Neliniști I.M.Rascu

A

I. M. RAŞCU

A

'i

NELINIŞTI POEME j

K?* H :

; ţ

r, .

BUCUREŞTI 19 2 7

!

■

i ' ■ :

N

K J

NELINIŞTI

| ; r 4

:

w

I. M. RAŞCU

NELINIŞTI Oraşele desamăgite.—Plaiuri vrîncene.—Cînd cîntă Credinţa

BUCUREŞTI 1927

N.L.

R2X

'

ORAŞELE DESAMAGITE i

De-acum pe cărţi voi adormi uitat, Pierdut într’o provincie pustie...

O, Bac.Qvia

'

••

'

1.

Aii» spleen des iiuils d’C’t6!... Universel soupir...

J. Laforgue

Oraşele desamăgite adorm cînd se pornesc prin gări Convoi uri de spinări plecate, şi suliţe... şi cai... urale...

Ah, pieţele apar ca lacuri oglinditoare de’nserări, Ca pinzele de năvi se-agită drapelele sentimentale. Şi rătăcesc cahi vis pe urma atîtor sgomote de armă, Unnînd cu pictate paşii speranţelor de mult proscrise...

De slilpi, de ziduri, de trotoare, nervoasă liniştea se sfarmă.

Sau se strecoară nevăzută printre ferestrele deschise.

Doar pianele de-o torturează... ...trăsurile plutesc pe străzi...

Prin globurile somnoroase luminile sclipesc confuze...

In suflet mi se sbat miragii şi strălucire de părăzi, Dar vasta serilor tristeţe crispează zîmbetul pe buze.

In izolarea ce mă’ncincge trăesc romane ignorate...

Desmierd cu ochii — fără voe — rotunde braţe de silfide, Sau file albe de volume... sau frunze leneş scuturate...

Grădini cu bănci sub frunţi de ramuri... şi plînsul verei mă ucide.

10 Chinuitor, tresare’n cuget —* săgeată vie un refren.

(Refren duiosTdin cine ştie ce melancolică-operetă...) Şi gîndtil mi se 'nfiripează în psalmodia unui tren.

In vagi concerte de motoare, sau în cîntări de minavelă. Şi când uimit rămîn Ia geamuri sub bolţi ce tremură de dor, Cînd plînsul cerului haotic în inimă mi se răsfrînge, Zăresc pe turnuri de biserici cum trece-al Nopţii ciuli în sbor, Tîrîndu-şi mantia stropită cu stele — picături de sîngc.

2 C’est ravissant coliliile ţa vous soiîlc, D’aller ainsi dans ce cirque bete...

P. Verlaine ...jusqu’ace que la nalure soit bien bonne, I achons de vivre monotone. /. I.aforgue

Ah, berăriile de lîngă bariere, La care-abia tramvaele de-ajung...

Spre care drumul totcleauna-i lung, Căci pururea vre-o tainică durere Te Tideamnă să porneşti pe sub portale De crăngi încununate cu petale, Dorind să stingi speranţele avide (supremă consolare ce ucide) In lumi inconştiente şi banale, Ce ’nfăşurate hi griji şi munci aride Dispar în liniştea de mahalale.

Pătrundem, printre porţi de mult vopsite, In largi grădini cu mesele pustii...

Trăsuri cu arcuri şubrede, hivechite, Aduc familii cu buclaţi copii Ce — trişti şi-ascultători' — privesc spre scena Ascunsă după-o veştedă cortină...

Din apropiere-un sgomot de uzină Şi-aruncă "peste noi, murdară, trena,

12 Acum cuprinşii ’ncet se populează...

Figuri trudite povestesc la mese...

Gîndaci se prind în horă şi dansează Sub becuri cu şoptiri neînţelese...

Din false instrumente de alamă Tresar concerte stinse, aiurite...

Pe scena putredă se joacă-o dramă (Avîntul nostalgiei ne înghite)..

Cortina cade... iarăşi se ridică Şi saltimbanci îşi etalează fardul...

Din ceruri cîte-o stea, timidă, pică... Şcolari obraznici sar, pe-ascunse, gardul.,, In vale plîng signalele de gară...

F sgomot surd de sticle în grădină... Şi cîntă greerii din mandolină Prin ramuri de copaci sculptaţi în ceară.

Din vechi şi 'nalţi păreţi de lemn, ferestre Se cască ;n noapte, vag întunecate...

(Sînt triste peisajele terestre...)

De-acolo-aruncă frunze legănate, — Ostentativ — copii ştrengari, spre noi...

Alene urmărim o pantornimă Jucată hi sunet de trombon şi-oboi...

Cînd brusc cortina cade peste-o crimă, Cu cheta vin actorii-cabotini, Pe umeri largi, cu mantii vişinii, Cu spadele la brîu, la chip haini, De sperie pe-anemicii copii Ascultători şi trişti — privind spre faţa Acestor palizi cavaleri flămînzi, Ce sigur că se scoală dimineaţa Visînd mereu monede şi izbînzi.

13 Ah, desperarea clipelor sortite Să lunece >n pustiu, fără de veste!

Ah, taina orelor prea mult trăite, Cu plastice aspecte de poveste...

Ah, berării de lingă bariere, Voi ne-aţi şoptit că nu aceasta-i vieaja Ce-arn fi sorbit-o poate hi alte sfere...

Căci altfel ne-a vestit-o dimineaţa. Şi totuşi, condamnaţi să ducem dorul Tărîmurilor verzi, scăldate ;n soare, Noi resimţim — artificial — fiorul Clipitelor prelung mîngîetoare...

Gonind himere, ne-om scălda hi noroiul Oraşelor pe veci desamăgite, Vom urmări şi noi — sdrobiţi — convoiul Nădejdilor în zare rătăcite, Vom asculta prin berării abjecte Concertul fals al surlelor stridente, Vom admira profilcle perfecte Şi vom, nota pe cele ce-s absente, Şi aştcptînd cortina să se-ardice Ca tunete de „bravo" s’o ’ncunune, Noi vom privi la jocuri de popice In tinde cu mirezme de alune, Şi’n miez de noapte vom pleca spre casă Rupînd distraţi petalele de flori, Ca altădată iarăşi, după masă, Să ne pornim, tăcuţi şi visători, Spre berăriile de lîngă bariere, Fixînd figuri roz-albe prin perdele, Căci pururea vre-o tainică durere Nc va ’ndemna să ne’ndreptăm spie ele...

3

In tîrg se face-o casă; scheletele de schele Uitate-şi 'nalţă hi noapte fantomele spre stele... ...Odăi şi coridoare... sub-soluri... o terasă...

Dar cine oare hi tîrgul acesta-şi face casă?

Pietrarii dorm sub lună, pe ude temelii...

Pudraţi de var, schiţează contururi de mumii Cu gesturile simple de mini culcate hi cruce... Şi umbrele de nouri pe ziduri par năluce.

Găleţile cu apă dorm duse, legănate De funii cu scripetc... şi hi aer suspendate, Visează marşuri repezi spre negru-acoperiş...

Alene, paşi în noapte răsună pe prundiş Şi paznicii contemplă zidirea* mutilată...

Ce suflet, ce fiinţă, ce inimă ciudată Alesu-şi-a terenul de casă hitrhm oraş De doruri neprccise şi linişte sălaş?

Ce gînduri îndemnat-au pe-acest proprietar Să-aleagă tîrgul cel mai retras şi solitar?...

De sigur el nu ştie că moarte perspective I-oferă hi văi de ceaţă pădurile masive, Nu ştie că pe stradă trăsurile, agale,

ii* Ca după-o himoritimlare alunecă spre vale...

Nu şlie că lot omul aici e trist şi mut, Că-amurgurile toamnei pe ceruri par de lut...

Nu ştie că spre seară exotice flaşnete Ingînă pe sub arbori crîmpee de-operete, Că ies, la oră fixă, bolnavii la plimbare, Că trec Slovaci, adesea, cu geamuri de vinzarc, Strigînd atît de jalnic, de parcă-s duşi la moarte...

De-ar şti..., o, de-ar cunoaşte durerea ce-o să-l poarte Curînd pe-aripi de doliu şi-avîntu-o să-i aplece...

Dar cine în palatul acesta va petrece? Şi oarc-i numeroasă familia ce vine?

Va fi şi vre-o fecioară, cu zîmbete steline, Cu graţii de cochetă crescută prin saloane?...

Atunci vor rîde ochi-i, pe după verzi obloane, In nopţi tîrzii, cînd tatăl — cahi basme — apăsat Striga-va: —Mariana, (să zicem) te-ai culcat?

— De mult... ... şi mîna-i albă timid va prinde mina Alesului... din ceruri le va zîmbi... „stăpîua"...

La geam apoi în şoapte vorbi-vor monoton...

(Ei n’au ca Julieta ncvoe de balcon).

Din cînd în cînd pe-asfalturi suna-vor cavernos Grăbiţii paşi — eternii — sub cerul scînteios...

Tîrziu, fereastra largă va sucomba orbită...

Sub streşine de stele clădirea-i adormită...

Prin camerele albe ’ncărcate de moluz Sbura-vor vagi concerte plăcute la auz, Pe zidurile pline de aspră tencuială Va rîde hi rame blonde privirea marţială

16 A rarelor portrete... ..în colţ vor pune pianul...

Sonorcle-i accente vor excita elanul... Şi dansurile calde pluti-vor leneş... o, Cascade expresive de valsuri şi tango...

Poeme de-atitudini, beţie de mişcări, Grandioase ca lansarea vapoarelor pe mări...

Basinuri de-armonie cu lebede sonore...

Vă recetesc pe toate în fraza unei ore.

Sau poate că stăpînii vor fi doi bieţi bătrîni Ce nu mai privesc lumea de mult „cu ochi păgHi“...

Bătrîni setoşi de-odihna pierdutelor cartiere, Şi vor să-şi poarte crucea de ani şi de durere, Uitaţi de oameni... singuri... în linişte ’nnecaţi. Şi'n calde după-amieze, cu ochii injectaţi De umbra unor gînduri ascunse şi subtile, Pe largile terase din nou trăesc idile...

Vîslesc aripi de boare, uşoare ca şi visul!..

Pe largile terase evocă, trişti, Parisul, Parisul tinereţei şi-al dragostei sglobii, Cu seri scăldate 'n sînge şi nopţi de feerii, Cu turnuri de biserici 'negrite şi murdare, Cu strigăte forţate, cu statui, cu tramcare Ce trîmbiţă şi — repezi — sosesc în tot minutul...

Pe largile terase îşi plîng, mişcaţi, trecutul.

Se 'ntorc apoi în casă... ...un şuer lung de tren Pe minţile uzate le presură polen Şi suliţi de dorinţe... ...deschid vre o gazetă Şi iarăşi vremea scursă cu jale o regretă...

i?

Sub becurile blonde şoptesc şi se ’nfioară De glasuri răguşite, de paşii ce coboară, De sgomotul de ploae ce curge prin burlane, De cînii care latră, lunateci, prin maidane... ...Spirale de fum galben i'nlănţue uşor... Şihi ochi cu neprecisul conturului de nor, Ei fac aceleaşi gesturi din vremile străvechi, Întocmai că hi nuvela lui Gogol: Oameni vechi.

Dar nimeni nu cunoaşte enigma casei 'nalte Ce hitrece hi maiestate pe toate celelalte.

Nimic... Pustiu... Nici cîntec, nici jocuri de copii...

Pietrarii dorm sub lună, pe ude temelii...

Odăi şi coridoare... sub-soluri... o terasă...

Zău, cine oare hi tîrgul acesta-şi face casă?

3

4 Ah, que la Vie est quofidienne J. Laforgue

Cînd iarna hi zurgălăi dc sănii sintiScoşi copiii la plimbare Şi ’nfăşuraţi în blănuri scumpe privesc miraţi în jurul lor, îmi place să cerşesc sensaţii strălucitorului decor Ce-mi turbură de ani fiinţa cu goarnelc-i crepusculare, îmi place să cerşesc ;.sensaţii copiilor anemiaţi, Ce ’nfăşuraţi în blănuri scumpe privesc în jurul lor miraţi, Copiiloi cu ochi-cnigme lucind.in fragede expresii...

Pe fruntea lor zăresc sigilul omorîtoarelor obsesii, In gestul lor descopăr slova eredităţilor bolnave, Şi ’n glasuri le ascult sonate de vînt, prin crengile firave.

Oraşul mort i-a ’ncins cu haina-i împodobită ’n flori de mvrt...

Neştiutori de alta lume, ,ei aiurează ’n întrebări, Cu ochi fixaţi pe colonade, pe firme galbene de birt, Pe trupuri de statui, pe geamuri sau pe zig-zaguri largi de zări. Şi mamele răspund trudite la chestionarul pueril: (E-atîta de nevinovată curiozitatea de copil!) „Iu fund palatul se clădeşte — dar nu c gata pin* la vară, „Spre vale, ’n dreapta, e ’nchisoarea şi-aici e Şcoala militară".

19 Şi-mi amintesc de mine Însumi cu ani în urmă ~ , . * . . cum eram, Cmu cu solemna bucurie şi ncastîmpăr, aşteptam Trăsura să mă plimbe hi goana fugarilor cu grave giraţii... Şi cc naiv, Î11 tîrgul paşnic cătam multiple variaţii. Şi eu am urmărit în treacăt, molatec legănat pe teluri, Vitrine gingaşe de sticle şi frontispicii de hoteluri... Şi eu m’am cufundat în visuri nepricepute,-abia schiţate Şi m’am jucat pc-alei cu cercuri în roş şi-albastru colorate...

Am ascultat din coridoare, la denii, toaca ce răsună Şi bufniţele de pe turnuri mi-au zis .adesea „noapte bună".

In vaste lupte cu vedenii, nVau sbuciumat 'dulăi ce urlă Şi serile priveam cu spaimă la crucea sirîmbă de pe turlă... — A fost un vis adînc şi palid, din care nu riTam mai trezit Decît o clipă, hi zări... departe... ...dar azi din nou am adormit.

Dc-aceea simt o alinare venind spre voi, copii cuminţi, Cu mînilc de ceară albă şi-obrajii netezi şi fierbinţi.

In voi îmi plîngdesamăgirea copilăriei cristaline, Privind în ochii voştri limpezi şi mari, eu mă revăd pe mine.

De ce am respirat văzduhul doar noi în tîrguri adormite, Cehi guri deschise ca de monstru, demonic inima nehighitc?...

De ce ne-am educat simţirea şi gîndul sub otrăvuri dure, Lăsînd să cadăhi suflet'raze, ca şi topoarele hi pădure?.. Şi astăzi să rîvnim pămînturi în care 11’ar fi fost exclus Vrt-odată să fi prins lumina, plîngînd cu ochii fixi în sus. Şi astăzi să rîvnim oraşe (le veţi rîvni şi voi curînd) In care să-admiram un soare sub alte dealuri apunînd, Şi alte case, alte feţe, şi alte hitinse bulevarde, Şi pe clădiri municipale colori streine pe stindarde... Şi astăzi tolerăm pumnalul oraşelor pe veci severe, Să ni se hnplîntc hi carnea tristă că s’a hitrupat fără de vrere...

20.

Dc cc, cu rînjete, destinul ne-a âruncat ca un blestem, Din lumea noastră anterioară, în lumea celor care gem, In groapa celor ce-şi uzează, netrebnici, zdrenţele fiinţei?

De ce, înlănţuiţi dc soartă, aici ni s\au iubit părinţii?

iulie—octoinvre 1913

PLAIURI VRÎNCENE

.

.

[

;

Nelinişti

l Lăsaîl urmă codrii ce picură dc ploae Şi umedele ciînguri şi şipotul din munţi... £-■ scară-albastră ’n aer şi galbene şivoae ! Pe albiile higuste alunecă sub punţi...

L seară-albastră ;n aer... ca tragice blesteme Răsună în auzuri sbucnirile din nori...

Pe dealuri codrii, totuşi, în van vor să ne cheme Spre lungi plimbări, căci frigul din ei îţi dă fiori.

Spre sat dar!... şi visarea o vom lăsa pe altădată...

— O, veşnica.visare sub bolta înstelată! — Ne-am fi pierdut prin crînguri şi-am fi (sărit pîrae, Dar cum să mergi sub frunze ce picură de .ploae?

S’a stins văpaia blondă, prelung gemîiid în slavă.

Furtunile hicetat-aii strigarea lor bolnavă Şi cîmpul lin surîde seninului trufaş...

Noi însă vom întoarce din drum ai noştri paşi...

N;a fost menită seara aceasta schimbătoare Să dea din nou avînturi dorinţelor în floare, Nici luna să ne cheme pe calea \ei pribeagă Şi nici cărări în vaste poeni să ne atragă...

Vom merge dar, prieteni, spre vagile lumini, Cehi roşii lampioane se lcagănăhi grădini, în mari grădini încinse cu garduri dc rutele... Şi’n cîrciume-afumate ne vom visa hi castele.

24 Nu poţi altfel petrece în staţii balneare Uitate şi sărace, din satele avare In rîsete, distracţii, ascunse 'n munţi granitici...

Aici trăesc bătrînii livizi şi paralitici Şi tineri plini de dorul tăcutelor păduri...

Ades pe la amiază, sub crudele călduri, Observi fecioare triste cetind, pe bănci, romane...

Din cînd în cînd trezeşte tăcerea de savane A staţiei balneare, în „piaţă", vre-o fanfară... Şi cînd începe ploaia... — o, ploile de vară! — încet se’nchid ferestre şi ’n jghiaburi apa cîntă...

Zăreşti pe drumuri sure copite ce frămîntă Noroiul cu putere şi ritmic plîng tălăngi...

Căleşte vechi şi ude se leagănă sub crăngi...

Găini şi curci sub şură rămîn în poze fixe...

Alene cade ploaia pe lemn de crucifixe Cu braţele deschise, ce par aripi de mori...

Femeile pe uliţi gonesc pe rîmători... Şi seara, cînd văsduhul topit-a deşii nori, Copiii nebunateci se duq spre „căişori"...

Flaşnetele-atunci cîntă şi sboară toţi în cerc, A zilei lîncezcală din suflete şi-o şterg, Şi uşile de cîrciumi în lături se deschid, Exotice tarafuri se reazemă de zid Şi cobza ’ngînă ritmul picioarelor nervoase...

Pămîntul, după ploae, a cucută miroase...

Se’ncing în ganguri scunde bătute, sîrbe, hore...

Familii curioase privesc în jur la joc... întorşi din codrii vajnici, cu foşnete minore, Pe cîmpuri, mai aproape, noi stăm pierduţi în loc...

Căci cîntecul acesta, ce vine ca torente Spre noi, în seara clară şi umedă de ploi,

25 Da, cîntecul acesta cu-atît de simple-accente, Deşteaptă sentimente nebănuitehi noi...

Vioara modulează cîntări din vremi bătrîne Şi cobzele ’ndărătnic ţin glasul să le Engine...

In tremur, pe la geamuri, trec trupuri rînduri-rînduri, De-aici se-aude-opinca cum zupăe pe seînduri Şi chiote de chefuri nostalgice se urcă, Ori glasuri cavernoase cehi sgomote sehicurcă, Ciocniri de sticle sparte şi zumzete de stupuri... Şi iarăşi plîns de cobză şi defilări de trupuri... în sufletu-mi speranţe, dureri şi vis răsar...

Văd aibe bulevarde din noapte cum apar Şi turnuri, lacuri calme, clădiri şi ziduri 'nalte Fac inima-mi de farmec şi cîntec să ,tresalte.

Mă-alrag chemări duioase spre locuri depărtate, Rămîn în urmă şesuri, şi codri verzi, şi sate...

Contemplu orizonturi crestate hi catedrale Şi gări, muzee, statui şi arcuri triumfale...

Ce-aproape-mi este gîndul de-acele lumi rîvnite!

Dai plînsul mort de cobză în mrcjcle-i mă highite, Mă tîrîe spre-o lume de-o vrajă nepătrunsă fin care toată jalea acestei ţări i-ascunsă...

Mă deapănă pe ghemuri de palide nelinişti Şi-mi plimbă nori pe cuget, ca peste-un larg de mirişti...

Arcuşurile roşii răcnesc dansînd pe strune Cascadele de patimi din suflete străbune... lO, scripcă. e o taină nespusă cînd răsuni... !

De__ce-aţi sorbit yieaţa, blajinii mei străbuni,

I

26 In ţări atît de-opuse şi-atît de îndepărtate, Trăind unu ’n oraşe şi altu’n munţi, la sate?

De ce-ai venit spre mine, o tu, bătrîn cucernic, Din ţări al căror eu astăzi sînt vistiernic, jalnic Filtrîndu-mi cald în suflet dorinţi de zări senine?

Iar tu, moşneag' şăgalnic, de ce-ai înfipt în mine Cuţitul legăturei de-umilul teritoriu Şi’nchizi ades fiinţa-mi în turnuri de ivoriu?

De ce mi-aţi nins în pie'ptu-mi orchestre de-antiteze, Lăsînd ca nostalgia în juru-mi să creeze Vestmînt cernit... iar glasuri, ca plînsetul sirenei, Cu „contes bleus" uitate să-mi ude colţul genei, Ori tainic să m’adoarmă povestea Cosînzenei?...

Ascult mereu cum jocul în eîrciumă se întinde, O flacără nebună în inimă-mi s;aprinde...

Mă plec... şi sbor... alunec pe-o netedă cîmpie, In faţa mea, senine, pădurile adie, Vioarele suspină şi dansurile curg, Planează’n aer îngeri cu zîmbete dc-amurg...

Zdrobit de vagi tendinţe molatec înăbicovoi Sub tei cu ramuri negre ce picură de ploi, Din nou mă urc pe raze de-argint... şFn astă seară Mă simt uşor şi slobod, pribeag şi fără ţară... mart 1914

Poveşti umbrite In racle de sticlei, princesc Oftau în dantele, mecanic...

Q Bacovia

Sicriele de sticlă schiţate’» fantazia Bolnavului ce zace sub grea temperatură Mi-au prins dorinţe svelte sub aprigă armură Şi-a lor înfăţişare mi-a stins copilăria...

Sicriele de sticlă ’nainte mi-au plutit, In nopţile lipsite de visuri azurii, Cînd alţi copii, cu gîndul domol şi odihnit, Primeau sub pleoape ’nchise potop de feerii.

Căci babele aduse de .spate, răpitor Ştiau să ticlucască poveşti pe înserate — Cu glasul ca şi paşii ce calcă .pe covor Şi ’n ochi cu seînteierea ferestrei luminate. Şi cînd pe străzi înguste, mocnite sub ninsoare, O sanie tîrzie, trecînd, suna timid, Cînd focul în odaie, cu gesturi cobitoarc, Picta, brutal, contururi de aripi peste zid, .Cînd grelele tic-tacuri, ca şarpele de casă, Loveau prelung în zaua tăcerei de aramă, Batrînele, pe creştet cu galbenă maramă,

28 Sfîrşeau un basm ce veşnic dc-atuuci mă tot apasă: „Apoi priticesa moarta' de chinul aşteptcirei, Cu-o stea ele pietre scumpe in păru-i cle-aur prinsa In strimt sicriu de sticla spre seară-a fost iatinsă, Sub jumui de tămâie şi veghea luminărei. Şi noaptea intr’un arbor.înalt a joşi urcat Sicriul ei de sticlă cu lacăte 1ncuiat...

Din lumi întunecate lacefetii 'făleau...

Cifilau în slavă paseri, jos preoţii cînlaii11.

Uimit, în noaptea dură imensă panoplie —; Zăream săgeţi de ramuri crestate printre nori Şi’n lumea lor zăpada schiţa prelungi sicrie...

Zvîrleau vestiri de doliu chemările de ciori .

Sub şubreda cupolă a pomilor fantasme, Simţeam prezenţa vagă a umbrelor din basme...

Căci vaetele slabe şi-atîl de neînţelese, Ce cîntcc altul oare puteau la geam sahigme, De nu povestea tristă a moartelor princese?

Cînta la geam furtuna cu gemete bătrîne...

Chita Ia geam furtuna... şi'n veşteda grădină Treceau amanţii dornici de cîntcc şi lumină, Privind, pe frunţi de arbori, perdelele de nea.

Prin crengile uscate simţirea mea vîslea Spre vîrfuri legănate în plînsete umile, Spre raza îmbălsămată a blondelor profile.

A doua zi, o cît de mişcat priveam prin rame Rotunde de lentilă, în scunde panorame, Războaie uriaşe zbătîndu-se prin văi, Corăbii largi, cu pînze, pierind pe-albastre căi,

29 Şi îngeri cu trompete de aur lingă buze, Apoi — zburînd prin aer — sălbatece obuze, Convoiuri lungi de haine cernite, himormîiitări De mari monarhi, şi’n urmă soldaţi venind călări...

Dar mai cu seamă cit de barbar porneau să ţese Iu suflctu-mi vedenii frumoasele princese, Ceh: mină ţiuînd încă paharul cu venin, In racle nuci de sticlă mureau zîmbind senin...

De-atunci priveam tabloul de basme evocat Mereu vibrînd hiainte-mi în fel de fel de forme...

Pc turnuri de biserici, pe cerul înstelat, Plutind pierdut în lumea planetelor enorme, Vedeam sicriul gingaş cu lacăte ’ncuiat... Şi azi mă urmăreşte — stăpină hi veci pe gînd — Tinzînd mai îndărătnic în creer să se hnplîntc — Aceeaşi viziune... deşi e mult de cînd Poveştile din suflet au încetat să cînte...

Deşi e mult din vremea palatelor cu zînc Ce-au populat poiana unor nădejdi păgîne, Şi azi culeg flori sfinte din trena hitunecată A mantiei de vise care-o purtam odată... Şi văd peste tot locul intimele imagini In faţă-mi înşirate, ca rîndurile hi pagini...

Pe strada străjuită cu streşine-aplecate AVajung din uimă racle pc umere purtate, Şi preoţii invocă pe bunul Dumnezeu...

Să fi pornit prin iarna, spre ţărmuri ignorate, Princesele uitate din umedul muzeu?

Mă hitîmpină prin pieţe aceleaşi vii obsesii: In geam de magazine, priviri fără expresii Fixează grele statui sau strîmbe felinare...

30 Cu braţe paralele, aşteaptă îndurare Femeile cu-obrajii masivi şi incolori...

De sinul lor de ceară gîndire-atîrnă flori, Le culcă pe satinul din fund, cahitr’o vcutie, Şi sticla de vitrină îe ;nchide ca'n sicrie...

Mă urc apoi agale pe uliţi întristate Şi tot mai clar sbucneşte, din coşuri, negrul fum...

Zăresc în treacăt oameni cu saci informi în spate, Sar. cîni pribegi, prin vastul troian făcîndu-şi drum.

Acasă, lingă sobă, rămîn s’ascult cum vîntul In hornuri îşi roteşte şi-şi mistue cuvîntul, Cum sună pe întinderi o sanie timid...

S’admir cum focu-aruncă văpăile-i pe zid... Şi^n noaptea cinci nici boare de doruri nu m’alintă, In noaptea cînd în juni-mi enigmele colindă, Cînd oarbele iluzii de mult s’au frînt de mal Si dorm acum zdrobite iu racle de cristal, De ce din nou rdor spune bătrîuelc, uşor, Aceleaşi melodioase poveşti pe înserate — Cu glasul ca şi paşii ce calcă pe covor Şi;n ochi cu scîntrierea ferestrei luminate? Şi n’or şopti molatec, sub purpura visărei: „Apoi. princesa moartă de chimii aşteptărei11... octomvre 1914

Viziuni senine Lui Al. Cruceana

Tablou desprins din cadre de veacuri prăfuite, Discret fixat pe trupul sonorelor coline, Tu chemi seninătatea străvechilor .'clipite Şi-adii exuberanţa pădurilor virgine.

Păşesc forţat prin ierburi — gigantice egrete, Cehi rîvna lor fertilă îmi cresc pînă la brîu — Şi-admir, sub raze coapte, un stol sglobiu de fete Albind trudită pînză la margine de rîu.

Prin fragedele viţe intrînd, dau într’o parte Cîrccii ce-rni aruncă o plasă pe priviri...

Mă’ntind apoi pe frunze, cu degetul în carte, Să nu pierd cumva firul subtilei povestiri.

Ciupind sticloase boabe din strugurii ce-atîrnă Pe creştetu-mi, ca nişte lampioane vencţiene, Urmez fără de voie, pe-un capăt sur de bîruă, O gîză ’n căutare de căi aeriene.

Stindardele tăcerei pe-a dealurilor coamă Infiptu-s’au eroic cahi muchile de zid...

Distrat, strivesc în deget bobiţele de poamă Şi nu mă ’ndur volumul pe braţe să-l deschid.

32 Nici vîrstă n’ani nici nume, nici doruri să răstoarne Dineurile senine plutind ca bărci în larg...

De-a cc ea viersul aprig, ca sunetul de goarne, Ai fetelor ce spală eu nu-1 primesc cu drag, Căci vag sădeşte’n inimi — sensibile lentile — Frînturi de aspiraţii şi vaste frămmtări, Motive ce voalează extaze de idile, Pasiuni naufragiate ca navele pe mări — Şi astăzi vreau, în tihnă, porniri nevinovate Uşor să netezească din suflet orice cute Şi doar volumul galben din mînă să-mi arate Că vieţuesc prin anii o mie nouă sute...

Să sorb nectar din fructe, din freamăt — înţelesuri, Să simt pămintul umed în juru-mi cum se svîntă, Culcat în vegetaţia hotarelor de şesuri, S’ascult pe drumuri corul căruţelor cum cîntă...

Tablou desprins din cadre de veacuri prăfuite, Discret fixat pe trupul sonorelor coline, Tu chemi seninătatea străvechilor clipite Şi-aduci cu tine boarea pădurilor virgine.

april 1917

Din cerdac Do, mi, sol, — H6, bonsoir Ia lunc!

Verlaine

Pe scîndurile de cerdacuri păşesc morfinizat de visul Din care rri'am desprins de-o clipă, lăsîndu-i mai pustiu abisul Căci glasurile din pridvoare, din drum, fanfara din grădină Mi-au rupt a somnului aripă şi-au pus pe divagări surdină.

Cerusem patului de pustnic din colţul şubredei chilii, In ore limpezi de ’nserare, tăceri de-albastre reverii Ce nu ’ntîlneşti nici cînd în cale prin proza scoarţei de planetă.

Dar pe ferestrele deschise, filtrînd privirea ei de cretă, Plîngea rotunda lună'n ochii-mi... şi seva nopţilor de vară, Concert de greeri pe sub geamuri, miros de cucută .amară, Foşniri de nuci, lătrat de cîne, şoptiri şi rîsete în stradă Dansau în aerul din juru-mi, căzînd pe nervii mei grămadă... Şi m’arr trezit... domol, spre uşă 'ndreptindu-mi paşii ’ncet, [nesiguri, Infiorîndu-mă din creştet şi pînăhi tălpi, ca prins de friguri, Cînd boarea spaţiului veşnic mi-a ’ntins anemicele-i mîni, Să-mi smulgă trupul şi simţirea din cadrul stîlpilor bătrîni...

Un bec s’a stins subit în poartă... nici ora cît poate să fie 3

34 Nu ştiu... nu vreau să ştiu... o voce ca vîntuhi hornuri de sglobîe Rosteşte vorbe ce-şi strecoară conturul clar peste zaplaz...

Aud ciocniri de sticle, freamăt ca plînsetele de talaz, Oftaturi, murmure şi note în treacăt pianului furate...

O fredonare fericită străbate-odăi întunecate Şi fraze care par sculptate în atmosferă, vîlvătae Se ’nvolbură...

Le-ascult în tihnă, fixat pe scaunu-mi de pae.

Din stradă-aceleaşi graiuri blînde sau aspre schimbă vagi impresii...

Ma simt statornicit sub cortul turburătoarelor obsesii, Disting cum rîsetc stridente la garduri însoţesc xuvinte...

Alămurile din „grădină" îţi storc aducerile-aminte... Şi bănuesc — pe-alei cotite — aglomerări cotidiane, Rotiri în cerc meschin, nisipuri şi forfotiri de caravane, Banale glume (ah, curajul de a trăi în amănunte!)... Şi tuturora mulţumirea de-a fi le-o descifrezi pe frunte.

Din bezna cîmpului haotic ce hicinge tîrgul cahi baraje Apar greoaie diligenţe pe-acoperiş purtînd bagaje...

In svonuri rustice de leucă şi zurgălăi, ating limanuri De multă vreme ’ntrezărite, oprindu-se la porţi de hanuri.

Fanfarele-au murit trudite la. ora-atîta de tîrzie Şi simt cum filmul din grădină rulează fără melodie...

S'au stins luminile hi iatacuri şi-obloanele s’au tras prelung...

Din iazuri moarte, peste vîrfuri de case şi copaci, ajung Concerte-obraznice de broaşte ce strigă hi ritm grăbit de tren.

Un pas întîrziat... ...o frunză tresare, ( ! al florilor polen Intona imnuri de mirezme...

Răcoare...

35 Somnul mă doboară, Mi-atinge gindul cîtc-o clipă, cu basmcle-i mă înfioară...

Zăresc atunci carete sure urcînd alee de grădini, Răsună muzici militare din nou... potirele de crini De sub cerdac, în chip de fată cu glas melodic se transformă Şi iar sosesc frînturi de vorbe ciudate, fără nici o normă: — „Papa i-a zis de mult"...

— „De Weber...

— „Aici ar trebui andante'1... Încet alunec pe-ale vieţei uşor-legănătoare pante Şi iar fixez realitatea cu ochi uimiţi şi-adînci de-oglindă...

Un gest nu pot schiţa, privirea nu pot s’o mai înalţ spre grindă, Dar sufletu-mi e val de doruri anihilate de tăcere, De vraja nopţei, de ’ntunerec, de spaţiul care ne cerc, Şi’n taina care nu-mi dă voe spre ceruri braţele să hitind, îmi pare c’am surprins pămîntul în jurul soarelui rotind... octomvrc 1918

Livezi Lui O. Tutoveanu

Ca ’n văi de 'paradise în vis întrezărite, Păşesc pe verzi velinţe crestate de cărări...

Pe trupu-mi plouă pomii cu braţele dospite Şi-absorb ale luminei tiranice chemări.

Se coace vara ;n aer... şi lin, ca pe conducte, Se urcă ;n ţevi de ramuri, ce hifig în raze căngi, A brazdei sevă caldă, vibrînd sub coji de fructe... Şi seva se bulbucă la capete de crăngi. Şi-atunci ţîşnesc din ale frunzişului unghere Gutui ce-atîrnă crude, greoi, ca pline pungi, Sau pere — inimi roşii •— sau pumni rotunzi de mere Şi prunc ce par picuri albastre şi prelungi.

Avînd aceiaşi formă ca şipote de munte, Din arbori frunza-şi cerno izvor de sunet slab...

Aşi vrea ca pururi note să-mi susure pe frunte Şi foşnetul livezei să-l sorb ca de pe jghiab.

Colori, stropind spre-azururi avînturi de drapele, O, fructe dulci, pomana pămîntului iubit, Contururi de lumină — umflate ca vîntrele — Pe care ochi de Evă şi-Adam s’au odihnit,

37

O', fructe vii, cu linii armonice, eterne, Cu graţiile svelte şi-aspectul feminin, In voi mi'ngrop făptura ca ;n puful unei perne Şi sufletul la-a voastră mireasmă mi-1 închin.

Muşcînd din carnea voastră, spre antedeluviene Epoci mereu mă poartă sensaţiile pure...

Mă simt cum, gol şi liber, pe pajişti de poiene Alerg şi cum în fiare arunc cu steiuri sure.

Simt zumzetul de-albine de-atiuici cum mă ’mpresoară, Ş.' vîntul ce şopteşte, şi aerul de-atunci, Şi freamătul de frunze cîntînd ca o vioară, Şi sprintenele pasări certîndu-se prin lunci...

Livezi fecunde, vaste livezi de pomi tixite, Cu fructe care-atîrnă ca mii de stalactite, Livezi, sonore temple cu svelte colonade, Cu trunchiuri ce par tuburi de orgă — cu arcade, Livezi, în pîlcuri dese pe lume semănate Să recitaţi poeme de primitivitate, Mă culc sub bolta voastră de 'nalt cavou cu soare Şi beat de pribegia prin spaţiu şi prin vreme, Aştept .să plîngă ’n ochi-mi a stelelor paloare Şi ’ncet s'adorm sub cerul candidelor poeme.

iulie 1920

\ r.

In salonul vechi de tară

în salonul vechi de ţară am păşit ca 'ntr’un altar...

Sfiicios, copilăria mă privea de prin unghere.

Prins de zid, acelaşi ornic urcă-al timpului calvar Şi aceleaşi bibelouri dorm pe ’nguste etajere.

Dorm străbunii ’n vechi tablouri aplecate trist spre mine Şi de-afară vine-acelaşi zumzet proaspăt de albine Printre storuri de şindilă verde şi ferfeniţită...

Trec din cînd in cînd căruţe pe şoseaua prăfuită.

Inserări de basme sure tind pe turle-un loc s’apuce, Estompînd conturul aspru-al hanului dela răscruce.

Orice lucru-atins e-o clapă ce trezeşte un ecou... Şi pe seînduri îmi port paşii ca pe lespezi de cavou.

In acest muzeu de-obiecte, amintiri, dorinţi discrete, In acest altar de pace, rece şi patriarhal, Furişez timid fiinţa-mi covirşită de regrete Şi pe creştet las să-mi cadă vremea moartă, ca un val.

Stingherit, pe-un scund fotoliu azi rămas fără de teluri, Mă aşez săhicerc creaţii vagi de reconstituire... îmi acopăr ochii harnici cc-au fixat atîtea ţeluri, Să nu văd cum mă,ncunjoW«ă strîrnbe cruci de cimitire.

39 Ş; mă simt strein în cadre penumbrite, şi domoalc...

Simplitatea ce planează peste tot e viu contrast Cu-al meu suflet ce nu poate sbuciumul să şi-l potoale Alergînd pe al ştiinţei cîmp ispititor şi vast.

Cunoştinţi culese trudnic după nopţi de vegetare, Aplecat pe vraf de pagini, de pe cînd eram copil.

Teorii, principii, date... ce ciudată mi se pare Amintirea voastră astăzi. în acest salon umil.

In acest salon în care a ’mpietrit fugara vreme De demult, ca picătura lîncedă de albă ceară — Inciustînd în ea contururi dragi şi fragede embleme, Amintirea voastră trece peste creer, ca o ghiară.

In acest salon de ţară cu miros uscat de cimbru Ce nepotrivite-s ale traiului cerinţi moderne!...

In tăcerea ce-1 apasă sorb al veacurilor timbru Şi-ale ornicului clipe răbdătoare par eterne.

Am lăsat la uşă geanta cu volume prăfuite, Cu muncite file pline de trunchiate însemnări, Ca să fiu din nou copilul cu privirile ’nsorite, Cînd- neştiutor de toate alergam spre larg de zări.

Cîi. să fiu din nou ogorul nedesţelenit vde soartă: Fruntea netedă şi clară, gîndurile fără cute...

Să trezesc din nou în juru-mi, ca în basme, vraja moartă.. .

Seva tînără din plante forţa ci să-mi împrumute.

Premenindu-mi ţesetura sufletului pentru-o clipă, Să renasc, uitînd de vîrstă, griji, durere, timp şi loc, Şi-aşezat în faţa mesei să plutesc pe-a vremii- aripă, Construind mereu castele din albastre cărţi de joc. august 1920

Excursii Lui /. PiHat

Excursii destrămate pe panglici de şosele Ascunse ’n praful moale şi fin pulverizat...

Plimbări legănătoare sub aripi de umbrele, Priviri de duioşie spre vetrele de sat...

Căruţe de lemn verde, ureînd domol pripoarc In plins strident de osii şi svon de zurgălăi, Fîntîni cu străşini negre ce'mprăştie răcoare, Cînd soarele oglindă-şi făcea din albe căi...

In rame colorate topiţi surîs candid, In zări de curcubee sclipiţi nervos, ca lancea, Iar gîndu-mi, ca o minge lovită brusc de-un zid, Se-aruncă spre seninul naiv şi clar din Vrancea. „...Porniţi astfel cu ziua, în sunet de tălăngi, Suind mereu spre vîrfuri, prietene iubit, Plecînd adesea capul sub braţele de crăngi, Cînd cerul împrumută văpăi de asfinţit, Sosim în sate ’ntinse, cu numele sonore, Din munţi a căror coamă străjer ne-a fost pe drum...

Lăsat-am mai în urmă tăpşanele de hore...

In juru-ne, din funduri de curţi, se'nalţă fum.

41 E ora mesei; tainic miresme de fiertură Adie ’n aer... Turme se ’ntorc dela imaş...

Un corn trezeşte *n ţarini a vremurilor zgură Şi-ţi pare, pe ’nserate, c’asculţi „le ranz des vaches"...

Ciocnirile ritmate în doage de butoaie Răsună ca şi timbrul uscat de darabană, Cînd rumenele raze de soare — vii şivoaie — Din soare curg pe ’ntinderi, spumos, ca dintr’o vrană.

Sub frunţi de pomi vezi mese zîmbind îmbelşugate, Surprinzi în treacăt fraze din lungi istorisiri...

O ciutură scînccşte... Un om cu-un sac în spate Se’ndreaptă către-o şură; buchet de trandafiri Pe geam, la o căsuţă, răsare dintr'o glastră Şi alte case hi dreapta şihi stînga se ivesc...

Ferestrele-s deschise să intre seara-albastră Şi darurile firei pe uşă năvălesc.

Un dîmb doseşte-o culă... ...cînd dîmbu hicet dispare, In sufletu-mi extase se ’nvolbură prelung...

Cerdacuri largi şi pivniţi cu uşi ca de altare Şi pomii din pridvoare la ştreşine ajung...

In scundele-odăiţe din dos, printre perdele, Zăreşti borcane groase cu roşu vişinat...

Tircoale hi jur de cuiburi dau svelte rîndunele Şi cînelui din lanţuri dă drumul un argat.

Dar ceea ce mă poartă spre ţărmuri de jpoveste, Uitînd că vizitiul mi-arată cu-al lui bici Enorma vîlvătae aprinsă sus pe creste Sau dincoace hi răspîntii, o luptă de voinici — E-un chip blajin de fată, sfioasă visătoare, Pe-un scaun în ceardacuri cetind atent o carte...

O clipă ’nalţă ochii... ...privirea ei de soare

42

Noianuri de-aurore şi linişte împarte.

Cu păru’n cozi bogate adus abil pe creştet, Ca „noua Heloisă“ nimbînd un farmec sfînt, Ea dă fiori de vieaţă trecutului meu veşted, In care-a plîns nostalgic al patimilor cîiit.

Ea dă fiori de viaţă intensă, parfumată, întregului amestec de-orchestre şi imagini...

Ah, mîna ei de floare ce'ntoarce albe pagini, Ah, toată-a ei fiinţă'pe zidul alb pictată!

Simbolul inocenţei şi-al purei căsnicii Din iedera invoaltă pornea să’nfiripeze intime interioruri şi rîsete sglobii...

(Ah, visurile noastre de fericiri burgheze!)

Icoana vieţei limpezi şi-al tihnei ideal Şi razele de pace şi lacuri fără cute, Din cula de sub munte, în ropote de val, Cădeau vibrînd în inimi de flăcări, pe’ntrccute.

Spre palida fecioară-simboi îmi îndreptam Eterneie-aspiraţii de scrum, pe veci înfrînte, Şi coruri de dorinţe, ca frunzele pe ram, In paşnica hiserare timid sbucneau să cînte. Şihi vreme ce departe pocnea vre-un foc de puşcă, Pe cînd copii în zdrenţe fugeau cerşind pe cale, Pe cînd birjaru-mi vesel, cu coada de biciuşca Rotea greoaie gesturi spre puncte cardinale, In vreme ce lumina pe piscuri descrcştea Şi umbrele la vale rîvneau să se coboare, Gîiidirea-mi chipul fetei din cadru-i desprindea, La inimă prinzîndu-1, discret, ca pe o floare...*' octonivre 1918

popasuri Lui Al. Lascaro v- Moldo vanii

Pianinele lucioase din tristele conacuri, Pianinele uitate deschise la plecare, Prin colţuri dorm severe... şi parcă dorm de veacuri, Cînd uşile în lături se dau, ca în altare, Şi-un om de-al curţei intră, sfios conducător, Purtînd cu el alaiul turiştilor sburdalnici, Ce ’ntreabă de pogoane, de fructe, de localnici, Şi-odăile scrutează c’un ochi cercetător...

In timp ce omul casei dă scurte desluşiri Şi’ncet îndreaptă colţul covorului de ţară, In timp cehi adăpostul străvechilor clădiri Ne-ascundem de prigoana căldurei ca de-o fiară...

Din noi se 'duce unul încet spre pianul mut Şi’ntăi o reverenţă făcîndu-i, drept'-salul, Cu geanta ’n spate, plină, se-aşează zîmbitor... Şi-o blîndă melodie începe să-şi ia sbor Din clapele de fildeş, din lemnul părăsit, Din veşteda cutie în care-au lîncezit Acorduri somptuoase şi limpezi sonatine...

O vrajă nenţeleasă nervos pulsează hi mine...

E-un vals care te-adoarme ca orice „vaIsc lente“,

44

Evocator nostalgic de cadru elegant...

Un vals ce-aruncă ’n aer buchete mari dc crini Şi inimile noastre pe rînd ni le sărută...

Un vals în care ’n spasmuri şi ’n ropot de lumini Palpită tinereţea de-apururea pierdută...

Din cînd în cînd dc-afară vin foşnete de nuci Şi strigăte răsleţe pornite din răscruci... lai cîntul plouă ’n aer cu roze şi pansele, Cu visuri, cu speranţe, cu plînsete, cu stele... încet se prind turiştii de talie şi rar Măsoară ’n ritm de leagăn parchetul de stejar.

Pornesc apoi mai repezi, trec praguri de odăi Trezite sub torentul de cîntec şi văpăi, Şi cum în armonic se mişcă şi plutesc, Atenţi în ce chip cadrul odăei să măsoare, Iţi par că în decorul de vară, câmpenesc, Işi-poartă tinereţea şi sufletul spre soare...

O pauză... şi iarăşi acorduri vii răsună Şi ’ncepe o romanţă cu flori şi clar dc lună...

Melodic se’nfiripă o voce de tenor... „E-atîta vară hi aer" şi’n noi atîta dor Că prinşi pe nesimţite de-a chitului putere, înlănţuiţi de mijloc, cîntăm cu toţii ’n cor...

Din fiecare suflet răspunde o durere... „Pe genunchii mei şed ea-vei Vom fi singuri-singurei, Iar în păr, înfiorate, Or să-ţi cadă flori de tei".

Cişmeaua plînge ’n curte şi vîntu-şi pierde mersul

45 Prin pomi...

O altă strofă îşi picură lin viersul: „Vom visa un vis ferice, Ingîna-ne-vor chin cînt Singuratece izvoare, Blinda batere de vînt“. Şi ochii noştri cată viziunea din romanţă, Purtînd-o lin pe braţe de dor şi de speranţă...

In camera vecină doi mici pantofi de lac, O rochie pe-un scaun... miresme în iatac...

Noi o simţim aproape... e hi fiecare rînd...

E hi toată melodia ce freamătă pe gînd, E hi aerul din casă, ce-odată-a respirat, Ehitinsă pe-aştcrnutul molatecului pat.

Prin camere deşarte privim întineriţi, Sîntem de ea cu toţii o clipă hidrăgostiţi.

E clipa hnbălsămată de visuri şi de pace, E raza cehicălzeşte destinele sărace.

Găseşti că fericirea pluteşte prin conacuri, Invoaltă şi rotundă ca nuferii pe lacuri.

Un cîntec o trezeşte, o cadră din părete, Cu albe interioruri sau tîrguri elveţiene, Ţi-o poartă pe privire, ca lacrima pe gene Atunci cînd cîritul tace...

O, veştede regrete, Ca florile uitate în palide buchete...

mart 1922

CÎND CÎNTĂ CREDINŢA I

Mon âme, c’est cela...

Verlaine

r CTnd cîntă Credinţa

Dormind în paturi de arhondaricuri In taina după-amiezilor ce mor, Din nou zărim pusderii de nimicuri Prin somnu-atît de binefăcător, Ce ne alintă gîndurile obosite...

Primim, grăbiţi, nebuna defilare A clipelor acum un ceas trăite, Le-amestecăm pe toate la 'ntîmplare, Şi ne-agăţăm, învinşi, de amănunte (Pilpîietoare candele sub frunte...)

Trăsura fuge printre tei în floare Şi ne-am înfipt picioarele în fîn...

Pe la fîntîni cînd trecem e răcoare...

La dreapta, lîngă-un nuc stufos, rămîn Culcaţi pe iarbă-un cîne şi-un bătrîn.

In văi se’mbată Dunărea de soare...

Trei flori de mac, crescute ’n şanţ de drum Cu repezi clătinări ne-au salutat...

Gunoaiele prin vii respiră fum...

Am mai tăiat pieziş un trup de sat Şi iată-ne urcînd spre turnuri clare

4

50 Ivite peste frunzele opace...

Călugării cosesc... „Sosim!“ ...nici zare De alţi drumeţi... ...o cumpănă... flori...

Pace.

Apoi şirag .de negre comănacuri, Căruţe ce şi-au potolit sub streşini, goana, Vrc-c cîţiva paşi prin vastele cerdacuri, Şi’n urmă adormim, fixînd icoana...

Dar pehiserate, clopote domoale Plîngînd vecernii, ritmic ne-au trezit...

Ne-apropiem de geam, cu chip nedumerit, U itîn du-n e af a r ă; 111 r e b ăt o ri...

In jur de noi chiliile sînt goale, Căci le simţim — în ropot de fiori — Tăcerea între ziduri cum se sbate... Şi ne lăsăm din nou, robiţi, pe spate, încercuiţi de rustice mirezme: Tămîie, busuioc şi pîne caldă...

Din umbra vechilor catapetezme Pornesc nazale culturi ce ne scaldă In băi de soare care-apune'n ceaţă...

Ne svîrcolim, pătrunşi de-o altă vieaţă Ce-o lămurim, insinuant, cum nehicunjoară...

O muscă enervată care sboară, O laviţă cum sînt .acele de prin tinde Cu lut pe jos în loc de duşamele, Hîrtia păstrătoare de merinde Svîrlită’n colţ, ferestre cu zăbrele

51 Prin care curg foşnirile de vis, Şi cîntecul, ah, cîntecul Credinţei Molatec îngînat în paraclis, Aşa cum ştiu să’ngîne doar părinţii Imbătrîniţi în albe rugăciuni, O, cîntecul de-arhaice minuni, Ce l-au psalmodiat odată Magii...

Au nins în sufletele noastre vii miragii, Nepricepute încă, incolore...

vv-

fw

Da, cîntecul cărunt, cu notele-i minore, Cu toată împovărarea lui de umilire A trupului şi-a sufletului, de postirc, De pocăinţă lungă şi de danii, De spovediri, de sfinte împărtăşanii Şi de lăcaşuri înălţate întru slava Acelui prea puternic... toată lava Credinţelor profunde şi eterne In cari strămoşii noştri au crescut, Pe marea rătăcirilor moderne, Clădesc timid ostroave de Trecut...

Spre ele uneori ne poartă pasul — Atraşi de o tiranică poruncă —, Pe cînd îndemnuri vrîstnice alungă Simţirile ce ne vrăjiră pînă-atunci... Şi după ce străbatem codri, lunci, Şi-ajungem în sihastre lumi de mirodenii, Ingenunchem, tîrîţi în anaforul unei vagi smerenii, Şi sărutăm, neştiutori, iconostasul — Şi ascultăm cîntările mocnite Din cărţi cu scoarţele pios împodobite, Păstrate ’n grele cătărămi de-argint.„

V

A t'

52

I

Planam prin policandre licărind Ca nişte făclioare ’n ţintirim.

Aşa era cînd păstoria Antim Sau Dosoftei, mitropoliţi din vremi ce mint... Şi azi, dibuitor şi pe furiş, noi pipăim întregul suflet al acelor şterse leaturi, Sorbind cîntarea ce ne ţintueşte ’n paturi Şi ne’nfăşoară ’n giulgiuri cenuşii...

Solemne, trăgănate şi pustii, Pe uşile deschise se strecoară Esenţa rugăciunilor ce ne doboară, Isonuri plutitoare ca o navă... Şi bănuesc transfiguraţi monahi, cu faţa gravă.

Din filele gălbii, cu litere slavone, Smulgînd versete veştede şi monotone, Spre ceruri fluturîndu-şi bărbile ’ncîlcite...

Cu ochii stinşi, cu tîmplele scobite, Tremurători, înşiruiţi în strane, se’nfierbîntă durere sfîntă Ca ceara care picură Din luminările cu moi clipiri ca de pleoape...

Ei cearcă vremuri prăfuite să desgroape Şi să le dea vieaţă din eternitate Aici, în fund de dealuri şPn păduri uitate...

Căci zilnic, în osoase strigăte de toacă, Se-adună ghemuiţi lîngă altar Călugării blajini, urmînd o rază ce se joacă Pe-un nimb de mucenic — pe cînd scînceşte rar O melodie simplă, descifrată In cărţiie-aşternute pe pupitre rotitoare... Şi’nsufleţiţi de atmosfera binecuvîntată, Monahii roagă steaua 'ntîrziată In veci pe-oglinda nimbului să sboare...

53 !

i

Şi-atunci, păşesc pe lespezile găunoase Femei sărace şi copii mărunţi Ce, transportaţi, ating cu degetele frunţi Plecate în evlavii luminoase...

Ei nu aud prin bolţi ciocniri de oase...

Cu rîvnă, schivnicii evocă morţii Din slova paginilor afumate, Iar la chemarea lor, în pragul porţei, Răsar întruna cugete curate... Şi astfel retrăim, în sacre forturi, Clipite izvorîte din morminte...

Ades la dînscle-ancorăm cahi anonime porturi: Cu suflet gol, pe buze fără de cuvinte, Dar adieri din veacuri sure şi îndepărtate Ne mîngîie şi de noi înşine ne-aduc aminte...

Din paturile noastre fermecate Ne ridicăm cînd cîntul s’a topit...

Ne’ntindem, odihniţi, cu braţe răsfirate — Tălăngi se ceartă molcom şi dogit La gîtul caprelor ce vin dela păşune...

Găleţi deşarte la cişmea încep să sune... Şi noi, la gîndul unei mese bune, Cu grijă aşezată ’n largi pridvoare, La gîndul că în jurul ei vom convorbi cuminţi, Prinzînd pînă tîrziu, sub lună, doruri călătoare — Lăsînd să doarmă 7n tihnă pe Părinţi —, La gîndul orelor de libertate Ce mai avem, deşi atît de scurte, In vreme ce-aşteptăm să fim chemaţi de-un „frate", Surîdem mulţumiţi, privind în curte... septemvre 1916

Sub bolţi de vis

Plutesc uşoare miresme dulci de flori rozalbe...

Bănuţi dc soare, sub bolţi de vis, atîrnă’n salbe.

Catolic templu umil şi trist exală dnturi...

Pe zid contemplu icoane vechi... Şihi albe-avînturi pribeagu-mi gind se'nalţă lin pe note grave şi-ascult plîngînd înfiripări de rugi suave.

Prelungi drapele cu sfinţi ciudaţi par vii cascade — pustii vîntrele pe mări de-argint cînd noaptea cade.

f>5 Pornesc cu vîntul acorduri grele de bronz pribeag şi pe mormîntul atîtor trupuri dansează vag.

Cu-aripi sfioase imagini dragi planează'n taină: visări duioase, iluzii mii te ’mbracă’n haină multicoloră de umbre moi şi fermecate — o auroră pe zări pustii de mări pictate. iulie 1911

Revelaţii Renonciation totale et douce Pascal

In cartierele cu cărţi de rugăciune înşirate prin vitrinele pioase, Cînd, spre seară, clopotele ’ncep să sune Şi’ntreg aerul începe-a smirnă să miroase, înainte de-a păşi sonore praguri Şi-a mă prosterna, umil, lîngă altare, îmi las sufletul să fîlfîie — ca steaguri — La răspîntii, printre lume şi tramcare... Şi statuile de blînzi predicatori, Cu fîntîni, ţîşnind din soclu, argintii, împrejur cu scuaruri mici scăldate ;n flori, Şi convoiurile liniştite de copii, Pietatea ce planează pe cartiere, Ca „sublimul" într'un cînt de epopee, Şi vitralii maiestoase şi severe Ce-oglindesc colorile de curcubee, Şi vitrinele cu-aspect de cimitire, Cu odăjdii orbitoare de polen, Cu icoane, crucifixe şi potire, Cu ediţii din „Sagesse" a lui Verlaine... îmi evocă astăzi, toate, vagi extaze,

57 Sentimente adormite de demult, Nenţelese şi nespus de sacre fraze Ce din nou sub cripta visului le-ascult, îmi trezesc ale credinţei dulci comori Tăinuite de străbuni bigoţi în mine, Ce-au murit, patriarhali închinători, Ai bisericei catolice creştine. Şi-mi schiţează dimineţile cu soare Străbătînd prin storurile verzi, lăsate, Cînd — copii — învestmîntaţi de serbătoare Ne pornim spre-altarele imaculate, Şi pe cînd privim timid figuri de sfinţi, Luminări ce fumegă, pupitre roase, Inainte-ne răsar bătrîni părinţi Ce spre noi şi'ntind trudite mîni osoase, Tremurîndu-ne pe buze linguriţe Cu smeritu împărtăşaniei nectar...

Se strecoară prin ferestre razele 'n şuviţe, Iar în turlă clopotele cîntă clar.

Ah, parfumul vibrător de mirodenii Şi privirile 'nălţate spre cafase, înclinările devote dela denii, Strălucirile de nimb, iconostase, Patrafire aurite, sfinte daruri Şi Christoşi cu trupul de carton văpsit, Aţi închis în iniină-mi neşterse haruri Ce din nou, în aste vremi, au tresărit... Şi deşi nazalele slomniri şi coruri Sînt departe de-al credinţei Elizeu, Unde glasul orgclor urzind decoruri De bogate armonii, pluteşte greu, îmi topesc fiinţa'iitreagă ’n caste doruri: Toate drumurile duc la Dumnezeu.

58 Mă ’mpresoară ziduri albe de emoţii Şi avtnturi smulg nervos din suflet spinii...

Inviat-au brusc în mine-acurn toţi morţii, Regăsitu-mi-am pridvoarele luminei, Luminatu-s’au cupolole sperărei Şi amvonurile-i fierb de vieaţă nouă...

Clocoteau încă pasiuni ca valul mărei, Dar un glas le-adoarme molcom: Pace vouă. Şi o cale ’mpodobită ’n flori de crin Se deschide ca o largă barieră: In acele lumi nu-i întristare nici suspin, Sînt mirezme, rîndunici şi-alei de seră, Sînt concerte de-aspiraţii irizate, Voluptăţi necunoscute ’n aste sfere, Premenirea gîndurilor vinovate, Şi necazurile noastre par himere.

Tot mai mult mă ’nstreinez de-orice Jspilă, Tot mai slab trecutul vitreg mă ’nfioară...

Catedralele au vraja poleită Şi pe-albastrele plafoane îngeri sboară.

Catedrala paşnice chemări ascunde, Catedrala limpezi psalmodii suspină Şi păşesc înfiorat sub bolţi profunde... „Renunţare liniştită şi deplină".

april 1918

i

t i

CUPRINSUL

Pagina ORAŞELE DESAMĂGITE („Versuri şi proză", 1913) 1 2 3 4

9 11 14 18

PLAIURI VRÎNCENE Pletlnlşti („Versuri şi proză", 1914)

23

Poveşti umbrite („Versuri şi proză", 1914)

27

Viziuni senine („Vieaţa nouă", 1918)

31

Din cerdac („Vieaţa nouă", 1919)

33

Bivezi („Vieaţa nouă", 1921)

36

Jn safonuf vecbi de farâ („Vieaţa nouă", 1920)

38

Sxcursii („Vieaţa nouă", 1920)

40

Popasuri („Vieaţa nouă", 1922)

43

CÎND CÎNTĂ CREDINŢA Gînd ctntu Gredinfa („Vieaţa nouă”, 1917)

49

Su6 6o(fi de vis („Versuri", 1911)

54

Pevefafii („Vieaţa nouă", 1919)

56

A ■

.

% .

v.

BELETRISTICE de . M. RAŞCU

apărute: SPolypfiem, poem dramatic în două acte, de Albert Samain, tradu­ cere în versuri. Edit. „Asociaţia culturală", Biblioteca Apollo.

Nr. 1, Iaşi, 1911.

Q-uciata copiilor, de Marcel Sclnvob, traducere. Editura Socec, Biblioteca laşilor, Nr. 25, Iaşi, 1912.

Su6 cupole de vis, poeme. Edit. „Versuri şi proză". Iaşi, 1913.

Oraşele desamligite, poeme (plachetă). Editura „Versuri şi proză" laşi, 1914.

vor apărea: rOi6rări, proză.

SRenuntârile luminoase, poeme, cSftn/a STereza din JPisieux, poem.

! \

jude va. , * c {K V

r.M ' *

V ^ilio v-^jv'«--

l

.

/

J

\ »

t \

A

t

ii

.

Un prieten al poetului a tipărit acest volum, la Tip.

I

„Lupta" N. Stroilă, in anul Domnului 1927. Bucureşti.

4

s

ti

3 9

t

l 1 Ii u.___ _