Din cele expuse cu privire la structura infracţiunii de obicei se
constată că ponderea
factorului natural ar fi dominantă în unificarea actelor repetate, alături de contextualitate, care presupune continuitatea năravului relevat prin actele repetate, astfel că rolul ficţiunii juridice este mult redus – normele de incriminare având rolul de a constata unitatea, şi nu de a o constitui. Faptul că în unele texte apare cerinţa „în mod repetat” sau „ în mod obişnuit”, nu înseamnă că însuşi textul are rol unificator, ci numai că norma de incriminare subliniază o realitate prelegislativă, faptele repetate de acest fel fiind evaluate ca periculoase şi neputând fi incriminate decât dacă reprezintă o manifestare a obişnuinţei formate la infractor – de a comite asemenea acte343. În felul acesta, criteriul contextualităţii se întregeşte cu cel al obişnuinţei, acţionând împreună ca factori unificatori, ambele criterii fiind extralegale344. În consecinţă, deşi există unele argumente în favoarea includerii infracţiunii de obicei în categoria unităţii legale, se poate susţine cu justificat temei că aceasta este mai degrabă o formă a unităţii naturale de infracţiune, avându-se în vedere: unitatea elementului material (care, deşi este format din mai multe acte, acestea au la bază acelaşi obicei şi nu ar avea relevanţă penală separate), unitatea de poziţie subiectivă şi unitatea urmării periculoase (vătămarea aceluiaşi obiect juridic, lezarea aceleiaşi relaţii de convieţuire socială). De asemenea, atâta timp cât doctrina consideră că infracţiunea continuă succesivă face parte din sfera unităţii naturale de infracţiune, cu atât mai mult infracţiunea de obicei ar trebui inclusă în această categorie, întrucât cele două forme de infracţiune se aseamănă foarte mult din punct de vedere al realizării faptei şi al poziţiei subiective – cu sublinierea că actele repetate la infracţiunile de obicei nu au relevanţă penală (ca la cealaltă formă de unitate naturală), ceea ce le deosebeşte fundamental şi de infracţiunea continuată, care este o formă a unităţii legale de infracţiune, întrucât fiecare din actele repetate are relevanţă penală proprie şi sunt unite prin voinţa legiuitorului.
3. Sfera şi criteriile de identificare a infracţiunilor de obicei. a) În general, legiuitorul a incriminat ca infracţiuni, fapte singulare, izolate, apreciindu-se că este suficientă o singură manifestare a autorului pentru a se vătăma grav valoarea ocrotită,astfel încât aceasta să fie sancţionată ca infracţiuni. Anumite fapte, luate izolat, nu sunt însă suficient de periculoase, astfel că a fost incriminată perseverenţa în săvârşirea acestora, ca trăsătură negativă de caracter din partea făptuitorului. Drept
343
Antoniu G., [38], pp. 19, 20.
344
Idem, p. 20; Basarab M., [24], p. 86.
127