UNITATEA BISERICII Termenul și noțiunea de Biserică indică, firește, două lucruri sau realități: Biserica – locaș de comuniune și închinare și Biserica – comunitate de credincioși ai lui Hristos și împreună cu Hristos, în biserica locaș. Între aceste două realități există o strânsă legătură, în sensul că Biserica – comunitate determină și explică biserica – locaș de închinare. După doctrina Sfinților Părinți, o biserică primordială a existat deja în paradis, înaintea păcatului, când Domnul venea să vorbescă cu omul și se găsea în relații cu el. După păcat, Domnul pune baza a ceea ce se cheamă Biserica Vechiului Legământ, Biserică în care omul, a învățat să comunice cu Dumnezeu. (1) Dar, ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica începe de la Întrupare, fiind deci o prelungire a Întrupării și este întemeiată obiectiv de Hristos prin jertfa de pe Cruce și prin Invierea Sa din morți, iar ca o comunitate concretă, văzută, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intră în istorie la Cincizecime. (2) Așadar, prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, viața de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi coboară în umanitate și anume în Biserică, constituie Biserica, iar Biserica, datorită Capului ei Hristos tinde desăvârșinduse spre Sfânta Treime, prin Duhul Sfânt. Constituția Bisericii este deci teandrică, păstrând ca existențe distincte pe cei uniți, pe Dumnezeu și pe oameni, după cum și comuniunea din sânul Sfintei Treimi păstrează distincte Persoanele divine. Constituția teandrică a Bisericii este dată de Hristos Însuși, care după firea Sa dumnezeiască este unit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar după firea omenească este unit cu toți oamenii în general și cu fiecare în parte. Fiind cuprinsă în Ipostasul întrupat al Fiului, Biserica este Hristos extins în umanitate. Hristos și umenitatea sunt așa de uniți în Biserică încât nici Hristos, nici umanitatea nu pot fi văzuți sau concepuți unul fără celălalt.(3) Din constituția teandrică a Bisericii decurg anumite atribute sau însușiri ale ei, ca trup al lui Hristos cel Unul și Sfânt, extins peste
veacuri în umanitate. Biserica este prin ființa ei creatoare de unitate, în mijlocul poporului. (4) Simbolul niceo – constantinopolitan enumeră aceste atribute sau însușiri ale Bisericii când spune: Cred „într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”. Fiecare din aceste atribute este strâns legat de celelalte pe care le presupune și le confirmă. (5) Sfânta Scriptură și apoi Sfinții Părinți au subliniat importanța unității Bisericii și necesitatea păstrării ei, arătând că în ființa ei, Biserica este unică sau una, că există o singură Biserică adevărată în raport cu orice alt așezământ care și-ar lua tot numele de biserică. Pe de altă parte, Biserica este unitară în sensul că alcătuiește un întreg organic prin conținutul și structura ei.(6) (1) Serghei Bulgakov, Ortodoxia, București, 1997, p. 13. (2) Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Gh. Radu, Despre înnoirea și îndumnezeirea omului în Hristos, Craiova, 2007, p. 21. (3) Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Tulcan, Misterul mântuirii în Hristos și în Biserică, Arad, 2007, p. 105. (4) Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și naționalism, București, 2011, p. 131. (5) Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Tulcan, Misterul mântuirii în Hristos și în Biserică, Arad, 2007, p. 110. (6) Pr. Prof. Univ. Dr. Isidor Todoran, Unitatea Bisericii în perspectivă ecumenistă, <în> „Ortodoxia”, XXII, nr. 3, 1973, p. 339.
- va urma Student Ovidiu Murari
Sfatul săptămânii "Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor." Părintele Nicolae de la Rohia
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, ... să nu osândesc pe fratele meu ... „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. ( Rugăciunea Sf. Efrem Sirul )
Sfinţii nu au osândit niciodată, pentru că au fost smeriţi. Astfel de judecători suntem noi. Altora le cerem totul, iar pe noi nu ne obligăm la nimic; la păcatele noastre privim printre degete, iar pe cele străine le punem sub lupă. Cât de cumplit este să osândeşti pe cel care chiar Dumnezeu l-a iertat şi l-a îndreptat. Adesea ne minunăm de ce în jurul nostru este atâta haos. De ce, atât de des, ne ciocnim unii cu alţii. Iar aceasta se întâmplă pentru că ne osândim reciproc, mai bine spus, ieşim din orbitele noastre. Dacă un creştin de rând începe să osândească pe aproapele său cu scopul de a-l face de râs în faţa altora, va fi judecat de Dumnezeu cu mare asprime. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Sfântul Ioan Scărarul ne spune că : "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui"; "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitorea întinăciunii şi a poverii inimii" Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos" Sfântul Serafim de Sarov ne sfătuiește: "Osândeşte-te pe tine şi vei înceta să mai osândeşti pe alţii !" - va urma -
Despre singurătate și unirea întru Biserică Iubiți credincioși, din ce în ce societatea contemporană ne izolează tot mai mult. Din ce în ce autoritățile, toate, nu numai cele comuniste, toate autoritățile încearcă să ne izoleze. Să ne facă mai singuratici, să fim mai puțin legați unii de alții, să nu comunicăm, pentru că toate autoritățile încearcă să fie totalitare, să te poată conduce. Comunitățile se conduc mult mai greu decât indivizii izolați, de aceea autoritățile încearcă să ne izoleze. Comuniștii au făcut-o prin violență. Occidentalii nu o fac prin violență, ci prin această formă de a te declara pe tine unic, că ai toate drepturile, că ești independent. Să fii izolat, să nu fii legat de părinții tăi, să nu asculți de ei dacă ești copil, să nu te supui nimănui, pentru că tu ești o ființă liberă. O libertate greșit înțeleasă este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, este nihilism. De aceea s-a ajuns la formele la care s-a ajuns, la toate crimele care bântuie în lume. Sunt atâtea orașe în care copii de 14 ani și-au ucis profesorii, colegii, părinții. S-a rupt legătura umană cu cei lângă care trăim. S-a rupt relația sufletească dintre mine și frate, dintre mine și părinți, dintre părinți și copil, dintre prieten și Mic dicţionar prieten. Suntem ortodox tot mai singuri în această exacerbare a personalității, care are la bază demonizarea societății. Să încercăm să rămânem uniți. Să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unuia față de altul, prin Iisus Hristos. Să rămânem uniți în comunitatea Bisericii, pentru că Biserica este singura grupare socială pozitivă. Toate celelalte grupări duc la autodistrugere. Toate încearcă să distrugă ființa umană, să facă din ea un instrument, un simplu șurub în mecanismul acesta complicat al societății umane”. Părintele Gheorghe Calciu, din Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos înseamnă suferință”, Editura Bonifaciu, 2009