semnat decizia nr.6/26 din 12.12.2002 unilateral nu e adevărat, acesta fiind contrasemnată de preşedintele şedinţei şi, deci, în baza art.44 al Legii RM nr.186-XIV din 06.11.1998 „Privind administraţia publică locală”, era obligat să o contrasemneze. Acuzarea nu a dorit să studieze aceste circumstanţe grăbindu-se cu transmiterea cauzei penale în instanţă pentru judecare, din considerente necunoscute. În actul de acuzare este indicat că dl V.Ş. depăşind vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege a cauzat daune considerabile intereselor publice, soldate cu urmări grave (art.328 alin.(3) CP). Acuzarea nu a precizat în actele procesuale – actul de învinuire, în ce anume constau daunele considerabile intereselor legale publice şi urmările grave.

502


Teoria dreptului penal explică ce înseamnă daune considerabile intereselor publice ocrotite de lege şi urmări grave ce au survenit, acestea fiind: survenirea unor avarii cu pagube enorme, dezorganizarea activităţii unor instituţii statale, cauzarea prejudiciului material statului, mai multor persoane fizice, afectarea drepturilor populaţiei etc. Acuzarea este obligată să concretizeze în ce constau daunele considerabile intereselor publice soldate cu urmări grave, prin ce s-a încălcat art.6, pct. 3 al Convenţiei Europene cu privire la drepturile omului, art.281 CPP în care este prevăzut expres că în ordonanţa de învinuire, învinuirea formulată trebuie să conţină date concrete privitoare la infracţiunea imputată, consecinţele ei şi legătura cauzală. Consecinţele săvârşirii infracţiunii constituie un element obligatoriu al componenţei infracţiunii. Neconcretizând învinuirea, procurorul l-a lipsit pe dl V.Ş. să beneficieze de dreptul la apărare. Ultimul nu a fost informat amănunţit de acuzare cu privire la infracţiunea imputată, fapt prin care s-a încălcat dreptul la apărare. Acuzarea nu a concretizat în ce constă depăşirea vădită a limitelor drepturilor şi atribuţiilor de serviciu, daunele considerabile intereselor publice soldate cu urmări grave şi legătura lor cauzală. Însă, pentru calificarea acţiunilor infracţionale prevăzute de art.328 alin.(3) CP sunt obligatorii aceste concretizări. O simplă enumerare şi includere în actul de acuzare a mai multor acte normative existente nu probează existenţa infracţiunii în cazul dat. Insistând asupra faptului că V.Ş. şi-a depăşit, în mod vădit, limitele drepturilor şi atribuţiilor de serviciu, acuzarea nu a indicat care act normativ a fost încălcat sau care drepturi le-a depăşit, esenţa depăşirilor. Legea RM nr.186-XIV din 06.11.1998 „Privind administraţia publică locală”, art.44, obligă secretarul Consiliului Municipal să contrasemneze deciziile adoptate de către Consiliu sau poate procurorul a observat că V.Ş. „unilateral” a semnat decizia 6/26 din 12.12.2002? Aspectul procesual La cauza penală au fost anexate copii de pe procesele-verbale de cercetare a martorilor din cadrul altui dosar penal în calitate de probe ale acuzării, fapt ce denotă încălcarea art.9394, 105 CPP al RM. Instanţa a fost atenţionată asupra acestui fapt, însă nu a reacţionat. În discursul său, procurorul neanalizând situaţia, circumstanţele, probele ce au servit drept temei pentru pornirea procesului penal, arestarea şi acuzarea lui V.Ş. în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.328 alin.(3) lit.d) CP RM, foarte lejer şi-a motivat poziţia propunând instanţei încetarea procesului penal pe motivul lipsei în acţiunile lui V.Ş. a elementelor constitutive ale infracţiunii imputate. Procurorul insistă asupra existenţei unei hotărâri definitive a instanţei judecătoreşti în această cauză şi asupra aceleiaşi persoane. Urmează a fi menţionat faptul că procurorul s-a referit la o altă cauză penală, cu privire la alte persoane achitate, în care şi circumstanţele acuzării diferă. În cauza penală V.Ş. şi alţii nu există vreo hotărâre judecătorească definitivă prevăzută de p.4) art.391 CPP RM ce i-ar permite într-adevăr instanţei să înceteze procesul. Subliniem faptul că acuzarea a ajuns la concluzia că lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii imputate lui V.Ş., prevăzute de art.328 alin.(3) lit.d) CP. Poziţia acuzatorului de stat nu este bazată pe probele examinate de instanţă şi nu are suport juridic. Menţionăm faptul că probele examinate de instanţă, martorii S., St., H., G., R. etc. au confirmat faptul că proiectul deciziei nu a suferit nicio modificare şi a fost votat unanim de toţi consilierii municipali la 12 decembrie 2002. Proiectul pe deplin corespunde deciziei nr.6/26 din 12.12.2002 votate de consilieri, deci, s-a stabilit cu certitudine că V.Ş. nu a introdus nicio modificare în decizia în cauză. Astfel cele relatate denotă lipsa faptei infracţionale imputate lui V.Ş. La soluţionarea fondului, instanţa urmează să se conducă de art.390 p.1 din CPP.

503


În temeiul celor expuse, conducându-mă de prevederile art.7, 8 , 377- 390 CPP, solicit achitarea dlui V.Ş., acuzat de stat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.328 alin.(3) p.d) CP din lipsa faptei infracţionale. Dosarul penal SRL M. În temeiul ordonanţei de învinuire, V.Ş. este acuzat că, ignorând un şir întreg de acte normative ce-i stabilesc statutul juridic ca funcţionar public – secretar al Consiliului Municipal Chişinău –, în virtutea funcţiilor deţinute, urmărind scopuri personale de favorizare a firmei FPC „M.” făcând abuz de funcţia şi situaţia de serviciu, a comis abuz în următoarele circumstanţe: Nu voi repeta faptul repartizării unui lot de pământ SRL „M.” de Primăria mun. Chişinău. 1. La 31.10.1997, prin decizia primăriei SRL„ M.” i-a fost repartizat un lot de pământ de 0,44 ha pentru proiectare şi construcţia caselor de locuit cu obiecte de menire socială. 2. Prin decizia Primăriei nr.7/8-3 din 01.04.1999 a fost abrogată decizia precedentă din 1997 şi SRL „M.” i s-a repartizat un lot de pământ cu suprafaţa 1,27 ha amplasat în mun. Chişinău, str. _________, cu acelaşi scop. Concomitent învinuirea insistă că V.Ş., urmând scopuri personale de favorizare a SRL „M.”, a scos din proprietatea publică 1,27 ha de pământ, contrar prevederilor alin.(9), art.4 al Legii RM nr.1308-XII din 25.07.1997 ”Privind preţul normativ şi modul de vânzarecumpărare a pământului” – „terenurile sunt destinate construcţiei, în afara celor stipulate în lege se vând prin concurs sau la licitaţie”. V.Ş., abuzând de funcţia şi de situaţia sa de serviciu, contrar prevederilor deciziei Primăriei nr.7/9-3 din 01.04.1999 la 25.02.2000, a semnat autorizaţiile de construcţie nr.12/00 şi 12/01 din această dată autorizând executarea de către FPC „M.” a lucrărilor de construcţie a caselor de locuit particulare, conform proiectului individual 046-7 elaborat de SRL „SBJ”. La 16.07.2001, V.Ş., în mod repetat urmărind aceleaşi scopuri şi interese contrar prevederilor aceleiaşi decizii a Primăriei nr.7/9-9 din 01.04.1999, a semnat autorizaţia de construcţie nr.211/1 din 16.07.2001, autorizând construcţia unor case de locuit particulare, conform aceluiaşi proiect. V.Ş., fiind în funcţia de pretor al sectorului Centru, conform pct.6 al deciziei din 01.04.1999 era responsabil de asigurarea executării acestei decizii urmărind scopuri personale de favorizare a FPC „M.”, a contribuit la scoaterea din proprietatea publică a 1,27 ha de pământ contrar prevederilor alin.9, art.4 din Legea RM nr. 1308-XII din 25.07.1997 ”Privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului”. Acuzarea nu a prezentat probe ce ar confirma faptul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(2), lit.a) şi c) al CP al RM. Analiza probelor prezentate de către acuzator denotă faptul lipsei infracţiunii imputate în acţiunile dlui V.Ş. Lotul de pământ, conform datelor Agenţiei Cadastru a mun. Chişinău (v.1, f.d.12), terenul nominalizat la începutul instrumentării cauzei penale era în proprietate publică. Acest fapt a fost confirmat şi de către colaboratorii Agenţiei Cadastru, audiaţi în calitate de martori. Există titlul de autentificare a dreptului deţinătorului de teren nr.0100213009 (v.1 f.d.205) – în care este indicată forma de proprietate – folosinţa. La momentul începerii urmăririi penale prin decizia Primăriei nr.5/37 din 21.02.2002, din acelaşi teren, 1,27 ha, au fost repartizate în mod legal loturi şi altor persoane. Deci, nu poate fi vorba de 1,27 ha scos din proprietatea publică. Insistând asupra faptului că V.Ş. a folosit intenţionat, în mod abuziv, situaţia de serviciu favorizând FPC „M.” din interes personal la obţinerea lotului de 1,27 ha şi a autorizaţiei de

504


construcţie nominalizate, acuzatorul de stat nu a luat în considerare nici situaţia reală creată şi nici cerinţele legii în vigoare. S-a stabilit cu certitudine că lotul de 1,27 ha situat pe str. _______________ este în proprietate publică. Referitor la modalitatea de repartizare a loturilor sub construcţii, procurorul trebuia să consulte legea, până a înainta acuzarea. Art.46 din Codul funciar şi art.3 alin.(2) din Legea RM nr.1308-XII din 25.07.1997 ”Privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului” indică expres modul de repartizare a loturilor pentru construcţia caselor de locuit, şi primăria s-a condus de aceste legi. Deciziile adoptate, inclusiv cea de repartizare a lotului SRL „M.”, au fost verificate de procuror după adoptare şi nu au fost stabilite încălcări ale legii în vigoare până astăzi. Acuzarea se bazează pe faptul că V.Ş., urmărind scopuri şi interese personale, contrar prevederilor Deciziei nr.7/9 – 3 din 01.04.1999, a semnat autorizaţiile din 25.02.2000, nr. 12/00 şi 12/01, nr. 211/1 din 16.07.2001, însă nu explică în ce anume constă încălcarea, abuzul de putere sau abuzul de serviciu, prin care modalitate a folosit situaţia de serviciu în interese personale, nemaivorbind de faptul că atare probe nu au fost prezentate de procuror. Trezeşte nedumerire insistenţa procurorului că V.Ş., contrar prevederilor Deciziei nr.7/9 – 3 din 01.04.1999, a semnat autorizaţiile respective. În decizie sunt stipulate obligaţiile beneficiarului de a perfecta documentele respective, proiectul, autorizaţia pentru începerea lucrărilor de construcţie. Conform art.44 al Legii „Privind administraţia publică locală” nr.123 – XV din 18.03.2003, secretarul consiliului local e obligat să contrasemneze documentele eliberate de primărie şi să aplice sigiliul. După cum s-a stabilit în instanţă, autorizaţia întocmită de specialiştii primăriei a fost verificată de jurişti, semnată de viceprimar şi secretar, ultimul aplicând ştampila. Secretarul consiliului local nu dispunea de aparat suplimentar ca să verifice actele elaborate şi semnate de către funcţionarii primăriei. Absurditatea acuzării, în opinia apărării, constă şi în faptul neclarităţii prin ce se manifestă sau care-s formele, modalităţile de realizare a intereselor proprii, în ce constă interesul propriu şi prin ce V.Ş. i-a creat condiţii favorabile SRL „M.”, ce a obţinut de la ultima. Pretinsele acţiuni infracţionale ale dlui V.Ş. s-au soldat cu urmări grave, după cum insistă procurorul, însă nu descrie esenţa urmărilor grave (incendiu, calomnii, cauzarea prejudiciului statului etc.). Solicită o atenţie deosebită, onorată instanţă, faptul privitor la latura subiectivă a infracţiunii imputate dlui V.Ş. Acuzarea nu a prezentat probe pertinente, concludente şi utile în confirmarea că V.Ş. a acţionat cu intenţie directă din interese personale. Acuzatorul doar a copiat din lege conţinutul art.327 CP RM fără a explica în ce constă folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu de către V.Ş. în mod repetat şi soldată cu urmări grave, oare secretarul consiliului nu era obligat în virtutea funcţiei deţinute să contrasemneze actele emise de primărie, confirmându-le veridicitatea şi legalitatea prin sigiliu? Argumentul acuzării că V.Ş., urmărind scopuri personale de favorizare SRL „M.”, a scos din proprietate publică lotul de 1,27 ha., este o dorinţă a acuzării, ori în volumul 2, foaia dosarului 12, este certificatul respectiv al lotului în cauză conform căruia acest lot este proprietate publică şi la acest moment. Pentru a stabili dacă a fost comis abuz de putere sau abuz de serviciu este necesar a cunoaşte atribuţiile, drepturile şi obligaţiile persoanei cu funcţie de răspundere stipulate în lege, care reglementează activitatea de serviciu. Acţiunea făptuitorului trebuie să fie săvârşită în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Acţiunea infracţională, în condiţiile art.327 din CP RM, trebuie să aibă la bază un interes material sau alte interese personale, dacă aceste acţiuni au cauzat daune considerabile

505


intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice sau juridice. Lipsa urmărilor grave ca parte componentă a infracţiunii necesită achitarea dlui V.Ş. Învinuirea adusă dlui V.Ş. în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(2) lit.a) şi c) din CP RM poartă un caracter declarativ. Procurorul nu concretizează latura subiectivă şi obiectivă a săvârşirii infracţiunii de dl V.Ş., în ce constă concret folosirea intenţionată de acuzat a situaţiei de serviciu. Prin care acţiuni a săvârşit abuzul de serviciu, prin ce anume s-a demonstrat interesul personal, ori categoria aceasta de infracţiuni se săvârşeşte cu intenţie directă, subiectul urmând să conştientizeze faptul folosirii situaţiei de serviciu în detrimentul obligaţiunilor funcţiei ce o deţine, şi se conduce în activitatea infracţională de motive concrete cu caracter material sau din alte interese personale. În cadrul examinării cauzei penale s-a stabilit cu certitudine că, V.Ş. nu era cunoscut cu dl M. conducătorul SRL „M.”. Procurorul nu a prezentat astfel de probe şi, astfel, nu a fost probat interesul personal de a favoriza această firmă la obţinerea lotului de pământ sau a documentelor necesare pentru construcţia unui cartier de case de locuit. Demersul dlui V.Ş. şi al apărării de a fi cercetat în cadrul şedinţelor de judecată în calitate de martor dl M. a rămas nerealizat. Este de mirare şi faptul că nici organul de urmărire penală nu a întreprins măsuri în scopul stabilirii şi cercetării cetăţeanului A.M. în calitate de martor pentru a elucida circumstanţele descrise. Neconcretizând învinuirea înaintată dlui V.Ş. referitoare la latura obiectivă, latura subiectivă, motivele săvârşirii pretinsei infracţiuni, procurorul nu descrie şi nu probează urmările grave ce au survenit în urma infracţiunii. Ignorând cerinţele art.281 din CPP, art.6 pct. 3 al Convenţiei Europene cu privire la Drepturile Omului, fapt prin care a încălcat dreptul la apărare al dlui V.Ş. Chiar, în urma simplei semnări a unor acte emise de primărie, V.Ş. a paralizat activitatea primăriei, a altor instituţii statale??? Concluzie în temeiul art.381 CPP În discursul acuzatorului de stat privitor la capătul de învinuire a lui V.Ş. asupra pretinsei infracţiuni prevăzute de art.327 alin.(2) lit.a) şi c) CP i se propune instanţei încetarea procesului penal pe motivul lipsei în acţiunile lui V.Ş. a elementelor constitutive a infracţiunii imputate. Subliniind faptul că V.Ş. nu a perfectat nemijlocit autorizaţiile de construcţie pentru SRL „M.”, nici nu dispunea de aparatul suplimentar pentru verificarea corectitudinii datelor incluse în autorizaţie, procurorul insistă nu s-a stabilit legătura cauzală între acţiunile nemijlocite ale lui V.Ş. cu urmările prejudiciabile materiale aduse Primăriei mun. Chişinău, se constată existenţa temeiurilor legale de înlăturare de răspundere penală a acestuia în legătură cu lipsa în acţiunile lui V.Ş. a elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art.327-329 Cod penal, şi solicită încetarea procesului penal în privinţa lui V.Ş. din motivul lipsei în acţiunile lui a elementelor infracţiunii. Circumstanţele ce înlătură răspunderea penală presupune că persoana a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune, însă în unele condiţii stabilite de cap.6 partea generală a Codului penal este liberată (înlăturată) la răspundere penală. Onorată instanţă, în cadrul examinării procesului, probelor prezentate, v-aţi convins că în acţiunile lui V.Ş. lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(2) lit.a) şi c) CP. Acuzarea, încercând să descrie lipsa legăturii cauzale în acţiunile nemijlocite ale lui V.Ş. cu urmările prejudiciabile materiale aduse Primăriei mun. Chişinău, nu a ţinut cont de conţinutul ordonanţei de învinuire a lui V.Ş., în care consecinţele săvârşirii unei astfel de acţiuni nu sunt descrise, concretizate. Care sunt daunele considerabile cauzate intereselor publice, în ce constau urmările grave cauzate şi cui anume au fost ele cauzate?

506


Propunerea procurorului de a înceta procesul din lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art.327-329 CP nu are suport juridic. Un astfel de temei în conţinutul art.391 CPP, în care sunt expres prevăzute temeiurile de încetare a procesului, nu vom găsi. Propun instanţei ca, în procesul de deliberare, să se conducă de prevederile art.390 p.3) din CPP, care oferă soluţia concretă: în cazul stabilirii că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii imputate, instanţa adoptă sentinţă de achitare. În temeiul celor expuse, conducându-mă de prevederile art.7, 8 , 377- 390 din CPP, solicit achitarea dlui V.Ş., acuzat de stat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(2) lit.a) şi c) din CP RM, pe motiv de lipsă a elementelor constitutive ale infracţiunii.

507


TEZE DIN PLEDOARIA SUSŢINUTĂ ÎN INSTANŢA DE JUDECATĂ ÎN CAUZA PENALĂ DE ÎNVINUIRE A M.I. ÎN SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNILOR PREVĂZUTE DE ART. 328 ALIN (1), 332 ALIN. (1) ŞI ART.329 CP RM Pledoaria conţine argumentele invocate de către apărare în cauza penală de învinuire a M.I. în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.328 alin (1), 332 alin.(1) şi art.329 CP RM. Raţionamentele apărării au fost luate în considerare de către instanţa de fond şi cea de apel la pronunţarea deciziei de achitare. Argumentele enunţate, ordinea invocării lor, precum şi logica expunerii şi a completării treptate dar exhaustive au contribuit nu doar la analiza componenţei de infracţiune, ci şi la punerea în evidenţă a problemelor juridice ce vizează aprecierea probelor, necesitatea aplicării cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, încălcarea de către organul de urmărire penală a principiului prezumţiei nevinovăţiei etc. – toate acestea având un pronunţat rol instructiv pentru studenţii şi specialiştii din domeniul dreptului care doresc să-şi formeze sau să-şi dezvolte deprinderile de aplicare a legilor penale şi procesual-penale.

Onorată instanţă! I.M. este învinuită de comiterea infracţiunilor prevăzute de art.328 alin.(1), 332 alin.(1) şi 329 CP în următoarele împrejurări. Ea, deţinând, conform ordinului nr.57 din 31.12.1997, funcţia de medic-expert al Comisiei de Expertiză Medicală a Vitalităţii (în continuare CEMV) psihiatrie din cadrul Consiliului Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii, prin urmare, în conformitate cu art.123 CP, fiind persoană cu funcţie de răspundere, abilitată cu drepturi administrative de dispoziţie şi organizatorice, şi anume: cu drept de decizie în cadrul stabilirii gradelor de invaliditate, a săvârşit infracţiunile: exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, neglijenţă şi fals în actele publice. Conform învinuirii, ea, la 25 ianuarie 2000, activând în funcţia nominalizată, fiind persoană cu funcţie de răspundere, contrar pct.32 al Regulamentului organelor de expertiză medicală a vitalităţii din Republica Moldova aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.470 din 29.08.1991 (abrogat prin Hotărârea Guvernului cu privire la expertiza medicală a vitalităţii nr.746 din 30.06.2004) potrivit căruia „organele de expertiză medicală a vitalităţii se convoacă în şedinţe în componenţă deplină şi, după discutarea colegială a rezultatelor examenului efectuat, adoptă decizia corespunzătoare...” şi pct.21 al aceleiaşi instrucţiuni potrivit căruia încadrarea în grad de invaliditate pe un termen nelimitat are loc în două situaţii „1) când modificările funcţionale şi stările patologice au un caracter ireversibil; 2) când modificările funcţionale şi stările patologice au un caracter relativ ireversibil şi când bolnavul s-a aflat sub supravegherea instituţiilor curative şi a consiliilor de expertiză medicală a vitalităţii nu mai puţin de trei ani, având convingerea că aceste modificări au devenit absolut ireversibile", de sine stătător, nefiind preşedinte şi fără participarea celorlalţi membri ai CEMV psihiatrie, medicii-experţi S.V. şi preşedinte B.V., depăşind în mod vădit

508


limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, încălcând principiul teritorialităţii, a efectuat examinarea cet. C.A.T. domiciliat în or.___________ şi i-a atribuit în mod unilateral gradul doi de invaliditate pentru o boală obişnuită fără termen de reexaminare, fapt ce a generat falsificarea şi eliberarea cotorului (certificatul) seria DM-EM-6 nr.___ din 25 ianuarie 2000, care a servit drept temei pentru achitarea pensiilor şi compensaţiilor pseudoinvalidului, astfel cauzând un prejudiciu bugetului de asigurări sociale prin achitarea neîntemeiată a pensiei de invaliditate şi compensaţiilor nominative pseudoinvalidului A.C. în sumă totală de 21702,96 lei. Conform raportului de expertiză medico-legală nr.286, rezultă că maladia de care suferea cet. C.A. avea o dinamică pozitivă, ceea ce necesită reexpertizare peste un an, precum şi datorită faptului că cet. C.A. avea domiciliul în raionul ___________ CEMV psihiatrie nu a fost în drept de a-l expertiza şi a-i stabili grad de invaliditate. Prin acţiunile sale intenţionate, cauzând un prejudiciu în proporţii mari bugetului de asigurări sociale prin aprecierea ilegală a gradului de invaliditate fără termen care a generat achitarea neîntemeiată a pensiei şi compensaţiei pseudoinvalidului C.A., M.I. a săvârşit infracţiunea prevăzută de art.328 alin.(l) CP al RM - depăşirea atribuţiilor de serviciu, care se caracterizează prin săvârşirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, cauzând daune în proporţii mari intereselor publice. Tot ea, (conform actului de învinuire) în scopul realizării intenţiilor sale criminale, urmărind interesul personal de a-şi legaliza acţiunile sale criminale, ce au constat în examinarea de sine stătătoare şi încadrarea unilaterală în grad de invaliditate a cet. C.A., cu încălcarea pct.32 al Regulamentului organelor de expertiză medicală a vitalităţii din Republica Moldova aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.470 din 29.08.1991 (abrogat prin Hotărârea Guvernului cu privire la expertiza medicală a vitalităţii nr.746 din 30.06.2004) potrivit căruia „organele de expertiză medicală a vitalităţii se convoacă în şedinţe în componenţă deplină şi, după discutarea colegială a rezultatelor examenului efectuat, adoptă decizia corespunzătoare...", a contrafăcut semnătura preşedintelui CEMV psihiatrie B.V. în cotorul (certificatul) seria DM-EM-6 nr.___ din 25 ianuarie 2000, care este act public şi serveşte drept temei pentru achitarea pensiei de invaliditate, fapt confirmat de raportul de expertiză grafologică nr.3 din 12 ianuarie 2007, totodată, introducând în acest cotor date vădit false privind deţinerea gradului doi de invaliditate de către C.A.T. Prin acţiunile sale intenţionate, I.M. a săvârşit infracţiunea prevăzută de art.332 alin.(l) CP al RM - falsul în actele publice, care se caracterizează prin înscrierea de către o persoană cu funcţie de răspundere în documente oficiale a unor date vădit false, precum şi falsificarea unor astfel de documente, săvârşind aceste acţiuni din interes personal. Conform prevederilor art. 389 alin.(1) CPP sentinţa de condamnare se adoptă numai în cazul în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia inculpatului a fost confirmată prin ansamblul de probe dobândite în corespundere cu normele procesual-penale. Analizând probele acumulate în urma cercetării judecătoreşti, consider că niciuna din afirmaţiile conţinute în rechizitoriul de învinuire nu şi-a găsit confirmare Ba invers, chiar şi probele învinuirii examinate minuţios de către instanţa de judecată confirmă lipsa faptelor prejudiciabile imputate dnei M.I.

509


Lipsa faptei infracţiunii se confirmă prin ansamblul de probe examinate de către instanţa de judecată, şi anume: 1. Depoziţiile M.I. care a declarat că învinuirea ei în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.328 alin.(1) şi art.332 alin.(1) CP este nefondată şi nelegitimă. Ea a menţionat că, prin ordinul nr.57 din 31.12.1997, a fost angajată în funcţia de medic-expert la Consiliul de expertiză medicală a vitalităţii (CEMV) psihiatrie din cadrul Consiliului Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii, funcţie pe care a deţinut-o până în 01.12.2000. La 25.01.2000, bolnavul C.A.T., 1959 n., domiciliat în or. ___________, s. Mitoc a fost expertizat în mod consultativ de către Consiliul Republican Expertiză Medicală a Vitalităţii în Psihiatrie. După cum rezultă din ,,Raportul de expertiză medico-legală nr. 286 ,,cet. C.A. a fost trimis la CEMV cu următorul diagnostic: ,,Boală cerebro-vasculară. Consecinţele hemoragiei subarahnoidiene. Malformaţie artereo-venoasă în regiunea temporooccipitală. Sindrom hidrocefal-hipertensiv. Cefalee secundară tip tensional permanent. Insuficienţă piramidală bilaterală, risc înalt de recidiv.” (pagina 3 din raport, semnată de expertul judiciar de categorie superioară B.A.). La fel, din fişa de trimitere la CEMV (forma nr.088/u) pagina 19 a dosarului se vede, cu certitudine, că pacientului i-a fost stabilit un diagnostic psihiatric p.17 b) ,,Consecinţele leziunii organice cu schimbări de personalitate de tip organic. Sindromul asteno-vegetativ cu elemente obsesiv-fobice”. În 2000 Consiliul Expertiză Medicală a Vitalităţii în Psihiatrie era parte componentă a Consiliului Republican Expertiză Medicală a Vitalităţi. Astfel, după cum se confirmă şi în actul de acuzare, ea a activat în funcţia de medic expert la CEMV Psihiatrie – un consiliu specializat din cadrul Consiliului Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii, constituit în conformitate cu prevederile punctelor 4, 6, 13 din Regulamentul organelor de expertiză medicală a vitalităţii (aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 470 din 29.08.1991). Prin urmare, nu poate fi invocată încălcarea principiului teritorialităţii, deoarece acest consiliul nu a fost un consiliu raional, orăşenesc sau interraional care are în componenţa sa, conform punctului 7 din acelaşi regulament un chirurg, un terapeut şi un neuropatolog, dar a fost un consiliu unic specializat în psihiatrie de nivel republican. Fiind de nivel republican, consiliul deserveşte pacienţii din întregul teritoriu al republicii. Conform punctelor 3 şi 6, în calitatea sa de unic organ plenipotenţiar în determinarea gradului de invaliditate la persoanele cu dereglări psihice, în temeiul punctului 25, Consiliul a avut nu numai dreptul, dar şi obligaţiunea de a constata nivelul dereglării funcţiei vitale precum şi aprecierea gradului de invaliditate. Conform punctului 32 al Regulamentului organelor de expertiză medicală a vitalităţii din Republica Moldova aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 470 din 29.08.1991,,Organele de expertiză medicală a vitalităţii se convoacă în şedinţe în componenţă deplină şi, după discutare colegială a rezultatelor examenului efectuat, adoptă decizia corespunzătoare. Datele examenului şi decizia adoptate se introduc în procesul-verbal al şedinţelor, cât şi în actul de examinare, ambele fiind semnate de preşedinte şi membrii consiliului de expertiză şi sunt autentificate prin ştampilă” (datele examenului şi decizia adoptată au fost introduse atât în actul de examinare, cât şi în procesul-verbal al şedinţei, fapt confirmat prin actul de examinare nr.145 şi ,, Registrul de evidenţă a proceselor-verbale ale şedinţelor CREMV in psihiatrie vol.3, pag. 105). CEMV psihiatrie a activat tot timpul în componenţă deplină. Până în 30.10.2000 componenţa a fost: B.V. – preşedinte, şi membrii – S.V. şi I.M., asistenta medicală – V.E. Procesul-verbal nr.14 al şedinţei CEMV psihiatrie din 25.01.2000, în care este indicat atât diagnosticul, precum şi gradul de invaliditate stabilit cet. C.T., este semnat de către dna I. şi de către preşedintele consiliului B.V. Lipseşte semnătura lui S.V., însă aceasta nu înseamnă că dl S. nu a participat la şedinţa consiliului, dar confirmă o neatenţie a asistentei medicale

510


care era responsabilă de întocmirea procesului-verbal şi prezentarea lui pentru a fi semnat fiecărui membru al consiliului. Prezenţa a două semnături ale membrilor consiliului pe procesul-verbal al şedinţei din 25.01.2000 prin care se certifică decizia adoptată de către CEMV psihiatrie referitoare la cet. C.T. confirmă faptul că decizia de încadrare a acestuia în gradul doi de invaliditate nu a fost adoptată de către dna I. unipersonal şi nu şi-a depăşit atribuţiile de serviciu dar, din contra, în calitate de membru al consiliului, a participat la discutarea colegială a rezultatelor examenului efectuat şi la adoptarea deciziei. Referitor la procesul-verbal de expertizare a cet. C.T. (nr.145 din 25.01.2000) dna I. a declarat că paginile 2, 5 şi 6 ale acestui proces-verbal sunt îndeplinite de către ea însăşi, cu excepţia punctului 10 (pag.2) şi a punctului 35 (pag.6). În actul dat lipseşte a doua foaie (pag.3-4) pe care, de către B.V. sau S. V., se indica anamneza clinică a bolnavului, datele examenului psihiatric, rezultatele investigaţiilor funcţionale şi radiologice, diagnosticul stabilit de CEMV. Statusul terapeutic îl descria dna B.V. totdeauna semna sub datele examenului psihiatric pe pag.3, iar S.V. confirma rezultatele prin semnătura s Prezenţa pe pag.6 a actului numai a semnăturii dnei I. în calitate de membru confirmă faptul că după ce a terminat de scris statusul, a aplicat semnătura şi ea l-a transmis preşedintelui. Nu a fost semnat la sfârşit de către B. şi S., posibil, din motivul că bolnavul era în stare grea şi preşedintele de îndată a transmis actul asistentei medicale pentru ca aceasta să-l includă în procesul-verbal al şedinţei şi să perfecteze certificatul de invaliditate. Faptul că bolnavul era în stare grea se demonstrează prin depoziţiile lui C.T. (f.d. 131 verso), care a declarat că, la stabilirea gradului de invaliditate, s-a adresat fiind însoţit de soţie. La 31.10.2005, procesul-verbal de expertizare nr.145 din 25.01.2000 a bolnavului C. a fost transmis integral Departamentului Expertiză Medicală a Vitalităţii, fiind primit de către asistenta superioară, care, prin semnătura sa, a confirmat primirea acestui document în întregime. Din circumstanţe neelucidate de organul de urmărire penală, din procesul-verbal de expertizare nr.145 din 25.01.2000 a fost ruptă foaia 2 pe care erau înscrise rezultatele examinării bolnavului şi argumentarea deciziei. Dna I. l-a întrebat pe procurorul V.M. de cine şi în ce circumstanţe a fost ruptă fila respectivă din procesul-verbal de expertizare a cet. C.T. (f.d. 195 verso), anexat ca un corp delict (foaia d. 12-15), dar întrebarea nu s-a învrednicit de răspuns, mai mult ca atât, dnei I. i s-a creat impresia că pe organul de urmărire penală nici nu l-a interesat acest fapt. În aceste împrejurări, apare întrebarea, cui i-a fost convenabil să rupă foaia cu nr.2 act? Dna I. a concretizat că, în octombrie 2005, prin dispoziţia dlui L.Z. (director al Departamentului Expertiză Medicală a Vitalităţii) s-au cerut procesele-verbale de expertizare a cetăţenilor cu viza de reşedinţă din raionul ___________, care se aflau la moment la registratura consiliului. Înainte de a transmite actele respective, fiecare proces-verbal a fost verificat, pentru a se asigura de corectitudine, de către S.V., V. E. şi I. După verificare, dna I., personal, pe fiecare proces-verbal a scris pe prima pagină „din listă” – adică era din lista celor solicitate de a fi transmise. Fiecare proces-verbal în parte era complet, constituit din 3 foi (foaia 2-3 sunt inseparabile), fişa de trimitere la CEMV F088u, extrase din staţionar, concluzii ale altor specialişti, descrieri ale clişeelor de la RMN şi TC. Prin urmare, nu putea să nu observe că procesul-verbal nr.145 nu era semnat la pag.6 de către toţi membrii, însă, constatând faptul că semnăturile lui B. şi S. sunt pe pag.3, l-a transmis la Departament. La 31.10.2005, au fost transmise 58 de procese-verbale de expertizare a invalizilor, inclusiv a cet.C.A.T. la Departamentul Expertiză Medicală a Vitalităţii (str.Gh.T., 3). Toate actele au fost încă o dată verificate de către persoana responsabilă de la departament, care le-a primit.

511


Dna I. este convinsă că foaia 2 din procesul-verbal nr.145 a fost intenţionat ruptă de cineva ulterior, pentru a o învinui de depăşirea atribuţiilor de serviciu. Conform registrului de evidenţă a proceselor-verbale a şedinţelor CREMV în psihiatrie început la 30.09.1999 şi terminat la 26.01.2000, la fila 104 este fixat procesul-verbal nr.14 al şedinţei CREMV în psihiatrie din 25.01.2007, în care, sub nr.145, este înregistrat cet.C.T. căruia i s-a determinat gradul doi de invaliditate, cauza-boală obişnuită, fără termen de reexaminare, cu diagnoza: ,,Tulburare organică cerebrală”. Această diagnoză, conform Clasificaţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din 1992, cu titlul ICD-10, include psihosindromul organic. Această boală (stare patologică) este absolut ireversibilă. Examinând în mod consultativ şi minuţios bolnavul, precum şi documentele medicale de care dispunea, şi anume: fişa de trimitere la CEMV F088-u, extrasele din staţionar, fişa de ambulatoriu, descrierea şi clişeul de la Rezonanţa Magneto-nucleară, în conformitate cu prevederile p.6, 21 aliniatul 1 al ,,Instrucţiunii cu privire la stabilirea invalidităţii şi a tipurilor de asistenţă socială în Republica Moldova” aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.315 din 01.06.1993, ,,Lista defectelor şi bolilor ce servesc drept bază pentru stabilirea invalidităţii fără indicarea termenului reexpertizării” aprobată de Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova 09.08.1993 nr.01-9/308 şi de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al Republicii Moldova din 09.08.1993 nr.01/663, Consiliul Republican Expertiză Medicală a Vitalităţii în Psihiatrie l-a încadrat corect pe bolnavul C.T., 1959 n., domiciliat ___________ s. Mitoc în gradul doi de invaliditate, cauza-boală obişnuită, fără termen de reexpertizare. Conform diagnosticului stabilit bolnavului C.T pe parcursul anilor 2000- 2007, maladia de care suferă acesta nu are o dinamică pozitivă, dar, din contra, se agravează. El este invalid până în prezent. M.I. consideră că CEMV ___________, contrar prevederilor legale, l-a invitat pe C.T. la control şi, prin procesul-verbal de expertizare din 21.07.2006, nu l-a încadrat în grad de invaliditate. Acest proces-verbal este perfectat greşit şi contradictoriu, nu are număr de înregistrare, în punctul 34 este indicat faptul că expertiza a început şi s-a sfârşit la 28.07.2005. Exceptând faptul că CEMV ___________, în punctul 21.1, indică un diagnostic invalidant, nu-l încadrează în grad de invaliditate, în grabă procesul-verbal este transmis dlui L.Z., care, la rândul său, la 03.08.2006, îl expediază CCCEC (f.d.17). Referitor la certificatul de invaliditate seria DM-EM-6 nr.___ din 25.01.2000, M.I. susţine că este învinuită neîntemeiat de introducere a datelor vădit false, deoarece perfectarea certificatului de invaliditate ţine de competenţa asistentei medicale – V.E. care a şi confirmat şi ea că certificatul a fost scris de ea însăşi în baza procesului-verbal al şedinţei din 25.01.2000. Certificatul a fost semnat de către dna preşedinte, V.B., şi autentificat cu ştampila CEMV. Decizia de încadrare a cet. C.T. în gradul 2 de invaliditate a fost adoptată colegial, fapt confirmat prin procesul-verbal al şedinţei nr.14 din 25.01.2000 şi nu de I. unipersonal, astfel nu a putut şi nu a avut niciun motiv de a săvârşi anumite acţiuni criminale. Depoziţiile M.I. sunt obiective şi se confirmă de totalitatea, fără excepţii, a probelor cercetate de judecată. 2. Astfel, martorii audiaţi în şedinţa de judecată au declarat: - B.V. că a activat în funcţie de şef al CEMV psihiatrie în perioada 1997-2000. Funcţiile principale ale acesteia erau examinarea bolnavilor, reexaminarea acestora, întocmirea concluziilor cu privire la gradele de invaliditate, semnarea certificatelor de invaliditate. În consiliu activau în calitate de medici S.V. şi M.I., în calitate de asistenţă medicală – V.E. Semnăturile din certificatul seria DM-EM-6 nr. ___ din 25.01.2000, eliberat pe numele lui C.A. şi din registrul de evidenţă a proceselor-verbale, sunt îndeplinite de B.V. În timpul urmăririi penale B.V. a declarat că semnătura din dreptul numelui ei de pe certificat

512


se aseamănă cu semnătura ei. Scrisul în certificatul nominalizat îi aparţine surorii medicale V.E. Pe certificatul dat este aplicată ştampila Consiliului; - V.E. că a activat în calitate de asistenţă medicală a CEMV psihiatrie în perioada anilor 1986-2006. Funcţiile principale ale dnei V.E. constau ca, după examinarea bolnavilor de către membrii CEMV, să verifice existenţa semnăturilor tuturor membrilor Consiliului în procesul-verbal, să-l înregistreze în registrul de evidenţă, să întocmească certificatul respectiv. Prima pagina a procesului-verbal nr.145 din 25.01.2000 a fost completat de V. E., iar restul – de M.I. De ce lipseşte o pagină a procesului-verbal V.E. nu ştie. Certificatul nr.___ pe numele lui C. e semnat de B. Înainte de a-l expedia la DENV, V.E. a verificat dosarul şi nu a depistat ilegalităţi, nici în raport cu numele C; - S.V. a activat în calitate de medic al CEMV psihiatrie. Dosarul lui C. a fost expediat la ___________ conform interpelării lui L.Z. Dosarul a fost expediat integral, nu putea să lipsească nicio foaie. Consideră că în foaia ruptă erau aduse argumentele ce ţin de boala pacientului. - V.S., interogat în calitate de specialist, a confirmat corectitudinea încadrării bolnavului C. în gradul doi de invaliditate fără termen. Temei – hotărârea Guvernului nr.412. - B.S. a declarat că bolnavul C., în perioada expertizării, nu a fost examinat. Expertiza nu a fost finalizată şi evaluarea lor este doar o consultaţie, şi nu un act de expertiză. Decizia finală trebuia să o primească CREMV. 3. Depoziţiile martorilor menţionaţi sunt confirmate obiectiv de documentele cercetate în şedinţa de judecată. Astfel, depoziţiile martorului B.V. despre semnarea de către ea a certificatului seria DM-EM-6 nr. ___ din 25.01.2000, eliberat pe numele lui C.A. şi despre menţiunea de stabilire a gradului doi de invaliditate a acestui bolnav efectuată în registrul de evidenţă a proceselor-verbale, se confirmă prin certificat şi registru. Şi depoziţiile martorului V.E. despre semnarea de către B.V. a certificatului seria DM-EM-6 nr. ___ din 25.01.2000, eliberat pe numele lui C.A., se confirmă prin conţinutul certificatului menţionat. 4. Învinuirea în săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.328 alin.(1), 332 alin.(1) CP se bazează pe concluziile a două expertize: medico-legală şi grafologică. Ambele acte de expertiză sunt din punct de vedere procesual-penal nule, deoarece: a) sunt realizate cu încălcarea dreptului la apărare. M.I. a fost lipsită de drepturile sale prevăzute de art.145 CPP, şi anume: dreptul de a cunoaşte obiectul expertizei, de a recuza experţii, a formula întrebări, a participa la efectuarea lor etc. b) ambele expertize sunt nule din punct de vedere juridic, deoarece, conform art.94 alin.2 CPP, în procesul penal nu pot fi admise ca probe datele care au fost obţinute prin încălcarea dreptului la apărare. Expertiza medico-legală efectuată în cadrul urmăririi penale este nulă ca probă şi din alte motive: experţii au fost incompetenţi, în comisie nu a fost inclus niciun expert psihiatru, datele obiective ale bolnavului au fost incomplete, contravine concluziilor actului de expertiză medico-legală în comisie etc. Astfel expertiza medico-legală efectuată în cadrul urmăririi penale este nulă ca probă dat fiind faptul că ea contravine prevederilor art.20 al Legii privind asistenţa psihiatrică din 16.12.1997, care univoc a stipulat: ”Stabilirea diagnosticului afecţiunii psihice, deciderea asupra aplicării masurilor medicale coercitive sau avizarea examinării acestei probleme constituie dreptul exclusiv al medicului psihiatru sau al comisiei de medici psihiatri”. O probă incontestabilă din punctul de vedere al legalităţii, care a formulat răspunsuri la toate aspectele ce ţin de încadrarea în grad de invaliditate a bolnavului C.T. o constituie raportul de expertiză medico-legală în comisie, nr.164 din 24.05.2007. În raportul de expertiză

513


medico-legală, experţii în baza materialelor dosarului penal, documentelor medicale prezentate, circumstanţelor cazului şi în conformitate cu întrebările înaintate pentru soluţionare, au ajuns la următoarele concluzii: • Pacientul C.T., cu diagnosticul trimis la CMC indicat în forma nr.F-088/u – „Boală cerebro-vasculară. Consecinţele hemoragiei subarahnoidiene. Malformaţie arteriovenoasă în regiunea temporo-occopitală. Sindromul hidrocefal-hipertensiv. Cefalee secundară de tip tensional permanent. Insuficienţă piramidală bilaterală, risc înalt de recidiv.”, „Consecinţele leziunii organice cu schimbări de personalitate de tip organic. Sindomul asteno-vegetativ cu elemente obsesiv-fobice” –a fost încadrat corect în gradul doi de invaliditate de boală obişnuită în baza „Listei defectelor şi bolilor ce serveşte drept bază pentru stabilirea invalidităţii fără indicarea termenului reexpertizării”, punctul 6. boli ale sistemului nervos, invaliditatea a fost stabilită corect fără termen de expertizare. • Diagnosticul: „Tulburare organică cerebrală. Sindrom psihoorganic”, conform evoluţiei în dinamică, este o consecinţă a diagnosticului indicat în primul punct al prezentelor concluzii. • În temeiul documentelor medicale prezentate, starea pacientului nu s-a îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, a continuat lent să se înrăutăţească, astfel, microanghiopatia cerebrală în 2004 a fost apreciată de stadiul unu, iar în 2007 – stadiul doi, la insuficienţa piramidală bilaterală asociindu-se mai târziu şi tulburările sfincteriene de tipul chemărilor imperioase la micţiune, tulburările cognitive amnezice şi comportamentale, ceea ce poate fi o consecinţă a hemoragiei subarahnodiene suportate în 1999. Malformaţii arterio-venoase pot avea trei moduri de evoluţie: staţionară, fără agravare; agravare rapidă (hemoragie subarahnoidiană repetată, ce poate conduce la deces) şi – evoluţie lent progresivă. • Dna I.M. a activat, conform cartelei de muncă, în perioada de referinţă în funcţie de medic-expert în cadrul CREMV cu sediul în mun. Chişinău. În perioada respectivă, Consiliul Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii în psihiatrie avea funcţie dublă – pe lângă funcţia de Consiliu primar pe care o deţinea, i-a fost atribuită şi funcţia de Consiliu de nivel republican de expertizare în mod consultativ, de control şi de recurs a invalizilor din toată ţara, fapt confirmat şi prin datele de înregistrare a proceselor-verbale indicate în „Registrul şedinţelor CREMV” prezentat pentru expertizare. • Consecinţele hemoragiei subarahnoidiene suportate de către C.A. sub formă de: „Boală cerebro-vasculară. Consecinţele hemoragiei subarahnoidiene. Sindromul hidrocefal-hipertensiv. Cefalee secundară de tip tensional permanent. Insuficienţă piramidală bilaterală, risc înalt de recidiv.”, „Consecinţele leziunii organice cu schimbări de personalitate de tip organic. Sindromul asteno-vegetativ cu elemente obsesiv-fobice” sunt sesizabile până la momentul de faţă. • Conform „Regulamentului Consiliului Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii” (pct.6,10,11,12) şi „Instrucţiunii privind modul de stabilire a invalidităţii” (pct.37,39) aprobate prin Hotărârea Guvernului RM nr. 688 din 20 iunie 2006, CEMV teritorial din ___________ la 21.07.2006 nu a fost în drept să supună expertizei decizia instanţei superioare CREMV în psihiatrie din 2000 privind încadrarea pacientului C.A. în gradul doi de invaliditate fără termen de expertizare. De asemenea, contrar prevederilor pct.5 şi 14-17 ale „Instrucţiunii” menţionate, CEMV teritorial ___________ a efectuat reexpertizarea în baza formei F-088/e fără consultarea psihiatrului, exceptând la faptul că gradul de invaliditate (în 2000) a fost stabilit de către CREMV în psihiatrie în baza bolii psihiatrice.

514


• •

În cadrul reexpertizării de către CEMV teritorial ___________ în anul 2006 diagnosticul formei F-088/e este incomplet, fără consultarea psihiatrului, fără rezultatele investigaţiilor paraclinice necesare, inclusiv RMN şi Echo-EG, fără consultarea psihologului, motiv din care considerăm imposibilă aprecierea deficienţelor funcţionale numai în baza datelor prezentate şi respectiv a semnelor de invaliditate. Este de menţionat faptul că, conform datelor prof. M.G., consultaţiei psihiatrului N.C. şi rezultatului investigaţiei RMN cerebrale, bolnavul C.T. poate fi încadrat în gradul de invaliditate cu reducere accentuată a activităţilor vitale (gradul doi (II)). Ţinem să menţionăm că concluziile în raportul de expertiză medico-legală în comisie nr.286 din 28.09.2006 au fost trase fără a se ţine cont de prevederile „Regulamentului Consiliului Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii” (pct.6,10,11,12) şi ale „Instrucţiunii privind modul de stabilire a invalidităţii” (pct.37,39) aprobate prin Hotărârea Guvernului RM nr.688 din 20 iunie 2006, precum şi ale regulamentelor şi HG RM nr.315 din 01.06.1993, în lipsa consultării de către prof.M.G., a psihiatrului M.C., cu participarea în comisie la soluţionarea activităţii CREMV a specialistului CEMV teritorial (Ejova).

5. Lipseşte atât latura obiectivă a infracţiunilor imputate, cât şi cea subiectivă. Din cele relatate se poate deduce că bolnavul C.T a fost încadrat corect în gradul doi de invaliditate. Prin urmare, relaţiilor sociale nu li s-au cauzat niciun prejudiciu. M.I. nu şi-a depăşit atribuţiile sale de serviciu, nu a întreprins acţiuni care ar depăşi în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, intereselor publice nu li s-au cauzat daune. M.I. nu a introdus în documente oficiale anumite date, care pot fi atribuite la categoria „vădit false” sau falsificarea documentelor medicale legate de conferirea gradului doi de invaliditate bolnavului C.T. Acţiunile ei şi ale altor membri ai CEMV psihiatrie în procesul de expertizare a bolnavului nominalizat au fost legale. Este incorect apreciat de organul de urmărire penală şi statutul de serviciu al M.I. Ea nu este persoană cu funcţii de răspundere. Conform certificatului din 03.05.07 eliberat de CNAS, medicii-experţi, conform Clasificatorului Unic al funcţiilor publice nu sunt incluşi în categoria persoanelor cărora li se conferă statut de funcţionar public. Organul de urmărire penală nu a stabilit nici latura subiectivă a infracţiunii. În documentele procesuale se invocă faptul precum că ea „ ...în scopul realizării intenţiilor criminale, urmărind interesul personal de a-şi legaliza acţiunile sale criminale, ce au constat în examinarea de sine stătătoare şi încadrarea unilaterală în grad de invaliditate a cet. C.A.”...etc. (În continuare este indicată denumirea Regulamentului organelor de expertiză, prevederile căruia, chipurile, au fost încălcate de inculpată. Realizând o legătură între elementul subiectiv şi un segment al presupusei laturi obiective, organul de urmărire penală nu a stabilit şi nu a invocat concret în ce anume constă aşa-numitul „interes personal”. Jurisprudenţa CSJ a Republicii Moldova statuează obligaţiunea organului de urmărire penală de a stabili toate elementele constitutive ale infracţiunii. În decizia Colegiului penal al CSJ din 30.01.2001 se menţionează că „atât ancheta penală, cât şi instanţele judecătoreşti au evitat să constate latura subiectivă a acestei infracţiuni şi s-au referit numai la descrierea probelor. Prin urmare, hotărârile sunt nemotivate, ce oferă temei pentru casare prin soluţia pronunţată în recurs”. 6. Urmărirea penală în privinţa lui M.I. nici nu putea să fie pornită. Conform art.275 CPP, lipsa faptului infracţiunii, intervenirea termenului de prescripţie, a amnistiei sunt circumstanţe care exclud urmărirea penală. Organul de urmărire penală, ignorând prevederile alin.(1) al art.254 CPP, nu a întreprins toate măsurile prevăzute de lege pentru a cerceta, sub toate aspectele, complet şi

515


obiectiv, circumstanţele cauzei pentru stabilirea adevărului. Au fost respinse neîntemeiat demersurile ce se referă la numirea unei expertize medico-legale în comisie (expertiză, care ar fi fost numită cu respectarea normelor procesual-penale), la anexarea la materialele dosarului şi analiza proceselor-verbale ridicate în timpul percheziţiei de către colaboratorii CCCEC etc. Admiterea acestor demersuri i-ar fi dat posibilitate organului de urmărire penală să stabilească lipsa faptului infracţiunii. Nu s-a ţinut cont şi de alte prevederi legale. Astfel, art.328 alin.(1) CP stabileşte ca pedeapsă şi închisoarea pe un termen de până la 3 ani este clasificată ca o infracţiune mai puţin gravă; art.332 alin.(1) CP stabileşte ca pedeapsă şi închisoarea pe un termen de până la 2 ani, este clasificată ca o infracţiune uşoară (a se vedea art.16 CP. Clasificarea infracţiunilor). În temeiul art.60 CP, persoana se liberează de răspundere penală, dacă, din ziua săvârşirii infracţiunii, au expirat următoarele termene: 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare şi 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave. Acţiunile considerate de organul de urmărire penală drept fapte prejudiciabile au fost realizate în luna ianuarie 2000. Din considerentele expuse, pornirea la 14.02.07 şi 15.02.07 a urmăririi penale faţă de M.I. contravine principiului prescripţiei tragerii la răspundere penală stabilit de art.60 CP. M.I. cade sub incidenţa a două legi cu privire la amnistie. Art.1. - (1) al Legii privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din 30.07.2004 prevede încetarea procesului penal în cauza în curs de urmărire penală sau în curs de judecare referitoare la infracţiunea, săvârşită până la data adoptării prezentei legi, pentru care Codul penal nr.985-XV din 18 aprilie 2002 sau Codul penal aprobat prin Legea R.S.S. Moldoveneşti din 24 martie 1961 prevede, în calitate de pedeapsă principală maximă, o pedeapsă nu mai aspră decât pedeapsa cu închisoarea pe un termen de 7 ani. Art.8 al Legii privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova din 26.07.2001 stabileşte obligaţiunea organului de urmărire penală de a clasa toate cauzele în curs de anchetă penală şi cauzele, nejudecate de instanţele judecătoreşti până la intrarea în vigoare a prezentei legi, referitoare la infracţiunile săvârşite de persoanele specificate la articolele l şi 2. M.I. cade sub incidenţa art.1 al Legii în cauză ca femeie având la întreţinere trei copii minori. 7. Urmărirea penală contravine principiilor generale ale procesului penal: al legalităţii (art.7 CPP) nu s-a desfăşurat în strictă conformitate cu principiul prezumţiei nevinovăţiei (art.8 CPP), nu au fost respectate drepturile la apărare; al respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane (art.10 CPP) – fapte ce şi-au găsit confirmare atât în cadrul urmăririi penale, cât şi în încheierea judecătorului de instrucţie din 02.03.2007. Voi elucida doar câteva aspecte grave de încălcare ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale M.I. În cadrul urmăririi penale, atât M.I., cât şi apărătorul ei, au solicitat de mai multe ori anexarea la materialele dosarului a proceselor-verbale de expertizare a bolnavilor; procesele-verbale care, în versiunea organului de urmărire penală, din neglijenţa inculpatei – s-au pierdut. Procurorul, iniţial, a admis demersurile inculpatei şi ale apărătorului de anexare la materialele dosarului a proceselor-verbale, ridicate din incinta CEMV psihiatrie în cadrul percheziţiei efectuate de colaboratorii CCCEC. După ce s-a constatat că procurorul a anexat alte liste ale bolnavilor – celor de la Cernobâl şi nu cele solicitate, demersurile, în sensul invocat anterior au fost repetate. Procurorul a respins aceste solicitări legitime, invocând faptul că inculpata şi apărătorul pot solicita procesele-verbale ridicate din incinta CEMV psihiatrie în cadrul percheziţiei efectuate de colaboratorii CCCEC şi în şedinţa de judecată. Evident că astfel de demers a fost înaintat instanţei de judecată, fiind admis. Procurorul a prezentat 2 volume ale listelor proceselor-verbale ridicate de CCCEC. În urma cercetării acestor materiale de către M.I. s-a constatat faptul că toate procesele-verbale imputate ei ca pierdute şi calificate ca neglijenţă au fost depistate, ele fiind transmise de către

516


CCCEC consiliilor de expertizare teritoriale. Astfel, organul de urmărire penală nu şi-a îndeplinit obligaţiunea prevăzută de art.96 CPP – cea de a stabili în cadrul urmăririi penale a faptelor referitoare la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Concomitent, a fost încălcat şi principiul prezumţiei nevinovăţiei prevăzut de art.8 CPP, art.6, p.2 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. De fapt şi de iure, organul de urmărire penală a pus în sarcina M.I. obligaţia de a-şi demonstra nevinovăţia Aceleaşi afirmaţii pot fi făcute şi în privinţa respingerii demersurilor M.I. şi ale apărătorului cu privire la numirea unei alte expertize medico-legale în comisie, includerea în comisie a experţilor şi din domeniul psihiatrie, oferirea posibilităţii de a formula şi alte întrebări etc. Respingerea şi acestor demersuri a dus la tergiversarea procesului penal timp de mai mult de un an, fiindcă instanţa de judecată a admis demersul inculpatei de a numi o astfel de expertiză, concluziile căreia confirmă ilegalitatea actului de învinuire. A fost încălcat principiul prezumţiei nevinovăţiei şi prin faptul răspândirii de către organele de drept în mijloacele de informare în masă a informaţiei cu privire la săvârşirea de către M.I. a faptelor incriminate. Episodul de învinuire a M.I. în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.329 CP. M.I. este învinuită şi în neasigurarea păstrării a 97 procese-verbale de expertizarereexpertizare a invalizilor. Şi această învinuire în săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.329 alin.(1) CP, prin neasigurarea păstrării a 97 procese-verbale de expertizare-reexpertizare a invalizilor, inculpata o consideră nefondată şi nelegitimă. Ea a declarat că, la 21 noiembrie 2005, după inventarierea proceselor-verbale de expertizare din cadrul registraturii CREMV Psihiatrie, i-a prezentat Directorului Departamentului de Expertiză Medicală a Vitalităţii dlui L.Z. o notă de serviciu cu indicarea numărului total de procese-verbale de expertizare ce se aflau la data respectivă în CREMV Psihiatrie. La 24 noiembrie 2005, Colaboratorii CCCEC au efectuat o percheziţie precum şi au ridicat unele acte din sediul CREMV Psihiatrie, iar după sfârşirea acestor acţiuni au sigilat sediul Consiliului. La 20 decembrie 2005, ofiţerul de urmărire penală al CCCEC, N.V., de comun cu alţi colaboratori ai CCCEC, a schimbat lacătele de la uşi şi a început ridicarea proceselor-verbale de expertizare, ridicare care s-a finalizat la începutul lunii martie 2006. M.I. a asistat la aceste acţiuni numai primele câteva zile, ulterior s-a îmbolnăvit şi nu a mai avut posibilitate să fie prezentă. Pe întregul parcurs al urmăririi penale, organul de urmărire penală i-a lezat M.I. dreptul la apărare manifestat prin faptul că, la demersurile de a i se prezenta listele proceselorverbale de expertizare-reexpertizare anexate la procesul-verbal de ridicare din 20 decembrie 2005, acestea au fost respinse. La sfârşitul urmăririi penale, ofiţerul de urmărire penală P. a anexat la materialele dosarului o listă pe câteva foi, însă aceea era lista proceselor-verbale de expertizare a invalizilor de „boala Cernobâl” transmise de la CREMV Psihiatrie DEMV încă în anul 2002, fapt despre care a atenţionat anchetatorul. Alte liste aşa şi nu au fost prezentate. La 1 iunie 2007, procurorul V.M. a prezentat în instanţă o listă pe 373 de foi a proceselor-verbale de expertizare, însă şi aceasta nu este anexa la procesul-verbal de ridicare din 20 decembrie 2005 care era compusă din 17 anexe la actul de primire-predare a proceselor-verbale de expertizare, reexpertizare a invalizilor din 10 martie 2006, predate de

517


către locotenentul secţiei nr.3 a DGCCE a CCCEC inspector R.M. şi primite de către lucrătorul CREMV registratorul medical P.M. M.I. consideră că nu poate fi învinuită de neasigurarea păstrării a 97 de proceseverbale de expertizare - reexpertizare a invalizilor, mai mult că conform „Indicatorului documentelor-tip şi termenelor de păstrare pentru organele administraţiei publice, pentru instituţiile, organizaţiile şi întreprinderile Republicii Moldova” aprobat la 03.12.1997 de Directorul Serviciului de Stat de Arhivă al Republicii Moldova acestea nu fac parte din Fondul arhivistic. Din Fondul arhivistic fac parte numai Registrele proceselor-verbale ale şedinţelor şi alte registre care în anul 2002 de către reprezentantul Arhivei Naţionale au fost cusute, sigilate, aplicat numărul şi codul respectiv. În şedinţele de judecată M. I. a prezentat atât informaţia, precum au fost prezentate şi procesele-verbale, chipurile pierdute, care actualmente se află la păstrare la CEMV Râşcani. Astfel, toate cele 97 de procese-verbale, care figurează în actele de învinuire a inculpatei există. Pornind de la cele relatate, M.I. nu a comis fapte prejudiciabile şi urmează a fi achitată din motivul lipsei infracţiunii. Solicit şi adoptarea unei decizii interlocutorii în adresa procuraturii şi a CCCEC cu privire la încălcarea flagrantă a legislaţiei procesual-penale. Pronunţând o sentinţă de achitare a dnei M.I. instanţa de judecată îşi va îndeplini misiunea sa de a realiza actul de justiţie în conformitate cu Legea, va restabili, după ani de chinuri, onoarea şi demnitatea nu numai ale dnei M.I., dar şi ale invalidului C.A., umilit de soartă şi de reprezentanţii organelor de drept, fiind numit în actele procesual-penale ca pseudoinvalid. Data___________ Semnătura_______________

518


CAUZE ADMINISTRATIVE

519


HOTĂRÂRI ALE PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA

520


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA CU PRIVIRE LA APLICAREA SANCŢIUNILOR ADMINISTRATIVE DE CĂTRE INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI NR.22 DIN 10.07.1997 "Culegere de hotărâri explicative" Chişinău, 2002, pag.418 "Culegere de hotărâri explicative" Chişinău, 2000, pag.302 modificată de: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.25 din 29.10.2001 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.38 din 20.12.1999 Analizând rezultatele studierii practicii judiciare de aplicare a sancţiunilor administrative, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionează că instanţele judecătoreşti comit unele greşeli şi deficienţe esenţiale. Unele instanţe judecătoreşti fără motive întemeiate tergiversează judecarea cazurilor cu privire la contravenţiile administrative, încălcând termenele de aplicare a sancţiunilor administrative, prevăzute de art.37 C.C.A., fapt care deseori impune clasarea procesului administrativ în urma expirării termenelor de tragere la răspundere administrativă. Asemenea încălcări se comit, în special, la judecarea contravenţiilor din domeniul finanţelor (desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător, încălcarea modului de întocmire şi prezentare a documentelor privind calcularea şi vărsarea impozitelor şi a altor plăţi obligatorii în buget şi în fondurile extrabugetare etc.); sanitaro-veterinar (dauna adusă semănăturilor, plantaţiilor sau recoltei de culturi agricole, neluarea de măsuri pentru stârpirea cânepei sălbatice, încălcarea regulilor de întreţinere a câinilor şi pisicilor); folosirii energiei termice şi electrice (consumarea excesivă a energiei electrice şi termice, încălcarea regulilor şi normelor de folosire a gazelor etc.) şi din alte domenii. Aplicând sancţiunile administrative, instanţele judecătoreşti nu totdeauna ţin cont de caracterul contravenţiei administrative, de persoana contravenientului, de gradul vinovăţiei, de starea materială, de circumstanţele ce atenuează şi agravează răspunderea; în unele cazuri pentru contravenţii administrative de o importanţă social-economică sporită aplică sancţiuni în limita minimă, fără a aplica şi sancţiunea complementară, inclusiv şi în cazurile în care aceasta este obligatoriu (contravenţiei fiscale, vamale etc.). Clasînd cazurile administrative şi absolvindu-i pe contravenienţi de răspundere administrativă, instanţele judecătoreşti nu totdeauna ţin cont de restricţiile aplicării observaţiei verbale. În scopul asigurării aplicării corecte şi uniforme a legislaţiei privind aplicarea sancţiunilor administrative de către instanţele judecătoreşti, în conformitate cu art.2 lit. "e" din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie din 26 martie 1996, întrată în vigoare la 30 mai 1996, Plenul Curţii Supreme de Justiţie prin prezenta hotărâre dă următoarele explicaţii: 1. Aplicând sancţiunea pentru contravenţia administrativă în conformitate cu articolul 22 C.C.A., instanţele judecătoreşti vor reieşi din faptul că sancţiunea administrativă este nu numai o măsură de răspundere, dar are şi scopul de a educa persoana care a comis 521


contravenţia administrativă în spiritul respectării legilor, precum şi de a preveni comiterea unor noi contravenţii atât de către contravenientul însăşi, cât şi de alte persoane. 2. Concomitent, potrivit prevederilor art.32 C.C.A., se va ţine cont de faptul că sancţiunea administrativă se aplica în limitele stabilite de actul normativ, care prevede răspunderea pentru contravenţia comisă, în strictă conformitate cu Codul cu privire la contravenţiile administrative, aprobat prin Legea din 29 martie 1985 cu modificările şi completările ulterioare, şi cu alte acte cu privire la contravenţiile administrative, ţinându-se cont de caracterul contravenţiei comise, de persoana contravenientului, de gradul vinovăţiei lui, de starea materială, de circumstanţele ce atenuează sau agravează răspunderea. Instanţele judecătoreşti urmează să manifeste o atitudine strict diferenţiată faţă de rezolvarea chestiunii cu privire la aplicarea sancţiunii administrative, mai ales când legea prevede sancţiuni alternative. 3. Circumstanţele ce atenuează răspunderea pentru contravenţia administrativă sunt enumerate în art.33 C.C.A., lista cărora nu este exhaustivă. La judecarea cazului cu privire la contravenţia administrativă pot fi declarate drept atenuante şi alte circumstanţe neprevăzute de legislaţie. 4. Art.34 C.C.A. conţine lista exhaustivă a circumstanţelor ce agravează răspunderea pentru contravenţia administrativă şi ea nu poate fi extinsă. Circumstanţele enumerate în art.34 C.C.A. (cu excepţia circumstanţelor prevăzute de punctul 2 din acelaşi articol) servesc drept temei de sporire (intensificare) a responsabilităţii pentru contravenţia administrativă. [Pct.4 modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.25 din 29.10.2001] 5. Dacă o circumstanţă sau alta face parte din componenţa contravenţiei administrative ca element constitutiv, atunci la aplicarea sancţiunii ea nu poate fi luată în consideraţie drept atenuantă sau agravantă. 6. Determinând mărimea (cuantumul) sancţiunii, instanţa nu este în drept să depăşească limita maximă sau s-o reducă sub limita minimă, prevăzută de lege pentru contravenţia respectivă. Ea poate fi sporită ori redusă doar în limitele sancţiunii stabilite pentru acest gen de contravenţie. 7. Faţă de persoana care a comis o contravenţie administrativă poate fi aplicată oricare din sancţiunile administrative, prevăzute de art.23 C.C.A. şi indicate în articolul ce stabileşte responsabilitate pentru contravenţia administrativă concretă. Concomitent, în temeiul şi în ordinea prevăzută de art.21 C.C.A. contravenientul poate fi absolvit de răspundere administrativă cu limitare la observaţie verbală, care în virtutea legii nu se consideră sancţiune administrativă. Absolvirea de răspundere administrativă poate fi aplicată numai în cazul săvârşirii unei contravenţii administrative care prevede în calitate de sancţiune avertisment sau amendă în mărime de până la două salarii minime. 8. Pentru o contravenţie administrativă poate fi aplicată sancţiune principală sau sancţiune principală şi complementară. Sancţiunile administrative - avertismentul, amenda, privarea de dreptul special şi arestul administrativ pot fi aplicate numai ca sancţiuni administrative principale, iar ridicarea contra echivalent şi confiscarea obiectelor pot fi aplicate atât ca sancţiuni administrative principale, cât şi complementare. La judecarea cazului cu privire la contravenţia administrativă poate fi aplicată doar acea sancţiune administrativă, care este indicată în articolul actului normativ ce stabileşte responsabilitate pentru contravenţia administrativă respectivă. Aplicarea în acelaşi timp a două sancţiuni administrative principale nu se admite.

522


În cazul în care sancţiunea administrativă complementară este prevăzută ca alternativă, instanţa judecătorească poate decide aplicarea sau neaplicarea ei. Dacă însă articolul Părţii Speciale prevede, de rând cu sancţiunea administrativă principală, în mod obligatoriu şi sancţiune administrativă complementară, instanţa judecătorească nu este în drept să nu o aplice. Spre deosebire de Codul penal, Codul cu privire la contravenţiile administrative nu prevede posibilitatea aplicării sancţiunii administrative sub limita minimă, prevăzută de lege pentru contravenţia respectivă sau trecerea la o altă sancţiune administrativă mai blândă. 9. Se explică instanţelor judecătoreşti că legislaţia administrativă nu prevede posibilitatea cumulării sancţiunilor stabilite pentru câteva contravenţii. În cazul comiterii de către o persoană a două sau mai multor contravenţii administrative, cauzele despre care se judecă separat, sancţiunea administrativă, în conformitate cu alin.1 art.35 C.C.A., se aplică pentru fiecare contravenţie separat. Dacă una şi aceeaşi persoană a comis câteva contravenţii administrative şi cazurile se judecă de instanţa judecătorească concomitent, în conformitate cu alin.2 art.35 C.C.A. se aplică numai o singură sancţiune administrativă principală în limitele celei stabilite pentru contravenţia mai gravă. Mai gravă se consideră contravenţia pentru care este stabilită o sancţiune administrativă mai aspră. Concomitent, la sancţiunea principală poate fi adăugată doar una din sancţiunile complementare, prevăzute de articolele privitoare la răspunderea pentru oricare din contravenţiile comise. Sancţiunile administrative, în cazul comiterii câtorva contravenţii administrative, se aplică numai cu condiţia existenţei următoarelor condiţii generale: a) săvârşirea de către o persoană a două sau mai multor contravenţii administrative; b) fiecare dintre contravenţii se califică conform unui articol separat al Părţii Speciale a Codului (ori altui act normativ ce prevede responsabilitate administrativă), care dispune o anumită sancţiune de sine stătătoare; c) pentru fiecare contravenţie nu au expirat termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere administrativă; d) nici pentru una din ele persoana nu a fost supusă sancţiunii administrative. 10. Avertismentul (art.25 C.C.A.) este una din sancţiunile administrative principale cu caracter educativ şi se aplică în special pentru săvârşirea contravenţiilor administrative neînsemnate. Avertismentul se aplică în scris. În alt mod poate fi perfectat doar în cazurile prevăzute de legislaţie. Aplicarea avertismentului ca sancţiune administrativă are efecte juridice respective pentru contravenient. 11. Amenda (art.26 C.C.A.) ca sancţiune administrativă se aplică cetăţenilor şi persoanelor cu funcţii de răspundere. Pentru cetăţeni ea nu poate depăşi, de regulă, douăzeci şi cinci, iar pentru persoanele cu funcţii de răspundere, şaptezeci şi cinci de salarii minime. În cazuri excepţionale în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor ce decurg din tratatele internaţionale ale Republicii Moldova şi din necesitatea specială de a spori răspunderea administrativă, actele legislative pot stabili o amendă mai mare decât cea prevăzută în alin.1 art.26 C.C.A. Pentru contravenţiile administrative săvârşite cu scop de profit se prevede amendă în mărime sporită, ce nu poate depăşi trei mii de salarii minime. Concomitent, amenda nu poate fi mai mică decât un salariu minim, dacă altă mărime minimă nu este stabilită de lege. Aplicând sancţiunea sub formă de amendă, instanţa judecătorească este obligată să indice în decizie mărimea sancţiunii în salarii minime, apoi echivalentul în lei.

523


Salariul minim se calculează în mărimea stabilită de legislaţie la momentul săvârşirii contravenţiei. 12. Ridicarea contra echivalent (art.27 C.C.A.) şi confiscarea (art.28 C.C.A.) ca sancţiuni administrative se extind numai asupra obiectelor, care au constituit instrumentul comiterii sau obiectivul nemijlocit al contravenţiei administrative. Pot fi ridicate contra echivalent sau confiscare numai obiectele, care se află în proprietatea personală a contravenientului, dacă actele legislative nu prevăd altceva. După conţinut ridicarea contra echivalent a obiectului constă în: - luarea forţată a obiectului de la contravenient; - comercializarea acestui obiect; - restituirea către fostul proprietar a sumei obţinute cu reţinerea cheltuielilor pentru comercializarea obiectului ridicat. Confiscarea, spre deosebire de ridicarea contra echivalent, constă în ridicarea şi trecerea silită şi gratuită a obiectului, care a constituit instrumentul comiterii sau obiectului nemijlocit al contravenţiei administrative, în proprietatea statului. Se explică: nu pot fi ridicate contra echivalent sau confiscate în mod administrativ obiectele care nu pot fi urmărite pe baza documentelor de executare silită (Anexa nr.1 la Codul de procedură civilă), cu excepţia cazurilor în care legea prevede alt mod (exemplu, Codul vamal). Confiscarea nu poate fi substituită prin posibilitatea pentru contravenient de a plăti preţul obiectului, care urmează a fi transformat în proprietate a statului. 13. În art.29 C.C.A. este stabilit termenul maxim şi termenul minim pentru privarea de dreptul special, acordat cetăţeanului respectiv. Ea se aplică pe un termen de până la trei ani şi poate fi nu mai mică de cincisprezece zile, dacă actele legislative ale Republicii Moldova nu prevăd altceva. La aplicarea acestei sancţiuni administrative se va ţine cont şi de restricţiile indicate în alin.alin.3 şi 4 ale art.29 C.C.A. 14. Deliberând asupra cazurilor de responsabilitate administrativă pentru contravenţiile ce se sancţionează, de rând cu alte sancţiuni, şi cu arestul, judecătoriile vor ţine cont de faptul că arestul se aplică numai în cazuri excepţionale pentru unele categorii de contravenţii administrative. Arestul administrativ se stabileşte numai de instanţa judecătorească pe un termen de până la 30 de zile. În cazul în care sancţiunea articolului indică numai termenul maximal al arestului administrativ, această sancţiune poate fi stabilită: de la o zi până la limita maximală, indicată în legea ce prevede responsabilitatea pentru contravenţia săvârşită. Arestul administrativ ca excepţie poate fi aplicat contravenientului faţă de care, având în vedere circumstanţele cauzei şi persoana lui, aplicarea altor sancţiuni indicate în articol va fi considerată insuficientă. Adoptând hotărârea privind aplicarea arestului administrativ, instanţa judecătorească va verifica dacă nu sînt restricţii conform alin.2 art.31 C.C.A. De restricţiile indicate în alin.2 art.31 C.C.A. se va ţine cont la examinarea demersurilor pentru substituirea amenzii cu arest în caz de eschivare cu rea-voinţă de la achitarea ei (alin.4 art.26 C.C.A.). Arestul administrativ nu poate fi aplicat faţă de femeile gravide, faţă de femeile care au copii în vârsta de până la doisprezece ani, faţă de persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani, faţă de invalizii de gradele întâi şi doi, faţă de militari şi supuşii serviciului militar chemaţi la concentrare, precum şi faţă de persoanele din efectivul de soldaţi şi din corpul de comandă al organelor afacerilor interne. În decizia de aplicare a arestului administrativ trebuie indicată data de la care începe calcularea termenului de arest (începe cu data adoptării deciziei de către instanţa

524


judecătorească). Termenul de reţinere administrativă se include în termenul de executare a arestului administrativ. 15. Stabilind sancţiunea administrativă instanţa judecătorească verifică dacă nu a expirat termenul de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii administrative, care, de regulă, nu poate depăşi 2 luni (alin.1 art.37 C.C.A.). Momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie este ziua săvârşirii contravenţiei, iar pentru contravenţia continuă acest termen se calculează nu din momentul încălcării iniţiale, ci din momentul descoperirii ei. În cazul refuzului de a intenta un proces penal sau în cazul clasării procesului penal, dar în condiţiile când în acţiunile contravenientului există indicii unei contravenţii administrative, sancţiunea administrativă poate fi aplicată nu mai târziu de o lună din ziua adoptării hotărârii cu privire la refuzul de a intenta un proces penal sau de la clasarea lui, însă nu mai târziu de 6 luni de la comiterea contravenţiei administrative. În cazul în care hotărârea iniţială privind aplicarea sancţiunii administrative este clasată în modul stabilit de lege, iar cauza cu privire la contravenţia administrativă este remisă pentru o nouă examinare, sancţiunea administrativă nu se aplică dacă din ziua comiterii contravenţiei administrative au trecut mai mult de 6 luni. Dacă acest termen a expirat la momentul judecării cazului administrativ în instanţa de recurs, hotărârea privind aplicarea sancţiunii administrative se casează cu clasarea cazului. 16. Persoana se consideră supusă sancţiunii administrative din momentul în care s-a pronunţat decizia de aplicare faţă de ea a sancţiunii administrative. Dacă în decurs de un an după executarea sancţiunii această persoană nu a comis o nouă contravenţie administrativă, se consideră că ea nu a fost supusă sancţiunii administrative. În cazul aplicării avertismentului ca sancţiune administrativă termenul de prescripţie de un an de zile începe să curgă din ziua aplicării sancţiunii. Dacă faţă de persoana vinovată a fost aplicată atât o sancţiune principală, cât şi una complementară, termenul de un an de zile se calculează din ziua în care a expirat executarea acelei sancţiuni care în timp a fost executată ultima. 17. Conform art.39 C.C.A., dacă în urma contravenţiei administrative s-a pricinuit o pagubă materială, soluţionând chestiunea cu privire la aplicarea sancţiunii pentru contravenţia administrativă, organul respectiv este în drept să soluţioneze, concomitent, chestiunea reparării pagubei materiale de către cel vinovat. Instanţa judecătorească este în drept să soluţioneze această chestiune indiferent de mărimea pagubei. Alte organe (persoane cu funcţii de răspundere) au acest drept doar dacă suma pagubei materiale nu depăşeşte mărimea unui salariu minim. În celelalte cazuri chestiunea cu privire la repararea pagubei materiale, cauzată prin contravenţia administrativă, se soluţionează pe calea procedurii judiciare civile. 18. În timpul judecării cazului cu privire la contravenţia administrativă instanţa de recurs este obligată să verifice, concomitent, legalitatea şi temeinicia aplicării sancţiunii administrative. În caz dacă instanţa de recurs consideră că sancţiunea administrativă aplicată nu corespunde gravităţii contravenţiei, personalităţii contravenientului, gradului vinovăţiei lui, circumstanţelor ce-i atenuează răspunderea, ea este în drept să modifice sancţiunea în limitele stabilite de lege fără a o agrava.

525


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Cu privire la practica aplicării legislaţiei penale şi administrative pentru protecţia consumatorilor nr.23 din 10.07.1997 "Culegere de hotărâri explicative", Chişinău, 2002, pag.334 "Culegere de hotărâri explicative", Chişinău, 2000, pag.251 modificată de: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.38 din 20.12.1999 Garanţia principală a respectării drepturilor consumatorilor o constituie apărarea lor juridică. Fabricarea de către întreprinderile industriale a producţiei necalitative, nestandartizate, incomplete, realizarea unor astfel de mărfuri cauzează pagube statului şi intereselor consumatorilor şi impune răspundere administrativă conform art.art.152, 1521-1527 şi altor articole din C.C.A. sau răspundere penală conform art.art.158-1591 C.P. În legătură cu aceasta o mare importanţă are aplicarea corectă de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei respective penale şi administrative, precum şi a altor acte ce prevăd responsabilitate materială şi morală pentru daunele cauzate prin astfel de încălcări ale normelor juridice. Generalizând practica judiciară pe baza cauzelor judecate în legătură cu exercitarea şi apărarea drepturilor consumatorilor, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionează, că în procesul judecării acestor categorii de cauze apar unele probleme în aplicarea Legii Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor nr.1453 (Monitor, 1993, nr.10-1, art.281) ce urmează a fi explicate. În scopul asigurării unei apărăi operative şi eficiente a consumatorilor în procesul examinării cauzelor de această categorie, Plenul Curţii Supreme de Justiţie HOTĂRĂŞTE: 1. Legea Republicii Moldova privind protecţia consumatorilor din 25 mai 1993 reglementează raporturile dintre consumatorul-cetăţean, care procură şi utilizează mărfurile comandate sau are intenţia de a procura sau comanda mărfuri (lucrări, servicii) pentru propriile sale necesităţi cotidiene, pe de o parte, şi întreprinderea, organizaţia, asociaţia sau cetăţeanul-antreprenor, care efectuează producerea şi comercializarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor, pe de altă parte. Subiect al infracţiunii privind protecţia consumatorilor, de regulă, pot fi numai persoanele care poartă răspundere (obligaţie) pentru producerea sau comercializarea mărfurilor, inclusiv fabricarea producţiei de calitate bună, efectuarea controlului asupra calităţii producţiei. 2. Obiectul infracţiunii îl constituie producţia şi mărfurile necalitative care nu corespund standardelor. Producţia este rezultatul activităţii omului produsă pentru satisfacerea necesităţilor altor persoane şi ale societăţii în ansamblu. 526


Prin producţie se înţelege atât produsele finite, cât şi semifabricate, materia primă, etc. În special, la producţie se referă roadele pământului, obţinute în starea lor naturală prin aplicarea muncii (zăcămintelor utile dobândite şi produsele obţinute prin prelucrare, pomuşoarele, ciupercile, ierburile, fructele, legumele colectate şi altele). O varietate a producţiei sunt mărfurile ca produse rezultate din activitatea industriei sau din activitatea omului, create pentru satisfacerea unor necesităţi ale consumatorului prin schimb, prin vânzare-cumpărare. Particularitatea caracteristică a mărfii este valoarea ei utilă, capacitatea de a satisface anumite necesităţi şi a avea preţ, adică cost în formă bănească a valorii mărfii. Forma de reciprocitate dintre producătorul de marfă şi consumatorul ei şi nemijlocit dintre producători este piaţa de mărfuri. Prin piaţă înţelegem forma de legătură a industriei cu consumatorul, a fabricanţilor de producţie între ei, a tuturor verigilor principale în procesul de producţie şi aspectele activităţii economice prin procesele de schimb, cumpărare-vânzare a mărfurilor, obiectelor din proprietate individuală. Prin desfacerea produselor şi mărfurilor se înţelege complexul de măsuri, realizate de către producătorul de producţie şi de marfă sau de mediatorul comercial pentru vânzarea sau transmiterea produselor (mărfurilor) consumatorilor cu alte condiţii. Consumatori ai produselor şi mărfurilor pot fi cetăţenii, precum şi persoanele juridice, inclusiv şi subiecţii activităţii de antreprenoriat, care procură şi utilizează produsele şi mărfurile pentru necesităţile personale, de producere şi în alte scopuri. Vânzător al producţiei şi mărfurilor este întreprinderea, instituţia, organizaţia sau cetăţeanul - antreprenor, care realizează mărfurile şi produsele conform contractului de cumpărare-vânzare, adică conform unui acord verbal sau în scris dintre vânzător şi cumpărător privind calitatea, termenul, preţul şi alte condiţii, în baza cărora se efectuează vânzarea-cumpărarea. Prin livrarea produselor şi mărfurilor pe piaţa de desfacere se înţelege transmiterea produselor de către producător (întreprindere, instituţie, organizaţie sau de către cetăţeanul antreprenor, care fabrică producţia) mediatorilor comerciali (bazelor angro, depozitelor, întreprinderilor comerciale şi altora) pentru desfacere. 3. Marca comercială reprezintă semnele aplicate pe marfă (ambalaj) de către organizaţiile producătoare şi comerciale, precum şi de către cetăţenii-antreprenori pentru individualizarea mărfii şi a producătorului (vânzătorului) ei. Marca comercială îndeplineşte funcţii de garant al calităţii mărfii. Mărcile comerciale pot fi literale (îmbinarea unor litere, cifre, nume), grafice (desene, simboluri grafice, combinare de culori, volumetrice (forma articolului sau ambalajului), combinate etc. 4. Infracţiune în domeniul activităţii economice se consideră folosirea mărcii comerciale străine, a mărcii de deservire, denumirea pentru produse analogice cu condiţia că această faptă este săvârşită după aplicarea unei sancţiuni administrative sau a cauzat daună în proporţii mari. Legea administrativă stipulează răspunderea pentru falsificarea producţiei (mărfurilor), folosirea ilegală a mărcii comerciale străine (art.1522 din C.C.A.). Fapta indicată impune răspundere penală în conformitate cu art.158 C.P., care, de asemenea, prevede responsabilitate pentru falsificarea producţiei. 5. Vânzătorul, producătorul şi alte persoane, care se ocupă cu desfacerea mărfurilor, sînt obligate să prezinte informaţii depline şi veridice despre caracteristicile mărfurilor şi serviciilor, cât şi despre regulile de utilizare a acestora, în caz contrar intervine răspunderea în conformitate cu art.1521 C.C.A. 6. Prin livrarea de către întreprinderea industrială a producţiei de calitate proastă, incompletă, care nu corespunde standardelor, se înţelege transmiterea sau expedierea acestei

527


producţii consumatorului (destinatarului), precum şi primirea ei de către Departamentul de Standarde, Metrologie şi Supraveghere Tehnică cu perfectarea documentelor ce confirmă calitatea produselor. Infracţiunea va fi consumată din momentul transmiterii produselor şi mărfurilor către consumator. În caz de transmitere a mărfurilor şi produselor intermediarilor comerciali pentru desfacerea ei ulterioară consumatorilor, infracţiunea va fi consumată din momentul acestei transmiteri, adică din momentul lansării produselor şi mărfurilor pe piaţă. 7. Producerea sau vânzarea mărfurilor, executarea lucrărilor sau acordarea de servicii, care nu corespund regulilor de securitate a vieţii şi sănătăţii consumatorilor, cât şi eliberarea sau utilizarea nelegitimă a documentului oficial, care atestă corespunderea mărfurilor indicate, lucrărilor sau serviciilor, cerinţelor de securitate, dacă aceste acţiuni din imprudenţă au cauzat pagube sănătăţii omului, sînt infracţiuni contra sănătăţii şi moralităţii populaţiei. 8. Răspunderea în baza art.159 C.P. intervine în cazul în care a fost produsă sau comercializată producţie necalitativă, producţie ce nu corespunde standardelor, inclusiv fabricată cu folosirea materiei prime, materialelor sau articolelor de completare necalitative, furnizate de alte întreprinderi, după aplicarea unei sancţiuni administrative pentru aceleaşi încălcări sau săvârşirea infracţiunii în proporţii mari. Prin noţiunea de calitate a produselor se înţelege totalitatea însuşirilor care reflectă securitatea, aspectul inovaţiei, longevitatea, siguranţa, spiritul de economie, ergonomic, estetic, ecologic al produselor etc., ceea ce le atribuie capacitate pentru a satisface cerinţele consumatorului conform destinaţiei. Producţia, de asemenea, trebuie să corespundă normelor, standardelor tehnice şi altor documente normative stabilite pentru ea şi aprobate de organele respective, în care se determină principiile sau caracteristicile generale privind anumite obiecte ale standardizării sau cerinţele tehnice şi regulile, cărora trebuie să corespundă producţia concretă. 9. Producţia este considerată necalitativă în cazul în care nu corespunde cerinţelor ce caracterizează proprietăţile ei, adică producţia este fabricată cu încălcarea standardelor, normelor şi regulilor, aprobate pentru ea, în urma cărui fapt o astfel de producţie sau nu poate în genere să fie folosită conform destinaţiei ei speciale, sau necesită o refacere esenţială. Necorespunzătoare standardelor şi cerinţelor tehnice stabilite se consideră producţia fabricată cu devieri de la standardele de stat şi de ramură, de la cerinţele tehnice şi alte documente normative, aprobate de organele respective, în care se determină principiile şi caracteristicile generale privind anumite obiecte ale standardizării sau cerinţele tehnice, cărora trebuie să corespundă producţia concretă. Incompletă se consideră producţia fabricată fără unele detalii, noduri sau dispozitive suplimentare obligatorii, în urma cărui fapt ea în genere nu poate fi utilizată în conformitate cu destinaţia sau utilizarea ei este dificilă. Caracterul complet al producţiei, adică totalitatea obiectelor, ce intră în componenţa producţiei, se determină de standardul respectiv privind producţia dată. 10. Producţia urmează, de asemenea, să corespundă normelor stabilite pentru ea (metrologice, de construcţie, sanitare şi alte cerinţe obligatorii confirmate de organele corespunzătoare care stabilesc limita permisă a mărimii indicilor pentru producţie şi concentrarea substanţelor, care garantează calitatea produselor), standardelor (standardelor de stat, standardelor de ramură, condiţiilor tehnice şi altor documente normative, confirmate de organele respective, în care se stabilesc principii sau caracteristici generale pentru unele obiecte ale standardizării sau cerinţe tehnice, cărora trebuie să corespundă producţia concretă) şi regulilor (confirmate de organele respective metrologice, sanitare, incendiare, economice, organizatorice, tehnologice şi alte cerinţe pentru producerea mărfurilor). 11. Conform legii privind protecţia consumatorilor prin termenul "standard" se înţelege standardul de stat, normele şi regulile sanitare, normele şi regulile de construcţie şi alte

528


documente, care, în conformitate cu legea, stabilesc cerinţele obligatorii faţă de calitatea produselor (lucrărilor, serviciilor). Standardizarea este o activitate specială ce urmăreşte scopul de a obţine un grad optim de reglementare într-o anumită ramură prin prevederile destinate unei utilizări comune şi repetate, în privinţa problemelor reale sau potenţiale (M.O., nr.nr.11-12, 1996, Legea cu privire la standardizare nr.590 din 22.09.1995). Obiect al standardizării sînt produsele, serviciile, formele-tip de documente, semnele convenţionale, protecţia mediului înconjurător şi utilizarea raţională a resurselor naturale, securitatea muncii şi alte cerinţe, care au perspectiva folosirii multiple a standardului ce poate fi elaborat atât pentru obiectele materiale (produse, etaloane, modelele substanţelor etc.), cât şi pentru obiectele cu caracter organizatorico-metodic şi tehnic general. 12. Certificarea conformităţii este un act prin care o terţă parte confirmă că un produs, proces sau serviciu, complet identificat, corespunde unui standard sau unui document normativ. Marca de conformitate (pentru certificare) este marca protejată în modul stabilit, aplicată sau emisă pe baza regulilor unui sistem de certificare, indicând cu un grad suficient de încredere că un produs, proces sau serviciu corespunde unui standard sau unui document normativ. Legea privind protecţia consumatorilor prevede certificarea obligatorie a produselor, inclusiv a celor de import, pentru care legislaţia sau alte acte normative au prevăzut cerinţe obligatorii în vederea asigurării securităţii vieţii, sănătăţii consumatorilor, averii lor şi mediului înconjurător. 13. Spre deosebire de certificatul de corespundere a mărfii cerinţelor standardelor de stat cu privire la securitate, eliberat de organul acreditat conform certificării obligatorii, certificatul de calitate este un document tehnic al producătorului de marfă şi confirmă faptul că la întreprindere se efectuează controlul calităţii produselor fabricate şi ele corespund tuturor cerinţelor calităţii, inclusiv cerinţelor obligatorii ale standardelor de stat şi cerinţelor documentelor normative ale producătorului (condiţii tehnice, descriere etc.). 14. Prin dăunarea sănătăţii consumatorului, în conformitate cu art.1591 C.P., se înţelege cauzarea, în urma folosirii produselor şi mărfurilor necalitative, a unor leziuni corporale grave sau mai puţin grave cel puţin unei persoane, sau a unor leziuni corporale uşoare mai multor persoane. La "consecinţe grave" în sensul articolului sus-numit sunt raportate intoxicaţiile acute şi cronice, precum şi alte îmbolnăviri provocate de consumarea produselor necalitative. Această infracţiune se caracterizează prin atitudinea neglijentă a vinovatului faţă de consecinţe. Fabricarea sau comercializarea produselor (mărfurilor) necalitative poate fi atât intenţionată, cât şi din neatenţie. 15. Motivul şi scopul fabricării (altei realizări) producţiei de calitate proastă sau incomplete pot fi diverse şi asupra încadrării juridice, de regulă, nu influenţează (cu excepţia cazurilor când fabricarea şi desfacerea producţiei necalitative este o metodă de săvârşire a altei infracţiuni), dar necesită să fie luate în consideraţie la aplicarea pedepsei vinovatului. 16. La soluţionarea chestiunii privind recunoaşterea livrării pe piaţa de desfacere sau comercializării către alte persoane a producţiei de calitate proastă în proporţii considerabile, este necesar să se ţină cont de costul ei general, volumul producţiei producătorului, mărimea daunei materiale cauzate consumatorilor, posibilitatea utilizării producţiei cu defecte sau necomplete conform destinaţiei speciale etc. Această chestiune se rezolvă în fiecare caz separat, ţinându-se cont de toate circumstanţele cauzei, iar în cazul în care trebuie să se soluţioneze problema recunoaşterii

529


acestor încălcări în proporţii mari sau deosebit de mari urmează să ne călăuzim de nota la art.119 C.P. 17. Pentru soluţionarea corectă a chestiunilor ce necesită cunoştinţe speciale, cu respectarea normelor contradictorialităţii procesului, se recomandă instanţelor judecătoreşti să citeze pentru participare la procesul judiciar, în calitate de specialişti sau experţi, inspectori pentru supravegherea standardelor şi mijloacelor de măsurat, pentru calitatea produselor şi pentru comerţ, alte persoane care posedă cunoştinţele necesare. 18. În cazurile în care sancţiunea legii penale sau administrative nu conţine măsuri de pedeapsă: confiscarea obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al infracţiunii (băuturi spirtoase, produse alimentare, strunguri etc.) este necesar să fie considerate drept corpuri delicte şi soarta lor să fie soluţionată potrivit prevederilor art.70 C.P.P. şi art. 298, 299 C.C.A. 19. Dacă consumatorului i-a fost cauzat prejudiciu, atunci instanţa judecătorească în baza capitolului VI din Legea privind protecţia consumatorilor va dispune repararea acestui prejudiciu în beneficiul consumatorului. 20. În scopul protecţiei depline şi mai operative a drepturilor consumatorilor se recomandă Curţii de Apel, Judecătoriei Economice şi tribunalelor să generalizeze sistematic practica judiciară în cauzele din această categorie şi să adopte măsuri respective pentru excluderea greşelilor.

530


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Despre practica judiciară în cauzele privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale nr.19 din 10.07.1997 "Culegere de hotărâri explicative" Chişinău, 2002, pag.288 "Culegere de hotărâri explicative" Chişinău, 2000, pag.226 modificată de: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.25 din 29.10.2001 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.24 din 29.10.2001 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.27 din 27.10.1998 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.20 din 10.06.1998 Examinând practica judiciară în cauzele privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale, în scopul asigurării aplicării corecte şi uniforme de către toate instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează răspunderea pentru cazuri de contrabandă şi contravenţii administrative vamale, protejarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice la trecerea frontierei de stat a Republicii Moldova, în baza lit. "e" art. 2, lit. "d" art.16 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul HOTĂRĂŞTE: 1. La judecarea cauzelor penale privind infracţiunile prevăzute de art.75 Cod penal şi a cauzelor administrative vamale prevăzute de art.193 Cod cu privire la contravenţiile administrative se aplică legile şi actele normative enumerate în anexă, care este parte componentă a prezentei hotărâri. 2. Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a mărfurilor şi obiectelor, eludând controlul vamal sau tăinuindu-le de el, precum şi nedeclararea mărfurilor şi obiectelor transportate peste frontiera vamală sau declararea neautentică în documentele vamale sau alte documente de trecere a frontierei în mod intenţionat (dacă valoarea mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în bani nu depăşeşte de 500 de ori salariul minim) atrage după sine responsabilitatea administrativă în conformitate cu alineatele 10 şi 12 ale art.193 C.C.A.". [Pct.2 modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.24 din 29.10.2001] 3. A se explica că absolvirea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă (art.481 C.P.) se efectuează de instanţele judecătoreşti după încetarea procesului penal de către instanţă şi nu poate fi aplicată în cazurile prevăzute de art.75 C.P.,

531


întrucât sancţiunile acestui articol prevăd pedeapsa la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de un an. 4. Responsabilitatea pentru contrabanda, prevăzută de alin.1 şi 5 art.75 C.P. poate fi considerată numai dacă sunt prezenţi unul sau mai mulţi din următorii indici de calificare: trecerea mărfurilor, obiectelor şi a altor valori peste frontiera de stat (vamală) a Republicii Moldova, eludând controlul vamal sau tăinuindu-le de el, săvârşită în proporţii mari, în mod repetat sau de un grup de persoane care s-au organizat pentru activitate de contrabandă, fie de o persoană cu funcţii de răspundere, folosindu-se de situaţia de serviciu, fie prin folosirea frauduloasă a documentelor vamale şi a altor documente, precum şi contrabanda de proporţii deosebit de mari. Responsabilitatea penală a persoanei vinovate de contrabandă cu substanţe narcotice, psihotrope, cu efecte puternice, toxice, otrăvitoare, radioactive şi explozive, deşeuri nocive (alin.2 art.75 C.P.), cu armament, dispozitive de explodare, cu armament de foc şi muniţii alin.3 art. 75 C.P.) şi cu valori culturale (alin.4 art.75) survine indiferent de prezenţa sau lipsa indiciilor de calificare, enumeraţi în alin.1 al prezentului punct, cu excepţia indiciilor eludarea controlului vamal sau tăinuindu-le de el. 5. Nereturnarea pe teritoriul vamal al Republicii Moldova a valorilor culturale scoase din ţară în cazul în care înapoierea acestora este obligatorie (al doilea indice din alin.4 art.75 C.P.) constituie componenţă de infracţiune. Această acţiune de contrabandă presupune că valorile culturale menţionate se află de acum peste frontiera vamală a Republicii Moldova. Ele puteau fi scoase de pe teritoriul vamal al ţării atât în mod legal (de exemplu, ca decor, podoabă ce se poartă individual sau colecţie de valori culturale), precum şi în mod ilicit (prin una sau mai multe modalităţi enumerate în art.4 al prezentei hotărâri). Se explică: scoaterea monumentelor peste hotarele Republicii Moldova este interzisă. Excepţii se admit în cazul bunurilor imobile, cu avizul Parlamentului, în baza propunerilor Ministerului Culturii; în cazul bunurilor mobile - cu avizul Guvernului. Scoaterea temporară a monumentelor peste hotarele republicii în scopul de a întreţine relaţii internaţionale în domeniul culturii se admite în condiţiile stabilite de organele de stat pentru ocrotirea monumentelor în conformitate cu legislaţia în vigoare. Monumentele ce se află în proprietatea statelor străine, organizaţiilor obşteşti şi cetăţenilor străini şi aduse temporar în republică sînt protejate de stat prin condiţiile Legii privind ocrotirea monumentelor şi ale contractelor respective şi pot fi scoase din ea la dorinţa proprietarului în baza certificatului care atestă aducerea lor. Monumente se consideră obiecte ori ansambluri de obiecte cu valoare istorică, artistică sau ştiinţifică, care reprezintă mărturii ale evoluţiei civilizaţiilor de pe teritoriul republicii, precum şi ale dezvoltării spirituale, politice, economice şi sociale şi care sînt înscrise în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat. Valori culturale se consideră valorile cu caracter religios sau laic pe care fiecare stat le consideră ca prezentând interes pentru arheologie, perioada preistorică, istorie, literatură, artă şi ştiinţă şi care sunt raportate la categoriile enumerate mai jos: a) colecţii rare şi mostre ale florei şi faunei, mineralogiei, anatomiei şi obiecte care prezintă interes pentru paleontologie; b) valori ce se referă la istorie, inclusiv la istoria ştiinţei şi tehnicii, istoria războaielor şi societăţilor, cât şi cele referitoare la viaţa personalităţilor naţionale de vază, oamenilor de cultură, savanţilor şi artiştilor şi la evenimentele naţionale remarcabile; c) comorile arheologice (inclusiv obişnuite şi secrete) şi descoperirile arheologice; d) părţile componente demontate ale monumentelor de artă şi istorie şi locurilor arheologice;

532


e) obiectele cu o vechime de peste 100 de ani, cum ar fi inscripţiile, monedele şi ştampilele imprimate; f) materialele etnologice; g) valorile de artă: - pânze, tablouri şi desene complet lucrate de mână pe orice bază şi din orice materiale (cu excepţia desenelor şi produselor industriale ornamentate cu mâna); - opere originale de artă sculpturală din orice materiale; - opere originale de gravură, stampă şi litografie; - colecţii originale de artă şi ansambluri din orice materiale; h) incunabule şi manuscrise rare, cărţi, documente străvechi şi publicaţii, care prezintă un interes deosebit (istoric, artistic, ştiinţific, literar etc.), separat sau în colecţii; i) timbrele poştale, timbre de impozitare şi analogice, separat sau în colecţii; î) arhive, inclusiv arhive de fonograme, de cinema şi de fotografii; j) mobilă cu o vechime de peste 100 de ani şi instrumente muzicale străvechi. 6. A se explica: Eludarea controlului vamal înseamnă intrarea sau ieşirea din ţară prin alte locuri decât cele destinate pentru aceasta sau în afara organelor de control vamal şi nu are importanţă dacă se recurge sau nu la diferite metode pentru mascarea mărfurilor, obiectelor şi a altor valori. Prin tăinuire de controlul vamal prevăzută de art.75 C.P. se înţelege neprezentarea pentru control vamal a bunurilor ce se trec peste frontiera de stat (vamală) a Republicii Moldova pe o cale ce împiedică examinarea şi constatarea lor, nedeclararea intenţionată sau declararea neautentică în documentele vamale sau în alte documente, sau declararea datelor false despre astfel de bunuri în documentele menţionate, precum şi trecerea efectuată cu folosirea ascunzişurilor, adică a locurilor ascunse ale corpului, hainelor, obiectelor personale etc. (inclusiv şi cele fabricate special); trecerea obiectelor cu mijloace reutilate sau acomodate drept ascunziş, sau prin atribuirea unor bunuri forma altor bunuri, cât şi trecerea prin prezentarea la organul vamal drept temei pentru trecerea bunurilor declarate a documentelor false, obţinute pe cale ilegală, sau a documentelor care servesc temei pentru trecerea altor bunuri. Nedeclarare a mărfurilor este neprezentarea în modul stabilit a informaţiilor precise despre aceste mărfuri, obiecte şi alte valori. Obiect juridic general al contrabandei îl constituie relaţiile sociale a căror ocrotire este condiţionată de apărarea potenţialului economic al Republicii Moldova. Obiecte materiale ale contrabandei pot fi orice bunuri, introducerea şi scoaterea cărora de pe teritoriul vamal sunt interzise, limitate şi cu caracter special. Prin bunuri se înţelege: - mărfuri ale persoanelor fizice şi juridice trecute peste frontiera vamală pentru vânzarecumpărare, schimb, arendă sau alte tranzacţii economice; - obiecte - orice obiect trecut peste frontiera vamală, inclusiv mijloace de transport, valută naţională şi străină, titluri şi obiecte de valoare, lucruri de uz personal care prezintă valori culturale trecute peste frontiera vamală. Teritoriul Republicii Moldova este un teritoriu vamal unic. Teritoriul vamal al republicii include teritorii ce fac parte din zona ei economică, teritoriile insulelor artificiale, construcţiilor şi instalaţiilor. Frontiera de stat a Republicii Moldova este frontiera vamală a republicii (art.2 Cod Vamal). Document fals este documentul totalmente fabricat, fals sau original în care sunt introduse informaţii denaturate, de exemplu, pe calea nimicirii unei părţi din text, introducerii în el a informaţiilor suplimentare etc.

533


Document nul este documentul obţinut pe cale legală, însă din anumite cauze şi-a pierdut valabilitatea, de exemplu, a expirat termenul de acţiune. Document obţinut pe cale ilegală este documentul, obţinut de persoana interesată, prezentând persoanei împuternicite pentru aceasta în calitate de temei pentru eliberarea lui a datelor vădit false sau a documentelor contrafăcute, sau obţinut în urma abuzului unei persoane cu funcţii de răspundere, care s-a folosit de situaţia de serviciu, sau din neglijenţa acestei persoane la eliberarea documentului. Document care conţine date neautentice este documentul care în realitate este autentic, însă în care sunt introduse informaţii ce nu corespund realităţii. Concomitent, el păstrează elementele şi indicii originalului (se execută pe formular oficial, conţine numele şi posturile persoanelor, împuternicite să-l semneze ş.a.m.d.), însă informaţiile introduse în el (textul, materialele numerice) sunt false. Document vamal este documentul, eliberarea căruia e prevăzută de legislaţia vamală în vigoare (declaraţiile vamale, chitanţele, certificatele etc.), autentificat în modul stabilit de persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile vamale. La "alte documente" sunt raportate documentele necesare pentru controlul vamal, care permit trecerea peste frontiera vamală a mărfurilor şi obiectelor şi sunt eliberate şi autentificate de instituţiile competente şi de persoanele cu funcţii de răspundere respective (permise de trecere a valutei străine peste hotare, eliberate de o bancă autorizată sau de Banca Naţională a Moldovei, licenţe, autorizaţii, certificate, procuri etc.). 7. În conformitate cu alin.2 din Nota la art.75 C.P. prin contrabandă de proporţii mari se înţelege trecerea ilegală peste frontiera de stat (vamală) a Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a altor bunuri dacă valoarea lor, exprimată în bani, depăşeşte de 500 de ori mărimea salariului minim în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii, iar prin contrabandă de proporţii deosebit de mari se înţelege trecerea ilegală peste frontiera de stat (vamală) a Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a altor bunuri dacă valoarea lor, exprimată în bani, depăşeşte de o mie de ori mărimea salariului minim în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Potrivit notei la art.75 din Codul penal în redacţia Legii pentru modificarea şi completarea notei la art.75 din Codul penal nr. 852-XIV din 03.03.2000 (Monitorul Oficial, 2000, nr. 35-36, art.239) nu se consideră contrabandă introducerea pe teritoriul vamal al Republicii Moldova, fără declaraţie, a mijloacelor băneşti, a mărfurilor, a obiectelor şi a altor valori în limitele stabilite de legislaţia în vigoare. Se explică: trecerea armelor de vânătoare cu ţeava lisă şi cartuşe la ele peste frontiera de stat (vamală), eludând controlul vamal sau tăinuindu-le de el, precum şi nedeclararea lor atrage după sine responsabilitatea administrativă sau penală în dependenţă de preţul acestor arme şi cartuşe (alin.10 sau 12 art.193 C.C.A., alin.1 sau 5 art.75 C.P.). La soluţionarea chestiunii despre proporţia contrabandei, costul mărfurilor, obiectelor şi a altor valori se calculează în conformitate cu preţurile libere (de piaţă) la momentul săvârşirii contrabandei. În lipsa normelor de drept despre stabilirea preţurilor la aceste obiecte preţul lor urmează să fie fixat în baza concluziei experţilor. [Pct.7 modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.24 din 29.10.2001] 8. Contrabanda se săvârşeşte numai cu intenţie directă, adică vinovatul îşi dădea seama despre caracterul social periculos al acţiunii sau infracţiunii sale, a prevăzut consecinţele ei social periculoase şi le-a dorit. 9. Contrabanda săvârşită de un grup de persoane se consideră infracţiunea de contrabandă la care au participat două sau mai multe persoane, care în prealabil s-au înţeles cu

534


privire la activitatea de contrabandă. Aceste persoane sunt pasibile de răspundere penală pentru complicitate la contrabandă şi acţiunile lor e necesar să fie calificate conform alineatului respectiv al art.17 C.P. 10. Prin persoană care anterior a săvârşit o astfel de infracţiune se înţelege persoana, care anterior a săvârşit contrabandă, dar nu a fost trasă la răspundere penală, dacă nu au expirat termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală. [Pct.10 modificat prin Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.25 din 29.10.2001] 11. Săvârşirea contrabandei de către o persoană cu funcţii de răspundere, folosindu-se de situaţia de serviciu, presupune acţiunile persoanei cu funcţii de răspundere ce abuzează de putere sau de situaţia de serviciu pentru a săvârşi contrabandă. Contrabanda, săvârşită de o persoană cu funcţii de răspundere, folosindu-se de situaţia de serviciu, nu necesită calificarea suplimentară a acţiunilor făptuitorului în baza art.184 C.P. Persoane cu funcţii de răspundere sunt: - persoanele care exercită funcţii de control la frontiera republicii; - persoanele care au dreptul de a se afla în zona de supraveghere vamală; - persoanele care exercită funcţiile de reprezentant al puterii de stat la trecerea frontierei; - persoanele responsabile pentru transportarea peste frontiera vamală a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori, care sunt pasibile pentru controlul vamal; - persoanele care se bucură de facilităţi vamale în baza legislaţiei în vigoare. 12. Judecând cauza despre contrabanda săvârşită de un grup de persoane care s-au organizat pentru activitatea de contrabandă, este necesar să se ţină cont de faptul, că astfel de circumstanţă cum este săvârşirea infracţiunii de către persoana, care anterior a comis o asemenea infracţiune, necesită să fie luată în consideraţie la calificarea acţiunilor numai a acelor participanţi la care este raportată nemijlocit această circumstanţă (indice). 13. Instanţele judecătoreşti urmează să reflecte în sentinţă care din indicii stipulaţi în art.75 C.P. sunt prezenţi în acţiunile persoanei vinovate de contrabandă. Dacă organele de anchetă, înaintând acuzarea, nu au menţionat concret indicii contrabandei în acţiunile făptuitorului, atunci instanţa procedează în conformitate cu art.221 C.P.P. 14. Contrabanda se consideră infracţiune consumată din momentul trecerii ilegale "de facto" peste frontiera de stat (vamală) a mărfurilor, obiectelor, a altor valori. La comiterea contrabandei sunt posibile etape de pregătire şi tentativă. Etape de pregătire pot fi calificate, în special acţiunea de procurare a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori pentru trecerea ilegală peste frontiera de stat (vamală), amenajarea unor ascunzişuri speciale, alegerea complicilor etc. 15. Dacă concomitent cu contrabanda persoana săvârşeşte şi alte infracţiuni (încălcarea regulilor cu privire la operaţiile valutare, păstrarea, livrarea mijloacelor narcotice şi etc.), acţiunile vinovatului trebuie calificate în cumulul infracţiunilor comise. Dacă persoana, eludând controlul vamal sau tăinuind de el trece peste frontiera Republicii Moldova valută străină, care în realitate este falsă, acţiunile acestei persoane trebuie calificate conform art.75 C.P. (când există proporţii mari sau deosebit de mari şi alţi indici calificativi conform alin.5 art.75 C.P.). Dacă persoana vinovată comite trecerea ilegală a frontierei de stat (vamală) şi concomitent săvârşeşte contrabandă, acţiunile urmează să fie calificate prin cumul de infracţiuni în baza art.art.75 şi 80 C.P., indiferent de faptul dacă această persoană a fost sau nu trasă la răspundere penală de către alt stat pentru încălcarea ordinii de drept pe teritoriul lui.

535


16. Este necesar să se ţină cont de faptul că mărfurile şi obiectele, care constituie obiectul contrabandei, sau al contravenţiei administrative vamale, prevăzute în alin.alin.10 şi 12 art.193 C.C.A., precum şi mijloacele de transport şi alte mijloace destinate, folosite pentru transportarea sau tăinuirea acestora şi recunoscute drept instrumente ale infracţiunii ca fiind corpuri delicte, pot fi confiscate în beneficiul statului conform pct.4 art.46 din Constituţie, art.art.67, 70 C.P.P. şi art.28 C.C.A. Dacă obiectele contrabandei au fost realizate de către făptuitor, urmează să se soluţioneze chestiunea despre încasarea costului lor de la condamnat în beneficiul statului, reieşind din preţurile libere (de piaţă) la momentul adoptării hotărârii. Aceeaşi regulă se aplică şi referitor la obiectele prin care s-au încălcat regulile vamale, în cazul când ele au fost deja realizate peste frontiera vamală sau în interiorul ţării. 17. E necesar să se respecte cerinţele legii despre aplicarea unei pedepse suplimentare faţă de condamnatul pentru contrabandă - confiscarea averii dobândite ilicit potrivit prevederilor art.46 din Constituţie. Stabilind pedeapsa persoanelor care au săvârşit contrabandă, judecătoriile în baza art.28 C.P. sînt în drept să rezolve chestiunea privind privarea acestor persoane de dreptul de a ocupa funcţii de răspundere sau de a se ocupa de activitatea în legătură cu exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. 18. Procedura penală şi administrativă se efectuează cu respectarea cerinţelor pct.(1) art.118 din Constituţie şi art.15 din Legea nr.3465 din 01.09.1989 "Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova "(Veştile, 1989, nr.9, art.217). 19. Este necesar de a perfecţiona calitatea examinării judiciare a cauzelor despre contravenţiile administrative vamale, asigurând examinarea minuţioasă şi multilaterală a tuturor materialelor despre contravenţii. Concomitent, judecătorii trebuie să verifice corectitudinea aprecierii juridice a acţiunilor săvârşite de contravenient (delicvent) pentru a nu admite să fie trase la răspundere administrativă persoanele, care pentru săvârşirea contrabandei trebuie să fie supuse pedepsei penale. 20. În cadrul judecării cauzelor cu privire la contravenţiile administrative vamale e necesar să se respecte termenele de aplicare a sancţiunilor administrative (art.37 C.C.A.) şi termenele de examinare a cauzelor cu privire la contravenţiile administrative (art.264 C.C.A.). 21. În hotărârea privind cauzele despre contravenţiile administrative prevăzute de art.193 C.C.A. trebuie să se indice care bunuri au fost obiectul nemijlocit al contravenţiei, valoarea lor, prin ce s-a manifestat trecerea bunurilor peste frontiera vamală, precum şi prin ce probe se confirmă circumstanţele respective. La judecarea cauzelor despre contravenţiile prevăzute în alin.alin.3 şi 15 art.193 C.C.A. trebuie să se indice şi faptul, în ce constă împiedicarea accesului persoanei cu funcţii de răspundere a organului vamal în timpul îndeplinirii îndatoririlor sale de serviciu, la mărfurile şi obiectele aflate sub control vamal; care dispoziţie sau cerinţă n-a fost îndeplinită de făptuitor, dacă dispoziţiile sau cerinţele au fost legitime şi prin ce anume s-a manifestat nesupuşenia. 22. În cazul contravenţiilor administrative privitor la depistarea bunurilor ce sunt obiecte sau instrumente nemijlocite pentru săvârşirea lor (obiecte cu ascunzişuri ş.a.), când identitatea contravenientului nu este stabilită, cauzele se trimit în instanţă pentru rezolvarea chestiunii despre transmiterea bunurilor şi uneltelor menţionate ale contravenţiilor în beneficiul statului conform art.28 C.C.A. Pronunţând hotărârea despre confiscarea bunurilor, care sunt nemijlocit obiecte ale contravenţiei sau neaplicarea confiscării, în decizie urmează să fie indicate motivele unei astfel de hotărâri. 23. În conformitate cu alin.1 art.267 din C.C.A. la judecarea cazului cu privire la contravenţia administrativă se întocmeşte un proces-verbal dacă în şedinţă sînt ascultaţi partea

536


vătămată, martorii, expertul, precum şi dacă aceasta o cere persoana în privinţa căreia se judecă cazul. ANEXĂ Lista actelor legislative, care reglementează soluţionarea cauzelor privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale 1) Constituţia Republicii Moldova; 2) Codul vamal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova prin Legea nr.1320-XII din 9 martie 1993 (Monitor, 1993, nr.10(1), art.279; "Moldova Suverană" din 2 noiembrie 1993) cu modificările din 12 aprilie 1994 nr.44-XIII (Monitor, 1994, nr.5, art.132) şi din 26 martie 1996, nr.788-XIII (M.O., 1996, nr.nr.40-44, art.367); 22 iulie 1998, nr.99, (M.O.,1998, nr.84, art.555), din 12 decembrie 1998, nr.216-XIV (M.O.,1998, nr.nr.119-120, art.719) şi din 28 mai 1999, nr.415 (M.O.,1999, nr.nr.83-86, art.403); 3) Legea cu privire la frontiera de stat a Republicii Moldova nr.108-XIII din 17 mai 1994 (Monitor, 1994, nr.12, art.107) cu modificările din 22 iulie 1998, nr.98-XIII (M.O.,1998, nr.84, art.553), din 24 decembrie 1998, nr.263-XIV (M.O.,1999, nr.nr.62-64, art.288) şi din 25 iunie 1999, nr.474-XIV (M.O.,1999, nr.nr.87-89, art.425); 4) Legea nr. 1530-XIII din 22 iunie 1993 privind ocrotirea monumentelor (Monitor, 1994, nr.1, art.3) cu modificările din 26 martie 1996, nr.788-XII (M.O.,1996, nr.nr.40-41, art.367), din 27 februarie 1998, nr.1592-XIII (M.O.,1998, nr.nr.44-46, art.326) şi din 9 iulie 1998 nr.493-XIV (M.O.,1999, nr.nr.90-92, art.452); 5) Acordurile privind colaborarea serviciilor vamale în problemele sechestrării valorilor culturale, scoase din şi introduse ilegal în ţară, ratificate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 16.03.1993 (M.O., 1995, nr.23, art.230); 6) Acordul privind colaborarea şi ajutorul reciproc în problemele vamale, ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.396-XIII din 16 martie 1995 (M.O., 1995, nr.23, art.231); 7) Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.443 "Cu privire la intensificarea controlului asupra repartizării mijloacelor valutare provenite din tranzacţii economice externe" (M.O., 1996, nr.nr.54-44, art.443); 8) Regulamentul despre modul de stabilire a valorii în vamă a mărfurilor şi bunurilor importate pe teritoriul Republicii Moldova, adoptate prin Hotărârea Guvernului nr.99 din 27 februarie 1996 (M.O., 1996, nr.23-23, art.192); 9) Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin hotărârea Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei din 13.01.1994, procesul-verbal nr.2 în redacţia din 2 ianuarie 1995 cu includerea suplimentelor 1-6 (M.O., din 24 martie 1995, nr.nr.17-18, art.3), suplimentul 9 aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei, procesul-verbal nr.25 din 8 septembrie 1995 (M.O. din 2 noiembrie 1995, nr.61, art.19), şi procesul-verbal nr.53 din 29 noiembrie 1996 (M.O., 1996, nr.nr.81-82, art.106) cu modificările din 8 iulie 1997, nr.11 (M.O.,1997, nr.48, art.78), din 22 mai 1998, nr.142 (M.O.,1998, nr.nr.54-55, art.162), din 8 septembrie 1998, nr.253 (M.O.,1998, nr.nr.87-89, art.186 din 27 octombrie 1998, nr.296 (M.O.,1998, nr.nr.109-110, art.212), din 27 octombrie 1998, nr.298 (M.O.,1998, nr.nr.109110, art.214), din 30 octombrie 1998, nr.303 (M.O., 1998, nr.nr.109-110, art.215) şi din 26 iulie 1999 nr.200 (M.O.,1999, nr.nr.83-86, art.141); 10) Regulamentul cu privire la deplasarea mărfurilor peste frontiera vamală a Republicii Moldova de către persoane fizice, aprobat prin Ordinul Departamentului Controlului Vamal al

537


Republicii Moldova din 28 martie 1995 nr. 427 (M.O. din 24 noiembrie 1995, nr.nr.65-66, art.23) cu modificările din 24 februarie 1998, nr.61 (M.O., 1998, nr.nr.36-37, art.132); 11) Hotărârea Guvernului nr.868 din 14 august 1998 “Cu privire la importul mărfurilor de către persoanele fizice”. (M.O., 1998, nr.nr.77-78, art.778); 12) Hotărârea Guvernului nr.1092 din 29 octombrie 1998 “Cu privire la controlul obligatoriu al valorii în vamă pentru unele mărfuri din import. (M.O., 1998, nr.nr.100-102, art.1045).

538


HOTĂRÂREA PLENULUI CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA Cu privire la practica aplicării unor prevederi ale articolului 162 din codul cu privire la contravenţiile administrative referitor la răspunderea pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător nr.5 din 15.02.1999 "Culegere de hotărâri explicative", Chişinău, 2002, pag.424 "Culegere de hotărâri explicative", Chişinău, 2000, pag.308 modificată de: Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.37 din 20.12.1999 Studiind practica judiciară şi examinând sesizarea Procuraturii Generale referitoare la aplicarea prevederilor art.162 din Codul cu privire la contravenţiile administrative (în continuare C.C.A.) care reglementează răspunderea administrativă pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător, s-a constatat că în practică instanţele judecătoreşti aplică în mod diferit prevederile articolului menţionat. Astfel, unele instanţe aplicau sancţiuni administrative în baza art.162 C.C.A. faţă de persoanele care practicau transportarea pasagerilor în trafic urban sau taximetre în baza licenţei eliberate de către întreprinderi individuale, motivând prin faptul că în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr.888 din 19 septembrie 1997 “Cu privire la reglementarea unor genuri de activitate în Republica Moldova” dreptul de a elibera licenţă pentru transportarea pasagerilor le revine doar comitetelor executive raionale şi primăriei municipale. Alte instanţe în cazuri analogice clasau procedura contravenţională, motivând prin aceea că în acţiunile acestor persoane lipseşte componenţa de contravenţie administrativă prevăzută de art.162 C.C.A., dat fiind faptul că ele practicau transportarea pasagerilor în baza licenţei eliberate de către întreprinderi individuale. Unele instituţii jurisdicţionale şi instanţe de judecată nu deosebesc procedura eliberării licenţelor pentru anumite genuri de activitate de dreptul posesorului mărcii de a transmite prin contract de licenţă doar dreptul de a utiliza această marcă. Pentru asigurarea aplicării corecte şi uniforme a legislaţiei referitoare la răspunderea pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător, în conformitate cu alin.2 art.1 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul dă următoarele explicaţii: 1. Articolul 162 C.C.A. care prevede răspunderea administrativă pentru desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător este o normă de blanchetă şi la soluţionarea unor asemenea cauze urmează să fie consultate actele normative care reglementează această activitate. 539


2. Înregistrarea sau reînregistrarea agenţilor economici la Camera Înregistrării de Stat de pe lîngă Ministerul Justiţiei se efectuează în conformitate cu Legea nr.845 din 3 ianuarie 1992 “Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi”, cu Decretul Preşedintelui R.M. nr.241 din 9 decembrie 1991 “Privind înregistrarea întreprinderilor ce funcţionează pe teritoriul R.M.”, Hotărârea Guvernului nr.50 din 29 ianuarie 1992 “Cu privire la aprobarea Regulamentului înregistrării de stat a întreprinderilor în Republica Moldova”. Faptul înregistrării se confirmă prin decizia de fondare a întreprinderii şi eliberarea certificatului de înregistrare. La soluţionarea contravenţiei administrative prevăzută de alin.1 art.162 C.C.A. instanţele judecătoreşti şi organele extrajudiciare abilitate cu atribuţii de a le soluţiona urmează să verifice dacă au fost respectate prevederile actelor normative menţionate în alineatul precedent, iar nerespectarea lor atrage după sine răspunderea respectivă. 3. A se avea în vedere că, potrivit prevederilor punct. b) alin.2 art.8 Cod fiscal, agenţii economici înregistraţi în modul prevăzut în punctul 2 din prezenta hotărâre sînt obligaţi să se înregistreze la organul fiscal şi să-şi primească certificatul de atribuire