Camil Petrescu serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai superficială însă e formula lui Corabu. Cum? se pot despărţi aşa de uşor doi amanţi? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană şi se lipeşte de ea de nu-l poţi desface decît cu suferinţe de neîndurat... dar două suflete care s-au împletit... au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, fireşte, să protestezi atunci cînd e dizolvată. Dar cum să primeşti formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care cînd se desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, dau un litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare; amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinaţie simplistă înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte... O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cît a dat. Fără să vreau, înfierbîntat încă de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strîng furios braţul lui Orişan, care la început a încercat nedumerit să mă întrerupă şi care acum, înţelegînd, ca la lumina unei torţe, că e vorba de sentimente refulate, sugrumate în-delungă vreme, tace, ascultîndu-mă, pe po-teca luminată de lună, sub cerul înalt, aci, în-tre culmi şi munţi. — O iubire mare e mai curînd un proces de autosugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără care mai tîrziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întîi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atîta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surîsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricăror alte prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surîsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările
sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă. Îţi construieşti casa pentru femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum Ie-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pînă la moarte sunt făcute pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti necontenit îngrijorat să nu i se întîmple ceva... Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea şi eşti nebun de fericire cînd, după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să înceteze pină mîi-ne ia ora 11.35, cînd pleacă la gară. Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta nu se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi uniţi, căci le-ar ucide pe amîn-două. Cînd e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întîi poate ucide. De altminteri, aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt. Orişan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din delicateţe... Abia tîrziu mă intreabă cu sfiiciune: — Suferi, Gheorghidiule? Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase. Muşchii feţei îmi sunt contractaţi. Mă duce apoi pînă acasă. În prag, nu mă mai pot stăpîni. — Dacă mîine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez. Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strîngerea de mînă o nedumerire, o prietenie descurajată parcă. [...]