ROMANE FĂRĂ PUBLIC Dacă cineva şi-ar pune în cap să cumpere toate romanele scrise în Republica Moldova în ultimii douăzeci de ani, sunt sigur că acestea ar putea să încapă într-o singură geantă, fiindcă, de fapt, în cei douăzeci de ani de independenţă s-au scris extrem de puţine romane şi lucrul ăsta ar trebui să ne îngrijoreze un pic şi să ne facă să ne întrebăm: dar de ce în Republica Moldova se scriu atât de puţine romane? La o primă aruncătură de ochi asupra fenomenului, se pare că scriitorul contermporan are mai multe motive pentru a nu scrie decât invers. Şi nu e vorba aici de inspiraţie, ci despre aceea că, a scrie astăzi proză în Republica Moldova, este o misiune foarte ingrată atâta timp cât există un mare dezinteres din partea publicului faţă de literatura contemporană autohtonă, dezinteres tradus în viaţa prin ostinato cu care refuză să cumpere cărţi ale autorilor basarabeni, şi asta s-ar putea să fie principala cauză care-l inhibă pe scriitorul contemporan când se aşează la masa de scris: la ce bun să mai scrii de vreme ce, se pare, pe nimeni nu mai interesează textele tale? Sau aproape pe nimeni. Să zicem că, totuşi, pe romancier îl pocneşte într-o bună zi inspiraţia şi scrie un roman după vreo doi ani de eforturi susţinute. Să presupunem că într-o miercuri a lunii februarie l-a terminat. E normal că, primul impuls pe care-l simte, e să să-l trimită prietenilor săi cei mai buni ca să le smulgă o părere: poate că ar mai trebui să-l lucreze sau să renunţe la un personaj sau la o linie de subiect? Dar prietenii săi nu reacţionează în niciun fel, fiind prea ocupaţi cu scrierea propriilor romane sau cu scrierea unor reprotaje zilnice. Iată prima sa mare dezamăgire, că niciunul dintre marii săi prieteni nu a putut găsi o oră liberă ca să-i citească opul şi să-i spună o impresie. Dezamăgirea asta prevesDumitru Crudu. PRIVIRI PE FURIŞ
209