din acel nor. De aici, şi râsul său isteric, care-i accentuează frica. O frică pe care o simt şi ceilalţi. Unii însă se tem de tractor, pentru că e „prea periculos”. Se tem de tractor ca „de un fel de monstru Frankeisten”. O frică mai caraghioasă ca alta. Personajul din cartea lui Ion Buzu este un prizonier al fricilor sale („pe braţe îmi apar aluniţe de la razele ultraviolete”), care însă nu-l transformă într-o fiinţă abulică, ci într-un fel de filosof al dezabuzării („îmi amintesc de o frază zen: iadul nu este o sentinţă, este un antrenament”), sau într-un deţinut agricol: „Lotul de pământ pe care îl muncesc e înconjurat cu sârmă ghimpată”. Frica de-a nu se fi otrăvit şi el în timp ce stropea gândacii de Colorado cu Konfidor îl urmăreşte şi în microbuzul cu care călătoreşte spre Chişinău. Vederea unui copil care vomită îi sporesc temerea că şi el va vomita în curând. Fricile sale au însă şi un caracter deşănţat, poate şi din cauza tablourilor din fundal. Uneori, o găină moartă „de două zile”, pe care taică-său îl trimite la trei noaptea s-o arunce în văgăună, îl face să se gândească la moarte ca la o izbăvire, dar într-o cheie ironică. Teama de putere, de autorităţi, teama de cel care urlă – „Uăi, tu chiar nu poţi lucra cu mâinile celea cum trebuie? Eşti calic” – îl face să prefere „să fie cineva tăcut” şi toate astea pentru că s-a născut, zice eul liric, „cu ţeava pistolului lipită de ceafă”. Frica cea mai mare a eului liric care umple sacii cu cartofi e să nu înnebunească. Şi să nu se trezească el însuşi într-un sac „pe care femeile aleargă să-l umple”. În poemul care îi dă şi titlul volumului, „3 ml de konfidor”, personajul-narator, tot el şi eul liric, stropeşte cartofii cu otravă şi în timp ce-i stropeşte, pe nepusă masă, i se face frică şi exlamă: „Auzi, Andruşa, nu ţi-a trecut prin cap/ că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum 40
Dumitru Crudu. PRIVIRI PE FURIŞ