Stejarul (Quercus robur), este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă și bogată. Scoarța stejarului este de culoare brunnegricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici și anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Pețiolul este scurt (4-8 cm). Stejarul înflorește în luna mai. Fructul este achenă (ghindă). Se întâlnește mai ales la câmpie și în zonele colinare, foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numite stejărete, stejarul se găsește și în amestec cu alte foioase, în așa-numitele păduri de șleau. Este răspândit în Europa, Asia Mică și alte câteva zone asiatice, Africa de Nord. În trecut era mult mai răspândit, de multe ori în amestecuri cu fagul și alte foioase.
Etimologie Termenul stejar este probabil de origine tracică[necesită citare]. În trecut lingviștii români iau atribuit, eronat, origine maghiară sau bulgărească, însă Dimitrie Cantemir îl menționează în Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) ca fiind un cuvânt inexistent în maghiară sau bulgară.[necesită citare] [modificare] Utilizarea stejarului Ghindă Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte apreciată și de mistreți, alături de jir, cât și la confecționarea de coliere și păpușele pentru copii, și chiar la unele piese de mobilier sau "bibelouri" rustice. Scoarța de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conține mari cantități de tanini foarte eficienți în prelucrarea pielii. Lemnul de stejar este lemn prețios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcții de lux, etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Lemnul de stejar se folosește pe scară largă în construcțiile de lemn sau mixte, iar în industria mobilei, acolo unde nu se găsește, este una din principalele varietăți imitate, alături de nuc și cireș. Scoarta de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conține mari cantităti de tanini foarte eficienți în prelucrarea pielii.
Clasificare științifică Regn:
Planta
Încrengătură:
Magnoliophyta
Clasă:
Magnoliopsida
Ordin:
Fagales
Familie:
Fagaceae
Gen:
Quercus
Specie:
Q. robur
Stiai
ca?
Proprietăți terapeutice Stejarul (Quercus robur) reprezintă un arbust a cărui scoarță este utilizată în terapeutica naturistă. Scoarța de stejar are proprietățile de: antiseptic al florei microbiene, cicatrizant, hemeostatic și ajută la tratarea și vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecțiunilor stomacului, leziunea anusului, afecțiunilor intestinelor, transpirației picioarelor. Ceaiul preparat din scoarță de stejar este considerat un remediu natural în vindecarea: diareei, hemoragiilor, hemoroizilor (aplicarea de comprese), reduce scurgerile vaginale, combate constipația ce are drept cauza hemoroizii (infuzie preparată din scoarță de stejar, amestecată cu flori de mușețel și semințe de in).
ď ˝
Denumirea plantei: Stejar Fam. Fagaceae Denumiri populare: brumat, cretar, gorin, goron, gradin, gradun, gurun, jip, stejar, stejar alb, stinjer, slodun, trajor, tufan. Ecologie si raspindire: arbori inalti pina la 50 m, cu coroana larga, frunze alterne lobate,flori dispuse monoic in amenti, fructul - o ghinda. Il puteti intilni pe dealurile mijlocii si inalte, formind arborete pure sau arborete in amestec cu altele. Perioada de vegetatie: este o planta multianuala. Perioada de recoltare: se recolteaza scoarta neteda a ramurilor tinere de 3-5 ani, cu grosimea de pina la 10 cm, recoltata in perioada optima din martie-aprilie, cind scoarta se desprinde usor datorita inceperii circulatiei sevei. Recoltarea consta in taieri inelare la distante de 10-30 cm care se unesc apoi printr-o taietura in lung, astfel fragmentele desprinse in forma de tub se usuca la soare in aer liber, in strat subtire. Bolile in care se utilizeaza: Uz intern: diaree, hemoragii interne, ciclu menstrual abundent, colici abdominale. Uz extern: amigdalite, rani purulente, stomatite, dureri de dinti, faringita, hemoragii nazale, hemoroizi, transpiratii la picioare. Retete: Intratamentul intern aplicatiile cu aceasta planta se realizeaza printr-un decoct preparat din:2 lingurite coaja maruntita la 200 ml apa rece care se fierbe 20-30 min din care se beau 2-3 ceaiuri pe zi. Extern: un decoct din 3 lingurite la 200 ml apa rece care se fierbe tot 20-30 min si care se utilizeza la gargara de 3-4 ori pe zi ca si pentru comprese si bai de sezut. Fructele de stejar contin amidon, uleiuri, saruri minerale, vitamine. Pentru a fi folosite se pulverizeaza ca antidiareic sub forma de decoct - o lingurita de ghinda la o cescuta de apa, care se bea dimineata, pe stomacul gol. Cafeaua de ghinda este indicata si in tratarea anemiilor si a rahitismului.
ghinda
stegarul Frunza de stejar!
Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte apreciată și de mistreți, alături de jir, cât și la confecționarea de coliere și păpușele pentru copii, și chiar la unele piese de mobilier sau "bibelouri" rustice. Scoarța de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conține mari cantități de tanini foarte eficienți în prelucrarea pielii. Lemnul de stejar este lemn prețios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcții de lux, etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Lemnul de stejar se folosește pe scară largă în construcțiile de lemn sau mixte, iar în industria mobilei, acolo unde nu se găsește, este una din principalele varietăți imitate, alături de nuc și cireș. Scoarta de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conține mari cantităti de tanini foarte eficienți în prelucrarea pielii.
Pădurile de foioase sunt zone de vegetație în care predomină vegetația arboricolă și angiospermică. Ele sunt prezente atât în zonele temperate, cât și în cele subtropicale și tropicale.
Limita între pădurile de foioase și cele de rășinoase se situează între altitudinile de 600-1300 m, în funcție de relief, substrat și microclimat, care duc uneori și la inversiuni de vegetație.[1]
egetație Arborii pădurilor de foioase sunt: salcia, teiul, castanul, aninul, acacia, sicomorul, plopul, magnolia, stejarul, fagul, mesteacănul, alunul, arțarul, frasinul, etc. Toamna, când arborilor le cad frunzele, funcția lor de fotosinteză încetează. Condiții ecologice climat răcoros, cu ierni nici prea severe nici prea lungi, cu veri scurte și moderate sub raport termic. anotimpurile de tranziție, respectiv primăvara și toamna, caracterizate prin coup de frig, joacă un rol capital. perioadele marcante de secetă sunt inexistente precipitațiile sunt abundente (cca 500 mm/an) și repartizate uniform pe parcursul anului solurile sunt brune de pădure, mai mult sau mai puțin levigate; în funcție de gradul de aciditate și de umiditate, ele corespund unor asociații vegetale clar diferențiate
Faună În aceste păduri trăiesc: lupul, vulpea, căprioara, mistrețul, jderul, veverița, pisica sălbatică, sturzul , mierla, cucul, ciocănitoarea, sticletele. forma coronamentului este funcție de locul de creștere: arborii izolați au coroana în formă de cupolă sau de sferă, în timp ce, în cadrul masivelor forestiere, dezvoltarea acesteia este limitată în funcție de intensitatea luminii, frunzele prezintă caracteristici anatomo-morfologice și fiziologice diferite:frunzele de lumină sunt mai mici, mai groase, cu o rețea de nervuri mai densă și stomate mai numeroase, comparativ cu cele de umbră indicele suptrafeței foliare (ISF) depinde de valoarea aprovizionării cu apă și cu substanțe minerale; el se micșorează în cazul unei aprovizionări insuficiente cu apă și substanțe minerale; la pădurile pure de stejar ISF= 5 (în anii umezi poate fi mai mare), iar în arboretele amestecate de pe soluri reavene, ISF poate depăși 8, pentru toate speciile, inclusiv arbustive (H. Walter, 1974) singura formă de adaptare a speciilor vegetale împotriva temperaturilor scăzute din timpul iernii o reprezintă călirea (modificări fizico-chimice în protoplasmă), proces fiziologic care se produce toamna; prin călire, rezistența la frig a mugurilor arborilor poate crește de la -50 C în toamnă, până la -250C și chiar -350C iarnă; prin călire, arborii care cresc la latitudini medii sunt protejați împotriva vătămărilor provocate de ger; decălirea se produce primăvara, odată cu încălzirea aerului
Ecologia (din cuvintele grecești: ecos - casă și logos - știință, adică "știința studierii habitatului") este o știință biologică de sinteză ce studiază interacțiunea dintre organisme, plante și mediul în care ele trăiesc (abiotici și biotici). Pentru aceasta ecologia analizează îndeaproape structura, funcția și productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populații, biocenoze) și a sistemelor mixte (ecosisteme). Cu timpul, în a doua jumătate a sec. XX prin conștientizarea importanța condițiilor de mediu, semnificația termenului ecologie s-a lărgit peste sensul restrâns din domeniul biologiei, devenind și un sinonim pentru ideea de protecție a mediului înconjurător. Totodată, se leagă strâns de ecologie domeniul promovării unei economii ecologizate, unde principiile ecologice devin și principii fundamentale în dezvoltare. Ecologia este în mare parte o știință descriptivă și experimentală. În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluția populațiilor, metode fiziologice pentru a înțelege viața organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietățile solului, etc.
Istoria Primul gânditor care a reliefat principiul interacțiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat că diferitele specii se influențează reciproc prin activitățile lor și că de aceste interacțiuni reciproce depinde succesul unei specii în lupta pentru existență, adică numărul său de supraviețuitori, de urmași. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866): ”Studiul interacțiunilor dintre organismele vii și ambient și organismele vii între ele în condiții naturale” (de la cuvântul elin οικος = casă, cămin).
Sfarsit! Valy Cus Ioana