arborii

Arborele sau copacul în botanică este o plantă perenă, multianuală cu un trunchi lemnos evident cu ramuri dezvoltate ce prezintă frunze, flori, din care se dezvoltă fructe și rădăcini ce au forme diferite după specie.

Ramurile cresc în grosime și lungime anual prin mugurii terminali.

Spre deosebire de arbust arborele are un truchi lemnos puternic mai gros și înalt ca arbustul (peste 7 metri înălțime), ramurile copacului alcătuind o coroană. ↑demonstrati↓ Arborii grupați mai mulți la un loc pot forma sub influența factorilor de mediu unul din cele mai complexe ecosisteme terestre - pădurea, ecosistem ce este capabil să asigure condiții optime de viață pentru alte numeroase plante, dar și viețuitoare.

După felul frunzelor se pot clasifica în: arbori cu frunze căzătoare - în general foioase (fagul, teiul, stejarul, paltinul etc.), dar și câteva rășinoase (gingko, laricele, chiparosul de baltă etc.); arbori cu frunze persistente - în general rășinoase și speciile de arbori din zona tropicală.

După dimensiuni, deosebim: arbori de mărimea a III-a: 7-15 m înălțime; arbori de mărimea a II-a: 15-25 m înălțime; arbori de mărimea I: > 25 m înălțime

FAG-ul  Fagul, Fagus sylvatica este un arbore din zona temperată, având înălțimi de până la 35 metri. Este înalt, impunător, cu scoarța netedă, cenușiealbicioasă. Are muguri fusiformi, ascuțiți, iar frunzele în general ovale.

Florile sunt unisexuate monoice. Fructul, numit jir, este o achena trimucheata, acoperită de o scoarță țepoasă. Înflorirea are loc în luna mai.

Crește în special la deal și munte, dar poate fi întâlnit - sporadic - și la câmpie, mai ales în regiunile nordice ale României. În trecut forma o pădure întinsă din Carpați până departe în Rusia de astăzi, legată de ceea ce se numește acum Taigaua siberiană. Pădurea a fost înlocuită în zonele din nord de Nistru (Podolia) cu silvostepă, stepe și păduri relicte. În anumite regiuni din Bielorusia, Ucraina și Rusia se păstrează părți din acest codru străvechi. Fagul permite multor specii de plante mărunte să supraviețuiască în zonele în care predomină, formând, în cadrul așanumitelor făgete, biotopuri bogate și pline de frumusețe.  Răspîndirea  Deține un areal imens cuprinzînd întreaga Europă, cu excepția Europei de Nord.  În Republica Moldova este înregistrat în partea nord-vestică a Codrilor.

FAG-ul  Habitatul-Vegetează în pădurile revene

Habitatul Jirul, fructul fagului, a fost utilizat încă din vechime pentru un anumit untdelemn, dar și pentru hrana porcilor (este foarte apreciat și de mistreți).

Coaja fagului este folosită ca febrifug și tonic amar, fiind unul dintre echivalenții europeni ai chininei, alături de scoarța de salcie.

Gudronul de fag se folosește în unele boli de piele, precum și la vindecarea afecțiunilor respiratorii sau la ameliorarea simptomelor acestora.

Lemnul de fag a fost și este mult apreciat. Ca lemn de foc el are o calitate deosebită, arzând cu fum puțin și la o temperatură destul de ridicată, fiind folosit în trecut în cuptoarele industriale, de pildă la producerea sticlei sau fierului. El a rămas mult apreciat atât în industria construcțiilor cât și în cea a mobilei, datorită rezistenței sale, fineții fibrelor și culorii plăcute.

POZA FAG









Mesteacan

 Mesteacănul e numele copacilor din genul Betula, în familia Betulaceae, înrudit cu familia  fagului/stejarului, Fagaceae. Aceștia sunt în general copaci sau arbuști de talie mică spre medie, cu o coajă albă caracteristică, care cresc mai ales în clima temperată nordică.

Frunzele sunt simple, și pot fi dințate sau lobate. Fructul este o samară, cu toate că aripile acesteia pot lipsi, la anume specii.

Diferența între mesteacăn și anin (genul Alnus) este că amenții (mâțișorii) femeli nu sunt lemnoși și la maturitate cad și lasă loc semințelor, spre deosebire de mâțișorii de anin, lemnoși și în formă de con.

Denumirea mesteacănului vine din latinul mastichinus. Denumirea științifică a genului, Betula, este tot din limba Latină. Mesteacănul  reprezintă sursa de hrană pentru un număr mare de larve ale genului Lepidoptera.

Mesteacănul este considerat copac național în Rusia, unde este celebrat în reprezentarea unei zeițe, și serbat în timpul Săptămânii Verzi de la începutul lui Iunie.

Descriere Coaja tuturor soiurilor de mesteacăn prezintă aceeași caracteristică: este marcată de dungi fine, orizontale, iar coaja este subțire, de consistența unei hârtii fine, și se rupe în fâșii în mod natural. Coaja conține multe rășini și are un pigment care dă numele diverselor soiuri de mesteacăn: roșu, alb, negru și galben. Mugurii apar primăvara devreme și cresc până la începutul verii. Toți mugurii frunzelor cresc lateral; nu există mugure terminal. Lemnul tuturor speciilor de mesteacăn este fin, cu granulație mică, cu textură mătăsoasă și care poate fi șlefuit fin. Ca lemn de ars, valoarea sa este dintre cele mai bune.

Frunzele variază de la un soi la altul, dar puțin. Acestea sunt alternante, dințate, cu vinișoare ca o pană, cu codiță. Apar în perechi, dar nodul de inserție al pețiolului frunzelor formează mici tulpinițe laterale, care se vor transforma în crengi.

 





Mesteacan(flori si fructe)

Flori și fructe Florile sunt monoice (flori femele și flori mascule, separat), deschizându-se în același timp sau cu puțin timp înainte de apariția frunzelor, și sunt formate din grupe de câte trei flori femele, amenți (mâțișori), prinse la baza mâțișorilor masculi. Amenții purtători de stamine pot atârna sau nu. Aceștia sunt localizați la baza ultimelor frunze de anul trecut sau la baza tulpinițelor formate anul trecut. Se formează în toamnă și stau peste iarnă, acoperiți de o coajă fină dar rezistentă. Solzii amenților, la maturitate, sunt ovali, rotunjiți la capăt; către mijloc sunt galbeni sau oranj, iar la capăt maro închis Fiecare solz prezintă două bractee și trei flori sterile, fiecare floare fiind alcătuită dintr-un caliciu sesil, membranos, cu doi lobi. Fiecare caliciu are patru filamente scurte cu câte o celulă a samarei sau două filamente, care se vor transforma în cele două aripioare ale fructului. Pistilul poate atârna sau fi erect, solitar, prins de tulpinițele apărute în anul precedent. Solzii pistilului sunt alungiți, cu trei lobi, de culoare verde stins sau puțin roșietici, fiecare floare devenind maro la maturitate.

Acești solzi poartă două sau trei flori fertile, fiecare floare fiind alcătuită dintr-un ovar.

Ovarul este plat, bicameral și are două terminații; ovulul este solitar.

Amenții pistilului, fertilizați, se numesc strobil și sunt alcătuiți din două mici semințe cu aripi, îmbrăcate într-o coajă de protecție de culoare maro și cu consistență aproape lemnoasă. Semințele cresc în interior. Cotiledoanele sunt plate și cărnoase.

Toate speciile cresc ușor din semințe.

Mesteacan-specii

     

Specii Speciile de mesteceni din America de Nord sunt: Betula alleghaniensis – mesteacănul galben (B. lutea) Betula cordifolia – mesteacănul de hârtie Betula glandulosa – mesteacănul pitic american Betula lenta – mesteacăn dulce, mesteacăn de cireșe sau mesteacăn negru

         

Betula michauxii – mesteacănul pitic de Newfoundland Betula nana – mesteacănul pitic (se regăsește și în Europa și Asia) Betula neoalaskana – mesteacănul de Alaska sau de Yukon Betula nigra – mesteacăn de râu sau mesteacănul negru (foarte folosit în fixarea solurilor nisipoase) Betula occidentalis – mesteacănul de apă sau mesteacănul roșu Betula papyrifera – mesteacănul de hârtie, mesteacănul de canoe sau mesteacănul alb american Betula populifolia – mesteacănul gri Betula pumila – mesteacănul de mlaștină Speciile de mesteceni din Europa și Asia sunt: Betula albosinensis – mesteacănul alb chinezesc





Betula lenta subsp. uber – mesteacănul de Virginia cu frunză rotundă – endemic în zona Cressy Creek, Smyth Country, Virginia)

Betula albosinensis var. septentrionalis - mesteacănul alb din nordul Chinei

      

Betula alnoides – mesteacănul cu frunză de anin Betula austrosinensis – mesteacănul din Sudul Chinei Betula chinensis – mesteacănul pitic chinezesc Betula ermanii – mesteacănul Ermann Betula grossa - mesteacănul japonez Betula jacquemontii (Betula utilis subsp. jacquemontii) – mesteacănul de Himalaya cu coaja albă Betula mandschurica – mesteacănul din Manchuria

   

Betula maximowiczii – mesteacănul Monarch Betula medwediewii – mesteacănul din Caucaz Betula nana – mesteacănul pitic Betula pendula – mesteacănul argintiu



Betula pubescens – mesteacănul Downy, mesteacănul alb European (crește și în nordul Asiei)

 

Betula szechuanica (Betula pendula var. szechuanica) – mesteacănul din Sichuan Betula utilis – mesteacănul de Himalaya



 

Betula mandschurica var. japonica – mesteacănul japonez

Betula platyphylla (Betula pendula var. platyphylla) – mesteacănul argintiu din Siberia Betula pubescens subsp. tortuosa – mesteacănul Arctic alb (Eurasia, Groenlanda)



Notă: în multe texte de specialitate se întâlnește confuzia între B. pendula și B. pubescens, cu toate că sunt soiuri distincte, cu număr diferiți de cromozomi.

    













Întrebuințare Mestecenii sunt copaci foarte versatili. Sucul, coaja, frunzele, lemnul, crenguțele și rădăcina sunt folosite pentru materiale de construcție, tobe, tratamente medicale naturiste, uleiuri și alte aplicații practice.

Deoarece lemnul de mesteacăn are fibre scurte, această esență este folosită în industria hârtiei. În India, India, cojile subțiri și albe care pot fi colectate iarna, sunt folosite ca suport de scris care se păstrează foarte bine în timp. Denumirea hârtiei este Bhoorj Patra.

Patra. Bhoorj este denumirea în sanscrită a mesteacănului, iar Patra înseamnă hârtie. În nordul Europei mesteacănul este considerat unul din cei mai importanți alergeni din zonă, datorită polenului său, estimarea fiind că 15- 20% din persoanele care suferă de alergie la fân poate să răspundă și la granulele de polen ale mesteacănului.

Extractul de mesteacăn este folosit pentru aromă sau ca ulei în industria marochinăriei, iar în industria cosmeticelor la producerea săpunului și a șamponului. În trecut, uleiurile de rășinoase (pin) din comerț aveau ca bază uleiul de mesteacăn dulce. La scară comercială, gudronul de mesteacăn sau uleiul rusesc, extrase care conțin coajă de mesteacăn, au fost folosite ca lubrifiant și în industria farmaceutică. Mesteacănul argintiu (Betula pendulata) este copacul național al Finlandei. Crenguțele de mesteacăn argintiu, proaspete și aromate, sunt folosite în saune, pentru a face masaj pe piele. Crenguțele se numesc vihta sau vasta, și au un efect foarte relaxant pentru mușchi.

Ceaiul de frunze de mesteacăn are efect diuretic, și este foarte folosit în industria cosmeticelor, la pigmenți și șampoane. Crengile uscate de mesteacăn, prinse într-o legătură groasă, au fost folosite ca formă de admonestare corporală. (vezi Birching [1]).

[1]).

Amerindienii prețuiau foarte mult mesteacănul pentru coaja sa, ușoară, flexibilă și care putea fi ușor recoltată. Lemnul era foarte folosit în construcția canoelor, a vaselor de bucătărie și a corturilor tepee cu formă specifică.

Ca lemn de foc, este foarte prețuit datorită indicelui calorific mare per unitate de greutate și volum. Coaja fibroasă este folosită pentru a porni focul. Coaja arde foarte bine, chiar și udă, din pricina uleiurilor conținute.

Sub formă de fâșii foarte fine, coaja se poate aprinde și de la câteva scântei. Mestecenii au importanță spirituală în multe religii.

Lemnul de mesteacăn este folosit și la tobe. Sunetul produs de tobele cu mesteacăn este foarte puternic pe frecvențele înalte și joase, și este ideal pentru înregistrările în studio.

Alimentație În Belarus, Rusia, Statele Baltice, Finlanda, nordul Chinei, seva mesteacănului este considerată băutură răcoritoare, având calități tonice. Seva este apoasă, verzuie și are un gust dulceag. Este comercializată pe scară industrială. Seva de mesteacăn este folosită în aromatizarea cvasului [2], băutură alcoolizată din cereale. Sucul de mesteacăn natural se regăsește și în băuturi ca sirop de mesteacăn / arțar, oțet de mesteacăn, bere, diverse băuturi răcoritoare, etc.

Spre deosebire de siropul de arțar, siropul de mesteacăn este foarte dificil de produs, fiind foarte costisitor. Siropul de mesteacăn este produs îndeosebi în Alaska și în Rusia.

Xylitolul – îndulcitor artificial din zaharide hidrogenate - poate fi extras din sucul de mesteacăn. Xyilitolul este folosit în industria alimentară, întrucât previne și în unele cazuri tratează caria dentară.

Folosire medicinală Ciuperca Chaga [3] crește pe trunchiurile copacilor din familia Betulacee, în special pe mesteacănul alb. Ciuperca, provenind mai ales din Siberia, este foarte folosită în Asia ca leac împotriva cancerului, datorită constituenților extrași din coaja de mesteacăn.

Coaja este bogată în betulină și acid betulinic, folosit pe scară largă în industria farmaceutică. Coaja de mesteacăn, ruptă în fâșii și înmuiată în apă fierbinte, poate fi folosită pentru imobilizarea articulațiilor sau a brațelor fracturate. Răcită, devine foarte tare.

Din lemn de mesteacăn se produc scobitori de calitate.

Platinul De Munte 

Paltinul de munte este un arbore indigen de mărimea I, cu înălţimi ce pot atinge 30-40 m. Înrădăcinarea este puternică, pivotant-trasantă.

Tulpina estedreaptă, bine elagată în masiv, la arborii izolţi cu trunchi scurt.

Scoarţa cenuşie, mult timp netedă, formează după 30-40 ani un ritidom bruncenuşiu exfoliabil în plăci mari neregulate.



Lemn de calitate superioară, alb-gălbui, fără duramen vizibil.

Coroană largă, ovoidă, neregulat întreruptă.

Lujeri viguroşi, brun-verzui deschişi, glabri, cu lenticele.

Muguri opuşi, ovoizi, depărtaţi de lujer, cu solzi verzi tiviţi pe margine cu o dungă brună; cel terminal este mai mare, iar cei laterali uniţi printr-o linie stipelară orizontală.

Frunze mari, de 12-20 cm, penta-palmat-lobate, cu lobi acuminaţi ce au margine crenat-serată, cu sinusuri înguste şi ascuţite, pe dos glauce, păroase doar la început; peţiolul de 5-15 cm nu conţine suc lăptos.



Flori poligame, andromonoice, verzui-gălbui, grupate în panicule bogate pendente, de 5-15 cm şi apar după înfrunzire.

Fructele sunt disamare, cu nucule convexe şi aripi de 3-6 cm, unite sub un unghi ascuţit sau drept.

Fructificaţia apare de la 30-40 ani în masiv, aproape anual şi abundent, iar maturarea are loc prin septembrie.



Creşterile sunt foarte viguroase, rapide în tinereţe, la 30 ani sunt similare fagului sau gorunului de 50-60 ani (aceştia îl egalează la 100- 120 ani).

Longevitatea paltinului de munte este de 400-500 ani.



Carpenul Carpenul (Carpinus betulus) este o specie de

foioase din familia Betulaceae. De asemenea este si o specie invadatore datorita capacitati mari de lastarire si drajonare #Inradacinare pivotant trasanta, Rădăcinile trăiesc în simbioză cu diferite ciuperci sau bacterii. Frunzele sunt alterne, simple cu stipele caduce. Florile sunt unisexuate, grupate în inflorescențe mixte. Fructul carpenului se numește achenă. Creste pana la 20 - 25 metri, este o specie rezistenta la ger si umbra.Pretentioasa la seceta.Poate creste pe terenuri argiloase.Nu depaseste 120 de ani.  Utilizare se utilizeaza ca lemn de foc ,cozi de unelte, si lemn de mina avnd o rezistemnta crescuta datorita torsionarii fibrei lemnoase,  Raspandire se intalneste atat in zonele de campie in combinatie cu Stejarul sau Teiul, cat si in zonele de deal in combiantie cu Fagul

Ulm de munte         

 

Ulmul de munte are un arealul general mai extins spre nord şi nord-vest faţă de cel al ulmului de câmp, în schimb în sud evită ţinuturile mediteraneene (sud Spania, Corsica, Sardinia, Sicilia).

La noi, specia apare din zona colinară şi până în regiunea montană (făgete montane, amestecuri), poate apare diseminat sau în pâlcuri până la 1100-1300 m. În chei sau pe grohotişuri calcaroase formează, uneori, mici arborete pure sau amestecuri cu paltinul de munte.

Specie indigenă, rar atinge 30 m, cu talia mai redusă decât ulmul de câmp.

Scoarţa este netedă până la vârste mijlocii, de unde denumirea de “glabra”; ritidomul este mai subţire, cenuşiu închis, cu crăpături înguste.

Coroana ovoid-alungită în tinereţe, globuloasă la maturitate, cu ramuri ascendente.

Lujeri viguroşi, uşor geniculaţi, brun-roşcaţi până la verzi-măslinii, fără crăpături longitudinale scabru pubescenţi, cu numeroase lenticele.

Muguri alterni, ovoconici, bruni -violacei, pubescenţi, cu peri aurii.

Frunze variabile, eliptic-obovate, acuminate, asimetrice la bază, dublu serate, lungi de 8 – 16 cm cu peţiol relativ scurt (3-5 mm), la maturitate verzi închis pe faţă, aspre, pe dos pubescente cel puţin în lungul nervurilor, vârful limbului este brusc şi lung acuminat, pe lăstari frunzele pot prezenta 3 vârfuri.

Flori hermafrodite, apetale, grupate în fascicule dese, brune-violacee, apar foarte devreme primăvara (martie-aprilie), înainte de înfrunzire.

Fructele sunt samare mari, turtite, lat eliptice sau obovate, 2-2.5 cm, verzui, cu aripioara încreţită şi cu vârful divizat, sămânţa fiind dispusă central, neatinsă de ştirbitură.

Tei 



Daca este adevarat ca bolile trupesti sunt provocate de boli sufletesti, reciproca este la fel de valabila: remediile naturii care vindeca sufletul vindeca, absolut sigur, si trupul.

Ca este adevarat o dovedeste planta magica celebrata la inceputul lui iunie: teiul. Acest arbore ne este atat de aproape de suflet noua, romanilor, incat ajunge sa-i simtim mireasma si deja putem sa-i decodificam singuri calitatile sale de medicament.

Mireasma florilor de tei ne aduce pacea in suflet, ne face meditativi, ne imblanzeste inima, pregatind-o pentru marile impliniri ale verii. Totusi, autorul acestui articol a pasit dincolo de domeniul inspiratiei, pe care cu certitudine teiul o induce, si a cautat in limbajul sec al enciclopediilor si al studiilor de specialitate descrierea calitatilor terapeutice concrete ale acestui copac. In ceea ce ma priveste, in cele ce urmeaza, voi vorbi despre tei ca remediu, un remediu de care - veti vedea - avem multa nevoie.

Unde gasim si cum culegem florile de tei La noi in tara exista trei feluri de tei: teiul cu frunza in forma de inima (Tilia cordata), care infloreste acum, la inceputul lui iunie, si care are pe dosul frunzelor niste perisori galbui; teiul cu frunza mare (Tilia platyphillos), care infloreste ceva mai tarziu si are, asa cum o arata si denumirea, frunzele mai mari decat celalalte specii inrudite; teiul argintiu (Tilia argentea), care infloreste abia in iulie, avand frunze si flori alburii. Dar, indiferent de tipul lor, toti teii au aceleasi intrebuintari medicinale. Ii gasim in asociatii dense, adevarate paduri, mai ales in Dobrogea si in sudul Munteniei. Insa teiul creste si in toate celelalte zone ale tarii, unde il gasim de la campie si pana spre zona montana.

Culegerea florilor de tei se face prin simpla lor rupere de pe ramuri, insa este o operatiune destul de delicata, din cauza inaltimii mari a arborilor si a fragilitatii extreme a ramurilor, care nu o data s-au rupt, provocandu-le culegatorilor imprudenti accidente extrem de grave. De aceea, recoltarea florilor de tei trebuie facuta de pe o scara bine asigurata, asa incat sa fie evitate situatiile periculoase. Obligatoriu, culesul se face pe timp frumos, la minimum 24 de ore dupa ce a plouat, pe timp uscat, florile de tei avand maximum de principii active. De pe ramuri se desprind florile cu tot cu frunzulita (bractee) si se pun in saculeti de panza. Uscarea se face la umbra, in locuri lipsite de umiditate si bine aerisite, intr-un strat cu o grosime maxima de sapte centimetri. Dintr-un kilogram de flori proaspete se obtine ceva mai mult de un sfert de kilogram de planta uscata, care va fi depozitata in locuri fara umiditate si racoroase.

In continuare 

Cum se prepara si cum se administreaza florile de tei Pulberea Se obtine prin macinarea cu rasnita electrica de cafea a plantei uscate, urmata eventual de o cernere prin sita pentru faina alba. O lingurita rasa de pulbere (aproximativ 1,5 grame) se tine vreme de cateva minute sub limba, dupa care se inghite cu apa. Se administreaza pe stomacul gol, de trei-patru ori pe zi. Dozele maxime admise pentru pulberea de tei: Copiii intre 2 si 4 ani vor lua maximum 2 grame pe zi, cei intre 5 si 9 ani vor lua maximum 3 grame pe zi, in timp ce copii intre 10 si 14 ani vor lua maximum 6 grame pe zi. Persoanele peste 14 ani vor lua aceeasi doza ca si adultii, care este de maximum 12 grame pe zi.

Infuzia fierbinte Se foloseste pentru a provoca sudoratia, element foarte important in tratarea racelilor de tot felul, precum si a unor boli care apar pe fondul intoxicarii organismului. Se prepara simplu, prin oparirea a doua lingurite de flori maruntite cu o cana de apa clocotita, dupa care se lasa un sfert de ora sa infuzeze si se filtreaza. Se bea cat mai fierbinte posibil, asa incat efectul sudorific sa fie maxim.



Infuzia combinata



Cum arata si numele, ea combina extractia la rece cu cea la cald, ajutand astfel la conservarea principiilor active. Se prepara astfel: 2-3 lingurite de flori de tei maruntite se lasa la inmuiat intr-o jumatate de cana de apa, de seara pana dimineata, cand se filtreaza; maceratul se pune deoparte, iar pulberea ramasa se opareste cu inca o jumatate de cana de apa fierbinte, se lasa la infuzat 20 minute, dupa care se lasa la racit si se filtreaza; se combina cele doua extracte; preparatul se bea inainte de masa, cu un sfert de ora.

Doza - 3 cani pe zi.

Tinctura Se umple pe jumatate un borcan cu pulbere de flori de tei, completandu-se restul cu alcool de patruzeci de grade. Dupa ce continutul a fost omogenizat prin amestecarea alcoolului cu planta, se inchide borcanul ermetic si se lasa la macerat vreme de opt zile.

Lichidul se filtreaza prin tifon si se pastreaza in sticlute mici, inchise la culoare.

Baile terapeutice Doua maini de flori de tei se lasa la inmuiat intr-o oala cu 3-5 litri de apa calduta, vreme de 12 ore (de dimineata pana seara), dupa care se filtreaza.

Maceratul obtinut se pune deoparte, iar planta ramasa se mai opareste cu un litru de apa, vreme de 10 minute, si apoi se filtreaza. Se toarna ambele preparate in cada de baie, peste apa fierbinte. De regula, baile cu flori de tei se fac seara, deoarece au un efect somnifer destul de puternic, care nu este de natura sa favorizeze activitatile zilnice



Tratamente interne

Tratamente interne

* Anxietate (stari de teama fara un motiv aparent) - un studiu facut in Portugalia a pus in evidenta faptul ca administrarea teiului diminueaza starile de teama sau de anxietate ale pacientilor, precum si unele tulburari asociate lor: atacuri de panica, distonie neurovegetativa etc. Interesant este ca efectul anxiolitic al teiului nu apare doar la om. Un studiu, de data aceasta facut in Mexic, arata fara dubiu ca administrarea teiului duce la diminuarea starilor de anxietate si de hiperexcitabilitate si in cazul animalelor de experienta. La pacientii umani, in terapia contra anxietatii, se administreaza pulberea de tei, din care se iau cate doua grame, de trei-patru ori pe zi, in cure de 6 saptamani, urmate de alte 2 saptamani de pauza. * Iritabilitate nervoasa, isterie - se face o cura cu infuzie combinata de tei, din care se administreaza cate o cana (250-300 ml) de trei ori pe zi, in cure 28 de zile. Este un tratament recomandat inclusiv persoanelor la care aceste probleme emotionale apar pe fondul insomniei, al epuizarii, al anumitor tulburari hormonale (sindrom premenstrual, sindrom de premenopauza sau de menopauza). * Insomnie - se bea un pahar de infuzie combinata de tei, dupa masa de seara, si un alt pahar imediat inainte de culcare.

Florile de tei contin principii active care induc starea de somn, actionand printr-un mecanism similar cu cel al medicamentului alopat benzodiazepina. Atentie, insa, o doza prea mare de tei (pragul depinde de sensibilitatea fiecaruia) poate duce la un efect contrar, inducand o stare de hiper-vigilenta, care alunga prompt somnul. * Menopauza - anumite tulburari asociate menopauzei, cum ar fi starile anxioase, insomnia, mancarimile pe piele, starile de iritabilitate, puseurile de hipertensiune, pot fi eliminate in mare masura cu ajutorul unei cure cu flori de tei. Timp de opt saptamani, se administreaza dimineata, la pranz si seara cate 50 de picaturi de tinctura de tei pe zi. * Dureri de cap, migrena - se beau 1-3 cani de ceai de tei fierbinte, pe stomacul gol. Acest tratament are efecte sedative rapide, diminuand intensitatea durerii de cap. In migrenele biliare, infuzia de tei poate declansa reflexul vomitiv - un element care va poate contraria, dar care este pozitiv. Dati curs acestui reflex natural, care va debloca negresit colecistul si va grabi sfarsitul crizei de migrena. * Adjuvant in hipertensiune arteriala - se administreaza pulberea de tei, din care se ia cate o lingurita, de patru ori pe zi, in cure de 60 de zile, urmate de 15 zile de pauza. Teiul actioneaza prin efect vasodilatator, prin actiune sedativa la nivelul sistemului nervos central si prin efectul depurativ, eliminand surplusul de apa din organism. * Adjuvant in febra - una-doua cani de infuzie de tei calda stimuleaza o sudoratie intensa, ceea ce va duce la scaderea temperaturii. Se foloseste mai ales in accesele de febra asociate infectiilor acute. * Raceli (viroze respiratorii), gripa - organismul guvernamental de control al plantelor medicinale din Germania a aprobat inca din anii '80 folosirea florilor de tei contra acestor afectiuni. Teiul nu are un efect antiviral demonstrat, in schimb, ajuta la reglarea temperaturii organismului, ajuta la eliberarea cailor respiratorii de secretiile in exces, reduce si elimina durerile musculare, durerile de cap asociate acestor afectiuni. Se administreaza infuzia combinata, indulcita cu miere, cate 1 litru pe zi, pana la vindecare. * Tuse iritativa, tuse productiva - in florile de tei exista niste substante emoliente (mucilagii), care reduc senzatia de iritare de pe caile respiratorii si ca atare calmeaza tusea uscata. Mai mult, aceste principii active sunt utile si in tusea productiva, deoarece ajuta la eliminarea secretiilor in exces de pe caile respiratorii. Se administreaza infuzia combinata, cate o cana de trei-patru ori pe zi.



* Bronsita cronica si acuta - se bea infuzie fierbinte de tei, cate 2 cani pe zi. Are efecte calmante, diminuand intensitatea acceselor de tuse, ajuta la eliminarea secretiilor in exces de pe caile respiratorii si combate accesele de febra. * Adjuvant in retentia de lichide - se face o infuzie combinata de tei, ceva mai concentrata (50 grame la un litru de apa), care se administreaza cu lingura, pe parcursul a 1-2 zile. Infuzia combinata de tei amplifica diureza, stimuleaza eliminarea surplusului de lichide prin transpiratie. Suplimentar, se fac si bai generale cu flori de tei, care au un efect diuretic si calmant, fiind utile si ca adjuvant contra cistitei si a nefritei. * Voma nervoasa, deranjamente digestive si diaree pe fond de stres - se face o infuzie combinata (dupa reteta prezentata la inceputul articolului) din tei, menta si musetel in proportii egale. Se consuma pe zi un litru din aceasta infuzie. Are efecte calmante generale, antispastice, diminueaza durerea si inhiba reflexul vomitiv. De asemenea, regleaza tranzitul intestinal dereglat de catre starile de stres. * Gastrita - durerile de tip arsura, specifice acestei afectiuni, sunt alinate si vindecate cu pulbere de tei, pe de o parte ea reduce nivelul de stres si tensiunea psihica, iar pe de alta parte, protejeaza si cicatrizeaza mucoasa gastrica. Se ia cate o lingurita de pulbere de trei-patru ori pe zi, inainte de masa. In perioadele de criza puternica, cu dureri intense, nu se mananca nimic, vreme de minimum 24 de ore. Se consuma mari cantitati de infuzie combinata de tei, neindulcita. Pentru o mai mare eficienta, se pune la macerat, impreuna cu teiul, si o cantitate egala de radacina de lemn-dulce. * Adjuvant in hepatita de tip B si C - un studiu japonez facut sub conducerea dr. H. Matsuda arata ca principiile active din teiul argintiu au efecte hepatoprotectoare. Efectul de protejare al celulei hepatice, combinat cu efectul de stabilizarea si de calmare psihica al teiului, recomanda aceasta planta in tratarea hepatitelor cu posibila evolutie spre ciroza (evolutie mult accelerata de stresul psihic intens). Se recomanda, ca atare, administrarea a 2-3 cani de infuzie combinata de tei pe zi, in cure de 4 saptamani, urmate de alte patru saptamani de pauza.

  

Sa nu lipseasca din nici o casa � * Dureri articulare in artrita - un studiu de medicina experimentala, realizat in Mexic, in anul 2008, sub conducerea dr. A. L. Martinez, arata ca administrarea infuziei combinate de tei reduce inflamatia si mai ales durerile articulare. Acest efect s-ar datora, potrivit cercetatorilor, flavonoidelor continute de florile de tei. Se tin cure cu o durata de 21 de zile, timp in care se consuma cate trei cani de infuzie combinata de tei, cu un sfert de ora inainte de masa. * Adjuvant in limfom malign - un studiu recent argentinian indica o actiune antitumorala a florilor de tei cu frunza in forma de inima (Tilia cordata). Se recomanda administrarea a 2-3 cani de infuzie combinata pe zi. Are efecte de inhibare a multiplicarii celulelor tumorale si induce autodistrugerea (apoptoza) acestora. "De vina" pentru aceste efecte este - se pare - o substanta (scopoletina) continuta de florile acestei specii de tei.

Tratamente externe * Insomnie, agitatie la bebelusi - unul din cei mai mari fitoterapeuti contemporani, francezul Maurice Messegue, povestea ca prima sa initiere in arta tamaduirii cu plante a primit-o la doar patru ani, cand tatal sau il imbaia cu flori de tei. Sub influenta acestei bai, starea sa de spirit se alchimiza brusc: tensiunile si supararea dispareau ca prin farmec, iar un somn binefacator il cuprindea imediat. Foarte interesant este faptul ca aceasta planta ii inducea vise atat de frumoase si de intense, incat le-a tinut minte toata viata. Adesea, in aceste vise vedea "zane-flori" a caror prezenta il facea extrem de fericit. Si in medicina noastra populara, baile cu flori de tei, facute o data pe saptamana sau chiar mai des, erau folosite pentru a le linisti somnul celor mici, dar si pentru tratarea cu succes a tusei convulsive.

 



* Cosmaruri, tulburari de somn - se umple o fata de perna cu flori de tei uscate si se foloseste in locul pernei normale in timpul somnului. Este un tratament de medicina populara care adesea are o eficienta incredibila, desi mecanismele biologice prin care actioneaza sunt inca imposibil de explicat. * Adjuvant in amigdalita - intr-o cana de infuzie combinata si concentrata (4 lingurite la cana) de tei, se pune o lingurita de sare grunjoasa si se amesteca. Cu acest preparat se face gargara de 3-4 ori pe zi. Tratamentul are efect calmant, antiinflamator si antiseptic rapid. * Colici abdominale (dureri de burta) - se pune pe abdomen o compresa cu infuzie combinata de flori de tei (ceva mai concentrata - 20 de grame la cana), peste care se adauga o sticla sau o punga cu apa fierbinte, asa incat sa incalzeasca bine zona. In cazul colitei, se face si o cura interna cu infuzie combinata de flori de tei (la concentratie normala): o cana de trei-patru ori pe zi.

FRUMUSETE * Cearcanele - se estompeaza daca se aplica pe zona ochilor o compresa cu infuzie combinata cu flori de tei, dimineata si seara, cate un sfert de ora. * Ten iritat - se fierb 2 lingurite de flori de tei si 1 lingurita de flori de musetel intr-un pahar cu lapte, vreme de un minut, apoi se lasa la racit. Se filtreaza preparatul si se aplica sub forma de compresa, pe locurile afectate. * Prospetimea obrazului - decoct din flori de tei, folosit ca lotiune tonica si pentru eliminarea ridurilor.

Precautii si contraindicatii la tratamentul cu flori de tei Se recomanda sa nu fie administrate intern doze de tei mai mari decat cele precizate in acest articol, in caz contrar putand aparea insomnia.

Administrat in doze normale, nici un studiu facut pana acum nu a pus in evidenta vreo forma de toxicitate a teiului, nici macar asupra femeilor care alapteaza sau a celor insarcinate.

Foarte rar pot aparea cazuri de alergie la tei, care se manifesta mai ales cutanat.

TEIUL SI MAGIA * In mitologia Romei Antice, Antice, teiul simboliza iubirea conjugala si fidelitatea in cuplu, fiind in acelasi timp si arborele lui Venus (zeita iubirii) si al Junonei (zeita intelepciunii). Mai ales cuplurile tinere isi impodobeau altarul casei cu ramuri de tei inflorite, pentru a beneficia de intelepciune si stabilitate in iubire. * Poetul Ovidiu, Ovidiu, cel exilat pe tarmul Pontului Euxin, afirma ca de sarbatoarea dedicata zeitei fertilitatii, fecioarele se impodobeau cu coroane de flori de tei. * Triburile germanice de acum doua milenii considerau teiul un arbore al pacii si al dreptatii. In fiecare an, vara, la inflorirea lui, el era adorat ca arbore sacru si sarbatorit cu dansuri si muzica. Judecata tribala se facea la tulpina unui tei, pentru a ajuta judele sa dea verdictul corect. * Prezicatorii sciti imparteau o frunza de tei in trei bucati egale, pe care le infasurau in jurul degetelor de la mana stanga, pentru a obtine inspiratia si a capata puterea de a ghici viitorul. * In folclorul polonez exista si acum credinta ca teiul plantat in fata casei apara familia de spiritele rele, aduce noroc si pace, ajuta oamenii sa nu-si piarda credinta in Dumnezeu si sa nu cedeze diferitelor ispite. * Conform unei credinte populare franceze, franceze, o casatorie nu se mai destrama niciodata, daca mirii treceau la nunta pe sub doi tei cu coroanele impreunate.



* In Estonia si in Lituania exista obiceiul ca femeile tinere sa aduca ofrande de hrana la un tei inflorit, cerand fertilitate si liniste in familie. * La romani, ramurile de tei inflorite sunt aduse acasa de Rusalii, dupa ce au fost sfintite de preot la biserica, fiind tinute la intrare ori, mai adesea, langa icoane. Ele se pastreaza toata vara, avand darul de a alunga grindina si furtunile distrugatoare, dar mentinand si "seninul" din casa. * In multe sate din Bucovina se impodobesc mormintele apropiatilor cu ramuri de tei inflorite, pentru a le aduce pacea si impacarea. Se crede ca stramosii imbunati cu flori de tei vegheaza asupra celor vii si ii feresc de necazuri. * In multe situri arheologice din Elvetia s-au descoperit vesminte imprimate cu extracte de tei. Obiceiul a fost pastrat si de popoarele slave, pana in timpurile moderne. * In crestinismul primitiv, lemnul de tei era considerat sfant si exista obligatia ca statuetele Fecioarei Maria si catapesmele sa fie cioplite din lemn de tei (lignum sacrum). * In astrologie, teiul e asociat cu luna, miresmei sale fiindu-i atribuit un efect afrodisiac. * In antichitate, asupra teiului erau transferate boli, de catre vindecatori. Multi parinti plantau un tei cand li se nastea un copil, convinsi ca astfel va fi ocrotit de boli. In caz ca, totusi, se imbolnaveau, erau intinsi la umbra unui tei inflorit.

Leac taranesc Inca din evul mediu, carbunele din lemn de tei era folosit in satele romanesti ca leac sigur contra ulcerului stomacal, a flatulentei, dar si a constipatiei. Se administrau 1-2 lingurite de carbune pisat, amestecat in lapte sau apa.

Poza tei



MOLID

Molidul (Picea abies L., H. Karst.) este o specie de arbori coniferi care pot avea înălțimea până la 50 m (arbori din clasa I si II Kraft) și diametrul trunchiului până la 1-1.5 m, cu coroană piramidal-conică, permanent verde, cu frunze aciforme de culoare verde inchis. Temperament de semilumină, de aceea trebuie cultivat sub umbra speciilor pionere/invadatoare (plop,mesteacăn). Ritidom brun-roșcat crăpat longitudinal. Înrădăcinarea este trasantă, de aceea suferind des doborâturi de vânt. Forma conicpiramidală se datorează creșterii din ce în ce mai scurte a crengilor, dinspre bază spre vârf. Molizii mai bătrâni, care cresc în desișul codrilor, își pierd crengile de la bază (acest fenomen se numește elagaj natural și se datorează faptului că lumina nu mai pătrunde la baza arboretului), coroana urcând spre mijlocul tulpinii. De asemenea, în condițiile unei lumini naturale slabe, aceștia prezintă o creștere laterală slabă, în comparație cu arborii mai izolați. Florile la molid sunt unisexuatmonoice, cele mascule producând foarte mult polen anemofil, care primăvara formează, în bătaia vântului, adevărați nori de praf gălbui în jurul arborelui. Florile femele apar ca niște mici ghemotoace, care după fecundare se transformă în conuri ai căror solzi adăpostesc sămânța; conurile sunt pendente , sămânța este înaripată. Preferințe pedologice: preferă solurile acide. Vârsta exploatabilității se situează în jurul vârstei de 90-110 ani. Răspândirea: pădurile de molid acoperă 22% din suprafața forestieră a României.

BRADUL  Bradul este un arbore in forma conica cu o infatisare impunatoare care poate ajunge la inaltimi de pana la 20 m cand este la maturitate. Are un trunchi ce prezinta, din loc in loc, basicute cu rasina; scoarta este neteda si o culoare cu tenta de gri. Frunzele aciculare vesnic verzi, sunt turtite si sunt de culoare inchisa, albicioase pe partea inferioara.  In istoria popoarelor de pe continentul nord-american, diversele intrebuintari ale bradului se regasesc cu mult timp inainte de mijlocul secolului al 19-lea, cand copacul si-a castigat statutul de pom de Craciun pentru populatia majoritar europeana din America de Nord.







PARTEA 2

Totusi, intrebuintarile bradului de catre populatiile bastinase din America de Nord sunt mult mai impresionante. Acest copac a fost o adevarata ,,farmacie” cu tot felul de leacuri naturale pentru multe din popoarele native americane. Aproape fiecare parte a copacului era folosita pentru un leac natural si era intrebuintata de toate popoarele native de pe teritoriul Americii de Nord. Indigenii obtineau rasina de brad extragand-o din scoarta si o foloseau ca unguent in tratarea diferitelor tipuri de taieturi pentru a calma durerea. De asemenea, primii americani consumau rasina in tratarea racelilor, in reducerea tusei persistente si in tratamentul astmei. Medicii de frontiera erau si ei interesati de rasina bradului si-i confereau largi intrebuintari in timpul primelor stadii ale expansiunii coloniale pe continent.

Odata ce beneficiile utilizarii rasinei si a bradului in totalitatea sa au devenit cunoscute, bradul si-a gasit locul in farmacopeea Statelor Unite ca un medicament naturist eficient. Siropul din muguri de brad era folosit ca un remediu impotriva durerilor in piept si, in acelasi timp, ramurele de brad functionau ca laxativ natural. Nativii americani luau mici bucati din radacina si le mestecau contra durerilor de dinti sau altor probleme ale gurii. Chiar si acele bradului erau intrebuintate de catre popoarele native americane. Erau adaugate cand se faceau bai cu aburi, care erau considerate echivalentul saunei. Cativa pumni de ace de brad se aruncau peste carbuni mocnind pentru a parfuma aerul. Cei care faceau baile cu aburi inhalau vaporii astfel eliminati pentru a scapa de congestia din piept provocata de raceala si tusea persistenta. In unele parti ale Americii de Nord, potpourri-urile contineau, in mod traditional, frunze (ace), conuri si rasina de brad canadian.

In timp ce medicina moderna si nici macar cea populara nu mai include tratamente ce au la baza bradul, in ceea ce priveste extraordinara valoare estetica a acestui minunat copac nu incape indoiala. De exemplu, cel putin 13% din numarul total de brazi de Craciun vanduti in America de Nord in fiecare an sunt brazi canadieni, ei fiind pretuiti si in alte parti ale lumii.

FRASIN 



       

Frasinul (Fraxinus) este un gen de plante din familia Oleaceae, originar din regiunile temperate ale emisferei nordice. Cuprinde circa 65-75 specii de arbori și câteva de arbuști. Specia comună în Europa, răspândită și în România, este Fraxinus excelsior. Caracteristici Atinge înălțimea de 40 metri. Tulpina sa prezintă în partea tânără scoarță de culoare cenușie-verzuie, iar în partea bazală de culoare cenușiu-negricioasă.Are frunze imparipenate, compuse din 7-13 foliole sesile. Înflorește în luna aprilie, înainte de apariția frunzelor. Florile nu au nici caliciu, nici corolă, iar androceul este redus la două stamine; pe același individ se găsesc flori mascule, femele și hermafrodite. Fructul este aripat (samară). [modificare] Utilizare Frasinul crește relativ repede și produce un lemn foarte valoros pentru industria mobilei și pentru industria materialelor sportive. Scoarța și frunzele sale își găsesc întrebuințări în medicina naturistă. [modificare] Specii Fraxinus americana L., frasinul american Fraxinus angustifolia, frasinul de câmp Fraxinus excelsior L., frasinul comun Fraxinus ornus, mojdreanul Fraxinus pennsylvanica Marsh., frasinul de Pensilvania (frasinul verde)









PLATIN DE CAMPIE

Arborii şi arbuştii din pădurile ţării noastre, în afară de valoarea lor forestieră, constituie o resursă importantă de nectar şi polen.

Pădurile din ţara noastră se împart în: foioase, foioase, mixte (foioase şi conifere) şi conifere. conifere.

Pădurile foioase formate din amestecuri de arbori şi arbuşti sunt cele mai bogate în vegetaţie meliferă. Aici albinele au un cules aproape uniform şi de lungă durată, care începe din primăvară şi ţine până în vară. La aprecierea pădurilor din punct de vedere melifer, totdeauna trebuie să ţinem seama că pădurea oferă un cules cu atât mai abundent cu cât are o vegetaţie mai variată. Stabilind perioada de înflorire, durata înfloririi, intensitatea, capacitatea meliferă, se poate elabora un plan de valorificare a acestor bogăţii naturale inepuizabile.

Pădurile mixte sunt de asemenea bogate în plante melifere. Ele sunt cu atât mai bogate cu cât în amestecul lor predomină speciile de plante foioase. Aici albinele culeg nectarul şi polenul nu numai de pe florile de arbori şi arbuşti, dar şi de pe vegetaţia erbacee, între care sunt foarte multe plante melifere de mare valoare, mai ales în poieni. Pădurile de conifere sunt cele mai puţin melifere; în ţara noastră se găsesc la altitudini mari. Albinele adună de pe esenţe forestiere conifere numai polen în cantităţi restrânse şi când nu găsesc alte surse de hrană. Acest cules se limitează la lunile de primăvară. În afară de aceasta, în unii ani, albinele adună de pe conifere miere de mană.

Vegetaţia erbacee din pădurile de conifere este de asemenea puţin meliferă. în regiunea de munte, cele mai favorabile condiţii pentru stupărit le oferă amestecul între molid, brad şi fag. Cantităţile mari de polen pe care le oferă molidul constituie un factor favorabil pentru dezvoltarea familiilor de albine.

Cercetând succesiunea înfloririi speciilor forestiere comparativ cu perioadele de cules cunoscute în apicultură, constatăm că alunul, aninul, salcia, ulmul, plopul, frasinul, arţarul american, cornul, călinul alb, mesteacănul, porumbarul, paltinul de câmp, părul pădureţ, carpenul, mărul pădureţ, mălinul etc., oferă culesurile cele mai timpurii. în regiunea dealurilor şi de câmpie înaltă, gorunetele reprezintă o bună sursă meliferă prin compoziţia lor, a subarboretului şi mai ales prin bogăţia şi varietatea păturii ierboase. Sunt mult mai frecventate de albine, atât pentru polen cât şi îndeosebi pentru nectar, speciile de arbori şi arbuşti ca: ulmul, arţarul, teiul, alunul, păducelul, măceşul, jugastrul, precum şi plantele erbacee ca: salvia, vinariţa, fragii etc.

Gorunetele de silvostepă semnalat în podişul Moldovei şi gorunetele cu arbori pitici acidofili semnalat în Transilvania şi sudul Moldovei oferă, de asemenea, o bază meliferă destul de bogată. în aceste păduri, deşi pătura erbacee meliferă este mai săracă, se întâlnesc numeroşi arbuşti meliferi ca păducelul, cornul, afinul, coacăzul, iarba neagră, coacăzul de munte.

Regiunile de câmpie cu pădurile de stejar, zăvoaiele şi salcâmul oferă cea mai bogată bază meliferă. Tipurile de arborete mai răspândite şi mai importante pentru apicultură sunt descrise în continuare.

- Ştejăretele de câmpie înaltă şi ştejăretele de luncă, precum şi şleaurile, destul de răspândite în ţară, sunt compuse pe lângă specia de bază, stejarul, din specii melifere de arbori şi arbuşti, diseminate în etajul superior şi predominante în al doilea etaj, şi subarboret ca ulmul de câmp, ulmul pufos, teiul alb, teiul argintiu, frasinul comun, arinul negru, plopul alb, salcia albă, arţarul de timp, arţarul tătărăsc, părul sălbatic, mărul de pădure, păducelul, sângerul, salcâmul galben în Banat.

Pătura erbacee este deosebit de bogată (toporaşi, lăcrămioare etc.).

- Pădurile de plop şi salcie din lunci şi zăvoaie, însumând peste 200 000 ha, constituie surse importante de nectar şi polen pentru apicultură. în regiunea de câmpie, în luncile râurilor şi în partea inferioară a dealurilor sunt larg răspândite zăvoaiele de plop alb, plop negru şi salcie, formând amestecuri între ele sau cu alte specii melifere valoroase ca: aninul alb, ulmul de timp, hibrid, ulmul foios, arţarul de timp, mărul de pădure, iar dintre arbuşti păducelul, măcrişul, murul, cornul etc. Alunul şi arinul înfloresc foarte timpuriu, într-o perioadă în care condiţiile atmosferice sunt în general puţin favorabile. În perioada culesului de primăvară şi timpuriu de vară (1 mai - 15 iunie) înfloresc speciile de stejar, jugastrul, paltinul de munte, castanul porcesc, nucul, dârmoxul, caragana, salba moale, cireşul păsăresc, arţarul tătărăsc, păducelul, sângerul. paţachina (cruşin), salcâmul, lemnul câinesc, glădicea, scumpia, sălcioara, dracila (cruşeţea), cenuşarul, călinul, teiul cu frunza mare, oţetarul, catalpa, castanul comestibil, teiul pucios (cu frunza mică) etc. Între 15-31 iulie speciile forestiere care oferă nectar sunt teiul alb şi salcâmul japonez. Dintre speciile forestiere, paţachina înfloreşte continuu, din primăvară până la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie.

Indiferent de abaterile de la starea normală, din cele arătate, apare evident faptul că majoritatea speciilor de interes apicol corespund primelor perioade de cules (cules timpuriu şi cules de primăvară şi timpuriu de vară). În perioada corespunzătoare culesului timpuriu înfloresc îndeosebi speciile forestiere polinifere. Între speciile de mare interes pentru apicultură nu înfloresc timpuriu decât paltinul de timp şi carpenul; carpenul; speciile de interes mediu sunt însă ceva mai bine reprezentate. Majoritatea plantelor forestiere care reprezintă o importanţă mare pentru apicultură înfloresc însă în perioada culesului de primăvară şi timpuriu de vară. În perioada culesului de vară, teiul alb prezintă cea mai mare importanţă, iar în perioada culesului de toamnă aportul speciilor forestiere este aproape inexistent.

ARTAR-ul 





Arțarul (Acer platanoides), numit și paltin de câmp, este un arbore rezistent, cu lemnul alb și tare, cu frunze caracteristice, lucioase, despicate în cinci lobi lungi și ascuțiți, de 10 - 18 cm diametru, cu sinusuri larg rotunjite.

Pețiolul frunzei este lung; frunza are o sevă lăptoasă.

Toamna frunzele se colorează în galben-auriu ajungând până la roșu. Are flori de culoare galben verzuie, grupate în inflorescențe care se deschid în aprilie-mai înaintea apariției frunzelor. Fructul este format din două samare alăturate, de 8 - 10 centimetri, cu aripioare late ce formează un unghi obtuz.

Arțarul este iubitor de climat călduros dar rezistent la geruri.

Crește și se dezvoltă bine pe soluri uscate dar fertile cu continut mare de calciu. Rezistă bine și la semiumbră.

Crește până la 30 de metri. Este rezistent la fum și praf, motiv pentru care se foloseste de-a lungul șoselelor și autostrăzilor, în perdele de protecție.

Este un arbore din familia Aceraceae, cu frunze subțiri, palmate, fructe disamare cu aripi în unghi obtuz și are lemnul alb, elastic și rezistent. Forma coroanei este ovoidă cu ramuri divergente. A fost ales ca simbol al Canadei, deoarece corespune diviziunii teritoriale trei colonii și unsprezece provincii.