pentru Revista Lector AMINTIRI DESPRE FOCŞANI - lectura oamenilor, lectura cărţilor ADRIAN ŢIGLEA Prima amintire despre Focşani este una de esenţă geografică. Să fi avut vreo zece ani când am poposit în acest oraş, în cartierul Sud. La intersecţia dintre clasa a treia şi a patra. Cu impresia că am fost-am adus de destin într-o urbe care purta amintirea clară a satului. Aşa i s-a părut copilului din mine cartierul Sud – un sat mai răsărit. Dar e foarte bine că e aşa: această impresie aducea cu dânsa un sentiment de linişte, de securitate. Şcoala era „peste drum”. Îmi amintesc că uneori ceasul deşteptător îmi era clopoţelul, dar cu toate acestea, nu ştiu cum se făcea că tot ajungeam la timp. Eram aşadar un boier. Blocurile se învecinau ca nişte case dela ţară, părea că oamenii se cunosc unul cu altul, în tot cazul o familiaritate plăcută se răsfrângea asupra noastră. Cu siguranţă mă simţeam bine – copilul nu are noţiuni despre urbanism, nu îl interesează cum arată faţada blocului sau dacă apa dela robinet este sau nu transparentă, pentru el importantă este vecinătatea. Şi vecinătatea era bună – deşi eram alogen, în scurt timp mi-am făcut prieteni. Am uitat să spun ca ne găzduia bunicul. Era pentru prima dată în viaţa mea când stăteam cu un bunic în aceeaşi cameră, fapt care m-a familiarizat tacit cu o vârstă despre care auzisem vorbindu-se doar în cărţi. Desigur, aveam şi eu satul meu, bunicii „de ţară”. Tocmai de aceea mi se părea fascinant să am un bunic urban, care pleca dis-de-dimineaţă la nu ştiu ce fabrică şi se întorcea seara cu o sticlă de bere la subsuoar. Berea – cred că asta mi-a sărit repede în ochi, şi mi-am dat seama că „bunicul de oraş” nu aduce deloc a „bunicul de ţară”. Da, poate părea ciudat că un ţânc face astfel de analize – dar noi, oamenii „mari”, uităm adesea că uzina gândurilor unui copil poate fi, imaginativ cel puţin, mult mai performantă decât a noastră. Iată de ce, cred că dacă aş fi scris gândurile de mai sus la vârsta copilăriei, cu siguranţă că mitologicul ar fi jucat un rol mai important în spusele mele. Bunicii au o mitologie aparte, uneori mai frumoasă decât a părinţilor. Părinţii sunt ai tăi, ţi-au fost daţi, îi asumi şi gata. Dar bunicii ... amestecul acela de familiaritate şi străinătate, privirea aceea a cărei lumnină bate când în iubire faţă de nepot, când în autoritate faţă de unul dintre părinţii nepotului, mi se părea fascinantă. Să vezi că acelaşi om – bunicul tău – într-un fel ţi se adresează ţie şi într-un fel părintelui tău – fiul lui. Cred că nu greşesc cu păcat gândind că, dela o vreme, bunicul mi-a devenit mai intim decât propriul meu tată. Bine, tata e tata, îl iubeşti pentru că de el te-ai „lovit” tot timpul. Aproape că îl iubeşti instinctiv, nu trebuie să depui niciun efort pentru a-l descoperi, el este acolo dintru începutul vieţii tale, este într-un fel siamezul tău matur. Dar bunicul – ei bine, aici e o taină - nu ştii de unde vine, dar îţi aminteşti precis clipa în care a intrat în viaţa ta. Într-o seară târzie de primăvară, când berea miroaase a salcâmi înfloriţi. În timp, nu ştiu cum se face că bunicul este din ce în ce mai prezent în viaţa ta ... desigur timpul pe care îl are la dispoziţie este mai generos. Nu cred că exagerez prea tare cu „spune-mi ce bunic ai, ca să îţi spun cine vei fi”. Datorită lui, cartierul Sud îmi aduce în amintire o umbră aparte, aceea a unui bătrân liniştit şi iubitor, care îşi poartă nepotul printre blocurile înghesuite, descoperindu-i noi şi uimitoare locuri de joacă. Bunicul-călăuză, el este cel care mi-a apropiat acest oraş străin şi labirintic. Mult mai târziu am cunoscut oraşul „adevărat” – pe vremea când cinematograful ne scotea din Sud către Centru. Atunci mi-am dat seama că „satul” Focşani este mult mai mare decât îl ştiam eu, devenea, aşadar, în percepţia mea de om al veşniciei satului, oraş. Se aglomera, se diversifica, se anonimiza. Datorită bunicului am pătruns pentru prima dată în lumea bibliotecii din Focşani, cu o carte de poveşti la subsuoară. În clasa a cincea am ajus cetăţean cu drepturi depline, mutându-mă în Centru. Bunicul a început să se piardă pe drum şi, odată cu moartea sa, Sudul mi-a dispărut din memorie. Aveam să îl descopăr după terminarea facultăţii, când m-a uimit prin „crângurile” ascunse între blocuri. Acelaşi
1