decembrie 1989. Lumea aceasta nouă, cu moravurile ei îndoielnice, i-ar fi părut, oricum, de neînţeles.[...] (Vosganian, Varujan. Armenii copilăriei mele. În: Ararat, Anul XII, nr. 3 (216), 1-15 febr. 2001, p. 1, 5.)
Z. Ornea [...] Prin 1953 o întâmplare mi-a îngăduit lectura revistei Reporter, aceea dinaintea directoratului lui N.D. Cocea. Acolo am întâlnit prima oară semnătura lui L. Kalustian şi am citit mai toate articolele sale. Apoi, prin 1956, tânăr redactor la ESPLA fiind l-am cunoscut pe cel care, cu câţiva ani mai înainte, mă încântase în paginile Reporterului. Dar îmi apăruse într-o ipostază şocantă. L. Kalustian o făcea, atunci, pe anticarul de cărţi. L-am vizitat de câteva ori în locuinţa de pe Maria Rosetti şi am achiziţionat destule cărţi, atunci rare şi intruvabile. Fireşte că nu i-am pus întrebări inutile, dar îmi aduc aminte că s-a arătat surprins că un proaspăt absolvent al Facultăţii de Filosofie l-a citit într-o revistă „de altădată”. Nu ne-am mai văzut ani mulţi. Între timp, îl citisem şi în colecţia publicaţiilor, tot de stânga, Zorile şi Lumea românească şi imaginea civismului său militant mi s-a relevat în toată forţa ei cuprinzătoare. Articolele sale din anii treizeci sunt neiertătoare cu dreapta şi extrema dreaptă românească, cu ciuma brună şi cu cea neagră, înfăţiţând hitlerismul, fascismul italian, legionarismul şi cuzismul în toată hidoşenia lor morală şi politică. Şi a avut dreptate atunci când, în 1976, republicându-şi câteva din aceste articole în culegerea Conspiraţii sub cer deschis să o subintituleze „pagini dintr-o luptă antifascistă şi democratică”. Cine le reciteşte astăzi realizează nu numai adevărul diagnosticului dar şi avertismentul lor premoniţial, într-adevăr – laolaltă – tulburătoare. De câţiva ani buni articolul lui L. Kalustian apare săptămânal în Flacăra. Se recunoaşte imediat aceeaşi scriitură artistă. S-a modificat numai obiectul comenetariului. L. Kalustian nu mai comentează faptul politic sau social cotidian, ci evocă. Evocă nostalgic şi cu mari daruri expresive personalităţi de altădată care, pentru el, cunoscându-le adesea în intimitate, sunt amintiri scumpe. Pentru noi sunt doar fapte de istorie culturală sau literară reanimate, o clipă, de un condei cu har portretistic.[...] (Ornea, Z. Memorialistică deghizată. În: România literară, Anul XVII nr. 8, 23 februarie 1985, p. 5.)
Aurel Ghimpu „Mustul care fierbe” Pentru ziaristul Leon Kalustian, fost redactor la publicaţiile „Cuvântul”, „România”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, volumul „Mustul care fierbe” al lui Octavian Goga, pe care „l-am vândut scriitorului Ilie Purcărea de la Uniunea Scriitorilor” – cum avea să declare la anchetă – a fost doar una dintre cărţile incriminate care i-au adus condamnarea. De unde-ai luat? Întrebare obsesivă, pe care avea s-o audă de nenumărate ori în cursul celor patru luni de anchetă, lungi şi obositoare, desfăşurate la U.M. 0123/E din Bucureşti, locul în care erau ţinuţi arestaţi. „Din biblioteca mea. Am vândut multe cărţi, pe care nu le consider interzise. Nu ştiam că există o listă cu cărţi interzise (...) De la Sterescu am cumpărat mai multe volume de Agârbiceanu, iar de la Petre Nistor am cumpărat ediţii princeps de poezie românească”.