Cimpoi, Mihai. Critice vol 1

Maiorescu însuşi. Începuturile literaturii române coincîzând cu momentele de maximă afirmare creatoare ale ei, explică necesitatea lui Maiorescu, dar şi repedea lui istoricizare şi „mumificare". Calităţile se pare că rămân revoluţionarismul, caracterul comprehensiv şi uneori analitic fiind de ordinul evidenţei. Or, Maiorescu face o figură odioasă prin faptul că se erijază într-un judecător (nu respingea încă Russo critica judecătorească?), într-un unic deţinător al adevărurilor supreme, aşezându-se - dictatorial, suveran - înaintea literaturii şi înaintea creatorilor acestora. Asumarea acestei posturi aulice îl face violent, „mincinos", inamovibil, recalcitrant, infailibil, orgolios, narcisiac, adică contemplându-se singur în oglindă, admirându-şi calităţile, logica de fier, ironia corozivă, modul tiranic de executare a celorlalţi prin argumente tari, dar de suprafaţă, prin atenţia exagerată acordată amănuntelor şi prin evitarea sistematică, strategică a miezului lucrurilor, a analizei, a adevărului axial, prin încălcarea bunei cuviinţe, bunelor maniere şi regulilor sacre.

Putem, cu îngăduinţă, evoca şi invoca numele său doar atunci „când principiul e în suferinţă": „Când însă alte aspecte ale inconfortabilei noastre profesii ne tulbură liniştea, e preferabil să ne adresăm unor avocaţi mai „tineri", poate nu atât de înzestraţi pentru demonstrarea logică, dar între ale căror titluri figurează şi acela de a fi pus principiile la lucru.

Omul Maiorescu, în schimb, utopic şi realist la paritate, drept şi nedrept, sincer şi mincinos, abil şi naiv, subtil şi neted, expresiv şi plat, omul acesta e, prin tumultoasa existenţă lăuntrică, prin puterea de a-şi croi un destin, dirijând toate energiile fiinţei spre atingerea scopului, prin tăria de a trece peste sine, arătându-se lumii neşovăitor şi de o egală serenitate, prin pasiunile şi slăbiciunile veşnic cenzurate, prin - în fond - aptitudinea rareori mărturisită de a suferi, semenul nostru în perpetuitate" (Alexandru Dobrescu, Introducere în opera lui Titu Maiorescu, Bucureşti, 1988, p. 289-290).

Rămâne, el, „semenul nostru în perpetuitate", dar mai cu seamă cu masca lui, mulată pe conştiinţa noastră, arhicritică, decât cu portretul clasic ştiut, mai cu seamă - ironie a soartei! - ca o „formă fără fond", decât cu un fond cu formă, căci „Masca socială maioresciană ridică minciuna la rangul de conduită legitimă". Vulnerabilitatea personalităţii e demonstrată copios prin vulnerabilitatea persoanei. Unde mai pui că Maiorescu e pus în totală inferioritate valorică faţă de Saint-Beuve, Taine, Lemaître, Brunetiere, France, Arnold, Pater, Cernâşevschi, Stahov, Dilthey, Brandes, Nietzsche şi De Sanctis care n-au nici un ecou deosebit în scrisul său şi, bineînţeles, de criticii de după el, care au căutat alianţe interdisciplinare (e argumentul contestării lui Simuţ).

Deci în cazul lui Maiorescu avem „un model incomplet", judecata de valoare şi abordarea autonomiei esteticului fiind doar un prag de la care începe exegeza critică. „Privit de la înălţimea secolului XX, Maiorescu nu este un model suficient pentru o critică modernă, deschisă dialogului de idei şi interpretării plurale a operei, cum nu sunt modele suficiente nici Lovinescu sau Călinescu" (Ion Simuţ, Revizuiri, Bucureşti, 1995, p. 57-58).

Europenismul, spre care tindem cu atâta râvnă programatic, deconspiră limitele criticii maioresciene (ca şi ale celei călinesciene şi lovinesciene), dezvăluie efectiv „anacronismul" acestora: „A ne ţine astăzi foarte aproape de Maiorescu, de Lovinescu sau Călinescu înseamnă a nu înţelege evoluţia criticii actuale europene, înseamnă a opri procesul europenizării pe care îl poate realiza numai o critică de metodă şi idei. Oricâtă admiraţie