Vastul neobișnuit al obișnuitului
De trei ori în viață mi s‑a întâmplat să simt bucuria care nu se poate împărți cu nimeni a descoperitorului. Prima dată, în 1982, când m‑am întâlnit cu textul Hertei Müller din Niederungen (Depresiuni), cartea ei de debut, a doua oară, în 1990, când am dat peste „poezelele“ Aglajei Veteranyi, într‑o revistă austriacă, și, iată acum, a treia oară, fiindcă Alle guten Dinge sind Drei (toate lucrurile bune sunt trei), în 2011, când citesc : „mama face fețe de pernă / din cămășile vechi ale tatei / scoate gulerul mânecile lasă doar / nasturii la mijloc / sidefați / toată copilă‑ ria am dormit pe pernă ca pe pieptul lui tata…“, poeziile Dianei Iepure. Cu Diana mi se întâmplă a treia oară, surpriza ar fi trebuit să fie mai mică, dar bucuria gă‑ sirii trifoiului cu patru foi e mereu la fel de neașteptată. Ce fel de fir nevăzut leagă în mintea mea textele acestor poete, pentru că, indiferent de forma în care își toarnă textul, ele sunt și rămân poete ; numai poezia și visul sunt făcute la fel ca lumea din piese disparate care se atrag după gradul lor de empatie, nu din povești născocite și din evenimente antedatate, din conflicte proiectate matematic sau din tipare de croit republici, regate și regiuni autonome. Dar m‑am luat cu vorba și am uitat‑o pe Diana Iepure și poezia ei care ne învață atipicul tipicului sau vastul neobișnuit al obișnuitului. Dintre cele trei poete amintite mai sus, culmea, cea mai „obișnuită“, fiindcă își scutură de pe ea cu obstinație corsetele dantelate ale literaturii, e Diana și, poate tocmai de aceea, ne șochează atât naturalețea ei, cu care doar copiii ni se arată, expunându‑și naivitatea sau nimicurile personale cu dezinvoltură. În ce constă secretul – fiindcă poezia ei părea a nu avea secrete – care conferă poemelor ei senzația inconfundabilă de jamais vu. Fără îndoială, e vocea care aduce mereu amintirea în prezent ca pe o surpriză perpetuă. Nu credeți că pot exista „surprize perpetue“, recunosc nu toți știu sau nu vor să le recunoască ! În această voce vorbește generozitatea inconștientă a copilului care ne restituie vederea dintâi a lumii, miracolul și bucuria uimirii luate mereu de la capăt, în care regăsim para‑ disul pierdut : „mamă subliniat / tu a‑i pe cineva / tu nu a‑i plecat la piață / e prea 9