adevărată mucenicie: dar mai presus de ele şi peste ele, conştiinţa actului de cultură. Şi mă întorc la vechea mea amintire. Copilul însă rămîne pururea copil. El trebuie să se joace; am inventat şi eu jocul meu, inofensiv şi candid, cu dicţionarul lui Şăineanu, pornind să culeg din el şi să le caligrafiez într-un caiet – acoperind la început textul explicativ al termenului – vorbele care glăsuite tare, prin structura lor, prin mlădierea, prin fonetismul, dulceaţa şi cîntecul lor, se sedimentau în mine ca să germineze închipuiri, stări sufleteşti, senzaţii, îmbieri, atmosferă şi culori, - şi să le atribui cu fantezie sensuri şi semnificaţii care de cele mai multe ori erau alăturea cu drumul. Mie însă cuvintele acelea îmi plăceau şi pe ele le iubeam. Nu mai ţin minte cît a durat distracţia mea secretă cu dicţionarul lui Şăineanu, care mă pasiona şi mă făcea fericit, dar vă asigur că n-a fost numai un trecător capriciu şi am stăruit cu o curiozitate din ce în ce mai sporită şi mai aţîţată, destul timp. Mai apoi, adolescent, cînd a început să mă cheme cu ispititoarea lui voce albul diavol al hîrtiei ca s-o mîzgălesc cu gîndurile mele, tributar reminiscenţei, în goană după idei „mari” şi teme „inedite” ca orice tînăr, la 17 şi 18 ani, m-a tentat să încerc Portrete la vocabular pe reţeta din copilărie, amplificată şi incomparabil mai „deşteaptă”, şi-mi reamintesc că am scris cîteva între care unul, dezinvolt poetizat şi jinduitor, sugerat de cuvîntul lânced, cînd eram îndrăgostit pentru întîia dată. (A, demodate vremi de demult, cu ce forţă comparativă îmi demonstraţi cît de lipsiţi de imaginaţie eram, cît de nătîng, de deprimant şi fără de orizonturi puteam să trăim, unii împuşcînd francul şi alţii cîte o metaforă şi ce departe am ajuns cu „civilizaţia” şi „evoluţia” moravurilor, azvîrlind un ochi spre ferestrele lumii, unde deturnările de avioane, răpirile de oameni, violenţa, şantajul şi asasinul au devenit o rentabilă industrie de larg consum!) Dar viaţa cu alternările ei – ca să nu eşuăm probabil în nisipurile monotoniei – ne-a dăruit şi mimozele şi cucuta şi pe drumurile umblate de atîtea ori întortocheate, strîmbe şi opacizate de oameni, atîtea dintre frăgezimile adunate a trebuit să le jertfesc şi am învăţat că nu numai vorbele pe care le îndrăjisem sînt de folos, ci şi acelea care nu-mi plăceau şi eram mulţumit că dădusem peste ele şi le memorizasem ori de cîte ori am avut nevoie de jăraticul lor, ca să înfierez o nedreptate, să stigamatizez o ticăloşie sau să demolez o impostură. Cu Sadoveanu şi Şăineanu am simţit desfăcîndu-se aripile ca să-mi iau zborul şi lor le datorez – prin revelaţia cuvîntului şi joaca mea copilărească – destăinuirea căilor fără de sfîrşit spre cerurile Poeziei şi ale Muzicii. Şi totdeauna, după un concert magistral sau o interpretare excepţională, turmentat de frumuseţe şi destrămat de sublim, m-am considerat nevrednic şi inferiorizat de inefabilele dăruiri, că n-am reuşit să pun o literă pe fiece notă, cîte o silabă pe fiece acord şi cîte o expresie plastică şi corespunzătoare pe fiece frază – şi să însăilez pînă la urmă o povestire scrisă din fiecare pagină a partiturii, ca să nu se irosească o comoară a Absolutului. (În: Kalustian, Leon. Simple note 1. Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 7-11.)
[...]Cum am devenit ziarist? Nu ştiu. Poate fiindcă am crezut că aveam ceva de spus care trebuia spus cu orice preţ; poate peisajul vieţii noastre politice invadat de mistificatori şi de demagogi care îşi făcuseră o predilectă victimă din mulţimea anonimă; poate o nevoie organică de a denunţa vindictei publice impostura şi necinstea, făţărnicia şi minciuna, fără de legea şi abuzul; poate fiindcă jinduiam după un climat mai propice visului... Sau poate să mă fi împins la jurnalistică un