PETRE LICIU - Conferința ținută în Focșani de Alexandru Lascarov

No, 2

Livrn CULTCIRRLA SECŢin FOCŞRNI

I j\

COKPERItllâ TIHUTfl ÎN

F 0 C S AIII DE

Alexandru Lascarov •

î-----5)

„Se vinde pentru fondul bustului"

Preţul 1 leu.

j

v

j

: TIPOGRAFIILE UN ISTE

))

SPORUL U

FOCŞANI: 1 914

:

Jc & !i-

f

Miotec : I

----------

--------ryU

-

cMif-GtrvUi^

Donai! u;.

■so

Z7fl „PETRE LICIU” CONFERINŢĂ ŢINUTĂ IN FOCŞANI DE

ALEXANDRU LASCAROU

IHf

lituvx ,BlW

TU L23

0\

\

oi wis.

/(i^o

Rândurile ce urmează sunt o slabă încercare de a schiţa figura lui Petre Liciu. Am făcut’o totuşi dintr'un îndoit motiv: să-mi în­ deplinesc o datorie cătră amintirea lui, atât de dragă şi scumpă tu­ turor celor care I'au cunoscut şi, pe calea aceasta, să contribui cu modestul meu obol la ridicarea bus­ tului cu care voim să dăm amintirei lui Liciu un început de imor­ talizare... Şi poate că făcând ast­ fel, voi fi aţâţat într’o măsură Ia alţii, mult mai pregătiţi ca mine, dorinţa de a reda şi mai bine fi­ gura acestui mare artist român.

Focşani.

Mt

ikL_____________ L_______________

\

In Mai, când închideam tot aici seria şezetorilor pe care Biblioteca publică din Foc­ şani le ţine în fiece iarnă, spuneam că în programul activităţei noastre viitoare aveam o datorie de îndeplinit faţă de amintirea unui mare român, faţă de amintirea unuia din­ tre cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai sufle­ tului românesc, faţă de amintirea lui Petre Liciu. Şi această datorie o înţelegeam în senzul că o anumită activitate a noastră trebuia pe viitor, să tindă la adunarea sumelor ne­ cesare pentru ridicarea bustului său care în­ că de multă vreme aşteaptă să fie turnat în bronz. Astăzi căutăm să ne plătim acest tri­ but de recunoştinţă, — căutăm să ne facem datoria. Şi noi, Focşănenii, avem — spre de­ osebire de alţii — o datorie şi mai mare, fi-

6

ind-că aici, în Focşani, a văzut lumina soa­ relui, acel care a fost Petre Liciu.

Da, domnilor, aici în Focşani s’a născut copilul blagoslovit, — aici şi-a trăit cei întăî ani ai copilăriei lui senine şi blânde, aici a auzit copilul Petre, cele dintâi mlădieri ar­ monioase ale limbei lui româneşti, — limbă la înnobilarea căreia, avea să iee parte aşa de largă mai târziu ; — limbă cu ajutorul căreia în epoca desăvârşitei lui maturităţi, avea să trâmbiţeze de-alungul ţărilor pline de români, glasul duios al simţirilor naţionale filtrate atât de fin printr'un suflet atât de superior L încetul cu încetul copilul vioi şi inteligent s’a mărit şi ochii şi inima lui au început a prinde şi mai cu temei, toate înfăţişările şi şoaptele ce veneau dinspre lumea din jurul lui, pe care el, cu o precocitate sănătoasă începea s’o înţeleagă şi să-i extragă din adânca şi nepătrunsa ei esenţă, tot ce avea să-i trebuiască pentru înfăptuirea, — pentru în­ truchiparea acelor înnalte concepţiuni artistice de mai târziu. Şi mereu cu ochii lui mari şi limpezi aţintiţi asupra lumei din afară, asupra înfăţi­ şărilor, el cerceta; —iar cu acea intuiţie pe ca­ re nu o au decât cei născuţi s’o aibă, cău­ ta să străbată aceste înfăţişări pentru ca să pătrundă mai departe, mai în adânc, îiiNsu­ fletul, în firea acelor înfăţişări. Pricepând ast-

7

fel aceste adâncuri, avea şi putinţa de a le reţine pentru sine şi de a le întrebuinţa mai pe urmă la crearea artistică. Pentru aceasta însă nu erau trebuitoare numai ochiul şi agerimea minţei, mai trebuia suflet. Cu acea­ stă pârghie puternică şi flexibilă, concepţiunile omeneşti sunt aruncate pe plaiurile lim­ pezi şi înviorătoare ale geniului. Şi mai ales suflet, în cea mai largă accepţiune a cuvân­ tului, avea hărăzit de la bunul Dumnezeu, — Liciţi.

Iată-1 deci pe Liciu pe pragul de unde fiece om se întreabă cu mult cumpăt încotro să-şi îndrepte rostul lui în viaţă. 11 atrăgea acel furnal în care artistul topeşte chipuri şi suflete omeneşti ca din amalgama ce eşi-va, să toarne el chipuri şi suflete, şi mai perfec­ te, şi mai fine, şi mai superioare... şi cât de atrăgătoare trebue să fi fost pentru el pers­ pectiva ce i-o dădea lumina puternică aiampei şi toată acea putinţă de concepţii artis­ tice care se înfăptuesc pe cele câteva scân­ duri ale teatrului, — pentru ca înfruntând şi prejudecăţile vechi şi pe toată acea lume cari: se crede datoare să nu vadă şi să nu simtă de cât prin ochii şi prin sufletul veci­ nului, — să ia calea teatrului, — cale spinoa­ să şi pe care călătorul însetat de artă găseşte une-ori succes, dese-ori dezastru , — bogăţie niciodată...

8

Şi încă pe când teatrul la noi era într’o stare de tranziţie, când se făcea în teatru mai mult reprezentare de cât creare, — Liciu sunâ Ia poarta templului zeiţei Thalia, cu gânduri noui şi proaspete, cu suflet cald şi bun, cu însuşiri pe cari nici el însuşi, —din cauza modestiei care, ca un semn al superiorităţei lui, l’a însoţit totdeauna în viaţă, — nu şi le credea aşa de mari şi mai ales aşa de complecte. Şi în lumea artistică în care a pătruns, a adus cu el profunde schimbări, toate izvo­ râte din geniul nou pe care îl întrupa el,— schimbări tot atât de temeinice şi adevărate, cât de temeinică şi adevărată era însă-şi obârşia lor.

In totdeauna s’a lucrat în teatrul nostru cu râvna care este caracteristică rasei noastre. Teatrul a fost pentru noi una din ce­ le mai atrăgătoare căi de expansiune sufle­ tească, atât pentru cei cari se adresau tea­ trului ca autori de piese, cât şi pentru acei care — actorii — aveau menirea ca prin ajutorul talentului lor înnăscut, să redea cât mai aproape de adevăr tipurile închipuite de autor.

Privit din acest unghi de vedere, rolul actorului apare greu şi deosebit de însemnat.

Dar pentru a ajunge aici, evoluţia a tre­ cut prin mai multe faze. La început — fi-

9 reşte — teatrul era cu desăvârşire reprezen­ tativ. Actorul în acest teatru, nu avea decât un rol secundar, — rolul principal avându-1 autorul. Actorul nu creia, ci căutând a se adapta ideei autorului, ii copia pe acesta cât mai bine. Aceasta era la început, când actorul nu era o personalitate, ci, având ta­ lentul de a se mima bine şi de a recita, re­ producea ideea autorului în limitele acestui talent. Nu se punea atunci problema studierei vieţei şi redarea pe scenă a deosebi­ telor ei aspecte exterioare şi lăuntrice. Nu era atunci actorul un creator de viaţă, de ipostase sufleteşti. Era un reprezentator —dacă-i pot zice aşa, — a unei idei sau a unui sentiment dictat lui de autor, care, şi el pe acea vreme nu era un creator de viaţă ci, mai repede, un fotograf al deosebitelor as­ pecte superficiale ale vieţei.

Vine apoi o epocă de desluşire, de dibu­ ire, — o epocă în care atât autorul cât şi actorul se adaptează noului fel de viaţă so­ cială şi sufer şi unul şi altul schimbări în­ cete dar necontenite. E epoca romantismului în teatru, — bine înţeles un romantism speci­ fic al nostru, — romantism care nu are a face cu epocile, tot aşa denumite, din viaţa aceleiaşi manifestări sufleteşti, din ţările ca­ re la acea epocă se găseau mult departe — înainte de noi.

10 Şi în acest romantism teatral, în care li­ teratura originală românească aproape nu există şi când în teatrul nostru nu se repre­ zintă de cât traducerile operilor clasice stre­ ine, — se înţelege de la sine că actorul şi rolul său sunt cu totul reprezentative şi su­ perficiale. înţeleg cuvântul „superficial" în senzul lui cel bun. Şi am avut, în această epocă, reprezen­ tanţi mari şi demni ai artei dramatice.

Scena în această epocă, ni apare ca ceva străin şi vechi.

Manifestările actoriceşti din acest ipostas par anachronisme care-şi pierd treptat ori-ce pu­ tinţă de a interesa. Încetul cu încetul în viata actorului se mistueşte o adâncă prefacere, vecină timpuri­ lor în care trăim. Sub impulsul firesc al vie(ei de toate zilele, şi a putinţei de perfec­ ţionare a tot ce-i omenesc, a trebuit ca şt această latură a manifestărei sufletului ome­ nesc — actorul — să-şi schimbe până la fund înfăţişarea şi deci şi rostul. E epoca trecerei de la reprezentare la creare. De la. romantism la realism. Rolul actorului îşi lărgeşte hotarele, şi prin aceasta îşi măreşte şi însemnătatea. Actorul luând parte întreagă la viaţa de toate zilele, la sbuciumul ei de fie-ce clipă, este şi rămârie un om al zilei, al vieţei de acum. El, ca orice

L.

11

artist care creiază şi-şi adapă sufletul la iz­ voarele vii ale prezentului, e ca şi un receptacol foarte sensibil care prinde din viaţa în­ conjurătoare cele mai fine aspecte, cele mai neobservabile diferenţieri, cele mai caracteris­ tice apucături şi manifestări ale epocei şi în chipul acesta adună în sufletul său un ba­ zar întreg de chipuri şi simţiri, de diformi­ tăţi şi anomalii, de caricaturi şi monştri, — toate aspirate prin ochiul lui ager şi sufle­ tul lui superior... Actorul, în acest stadiu,, e ca o fiinţă fermecată care se impregnează, de variatele şi nesfârşitele parfumuri pe care le prinde din mediul înconjurător şi capătă aspectul policolor, compus din întreaga gamă a tuturor nuanţelor de culori întâlnite în calea lui.

Odată bazarul acesta îmbogăţit, actorul esr te gata să creeze, să producă tipuri.

Privit din acest punct de vedere, actorul are putinţa să devie un creator în artă. E ca şi literatul, — de cât că de aici încolo artistul literat va căuta prin scris să dea. drum în lume creaţiunei lui, pe când actorul — artist, se prezintă pe sine însuşi ca creaţiunea sa, drept carte în care spectatorii avizi vor ceti aceasră creaţiune.

Nu insist cât de importantă este deosebirea între şcoala trecutului şi această şcoală nouă, — de oare-ce îmi închipui, că fie-ci-

12

îie îşi dă seama de această orbitoare deose­ bire. Una — a trecutului — nu răspunde de cât în parte la chemarea şi rolul artei, —alta, cea nouă — este arta adevărată, care-şi afirmă cu prisosinţă rolul ei şi educator şi moralizator şi delectiv şi vom vedea mai în­ colo, şi naţional în ce ni priveşte. Ceea ce ni dădea şcoala veche erau de cele mai mul­ te ori, aspecte diformate şi hibride de viaţă streină amestecată cu de-a noastră, — o corcitură fără noimă dese-ori, fără interes alte ori, lipsită de expresiune artistică mai totdeauna. Şcoala nouă statornicind sufletul artei noui întemeiază pe baze solide arta noastră, cât mai a noastră, cu caracteristicele ei cât mai neaoşe şi mai curate.

Lupta surdă ce să dădea între aceste două şcoli, îşi aşteptă omul, care personificând cât mai integral curentul nou, să dea lovi­ tura din urmă şcoalei vechi, instalând defi­ nitiv în locu-i, concepţia cea nouă, învingă­ toare în cele din urmă.

Atunci pe câmpul de bătae plin de întu­ necimea proprie acestor feluri de lupte, apăru, într’o lumină limpede, — Liciu.

El fu printre cei dintâi care-şi dădu seama de această luptă surdă, de rolul npu pe •carejrebue să-l aibă actorul de aici încolo •şi luând în mână, cu tărie, stindarul acestor

13

dorinţe nouă, personifică el însuşi, prin toa­ te acele superioare calităţi cu care era înzes­ trat, acest curent nou, aceste începuturi ca­ re, mai apoi, aveau să însemneze întronarea definitivă a şcoalei nouă.

Atunci începu munca cea mare. La actor spre deosebire de alţi artişti, munca concep­ ţiei artistice e extraordinar de grea. LiteratuL odată ce are adunat în minte şi în suflet întreg materialul necesar, — concepţia e uşoară, fiind urmarea firească a celor din minte şi suflet. Aproximativ tot astfel e şi cu cei­ lalţi creatori de artă.

La actor e o greutate în plus, — o gre­ utate mare, pe care nu o pot înfrânge desă­ vârşit de cât cei în adevăr înzestraţi de Dum­ nezeu. Actorul trebue să facă cu sine însuşi ceea ce literatul face cu scrisul, pictorul cu culorile, sculptorul cu dalta, — să se tran­ sforme complect de la un rol la altul, — să facă astăzi pe omul bun, în chip desăvârşit, mâine pe cel rău, pe cel ipocrit, pe cel mân­ dru, pe cel avar, iar când nevoia va cere să facă şi toate nuanţele, ce se pot grefa pe: aceste liniamente generale.

Un exemplu : un om care trece de la un sentiment de bucurie la unul de îndoială, pentru a sfârşi cu unul de îngrijorare. Această succesiune de momente, literatul o-

T 14 •va descrie cu o anumită frază şi lucrul n u va fi prea greu. Pictorul şi sculptorul nu vor putea prinde şi reda de cât o clipă, cea mai caracteristică, — deci o muncă mult mai .grea ca a literatului. Actorul însă, va avea munca cea mai grea. El va trebui să facă în plus, pe lângă ceilalţi, această succesiune ■de momente, aceste nuanţări fine şi neob­ servabile, cu propria lui fiinţă utilizând pen­ tru aceasta întreg ansamblul fiinţei lui: pri­ vire, glas, gest, mimică... Numai anunţând •acest exemplu, îşi poate ori-cine da seama cât de grea este concepţia artistică a actoruluiDe aceia, marii actori sunt aşa de rari... începu, zic, atunci munca grea, Liciu. Avea de luptat cu nenumărate obstacole fireşti în asemenea împrejurări. Dar le învinse el unul câte unul prin răbdare şi încăpăţinare, prin talent extraordinar şi bunătate nemai pomenită. Le învinse mai ales prin dragostea lui pentru artă şi încrederea în rolul ei. El îşi făcuse din artă un crez. I-şi dădea sea­ ma nu numai de greutatea concepţiei artis­ tice, — dar, mai presus de aceasta era adânc convins şi de rolul precumpănitor pe •care creaţiunea actorului il are asupra vieţei intelectuale şi sufleteşti a acelora cărora actorul se adresează. îşi dădea seama de tainica şi puternica .înrâurire pe care actoiul, pe calea creaţiu-

15 nei lui artistice, o are asupra sufletelor. îşi dădea seama cum sub această înrâ­ urire, sufletul celui ce ascultă se metamor­ fozează fără voe, capătă în ascuns o licărire nouă şi aspiră dorinţe şi visuri noui, nemai cercate de el până atunci,— cum îl face mai bun, mai idealist, — cum, într’un cuvânt, il superiorizează—răspunzând ast-fel la suprema chemare a vieţei! Privit din acest punct de vedere, Liciu vedea până la fund marele rol al actorului. De aceia întotdeauna el a creat în teatru şi tot-deauna a fost sârguitor şi amănunţit în studiile sale artistice.

Mai apoi, vom vedea, cum Liciu a adău­ gat încă un semn de importanţă la acest rol. Vom vedea cum, — ce concepţie artistică înnaltă şi înviorătoare!—a vrut şi a isbutit într’o măsură, ca din pârghia aceasta actori­ cească să facă formidabila pârghie pe care sufletul întreg românesc să se înnalţe pe cul­ mile acelea de unde nu se vede de cât un singur Neam şi o Românime, una şi indi­ solubilă şi măreaţă.... începuse se sune din trâmbiţa care chema Românimea la acest ideal,—începuse să-şi pue concepţia lui artistică în slujba acestui ideal când neantul îl învălui—atât de dureros şi de timpuriu-in mantia lui neagră şi nepătrunsă....

16

Dar iată-I pe Liciu cum stă Ia capătul amintirilor mele, cele mai vechi....

Intr’un scop cultural, studenţimea de pe vremea mea-acum un deceniu—voia să joace „Vechiul Heidelberg", romantica piesă a lui Forster.

Am alergat cu toţii la Liciu, ni era şi drag şi îl ştiam ca are inimă largă, căreia noi nu-i găseam asemănare^ A primit—fireşte—cu toată inima. Am început repetiţiile: studenţii stângaci şi sfioşi,—el prietenos şi cu privire deschisă. Parcă-1 văd: chel,—o chelie din cele care fac pe cineva şi mai simpatic, cu bu­ cle mari de păr de jur în jurul ei, o frunte mare şi mărită şi mai tare de chelia care continua fruntea,—ochii vii, sclipitori de o inteligenţă plină de modestie, surâzători şi ironici, fără a fi răutăcioşi, degajând o bună­ tate bărbătească şi o îngăduinţă de filosof.

Sprincenele caracteristic ridicate într'un unghi pronunţat, păreau că vorbesc de frământarea veşnică din creerul acela aşa de armonic turnat şi preocupat de probleme aşa de fru­ moase. Nasul şi gura, aceste plastice auxi­ liare ale mimicei sale, aveau o frăgezime mereu împrospătată. In abundenţa lor căr­ noasă, Liciu găsea în tot momentul prilej de a părea şi mai bun şi mai atrăgător Chi­ pul său se complecta cu o bărbie tăiată abrupt în două bulburi cărnoase şi cu ure-

17

chile sfârcoase, urechi ce păreau că au aceiaşi vibratilitate, care se desprindea de pe întreg chipul său.

In mişcări, o volubilitate excesiv de vorbi­ toare, te atrăgea mereu spre el. Glasul prie­ tenos şi ademenitor, era capabil să se înmlădie atât de variat şi desăvârşit, în cât toată gama de exprimări omeneşti prin ajutorul glasului, o poseda cu o uşurinţă care uimea şi fascina....

Peste toate acestea şi desprinzându-se din toate, o irezistibilă atracţie către el, făcea un fel de atmosferă nevăzută care stăruia mereu în jurul lui. Era deajuns să vii în atingere cu această atmosferă, pentru ca să fii zălogit pe deplin. Şi toate acestea se pe­ treceau şi fără voia lui şi fără voia ta... începură repetiţiile. Am fost faţă atunci la o adevărată disecţie sufletească. Şedea pe un scaun mic, fără spetează, cu mâinele pe ge­ nunchi şi ca un chirurg de suflete, ne ex­ plica rolurile. Atunci văzurăm noi, ce lume complexă se învolbura în creerul acestui mare turnător de artă...

La vre-o greşală a unuia dintre noi,—fără nici o răutate, grăia: —Ia stai.... să vedem.... In viaţa de toate zilele aşa zici?.. Iată cum zici... şi gestul firesc este acesta... iar chipul trebue să ia expresia aceasta...

18 Când executa cele spuse, parcă ar fi fost turnat. Mai bine nu se putea. Toată figura lua o expresie echivalentă frazei şi sentimen­ tului conrespunzător, iar gestul era desăvâr­ şit....

Serbarea aceea nu s’a mai dat. Aşa sunt studenţii: multe visează, puţin înfâptuesc.

Aşa e şi vrâsta; dar cele câteva repetiţii fă­ cute sub conducerea maestrului, ne-au lă­ murit complect asupra geniului său creator. Şi nu era de cât la începutul carierei lui....

Creaţiunile sale mari au venit mai pe urmă..

Aceasta este cea dintâi imagine, limpede şi senină, ce-o găsesc în cuget şi în suflet, a chipului lui Liciu. Şi în adâncul înflorit în care stă această imagine, lumina ochilor vii şi plini de îngăduinţă ai artistului lucesc ca un foc nestins, ca sclipirile cristaline ale unui tainic diamant, care răsfrânge aceste sclipiri din însuşi trupul său.

Vin apoi alte icoane mai nouă, mai com­ plicate, mai pline de înţelesuri.

1-1 văd pe Liciu stăpânind sufletul ome­ nesc cu o superioritate care încântă şi ui­ meşte, dar care şi sgudue când îi contemplezi adâncul.

Iată-1 pe Liciu în Cinematograful, .jn Oh! Bărbaţii! (Les deux ecoles de Capusj'în Miţa Biciclista şi în alte comedii uşoare.

19 Ce frivolităţi şi ce ocazie de a face din teatru o banchetă de saltimbanci, pentru cei lipsiţi de talent şi de acea intuiţie superioară ■care întinde limitele talentului pânăîn preajma genialităţei.... Şi ce prilej pentru Liciu, ca din aceste piese uşoare, cu o morală puţin­ tică să facă nişte juvaere de neîntrecută artă !

Ce creaţiuni personale, ce viaţă plină de o vervă care ameţeşte, ce amploare catifelată, imprima prezenţa lui, întregei piese de la capăt până la sfârşit!...

Aveam impresia unui castel cuprins de nemişcare şi înecat în umbre, care la atin­ gerea fină şi nesimţită a unui vrăjitor se deşteaptă şi prinde viaţă, îmbrăcându-se în înfăţişări luminoase şi înveselitoare.

In asemenea împrejurări, Liciu crea coinedia,—dădea suflet,—sufletul lui—unor orga­ nisme care fără acest suflet ar fi rămas nişte bufonerii adesea-ori supărătoare,—totdeauna lipsite de artă.

De aceia comedia lui, era o comedie adânc omenească, plină de interes adevărat^ de humor sănătos, de ironie fină, de acea profund omenească îngăduinţă pentru scă­ derile umane,-^-de aceia comedia lui răsfrângea sclipiri de artă adevărată!...

In faţa jocului său, uitai rostul total al piesei sau inferioritatea ei; ceia ce te zălogea total, era el, jocul lui, creaţiunea lui, şi atât

20

de pătimaşă era această zălogire, în cât pes*e fire ţi-ar fi fost să te rupi acestui lanţ nevăzut şi totuşi atât de tare!..

Când cortina se lăsa peste lumea evocată de jocul său, sentimente de durere aproape fizică cuprindeau pe acei cari, pe neaşteptate, erau lipsiţi de aceste privelişti şi încă o bună bucată de vreme după aceia, ca un ecou, ca un parfum, aşa rămânea în suflete amintirea celor evocate de artist.... Şi peste toate sălăşluia o atmosferă de atâta simpatie, în cât, despărţindu-te de lu­ mea aceea în care te smulsese viforul ire­ zistibil al avântului său artistic, aveai o mare părere de râu în suflet ca dupe ceva fer­ mecător de frumos, pierdut pentru totdeauna.

Creaţiunile marilor artişti au întotdeauna ceva idealist şi fascinător în ele; numai aşa îmi explic aceste ipostase sufleteşti.

E ca şi o poveste minunată, e ca şi un vis de tlnereţă, care, cu cât te atrage mâi mult în viforul lui încântător, cu atât îţi face deşteptarea mai dureroasă.

De sigur că în creaţiunile marilor artişti stă sâmburele idealismului unor vremuri nu­ mai visate de neputincioasele şl totuşi de mult-râvnitoarele suflete omeneşti. încet dar temeinic talentul neasămuital ar­ tistului ia întinderi largi, necunoscute încă

21 până atunci, dar care mocneau dedesupt, gata să apară sub chipul flacărei definitive, a închegărei din urmă şi cea mai desă­ vârşită.

Comedianul, ultima expresie a perfecţiunei actoriceşti, începe să se ivească.. Şi este cea dintâi apariţie, la noi.... începe epoca maturităţei artistice, când bazarul su­ fletesc şi mintal al artistului s’a îmbogăţit mult sub puterea observaţiei necontenite şi a experenţei de fie-ce clipă.

Atunci începe a se ivi drama lui Liciu.

Aducând cu puteri neobişnuit de mari, din viaţa d-1 toate zilele a muritorilor, toate ele­ mentele trebuito-ire, Liciu începe să creeze tipuri de un dramatism adevărat şi adânc.

Drama lui,—tocmai din această cauză,—este o dramă liniştită, sobră, dar adânc omenească.

Sub aspecte liniştite şi adeseori pline de o amară ironie, Liciu lăsa să se zărească toată drama sufletului omenesc—până la fund.

Iar când vâltoarea de la fund o lăsa să se reverse în spre periferie, atunci tot trupul artistului lua aspecte de un dramatism nemai prezentat ast-fel—la noi. Chipul său de o mobilitate uimitoare (mimat numai cum Li­ ciu ştia să se mimeze),—gestul lui vibrant şi totuşi reţinut,—glasul de-o flexibilitate care provoca admiraţie prin larga gamă de ex­ presii ce nu avea sfârşit,—ochii, care cu ade-

22

■vârât erau două lunete măritoare prin care sufletul său găsea expresii de viaţă,—toate acestea întrunite, sub puterea poruncitoare a unui suflet superior de artist cu prisosinţă înzestrat,—făceau din drama sa, bucăţi vii, rupte aidoma din marea dramă omenească. in acest ipostas, î-1 văd în Moise, evreul din Lipitorile Satului,—acea creaţiune care pre­ supunea un studiu adânc al sufletului evreesc şi arăta puterea mare de redare de care dispunea Liciu In mimarea feţei, în alege­ rea costumului, în gest, în glas,—ca înfăţişare şi ca suflet, Moise a lui Liciu e tipul neîndoelnic al fiului lui Israel, care îşi în­ chină viaţa idolului de aur, iar pentru ajungerea scopului, nu alege mijloacele.

11 văd de asemenea în Isidor l.echat din Banii, un tip de Moise superiorizat.. Cât de amănunţit construit este sufletul acestui Lecliat! Ai impresia unui mozaic admirabil, plin de o bogată expresie de viaţă, făcut din bucăţele foarte fine,—migălos şi cu adâncă pricepere aşezate de-o mână de maestru.

Iar peste tot ca o atmosferă ambiantă care nu părăseşte de loc creaţiunea de artă, plu­ teşte acel vag suflu de fatalitate, propriu gândirei şi vieţei omeneşti. Liciu a priceput şi a simţit până la fund că viaţa, în veţi de veci e, pe deasupra voinţei muritorilor, ceva neînduplicat şi foarte adesea-ori dureros.

23 Era deci firesc ca din drama lui, ca şi din comedia lui, să isbucnească acele valuri tămăduitoare de îngăduinţă şi senină ironie, în faţa aspectelor prea dureroase ale dramei omeneşti.

Iată-1 în Diavolul lui Molnar. In câtă ironie fină şi conţinută şi în câtă îngăduinţă pro­ fund omenească, înfăşoară el toată drama pusă la cale de el—diavolul—şi dusă pas cu pas tot de el, până la acel sfârşit aşa de adânc omenesc.

In această dramă curioasă, scrisă parcă înadins ca să dea prilej cercetătorilor de su-. flete, să se perfecţioneze în aceste studii, — Liciu era strălucitor. Pornind de la cele mai simple amănunte, — un surâs sau o privi­ re — şi ajungând la cele mai încâlcite ames­ tecuri de pasiuni şi cugetări, comedianul era însă-şi expresiunea vie a sufletului ome­ nesc. Numai ca să se poată desluşi impor­ tanţa acestei creaţiuni, a lui Liciu, ar trebui scris un volum întreg, căci ar fi vorba de o nesfârşilă serie de aspecte sufleteşti de un dramatism mut şi adânc. Stăpân deplin pe toate mijloacele de redare ale creaţiunei lui perfecte, — Liciu juca această dramă cu o competinţă de mare comedian, care, după propria expresie a marelui Novelli, ar fi făcut cinste ori-cărei scene din lume.

Eram în Bucureşti când veni Novelli, —

24 acest reprezentant grandios al realizmului în teatru. Juca cu o egală perfecţiune comedia, ca şi drama. întovărăşit de o trupă dintre cele mai bune care juca fără sufleur şi cu o nedesminţită perfecţie, Noveili fermeca pe toţi cei cari luau parte la reprezentaţiile sale. De îndată se stabili o comunicativă prietenie în­ tre artiştii italieni şi cei români. Când au fost aceste două popoare vreo-dată duşmane?. Şi în trecut, dar mai cu osebire astăzi, par le­ gate printr’o comună soartă!... Atunci, sub puterea subitei simpatii, ai noştri voiră să se producă în faţa maestrului. Se dădu un spectacol intim în faţa lui Noveili şi a câtorva invitaţi. Noveili nu ştia o iotă iomânească.

Nu mi amintesc ce spectacol s’a dat. I-mi aduc însă bine aminte că Noveili s’a expri­ mat cu laude pentru teatrul nostru, dar _ adresându-se cătră Liciu, a spus că „acesta este cel mai înzestrat actor român" şi că „un viitor mare îl aşteaptă". Vorbea Noveili prin 1904—1905, adică tocmai în timpul când marele talent al lui Liciu începea să-şi dea măsura întinderei lui. Dupe aceea, Noveili i-a propus să-l ia în trupa lui; Liciu, fire­ şte, a refuzat... Bunul român, care a fost totdeauna Liciu, nu ar fi putut nici-odată să-şi părăsească neamul său, care are atâta nevoe de suflete ca ale lui.

25 In scurtă vreme Liciu î-şi consolidează definitiv tot rostul său artistic, evoluând în chip firesc spre ultima fază a artei dramatice. Simţind că puterile .lăuntrice îl îndrituesc la aceasta» — că experienţa lui de viaţă a ajuns la o desvoltare cât mai desăvârşită, când artistul pa­ re că deţine în viguroasa sa mână toate re­ sorturile şi tainele vieţei omeneşti, — Liciu creează pe Ştefăniţă din Viforul lui Delavrancea.

A fost cea din urmă etapă, în desvoltarea talentului său atât de complect şi elastic, — a fost ajungerea la pragul tragediei. Şi de sigur că şi sub această formă ar fi atins perfecţiunea, dacă n’ar fi pierit aşa de tânăr..

Cine a văzut pe Ştefăniţă al lui Liciu şi n’a rămas în admiraţie, — o admiraţie desă­ vârşită pentru o creaţiune desăvârşită?!... Ci­ ne n’a rămas, în faţa acestei creaţiuni, pe deplin încredinţat de elasticitatea prodigioasă a talentului său şi de complecta experienţă de viaţă a acestui artist!... ’ Era cea mai înaltă expresiune de artă la care în dragostea lui pentru artă, — o visa...

Ca şi despre Diavolul, aşa şi despre Şte­ făniţă s’ar putea scrie volume întregi, — căci în această extraordinară condensare de artă — Ştefăniţă — pulsează viaţa omenească în totalitatea ei, — şi fatală şi dureroasă şi ne­ sfârşită...

26

Cu toate că Ştefăniţă fu cea din urmă treaptă a evoluţiunei sale artistice, totuşi în­ ainte de a ne părăsi, Liciu ne-a mai dat pe doctorul Tolceramo din piesa Taifun. Un ja­ ponez, care vine în Germania spre a spiona şi a lua toate tainele civilizaţiei teutonice spre a le duce şi adapta ţârei sale, — ţara taifunului şi a crizantemelor — cade în Ber­ lin, victima dragostei, care — se vede — că nu este guvernată de aceleaşi legi cari dom­ nesc peste alte raporturi omeneşti. Amenin­ ţat să fie cuprins, fără remediu, de acest in­ vincibil legământ, — japonezul — doctorul Tokeramo — îşi dă seama că toată misiunea lui patriotică şi toată cinstea lui naţională se nărue la bătaia acestui nou taifun. Sub puterea acestei ameninţări care-1 înspăimân­ tă şi batjocorit şi de aceea pe care el o iu­ beşte, — într’o clipă de nebunie,—ale cărei tainice isvoare se urcă tocmai în arhaicele vremi ale îndepărtatului popor iubitor de cri­ zanteme, — doctorul Takeramo sugrumă pe frumoasa Elena, întocmai ca un Otelo sufo­ cat de năvala cotropitoare a unui sentiment exagerat. Colonia japoneză din Berlin, înşti­ inţată pe dată, hotărăşte să dea drept ucigaş pe un alt japonez din colonie, spre a salva pe Tokeramo care era o stea a Japoniei.

Vine apoi întunerecul remuşcărei şi chinul

•ţ

/

27 unei neputincioase şi neînduplicate iubiri,. care se aprinde în sufletul întunecat al uci­ gaşului, cu atât mai vie cu cât el îşi da seama că e mai imposibilă. încet încet doctorul Tokeramo, moare... Un act întreg asistăm la moartea doctorului Tokeramo...

Pe această carcasă formidabilă şi profund omenească, Liciu şi-a clădit cea de pe urmă creaţiune artistică, care, ni se pare e şi cea mai complectă.

r i

Ideile solid fixate şi adevărate, — simţirile bine şi complect studiatelimba ajunsa la o perfecţiune luxuriantă, — jocul şi putinţa de redare atingând o superioritate necontes­ tabilă- de sigur că în asemenea condiţium Comedianul îşi face apariţia lui triumfala ş temeinică pe scena noastră... Şcoala cea no­ uă fu pe deplin învingătoare...

Ce păcat că acest cântec atât de frumos, urmă i... !... Cine ştie ~ câte erefu şi cel de pe urma atiuni de felul acestora ne-ar mai f c u şi ce bine ar fi consolidat el şcoala noua da^i Parcele reci şi nepăsătoare, nu a f daci dureros, firul vietăiat aşa de neaşteptat şi ţei acestui mare artist.

Liciu mai are o importanţă Dar opera lui desvoltarea vieţei artistice semnificativă în româneşti.

28

Odată ajuns la cea de pe urmă treaptă a edificiului artei, de unde artistul poate îm­ brăţişa cu agera lui privire orizonturile cele mai largi, el — Liciu — îşi dădu seama că mai cu osebire în stadiul social în care ne găsim noi, e nevoe ca arta să fie pusă fără întârziere în serviciul ideilor mari, —a idei­ lor naţionale.

Răzleţiţi, aşa cum suntem noi, pe sub stă­ pâniri pline de îngrijorare în faţa viitorului acestui neam şi deci pornite întru a apăsa Românimea,—este evident că un singur lu­ cru poate ţine tare, - de neînvins — acest Neam : e ideea unităţei lui, — e ideea că Ro­ mânimea de pretutindeni este una şi ace­ iaşi, indisolubilă şi tare, stăpână pe idealuri­ le şi drepturile ei fireşti. Şi Liciu a înţeles, adânc, aceasta... Şi-a dat seama că aceste idei şi simţirile ce le evoacă ele în Românime — sufletul ei — vor fi cu atât mai tari cu cât vor fi mai des şi bine îngrijite. Atunci hotărî — în deplina ma­ turitate a artei lui — să-şi pună arta sa fără întârziere şi total în serviciul neamului, în cea mai limpede, largă şi cinstită accepţi­ une a cuvântului. Injghebându-şi o trupă de tovarăşi, tot atât de entuziaşti şi convinşi ca şi el, porni spre Bucovina, Bucovina noas­ tră, unde trăeşte încă, mocnit şi neîndupli-

i

/

29 cat sufletul românesc şi acolo îşi începu Liciu opera lui de consolidare a sufletului românesc pe calea artei sale specific româ­ nească.

A fost un şir neîntrerupt de triumfuri adevărate şi adânci.

Se părea că la atingerea magică a suflur iui său artistic, sufletul românesc de acolo care pirotea într’o letargie de vis urât, tresări şi se deşteptă la lumina limpede şi mângâitoare a unui ideal.

In curând reprezentaţiile lui luară înfăţişarea, unor reuniuni naţionale,—grandioase şi însu­ fleţite... Se juca teatru într’o atmosferă de mare înnălţare naţională.. Şi ast-fel, în jurul sufletului său fascinâtor şi irezistibil — atrăgător, se adunară Ro­ mânii din Bucovina, ca la un glas de apos tol, ca la o chemare de liberare, de mântuire....

Atunci, în acele momente de producţie artistică, Liciu făcea operă de consolidare a Neamului, ridicând ast-fel rolul artei la mnăl ţimi cu totul superioare.

De pe acele vremuri, Liciu -amintirea lui, a rămas acolo ca un simbol al ideei uni tăţei acestui Neam,— a rămas ca o icoană limpede şi fermecătoare a vremurilor mai bune în care nădăjduesc cei cari astăzi luptă pentru o cauză care nu e a lor...

30

Cei care au mers, în vremea din urmă prin Bucovina, mi-au spus că, sub icoane, la loc de mare cinstire, gospodarii bucovineni ţin chipul lui Liciu, oare surâde blând din umbra vre-unei rămurele de brad, care pare un semn înduişător de doliu umil şi ascuns...

Avea de gând Liciu să înceapă cu temei opera cea mare. Se oţelea şi-şi încorda pu­ ternicul său grumaz de artist desăvârşit, în •acest gând scump lui, ca însăşi tot înţelesul ce trebue să aibă fie-ce bun român despre rostul neamului său...

Dar iată că într’o clipă de nemernicie a Firet,—într’o clipă când se pare că Viaţa nu mai are nici noimă în hăuitorul ei mers spre Infinit,—iată că vârtejul Morţei, răutăcios şi preatimpuriu, ne răpeşte pe nepreţuitul nostru Liciu.

Au fost ceasuri de nedumerire la început, au venit apoi dureroasele ceasuri ale recuIegerei... Au plâns toţi cei ce fuseseră ferme­ caţi de nesecatul lui geniu creator, au plâns toţi cei ce-1 iubiseră ca pe unul din cei mai aleşi fii ai ţărei,—a plâns întreaga Românime...

,

Peste toate, uitarea neînduplicată şi biru­ itoare îşi întinde umbrele ei tainice şi înspăimântătoare. Şi peste gloria ce pare eternă •a împăraţilor măreţi şi îngâmfaţi, şi peste

i /

31

;

f

slava marilor maeştri ai gândirei şi peste faima trudiţilor creatori ai artei, peste tot, uitarea îşi întinde aripele ei negre aducând diformare, umbră sau întuneric ....

Peste nimic însă, ca peste opera artistică a actorului, uitarea nu-şi are un rol mai de­ săvârşit...

Savantul, literatul, pictorul sau sculptorul toţi las în urma lor un testimoniu puternic şi văzut, care se împotriveşte dealungul vremilor, operei destrugătoare a uitărei... Singur actorul nu are un urmaş care să ţie piept acestui val al uitărei... Ce rămâne din opera actorului? Picătura de diamant din adâncul sufletului unui neam, strecurată acolo de pe când actorul î-şi îndeplinea menirea,—şi amintirile cari vor pieri odată cu cei care le poartă... Opera actorului e anonimă şi al­ truistă : vibrează necunoscută în adâncul su­ fletului unui popor,—dar peste amintirile ac­ torului pornit spre Câmpiile Elizee, se lasă curând uitarea desăvârşită, totală, cea de pe urmă....

A murit Liciu,—dar desigur în clipa când în­ tunericul cumplit al morţei se pogora peste creerul său atât de bogat şi peste sufletul său atât de mare,—avu Liciu, în cuprinderea acelei clipe, viziunea anilor ce vor veni,—avu viziunea superbă a Isbândei noastre. — avu

32 viziunea adânc fericită a Idealului ajuns.

— pe deasupra vremei şi pe deasupra camenilor...

- lată . pentru ce amintirea lui Liciu —acum când omul a pierit—capătă pentru noi o în­ semnătate deosebită şi pentru ce această amintire trebue statornicită şi salvată de sub ameninţarea cotropitoare a uitărei,—ca o da­ torie sfântă pentru noi faţă de acela ce fu una din expresiunile cele mai superioare, cele mai curate şi mai luminoase a sufletului Românesc.

E

Focşani 1914 Noembrie.

s I