meni, nu mi-a dat nimeni nimic în primire, toţi înaintaşii aşa au procedat. Se ştia că cei 40 de credincioşi din cuprinsul parohiei Catedralei Vechi, sunt trecuţi în statistica Protopopiei, numai pentru ca parohia să figureze cu state de salar. La primele mele slujbe au venit câteva persoane, între care Credinţa Chiriac, devotată ridicării vieţii bisericeşti. Din atmosfera care se degaja de la păreţii zidurilor interioare ale bisericii, din frumuseţea Catapetezmei sculptate, din strălucirea icoanelor artistice, a arhitecturii cornişei, a tot ce forma bolţile şi arcurile, a luminii line ce străbătea ferestrele, plutea ceva peste oameni şi deasupra anilor. Am simţit în acea tainică plutire în aer, spiritul care a fost aici prezent şi care lega Mitropolia Moldovei şi a Sucevei cu centrul acesta care a stat sub streini. Am început să curăţ altarul. Prestolul sfânt avea mai multe îmbrăcăminte. Cea de suprafaţă era o ţesătură bogată şi ornată cu fir, a doua de mătase cu motive orientale, a treia ţesătură de lână albă şi, lipită de piatră, una din pânză ţesută de tort în tort, înnegrită. Cu sfiiciune am ridicat la un colţ şi pe margine lipit de piatră am aflat bucata patrulateră cu efigia evanghelistului din antimisul tăiat cu însemnarea şi iscălitura Mitropolitului Iacob Stamati, aşezat la sfinţirea bisericii. Trecuseră 133 de ani de la acel eveniment şi slova românească era mărturie că aici e pământ românesc. Această bucurie s-a transformat într-un entuziasm de muncă, însemna că am văzut semne că am fost hărăzit să slujesc la această biserică, eu cel orfan de pe Valea Culei. Tinereţea, dragostea, tot ce acumulasem şi dorisem din copilărie, acum că eram preot am pus în slujirea acestei biserici, a credincioşilor şi a îndeplinirii slujbelor bisericeşti după orânduială şi cu sârguinţă. Afluenţa credincioşilor pentru rugăciune şi slujbele în-
tocmai îndeplinite, rostirea predicii româneşti şi dăruirea prinoaselor ce se adunau, au făcut ca inexistenţa enoriaşilor, acum să se transforme în afluenţă. În acea Vineri a Patimilor, 28 iunie 1940, slujeam în biserică, când preoteasa venind de la piaţă îmi strigă că vin streinii. Am ieşit din biserică înspăimântat, m-am dus la Mitropolie, am găsit pustietate, m-au îngrozit ostaşii cu capetele în piept ce se întorceau de la Nistru, tulburările care începeau. Am fugit pe jos la Iaşi. Au rămas soţia, fiica de 3 ani, casa cu toate ale ei, tezaurul de documente, manuscrise aduse de peste hotare, lucrările mele, mormântul încă proaspăt al mamei. A rămas biserica Sf. Arhangheli căreia i se zicea Catedrala Veche cu toate ale ei şi candela aprinsă în altar. A urmat ceea ce voi scrie în altă parte. În primul tren românesc în iulie 1941 am venit de la Iaşi la Chişinău. Am aflat la epitroapa Credinţa Chiriac cheile bisericii şi câteva femei bătrâne şi copii orfani. Am deschis biserica, am chemat ostaşi care au făcut inofensiv materialul explozibil pentru aruncarea în aer a clădirii, în casa parohială am aflat braţele de fân lăsate într-o odaie, care arseseră puţin şi se stinseseră prin mila lui Dumnezeu. La 15 august 1941 am slujit Dumnezeiasca liturghie în plânsetul credincioşilor râmaşi nedeportaţi şi al copiilor în viaţă, în oraşul care a fost ars clădire cu clădire şi bombardat. În luna următoare am fost numit director al Şcoalei de cântăreţi. Am adus corul şcoalei la slujbele bisericii Sf. Arhangheli, care, împreună cu rostirea predicii româneşti, au înmulţit participarea credincioşilor la Dumnezeiasca liturghie. Astfel biserica, care altă dată era propusă spre închidere, acum ajunsese din urmă multe biserici cu parohii întinse din oraş, în privinţa frecvenţei şi a vânzării lumânărilor de la Mitropolie.
Chişinăul în literatură
Chişinăul în literatură
330
331